MARILE MIGRATII

           În cursul secolului al III-lea d.Hr., Europa a intrat în perioada marilor migraţii (sau a
aşa-numitelor „invazii barbare”), ce aveau să se prelungească până după anul 1000,
cuprinzând mai multe faze: invaziile germanice şi ale hunilor dintre secolele III şi V, cele
ale slavilor şi avarilor din secolele VI-VII, urmate de migraţiile popoarelor fino-ugrice şi
turcice.

            Cercetătorii fenomenului migraţiilor nu au ajuns la concluzii comune şi unanim

acceptate cu privire la cauzele acestora. Se consideră, în general, că marile mişcări de
populaţii de la sfârşitul Antichităţii şi începutul Evului Mediu au fost determinate de
combinarea mai multor factori, printre care creşterea demografică în rândul populaţiilor
barbare şi scăderea resurselor în teritoriile de origine, atracţia exercitată Imperiul Roman,
presiunile din partea altor popoare, angajate la rândul lor în deplasarea pe spaţii vaste,
schimbări climatice care au declanşat momente de foamete, aşa cum a fost răcirea
accentuată a climei în emisfera nordică în anii 535-536, considerată ca fiind cel mai sever
episod de acest tip din ultimele două milenii. În ansamblu, marile migraţii din mileniul I
pot fi considerate ca reacţii ale populaţiilor faţă de mediul înconjurător şi forme de adaptare
la acesta în vederea supravieţuirii. La sfârşitul marilor migraţii s-au format, în Europa, 
popoarele medievale. Noua civilizaţie medievală a reprezentat o sinteză a elementelor
provenite din cultura greco-romană cu cele aduse de creştinism şi cele provenite de la
popoarele migratoare.

Popoarele germanice

            Triburile germanice ocupau, până în sec. al III-lea, o regiune cuprinsă între fluviul
Rin, sudul Peninsulei Scandinave, Dunărea Mijlocie, Vistula şi nordul Mării Negre.
Germanicii formau familii patriarhale, grupate în comunităţi rurale şi triburi conduse de
căpeteniile militare (din rândul cărora vor apare „regii barbari”), secondate de Sfatul
Bătrânilor şi de Adunarea tribală.
În secolele III-IV, principalele triburi germanice erau distribuite astfel:

1. triburile apusene: francii (pe cursul inferior al Rinului, divizaţi în salieni şi ripuari),
alamanii (între Rin şi Dunăre), saxonii (la Marea Nordului), frisonii (în Olanda de azi),
anglii şi iuţii (în Peninsula Iutlanda), longobarzii (pe fluviile Wesser şi Elba), suebii (între
Elba şi Oder), marcomanii, cvazii şi iuthungii (în Boemia şi Pannonia);
2. triburile răsăritene: herulii, burgunzii, vandalii, rugii, scirii (pe fluviul Oder), gepizii
(între Oder şi Vistula), goţii (în nordul Mării Negre);
3. triburile nordice; danii şi suedezii (în sudul Peninsulei Scandinave).
 Migraţiile germanice

            În prima etapă a marilor migraţii (secolele III-V) diferite populaţii germanice s-au
aşezat în masă pe teritoriul Imperiului Roman de Apus.

 Vizigoţii(goţii apuseni) au atacat în 268 Dacia, Pannonia, Ilyria şi Italia, fiind înfrânţi
la Naissus (actualul Niş). Sub conducerea lui Fritigern, vizigoţii au obţinut, în 376, din
partea împăratului roman Valens, dreptul de a se stabili pe malul sudic al Dunării, sperând
astfel să se protejeze în faţa hunilor, care, venind dinspre Asia, pătrunseseră la nord de
fluviu. La sfârşitul secolului al IV-lea, conducerea vizigoţilor a fost preluată de Alaric.
După devastarea Romei în anul 410, în schimbul păcii, împăratul Honorius le-a acordat
vizigoţilor dreptul de a se stabili în sudul Galliei şi Spania.  Regatul vizigoţilor din Spania a
supravieţuit până în anul 711, când regele Roderic a fost ucis în timp ce încerca să-şi apere
ţara în faţa invaziei musulmanilor.
 Ostrogoţii(goţii răsăriteni), eliberaţi de sub autoritatea hunilor, au constituit, în 493,
un regat în Peninsula Italică (distrus în secolul al VI-lea).
 Vandalii, stabiliţi la început (secolele I-III) în Germania Răsăriteană, au migrat
ulterior către sud, instalându-se în secolul al III-lea în Pannonia, pe care au ocupat-o până
la venirea hunilor, la începutul secolului următor. Au trecut apoi, sub presiunea altor
popoare, în Imperiul Roman. În 428, vandalii, conduşi de regele Genseric, au trecut
Strâmtoarea Gibraltar şi, după un deceniu de peregrinări de-a lungul coastei nord-africane,
s-au stabilit la Cartagina, ocupând provincia romană Africa. În 534, regatul vandalilor a
fost cucerit de bizantini.
 Anglii, iuţii şi saxonii au traversat Canalul Mânecii în jurul anului 407, ocupând
Britannia, abandonată de romani.  Scoţia, Cornwall şi Ţara Galilor au rămas în afara
stăpânirii germanice. De invaziile acestora sunt legate şi legendele despre regele Arthur,
despre care se spune că ar fi luptat cu invadatorii, în secolul al VI-lea.
 Longobarzii au întemeiat un regat în Peninsula Italică, unde au pătruns în a doua
jumătate a secolul al VI-lea. Acesta va fi distrus de Carol cel Mare în anul 774.
 Francii au făcut parte din grupa germanicilor de apus. Aşezaţi în Gallia, sub
conducerea lui Clovis (481-511), aceştia au constituit cel mai durabil stat dintre cele
întemeiate de migratorii germanici pe teritoriul fostului Imperiu Roman. În 496 Clovis a
decis creştinarea sa şi a poporului său în rit catolic.
 Suebii au trecut Rinul în Gallia în anul 406. Către 411, s-au îndreptat spre Peninsula
Iberică şi s-au instalat în vestul acesteia, pe teritoriul actualului stat Portugalia. Aici au
întemeiat un regat propriu, condus de Hermenric (411-441). În secolul al VI-lea, regatul a
fost anexat de vizigoţi.
 Frisii (frisonii). Aflaţi la frontiera nordică a lumii romane, creşterea nivelului mării şi
restrângerea terenurilor propice culturilor în ţinuturile frisone i-au determinat să se alăture
altor popoare germanice, în marea mişcare a migraţiilor. O parte a frisonilor a participat la
invadarea Britanniei, cei mai mulţi însă, au ocupat regiunea nordică a Olandei şi Germaniei
de azi, remarcându-se prin comerţul desfăşurat pe Marea Nordului.
 Migraţiile hunilor

