CAPITOLUL III: ETNOGENEZA ROMÂNEASCĂ

I.ROMANITATE SI CRESTINISM
Retragerea aureliană din anul 271 nu a însemnat părăsire totală a Daciei de către locuitorii ei. Au trecut la sudul
Dunării, armata şi admministraţia (pentru că primiseră ordin) şi cei bogaţi (care, rămaşi fără protecţia soldaţilor, se
temeau să nu-şi piardă averile). Majoritatea daco-romanilor a rămas însă pe loc. De aceea, procesul de romanizare nu
a încetat după anul 271, dimpotrivă a continuat ba chiar s-a extins acum şi asupra dacilor liberi (în condiţiile
dispariţiei graniţei). În continuare procesului de romanizare un rol important l-au avut legăturile neîntrerupte cu
romanitatea sud-dunăreană. Mai mult, în anumite perioade, Imperiul şi-a restaurat parţial dominaţia asupra unor
teritorii de la Nordul Dunării.
După retragerea aureliană, procesul de romanizare a continuat. În timpul împăraţilor Constantin cel
Mare(306-337)şi Justinian(527-565) anumite teritorii din nordul Dunării au ajuns din nou sub stăpânirea
imperiului.Dobrogea(Scythia)a rămas provincie romană până în anul 602.
Un alt proces care s-a desfăşurat în această perioadă a fost cel de creştinare. Probabil că primii creştini au pătruns în
Dacia imediat după anul 106. Răspândirea creştinismului s-a făcut la început greu deoarece era o religie interzisă.
După ce, prin Edictul din Milan (313), împăratul Constantin cel Mare a acordat libertate religioasă creştinilor,
creştinismul s-a răspândit mai repede.
Cele două procese: formarea poporului român şi creştinarea s-au desfăşurat simultan şi de aceea se spune că “poporul
român s-a născut creştin”, spre deosebire de alte popoare care au devenit creştine prin decizii politice.
Încă din sec II pe teritoriul Daciei a început să se răspândească creştinismul.Acest proces s-a intensificat în sec.
IV când împăratul Constantin cel Mare a acordat libertate religioasă creştinilor(Edictul din Milan din anul
313). Comunităţile creştine au început să se organizeze în episcopii.
Reprezentanţi ai creştinismul la Dunărea de jos
 Sava Gotul, (334-372) a activate în regiunea Buzăului de astăzi. A fost ucis în timpul prigoanei împotriva
creştinilor pornită de regele goţilor Athanaric
 Sfântul Ioan Cassian (cca 360-465) născut în Scythia Minor. A fost un mare propovăduitor al credinţei
creştine şi al traiului monahal. Este autorul a 3 cărţi: Despre aşezămintele cenobiţilor (mănăstireşti) şi
despre remediile celor opt păcate principale , Colaţiuni sau convorbiri cu Părinţii şi Despre Întruparea
Domnului, contra lui Nestorie
 Sfîntul Gherman (cca 368-cca 415): a jucat alături de Sfântul Ioan Cassian un rol important în organizarea
vieţii monahale
 Teotim I a fost episcop al Tomisului între anii 385-390. Sub păstoria sa, mănăstirile şi sihăstriile din
Dobrogea au cunoscut o epocă de aur
 Ulfila (cca310-cca385) a jucat un rol important în propovăduirea creştinismului în rândul goţilor
 Dionisie cel Mic (cca 470-545): autorul cronologiei erei creştine. luând pentru prima oară ca punct de
plecare, pentru numărarea anilor, anul naşterii lui Isus, „începutul nădejdii noastre” şi fixând-o în anul 754
sau 753 de la întemeierea Romei. Această cronologie fost adoptată încă din secolul al VII-lea în Italia, din
secolul al VIII-lea în Anglia, în cel următor în Franţa, apoi, cu timpul, în toate ţările lumii.

