Crestinismul a patruns in Dacia inca din timpul stapanirii romane, persecutiile imparatilor

romani impotriva crestinilor fiind consemnate in incriptii descoperite in mai multe asezari din
Dobrogea.

            Intreg spatiul carpato-dunarean a nentinut contactele cu Imperiul Roman si dupa

retragerea aureliana, in timpul imparatului Constantin cel Mare (306-337) si in timpul
imparatului Justinian (527-565) stapanirea imperiului extinzandu-se la nord de Dunare. Intreg
spatiul locuit de populatia daco-romana cunoaste o intensificare a raspandirii crestinismului mai
ales dupa Edictul de la Milan (313), prin care Constantin cel Mare acorda libertate religioasa
crestinilor din Imperiu, si dupa interzicerea cultelor pagane de catre imparatul bizantin Teodosius
I (379-395). Dupa aceasta data are loc organizarea crestinilor din regiunea Dunarii in episcopii
(Tomis, Durostorum), ridicarea de basilici paleocrestine la Tomis, Histria, Callatis, Tropaeum
Traiani, Sucidava, Drobeta, Porolissum.

            Un rol important in raspnadirea crestinismului in spatiul carpato-danubiano-pontic l-au

avut misionarii crestini Ulfilas (care a predicat in limbile greaca, latina, gota), Sava Gotul,
Dionisie cel Mic (in Dobrogea). Au fost descoperite numeroase obiecte crestine la Biertan
(donariul de bronz), Tomis (opait), Apulum, Dej (opait crestin de bronz), Tibiscum, etc.

            Principalele cuvinte crestine din limba romana sunt de origine latina: ‘biserica’ vine de la
latinescul ‘basilica’ in timp ce crestinii occidentali folosesc pentru biserica termenul ‘ecclesia’;
Dumnezeu vine de la latinescul ‘Domine Deus’. Tot din limba latina au fost preluate si cuvintele:
cruce, inger, crestin, preot, botez etc. Acest lucru dovedeste vechimea dar si caracterul latin,
occidental al crestinismului romanesc.

Încetarea stăpânirii romane în provincia Dacia nu a însemnat întreruperea legăturilor autohtonilor

cu lumea romană. Dobrogea (Schytia Minor) a rămas sub stăpânire romană până la începutul
secolului al VII-lea.

Legăturile cu Imperiul Roman au fost menţinute prin:

 schimburile comerciale  ale populaţiei autohtone nord-dunărene cu provinciile romane

sud-dunărene;
 mutările voluntare ale locuitorilor de pe un mal pe celălalt al Dunării;
 reinstaurarea stăpânirii romane la nordul Dunării în timpul împăraţilor Constantin cel
Mare (306-337) şi Iustinian (527-565);
 răspândirea creştinismului la Dunărea de Jos de către misionari latinofoni veniţi din
Imperiu.
Principalele fenomene care au afectat fosta Dacie romană, după anul 271, au fost decăderea
vieţii urbane şi retragerea daco-romanilor în zonele rurale, care puteau oferi adăpost în faţa
atacurilor migratorilor.

Procesul romanizării a continuat, extinzându-se şi asupra dacilor liberi.

Religia creştină a pătruns în Dacia prin intermediul coloniştilor şi a militarilor romani. În urma Edictului de la

Milano (313), prin care împăratul Constantin cel Mare acorda libertate de cult creştinismului, a început
organizarea primelor episcopii la Dunărea de Jos şi întemeiera basilicilor (la Tomis, Histria, Niculiţel, etc.).