Documente Academic
Documente Profesional
Documente Cultură
Depresia este o problema de sanatate publica majora care ne afecteazǎ, intr-o mǎsurǎ mai
mare sau mai micǎ, pe toti, cel putin o datǎ in viatǎ. Ea ocupǎ locul doi pe lista celor mai
intalnite afectiuni medicale, fiind depasitǎ doar de hipertensiunea arterialǎ. Se estimeazǎ cǎ
cel putin unul din zece pacienti care se prezintǎ la medic suferǎ de depresie. Din nefericire,
majoritatea cazurilor rǎman nerezolvate.
Constituind o problemǎ majorǎ de sǎnǎtate publicǎ, aceastǎ durere moralǎ, psihicǎ este
deosebit de intensǎ, asociindu-se in general cu anxietatea. Pacientul depresiv trǎieste cu
impresia de neputintǎ, de inutilitate, de fatalitate disperatǎ, de culpabilitate si adesea tinde sǎ
se autodeprecieze si de asemenea pot apǎrea gandurile de suicid ce pot fi finalizate.
Depresia este un fenomen rǎspandit pe intreaga planetǎ si de aceea multi oameni de stiintǎ au
fost si sunt preocupati de studiul acesteia. In literatura de specialitate depresia este definitǎ ca
fiind o „maladie mentalǎ caracterizatǎ printr-o modificare profundǎ a stǎrii timice, a
dispozitiei, in sensul tristetii, al suferintei morale si incetinirii psihomotorii” (J. Postel, p.178).
Aceastǎ stare de dispozitie poate fi determinatǎ de diverse cauze (atat biologice, cat si
psihologice), cele mai frecvente fiind: tulburǎri la nivelul neurotransmitǎtorilor, travaliul
doliului, lipsa afectiunii in copilǎrie, esecul profesional, viata de cuplu nesatisfacǎtoare sau
lipsa unei relatii de cuplu, absenta unui suport social, tulburǎri depresive sau alcoolism in
familie, lipsa stimei de sine pe o perioadǎ lungǎ de timp, etc. Toate acestea conduc la un
comportament dezadaptativ (neglijarea aspectului fizic, lipsa interesului si a sentimentului
plǎcerii, slabǎ capacitate de concentrare, indecizie, autocriticǎ, tendintǎ de retragere,
culpabilitate, tulburarea somnului), implicit la degradarea personalitǎtii. Conceptul de
depresie este intalnit intr-o varietate de domenii cum ar fi: psihiatrie, farmacologie,
neurofiziologie, fiziopatologie, psihanalizǎ, teoria cognitiv-comportamentalǎ. Deoarece
aceastǎ lucrare trateazǎ tema ameliorǎrii depresiei prin metoda terapiei, relatez punctele de
vedere ale psihanalistilor si cognitiv-comportamentalistilor cu privire la tulburarea de
dispozitie.
Pentru psihanalisti depresia poate fi comparatǎ cu travaliul doliului care nu se realizeazǎ, Eul
se identificǎ cu „obiectul pierdut”, luand pe seama sa sentimentele ambivalente (cel de
dragoste si mai ales de urǎ) fatǎ de obiect. S. Freud in “Doliu si melancolie” (1915) spune cǎ
„umbra obiectului cade astfel pe Eu, care poate fi in acest caz judecat de o instantǎ specialǎ ca
un obiect abandonat. In felul acesta, pierderea obiectului se transformǎ intr-o pierdere a Eului,
iar conflictul dintre Eu si persoana iubitǎ se transformǎ intr-o sciziune intre critica Eului si Eul
modificat prin identificare”. Astfel, depresivul trebuie sǎ infrunte o pierdere imaginarǎ si isi
adreseazǎ siesi agresivitatea si reprosurile destinate in mod firesc obiectului pierdut.
Cognitivistii G. A. Kelly si A. T. Beck inteleg depresia ca fiind o perturbare a proceselor
cognitive (stilistic, semantic si logic) spunand cǎ acestea sunt inadecvate si afecteazǎ trei
domenii: Eul, lumea exterioarǎ si viitorul, care, la randul lor perturbǎ reprezentǎrile legate de
ele. Celor trei procese cognitive le corespund erori particulare: inferente arbitrare (eliminǎ
explicatiile plauzibile), abstractii selective (concentreazǎ atentia asupra unui detaliu luat din
afara contextului), generalizǎri abuzive, supra sau subestimǎri si denumiri inadecvate.