Bibliografie
Radu Vulpe- De la Dunăre la Mare

II.AUTOHTONI ŞI MIGRATORI
După ce Dacia a încetat să mai facă parte din Imperiul Roman, pe teritoriul ei s-au succedat diferite populaţii
migratoare. Sub denumirea de popoare migratoare sunt cunoscute acele popoare care la începutul erei noastre duceau
o viaţă nomadă, pe un teritoriu uriaş cuprins între Atlantic şi Pacific, adică în jumătatea nordică a Europei şi Asiei. La
un moment dat aceste popoare vor ataca statele civilizate (Imperiul Roman, Imperiul Chinez, Statul parţilor, Statul
Sasanizilor, Imperiul Bizantin.
După retragerea aureliană pe teritoriul Daciei s-au succedat diferite populaţii migratoare:vizigoţii, ostrogoţii,
hunii, gepizii, avarii, slavii.
Vizigoţii, ramura apuseană a goţilor s-au aşezat (o parte dintre ei) în ţinuturile extracarpatice. În anul 376 ei au fost
zdrobiţi de huni şi au migrat la sudul Dunării, iar de aici în Italia şi Spania.
Ostrogoţii au trecut pe teritoriul ţării noastre în sec V stabilindu-se în Italia.
Hunii, nu au pătruns pe teritoriul ţării noastre ci, după victoria împotriva vizigoţilor s-au stabilit în Câmpia Pannonică
unde au întemeiat un regat care a atins apogeul în timpul lui Attila (434-453). După moarte lui Attila regatul hunilor
s-a destrămat dominaţia asupra fostei Dacii fiind luată de gepizi, până în anul 567 când au fost nimiciţi de avari şi
longobarzi. Avarii au exercitat doar o dominaţiei nominală asupra fostei Dacii până la sfârşitul sec VIII când au fost
bătuţi de franci şi bulgari.
Singurul popor migrator care a rămas un timp mai îndelungat pe teritoriul ţării noastre a fost poporul slavilor. Ei au
pătruns aici începând cu sec VI, dar după anul 602 majoritatea au trecut la sudul Dunării, cei rămaşi aici fiind ulterior
asimilaţi de autohtoni.
Năvălirile migratorilor au întârziat evoluţia civilizaţiei daco-romane.Cu excepţia slavilor nici un popor
migrator nu a contribuit la formarea poporului român. Stabilirea în masă a slavilor la sudul Dunării după
anul 602 a permis daco-romanilor să se menţină ca element dominant la nordul Dunării dar, în acelasi timp a
rupt unitatea romanităţii de pe cele două maluri ale fluviului. Populaţia romană din Moesia care n-a ramas pe loc
şi deci n-a fost slavizată cu timpul s-a retras în regiunile muntoase şi a dat naştere :
 macedo---românilor(aromânilor),
 megleno-românilor
 istro-românilor).

Între daco-romani şi grupurile care au pătruns vremelnic în Dacia au existat în cea mai mare parte a timpului
relaţii paşnice, bazate pe tributul plătit de primii ultimilor.

III. ETNOGENEZA ROMÂNEASCĂ

În primele secole ale evului mediu, izvoarele scrise pomenesc existenţa pe teritoriul vechii Dacii au unui popor nou
cunoscut sub diferite nume : vlahi, valahi, blachi, olahi. Aceasta demonstrează că poporul român s-a format într-o
perioadă anterioară redactării izvoarelor respective. Procesul formării poporului român reprezintă problema
fundamentală a istoriei noastre vechi
Cuvântul etnogeneză vine din grecescul etnos =popor şi genesa=formare. Deci etnogeneză înseamnă formarea unui
popor. Etnogeneza românească înseamnă formarea poporului român.
Pentru a înţelege etnogeneza românească trebuie să răspundem la trei întrebări esenţiale :
 O întrebare de ordin spaţial : « unde s-a format poporul român ? »
 O întrebare de ordin temporal : « când s-a format poporul român ? »
 O întrebare de ordin cauzal : « cum s-a format poporul român » ?

1. Etnogeneza
a. Poporul român s-a format în spaţiul carpato-danubiano-pontic.
b. Procesul formării poporului român s-a desfăşurat între sec.II-IX. Etapele acestui proces au fost:
 romanizarea daco-geţilor (sec.II-III)
 continuitatea daco-romană pe teritoriul Daciei după retragerea aureliană(sec IV-VI)
 asimilarea slavilor(sec.VII-IX)
c. Componentele acestui proces au fost:
 romanizarea daco-geţilor
 asimilarea slavilor

2. Românii sud-dunăreni
În evul mediu exista o numeroasă populaţie românească şi la sud de Dunăre, în Peninsula Balcanică. Românii
sud-dunăreni erau împărţiţi în trei ramuri:
 macedo-români sau aromâni :(pe teritoriile Greciei şi Macedoniei de astăzi)
 megleno-români (pe teritoriul Bulgariei de astăzi)
 istro-români (pe teritoriile Serbiei, Muntenegrului, Croaţiei , Bosniei şi Herţegovinei

3. Izvoare medievale timpurii in care sunt pomeniţi românii:

 Mauricius-“Strategikon”-sec VII
 Theofanes Confesor-“Chronographia”-sec.VIII. În această lucrare sunt menţionate primele cuvinte româneşti:
“torna, torna, fratre (“întoarce-te, întoarce-te frate”)
 Constantin al VII-lea Porfirogenetul-“Despre administrarea Imperiului”-sec.X
 Corespondenţa împăratului Vasile al II-lea Macedoneanul-sec X
 Kekaumenos -“Strategikon”-- sec.XI

