ACCIDENTELE NUCLEARE

Deși reprezintă o amenințare constantă pentru rasa umană, centralele

nucleare sunt foarte răspândite, iar pe întreg globul există 437 de astfel de
construcții, care au un rol bine definit, anume de a furniza 5,7% din energia
electrică din lume. Pentru că centralele nucleare sunt proeminente,
accidentele nucleare nu pot fi evitate. Incidentele minore pot fi rectificate cu
ceva mai multă ușurință, dar atunci când incidentele ample au loc, impactul
poate fi catastrofic. Pentru că accidentele nucleare sunt evenimente majore
care și-au pus amprenta asupra istoriei, în acest articol facem o incursiune în
trecut și vă prezentăm cele mai dezastruoase accidente nucleare din istorie și
impactul lor devastator.

Accidentul nuclear de la Cernobîl

          Accidentul nuclear de la Cernobîl a fost un accident major în Centrala

Atomoelectrică Cernobîl, pe data de 26 aprilie 1986 la 01:23 noaptea, care s-
a compus dintr-o explozie a centralei, urmată de contaminarea radioactivă a
zonei înconjurătoare. Centrala electrică se afla la 51°23′23″N, 30°5′58″E, în
apropiere de orașul părăsit Pripiat, Ucraina. Acest dezastru este considerat ca
fiind cel mai grav accident din istoria energiei nucleare. Un nor
de precipitații radioactive s-a îndreptat spre părțile vestice ale Uniunii
Sovietice, Europei și părțile estice ale Americii de Nord. Suprafețe mari
din Ucraina, Belarus și Rusia au fost puternic contaminate, fiind evacuate
aproximativ 336.000 de persoane. Circa 60% din precipitațiile radioactive
cad în Belarus, conform datelor post-sovietice oficiale.

          Accidentul a pus în discuție grija pentru siguranța industriei sovietice

de energie nucleară, încetinind extinderea ei pentru mulți ani și impunând
guvernului sovietic să devină mai puțin secretos. Acum statele independente
– Rusia, Ucraina și Belarus – au fost supuse decontaminării continue .
 E dificil de estimat un număr precis al victimelor produse de evenimentele
de la Cernobîl, deoarece secretizarea din timpul sovietic a îngreunat
numărarea victimelor. Listele erau incomplete și ulterior autoritățile
sovietice au interzis doctorilor citarea „radiație” din certificatele de deces. O
eventuală tentativă de decelare a contribuției radiației emise din cauza
accidentului la mortalitatea prin cancer în populația fostei Uniuni Sovietice e
complicată de faptul că nu se cunoaște cu precizie nici măcar incidența
naturală a multor tipuri de cancer, arhivistica medicală în U.R.S.S. fiind, în
mod vădit, extrem de primitivă, atât înainte cât și după accident. Pernicioasei
și proverbialei secretomanii a regimului sovietic i se adaugă deci, pentru a
complica și mai mult o eventuală tentativă de estimare cu o precizie
satisfăcătoare a numărului de victime afectate, în timp, de cancer, ca urmare
a radioactivității emise cu ocazia accidentului, o serie de alți factori precum
imposibilitatea determinării precise a dozei încasată de diversele segmente
demografice afectate (deplasarea norului radioactiv n-a fost monitorizată și
anunțată populației deasupra căreia acesta se afla la fiecare moment, drept
pentru care oamenii nu s-au putut proteja, rămânând în case, pentru a
diminua contaminarea și doza încasată), realitatea geopolitică fluidă
(migrație internă și emigrație a populației potențial afectată) produsă de
dezintegrarea statului sovietic, complicația adusă de o creștere a incidenței
cancerului în populația fostei Uniuni Sovietice din alte motive decât
radioactivitatea produsă de accident, ca urmare a degradării condițiilor
sociale și de viață ale populației după dezintegrarea federației: după
dezintegrarea statului sovietic, pe fondul sărăcirii populației și ca urmare a
liberalizării comerțului și publicității la articole gen alcool și tutun, incidența
maladiilor sociale gen alcoolismul și a comportamentelor de risc precum
fumatul a crescut, fapt care a condus în mod natural și la creșterea incidenței
bolilor provocate de acestea, printre care se află și cancerele (oral, gastric și
hepatic, când e vorba de alcoolism, pulmonar și altele, când e vorba despre
fumat). La populația care a intervenit inițial pentru limitarea consecințelor
dezastrului (așa-numiții „lichidatori”), stresul provocat de teama de
îmbolnăvire de cancer a indus uneori comportamente de risc care au condus
la deces înainte ca un cancer, provocat sau nu de iradierea în timpul
intervenției, să apară (cazul tânărului de 26 de ani Andrei Tarmosian, mort
de ciroză, după 24 de ani de la accidentul de la Cernobîl, la vârsta de 50 de
ani, ca urmare a consumului excesiv de alcool, este citat de anumiți autori).
          Raportul Forului Cernobîl din anul 2005, condus de Agenția
Internațională pentru Energie Atomică (AIEA) și Organizația Mondială a
Sănătății (OMS), a atribuit 56 de decese directe (47 de lucrători și 9 copii cu
cancer tiroidian) și a estimat că mai mult de 9.000 de persoane dintre cele
aproximativ 6,6 de milioane foarte expuse pot muri din cauza unei forme
de cancer. Raportul a citat 4.000 de cazuri de cancer tiroidian între copiii
diagnosticați în 2002.