Pacientul trebuie sǎ isi corecteze conceptiile eronate, distorsiunile si ipotezele dezadaptative
cu scopul de a corecta viziunea inadecvatǎ a evenimentelor si a Eului.
- pierderea interesului sau a plǎcerii este un simptom des intalnit in episodul depresiv. Acesta
se manifestǎ prin dezinteresul fatǎ de activitǎtile anterior plǎcute, retragerea socialǎ sau
neglijarea profesiei, dar si printr-o reducere a nivelelor intereselor sau dorintelor sexuale;
- schimbǎri in sfera apetitului; unii afirmǎ cǎ trebuie sǎ depunǎ efort pentru a manca, altii
dimpotrivǎ, descriu o crestere semnificativǎ a poftei de mancare si chiar o directionare spre
anumite alimente (de exemplu dulciuri);
- perturbǎri ale somnului care pot lua forma insomniei sau a hipersomniei. Insomnia initialǎ se
manifestǎ prin trezire in timpul noptii si dificultǎti in reluarea somnului, care poate fi urmatǎ
de o insomnie terminalǎ cand individul se trezeste mult prea devreme si nu poate adormi.
Hipersomnia se manifestǎ prin episoade prelungite de somn noaptea sau ziua;
- schimbǎri in psihomotricitate care includ stǎri de agitatie (subiectul nu poate sta linistit, se
miscǎ, se plimbǎ, isi frǎmantǎ mainile, isi freacǎ sau isi scarpinǎ pielea sau hainele) sau
retardare (incetinirea vorbirii, miscǎrilor). Agitatia sau retardul psihomotor trebuie sǎ fie
destul de severe deoarece numai astfel pot fi observate de cei din jur;
- diminuarea energiei, obosealǎ. Acestea sunt simptome frecvent intalnite, subiectul preluand
o stare de epuizare fǎrǎ sǎ fi depus un efort fizic major. Cele mai mici sarcini par sǎ solicite
efort substantial, adesea se resimte o diminuare a eficientei rezolvǎrii sarcinilor;
- sentimente de culpabilitate si de devalorizare. Pot cuprinde evaluǎri negative nerealiste ale
unor preocupǎri legate de valoarea sau vinovǎtia personalǎ sau in meditatii pe seama unor
esecuri minore din trecut. Subiectii interpreteazǎ gresit (negativ) orice eveniment, punandu-l
pe seama defectelor personale care nu sunt intotdeauna reale; sunt exagerat de responsabili si
se culpabilizeazǎ pentru orice se intamplǎ. Se autoblameazǎ pentru existenta bolii, pentru
esecul intervenit in domeniile social, personal sau/si profesional;
- ganduri despre moarte, ideatie suicidarǎ, incerǎri de sinucidere. Asemenea ganduri pornesc
de la credinta cǎ celorlalti le-ar fi mai bine dacǎ subiectul in cauzǎ ar fi mort, ajungandu-se la
planuri de suicid sau chiar la tentative. Totusi motivatia suicidului poate include dorinta
individului de a renunta, de a se da bǎtut in fata obstacolelor percepute ca insuportabile sau de
a pune capǎt unei dureri emotionale intense perceputǎ ca fiind fǎrǎ iesire.
Depresia nu-si asumǎ o formǎ universalǎ, desi aspectele somatice sunt generale. Existǎ
clasificǎri ale depresiei incǎ din medicina veche greacǎ, din anul 400 i.H., cand Hipocrate a
descris „melancolia” ca asociere a unor conditii sau simptome cum ar fi tristetea, aversiunea
fatǎ de mancare, tulburǎri ale somnului, iritabilitate, agitatie, tabloul apropiindu-se de criteriul
modern al identificǎrii depresiei majore. Cateva secole mai tarziu Aretaeus din Cappedocia
observǎ asocierea dintre manie si melancolie, sugerand cǎ mania reprezintǎ stadiul final al
melancoliei. In timp, termenii depresie, melancolie si manie si-au schimbat total semnificatia
pentru a descrie cu o cat mai mare precizie fenomenele psihopatologice.