IV. UNGURII,SECUII ŞI SAŞII

Alături de români, care formează populaţia autohtonă (născută aici), majoritară, pe teritoriul ţării noastre mai trăiesc
şi alte populaţii numite alogene (venite din altă parte).
Ungurii (cunoscuţi şi sub numele de maghiari )sunt un popor de origine fino-ugrică venit din regiunea munţilor
Altai. Înaintând spre vest ei s-au aşezat succesiv între Urali şi Volga, Nipru şi Don (într-o regiune numită Levedia),
Nistru şi Prut (într-o regiune numită Athelcuz) .Atacaţi de pecenegi, ei se vor îndrepta spre nord, vor ocoli Carpaţi şi
se vor aşeza în fosta provincie romană Pannonia (Ţara Ugvarului). În anul 896,sub conducerea lui Arpad (890-907)
ei s-au aşezat în Câmpia Pannonică unde vor întemeia un stat. De aici, ei vor întreprinde numeroase expediţii de
jaf, spre apusul Europei, pânâ când în anul 955 împăratul german Otto I cel Mare (936-972) i-a înfrânt decisiv în
bătălia de la Lechfeld. După această înfrângere, jafurile ungurilor se vor îndrepta spre sud (împotriva Imperiului
bizantin) şi spre est, împotriva teritoriilor româneşti. Un moment important în istoria ungurilor l-a constituit anul
1001, când conducătorul lor Vaik (997-1038) şi-a luat titlul de rege şi s-a creştinat sub numele de Ştefan. Ungurii au
fost convertiţi la creştinismul de rit apusean (romano-catolic). De aici înainte, expansiunea lor se va bucura de
sprijinul papalităţii care era interesată în extinderea catolicismului şi care privea această expansiune ca pe o
răspândire a « dreptei credinţe », în condiţiile în care ortodocşii erau socotiţi « schismatici », deoarece nu recunoşteau
autoritatea papei. Expansiunea ungurilor în Transilvania s-a desfăşurat treptat, înfrângând existenţa diferitelor
formaţiuni politice româneşti de aici.
În sec.X-XIII ei îşi vor instaura dominatia asupra Transilvaniei.
Secuii sunt un popor de origine turcică. Ei fuseseră mai înainte supuşi de unguri şi erau folosiţi de aceştia ca
avangardă în expediţiile lor). Ei au participat alături de unguri la cucerirea Pannoniei şi Transilvaniei. Ei au fost
aşezaţi mai întâi în Bihor, apoi pe Mureş şi Târnave,apoi în sud-estul Transilvaniei. Ei vor fi cu timpul asimilaţi
de maghiari.
Saşii, originari din Germania au venit în Transilvania în sec XII-XIII. Saşii au plecat din ţara lor datorită
agravării exploatării feudale şi s-au aşezat aici cu aprobarea regilor Ungariei, care aveau interesul să colonizeze noua
ţară cucerită cu câţi mai mulţi supuşi. De aceea le vor acorda scutiri de taxe şi o serie de alte privilegii. Ei s-au aşezat
în regiunile: Braşov, Sibiu, Orăştie, Bistriţa.Au întemeiat mai multe oraşe Braşov (Kronstadt), Sibiu
(Hermannstadt), Sighişoara (Schessburg), Bistriţa, Mediaş) şi au jucat un rol important în de dezvoltarea
economică şi culturală a Transilvaniei.
Pentru scurt timp(1211-1225) s-au aflat în Transilvania şi cavalerii teutoni (ordin militaro-călugăresc înfiinţat în
timpul cruciadelor)aduşi de regele Andrei al II-lea cu scopul se a opri invaziile cumanilor şi de a deschide calea
expansiunii maghiare peste munţi)
În sec X-XI pe teritoriul ţării noastre au trecut triburile pecenegilor şi uzilor iar în sec. XII triburile cumanilor
au întemeiat un stat în Câmpia română,care va dura până în sec. XIII.
Aceste popoare erau de origine turanică (turcică). După ce i-au alungat pe unguri din Atelkuz, pecenegii s-au aşezat
în Câmpia munteană, trecând deseori Dunărea şi atacând Imperiul Bizantin. În anul 1094 împăratul Alexios I
Comnenul îi înfrânge decisiv în bătălia de la Leburnion. O parte din ei sunt colonizaţi în Imperiul Bizantin iar ceilalţi
se refugiază în Transilvania unde vor fi asimilaţi de români. În sec XII cumanii au întemeiat un stat care cuprindea
regiunile din nordul Mării Negre. Statul lor va fi distrus de mongoli în 1241, o parte din cei scăpaţi refugiindu-se în
Ungaria, iar cei rămaşi fiind asimilaţi de români.