          Deși în Zona de Excludere a Cernobîlului anumite zone restrânse vor

rămâne închise, majoritatea teritoriilor afectate sunt acum deschise pentru
stabilizare și activitate economică.

          Sâmbătă, 26 aprilie 1986, la 01:23:58 am, reactorul nr. 4 a suferit o

explozie catastrofală a cazanelor sub presiune de abur din componența
acestuia, care a declanșat un incendiu, o serie de explozii adiționale
și fluidizare nucleară.         Accidentul de la Cernobîl a degajat între cinci și
zece ori mai mult material radioactiv decât cel de la Fukushima (Japonia), de
mai multe ori cantitatea de radiații emise de bombele de la Hiroșima și
Nagasaki, dar mai puțin de 1 % decât au aruncat în atmosferă testele
nucleare de suprafață ale armelor nucleare, până la interzicerea acestora
efectuării în atmosferă.

Victime imediate și pe termen lung

           În afară de cele câteva zeci de victime imediate ale exploziei și

expunerii masive a personalului centralei și anumitor „lichidatori”, din cele
câteva mii de copii care s-au îmbolnăvit de cancer tiroidian (un cancer
tratabil), până în anul 2013, cel puțin 16 au murit.  Incidența cancerului
tiroidian a rămas însă mai ridicată chiar și în 2013 în anumite regiuni din
Rusia, Ucraina și Belarus, asta la mai bine de două decenii de la accident.
Numărul suplimentar (față de numărul normal la populația generală ne-
expusă) de leucemii și limfoame apărute la cei care au intervenit pentru
limitarea dezastrului („lichidatorii”) a fost mic, fapt care încurajează
specialiștii să spere că în deceniile care vor urma, numărul suplimentar de
tumori solide (cancerele mai cunoscute) va fi și el mic la aceștia
(lichidatori), și asta cu atât mai mult la populația fostei Uniuni Sovietice care
se presupune că a fost expusă ca urmare a contaminării solului și aerului pe
traiectoria de deplasare a norului radioactiv. 
 Până acum, studiile Organizației Mondiale a Sănătății nu au putut decela o
creștere a incidenței tumorilor solide în populație, probabil pentru că
expunerea fiind relativ mică, creșterea, câtă este, se „îneacă” sub micile
variații naturale ale incidenței de fond. În cel mai rău caz se consideră că va
avea loc o creștere de 1 % a prevalenței cancerelor în populație,  un risc
suplimentar aparent minor deci, în comparație cu prevalența naturală a
cancerului în populație (care ea este de aproximativ 45% (aproape unul din
doi bărbați primește un diagnostic de cancer în decursul vieții) pentru
bărbați și aproximativ 38% pentru femei). Cifra procentuală aparent mică a
creșterii prevalenței cancerelor, de numai 1 %, ascunde totuși o fațetă mult
mai puțin încurajantă a realității consecințelor accidentului, în măsura în
care aceasta se traduce, în cifre absolute, în mai multe zeci de mii de indivizi
care vor face probabil cancer și de asemenea vor muri, ca urmare a
accidentului de la Cernobîl.