            Unii cercetători consideră că momentul care a declanşat procesul marilor migraţii
de la sfârşitul Antichităţii a fost invazia hunilor (populaţie originară din Asia Centrală),
petrecută în jurul anului 376. Aşezaţi în Pannonia şi aliaţi cu alte neamuri germanice
(ostrogoţi, gepizi, heruli), aceştia au dominat Europa în secolele al IV-lea şi al V-lea. În
timpul lui Attila, hunii au atins apogeul puterii lor. Cele mai importante incursiuni conduse
de Attila au fost cele din anii 441 şi 451. În anul 451, Attila a fost înfrânt pe Câmpurile
Catalaunice, în Gallia, de Aetius, general roman, ajutat de vizigoţi, franci, alani şi burgunzi.
După moartea sa, statul hunilor s-a destrămat.

            Aproximativ în aceeaşi perioadă (sec. al V-lea), una dintre ramurile hunilor, eptaliţii
sau hunii albi, a ajuns la graniţa de răsărit a Imperiului  Persan, ocupând Bactriana şi
Gandhara, apoi s-a întreptat spre India, unde, sub conducerea lui Toramana, au controlat
regiunile Kashmir şi Pundjab. Înfrânţi în 528, au decăzut, fiind asimilaţi de localnicii
hinduşi.

Migraţiile slavilor

            Popoare de origine indo-europeană, localizate la început între fluviile Vistula,

Nistru şi Nipru, înrudite, prin limba vorbită cu germanicii şi cu balticii, slavii formau, în
prima jumătate a mileniului I d.Hr., mici comunităţi agro-pastorale bazate pe reunirea mai
multor familii. Sub presiunea avarilor şi a bulgarilor turanici, slavii şi-au început migraţiile,
desfăşurate pe trei direcţii: est, vest şi sud. Aşezându-se în teritorii distincte ale Europei
Centrale, de Est şi de Sud-Est, slavii s-au creştinat, au format state proprii şi au întemeiat
popoarele europene de limbă slavă din zilele noastre.

Migraţiile popoarelor fino-ugrice

            Ungurii (maghiarii), sosiţi din zona Munţilor Urali, au fost izgoniţi din teritoriul pe
care l-au ocupat în nordul Mării Negre (Etelkuz) de pecenegi, astfel că cele şapte triburi
maghiare, conduse de Arpad, au migrat către Pannonia, unde s-au stabilit în anul 896.
Expansiunea lor teritorială către vest a fost oprită, în anul 955, de Otto I, la Lechfeld, după
care s-au extins către est (Transilvania). Alte triburi fino-ugrice s-au îndreptat în cursul
mileniului I spre nordul Europei, contribuind la formarea popoarelor finlandez şi estonian.

Încheierea marilor migraţii

            Ultimele invazii au fost, în Europa Apuseană, cele ale vikingilor (normanzilor).
Acestea au afectat vestul şi sudul continentului european, în secolele IX-XI. În Europa de
Est şi Centrală, secolele al X-lea şi al XI-lea s-au caracterizat prin migraţiile populaţiilor
turcice (pecenegii, uzii, cumanii), iar secolul al XIII-lea a cunoscut invazia tătaro-mongolă,
în urma căreia s-a constituit, în nordul Mării Negre, Hanatul Hoardei de Aur.