Bibliografie
1. Constantin şi Dinu C. Giurescu- Istoria românilor

V. DISPUTA ÎN JURUL CONTINUITĂŢII

Fiecare popor este interesat să afle cât mai multe informaţii despre modul în care a luat naştere. Dar
informaţiile despre naşterea unui popor sunt adesea puţine şi contradictorii. Scrierile istorice despre naşterea unui
popor sunt şi ele contradictorii atât din motive de ordin ştiinţific (insuficienţa informaţiilor) cât si din motive de ordin
politic (disputele teritoriale dintre state).
De-a lungul istoriei au existat mai multe tipuri de drepturi invocate pentru a susţine proprietatea unui
popor asupra unui teritoriu:
  Dreptul focului şi al toporului (în preistorie): „un teritoriu aparţinea acelui grup uman care-l defrişa primul
(defrişarea se făcea prin tăierea copacilor şi arderea vegetaţiei”.
 Dreptul sabiei (în antichitate şi evul mediu):” un teritoriu aparţine poporului care-l cucereşte prin forţă
eliminând de acolo alt popor sau subordonându-l”
 Dreptul întâietăţii (în epoca modernă): „un teritoriu aparţine acelui popor care a fost primul acolo”
Dacă până în sec XVI nici un istoric nu a contestat faptul că românii sunt cei mai vechi locuitori din spaţiul
carpato-danubiano-pontic, ulterior lucrurile s-au schimbat. Pentru a servi interesele politice ale Austriei şi Ungariei, o
serie de istorici (Szamoskozy, Sulzer, Engel, Eder etc) au negat în operele lor întâietatea românilor la nordul Dunării.
Aceste scrieri au fost sistematizate în aşa numita „teorie imigraţionistă”de austriacul Robert Roesler, în lucrarea sa
„Studii româneşti. Cercetări asupra istoriei vechi a românilor” publicată în 1871. De aceea, teoria imigraţiuonistă
mai este numită şi teoria roesleriană.
Teoria imigraţionistă a fost formulată pentru a servi interesele politice ale ungurilor şi austriecilor care căutau
să-şi justifice pretentiile de dominaţiei asupra Transilvaniei. Principalul autor al ei a fost austriacul Robert
Roesler.
Conţinutul teoriei imigraţioniste:
 Dacii au fost exterminaţi ca popor în urma războaielor cu romanii
 Romanizarea Daciei nu s-a putut petrece în cei 165 de ani de stăpânire romană
 Toţi locuitorii au abandonat Dacia în timpul domniei împăratului Aurelian
 Poporul român s-a format la sudul Dunării, migrând la nordul fluviului în sec IX-XIII

Teoria imigraţionistă este falsă.

Ea a fost combătută de „teoria continuităţii” al cărei autor principal a fost A D Xenopol. Cartea sa, intitulată
„Teoria lui Roesler. Studii asupra stăruinţei românilor în Dacia Traiană”, a apărut în 1884
Dovezi ale falsităţii teoriei imigraţioniste:
 Nu se cunoaşte nici un exemplu din antichitate în care un popor întreg de mărimea celui dacic să fi fost
exterminat
 Dovezi ale continuităţii dacice sub stăpânire romană
 Dovezi ale continuităţii daco-romane după retragerea aureliană
 Nici un izvor scris nu menţionează o migraţie românescă de la sudul la nordul Dunării în sec IX-XIII.
DE CE?

Dovezi ale continuităţii dacice sub stăpânire romană

 aşezări de tip dacic(Şura Mica,Noslac,Locusteni)
 necropole dacice de incineraţie(Obreja,Soporu de Câmpie)
 antroponime(nume de oameni) dacice (Mucatus, Zetzi)
 toponime(nume de locuri) dacice (Dierna, Tibiscum,Apulum,Porolissum,Drobeta)
 hidronime(nume de ape) dacice (Maris,Alutus,Samus)
 prezenţa în armata romană a unor unităţi dacice
 răscoalele care au avut loc în Dacia romană
Dovezi ale continuităţii daco-romane
 aşezări(Biertan,Bratei,Laslea)
 obiecte de factură creştină (opaiţe,pietre funerare)
 inscripţii(inelul de argint de la Micia cu inscripţia”Ovartine Vivas”)
 tezaure de monede,în special din bronz(Sarmizegetusa,Racăjdia,Cipău)
 răspândirea în limba latină a creştinismului(termenii de bază ai religiei creştine sunt de origine
latină;biserică,cruce,înger,Dumnezeu etc.)
 numele marilor râuri ale României derivă din nume vechi dacice folosite şi în epoca romană(Mureş-
Maris,Olt-Alutus,Criş-Crisius,Someş-Samus)

Bibliografie:Ştefan Ştefănescu- Istoria medie a României