Cel care dezvoltǎ primul model de boalǎ bazat pe observatii si descrieri exhaustive si
organizate este Kraepelin spre sfarsitul secolului XX. El a segregat bolile psihice prin
accentuarea caracteristicilor specifice psihozei maniaco-depresive in raport cu dementa
precoce: dezvoltare episodicǎ, prognozǎ mai benignǎ si o istorie familialǎ. Sistemele moderne
de clasificare si diagnostic pentru tulburǎrile depresive s-au dezvoltat mai ales pe baza
psihiatriei franceze, germane si engleze de la sfarsitul secolului XIX si inceputul secolului
XX.
Tulburarea depresivǎ a fost clasificatǎ de cele mai multe ori dihotomic, in urmǎtoarele
subtipuri: usoarǎ / severa; cronicǎ / episodicǎ; nevroticǎ / psihoticǎ; endogenǎ / reactivǎ;
primarǎ / secundarǎ; bipolarǎ / unipolarǎ; cu agitatie psihomotorie / cu retard psihomotor;
biologicǎ / caracterologicǎ; familialǎ / spectrum. Desi pot avea unele elemente similare, nu
poate exista echivalentǎ, intrucat fiecare subtip (grup) accentueazǎ aspectele determinate de
tulburarea depresivǎ. In continuare voi exemplifica (trata) cele mai frecvent intalnite
clasificǎri dihotomice.
Depresia endogenǎ are mai multe acceptiuni (intelesuri) incluzand depresiile care sunt
biologice in etiologie, rǎspund la tratament biologic, apar la pacienti care nu prezintǎ tulburǎri
de personalitate, pun in evidentǎ un anumit model de simptomatologie. Depresia reactivǎ se
deosebeste de cea endogenǎ prin faptul cǎ este determinatǎ de factori psihosociali, este
precedatǎ de evenimente stresante, este lipsitǎ de factori biologici in determinare. Distinctia
endogen-reactiv presupune cǎ etiologia depresiei este ori biologicǎ, ori psihosocialǎ,
accentueazǎ dualismul minte-corp neadecvat si nespecific tulburǎrii depresive.
Termenii nevrotic-psihotic au fost tradusi mult timp usor, respectiv grav sau endogen
echivalent pentru psihotic, reactiv sinonim pentru nevrotic. Cu timpul, termenul psihotic a fost
folosit pentru depresia extrem de gravǎ caracterizatǎ de iluzii si halucinatii, iar cel de nevrotic
pentru tulburǎri depresive fǎrǎ aceste caracteristici. Ele sunt greu de descris datoritǎ
polimorfismului tabloului clinic, asocierii simptomelor depresive cu manifestǎri obsesive,
isterice, agresive sau astenice.
Termenul unipolar/monopolar se referǎ la acest tip de tulburare afectivǎ care vizeazǎ doar
depresia (ceea ce astǎzi se intelege prin tulburare depresivǎ majorǎ), iar cel de bipolar se
referǎ la cel de boalǎ afectivǎ in care mania apare impreunǎ cu depresia. Existenta unei astfel
de distinctii a fost probatǎ de numeroase cercetǎri cu indicatori genetici, biochimici,
farmacologici, ceea ce a determinat o largǎ si rapidǎ acceptare. Dacǎ depresia bipolarǎ este
mai bine definitǎ, cea unipolarǎ, incluzand mai multe tulburǎri si subtipuri apare ca o
categorie rezidualǎ ce reuneste tot ceea ce nu intrǎ in prima. Distinctia unipolar-bipolar este
punctul de plecare al unei clasificǎri ierarhice cu care opereazǎ majoritatea deoarece
reprezintǎ unul din punctele cheie ale consensului cercetǎtorilor si practicienilor referitoare la
subtipurile tulburǎrii de dispozitie. Tulburǎrile bipolare sunt impǎrtite dupǎ criteriul severitǎtii
in tulburare bipolarǎ I, respectiv II si tulburare ciclotimicǎ. Tulburǎrile unipolare sunt divizate
in primare si secundare in functie de existenta in antecedente a unui diagnostic psihiatric. Cea
primarǎ poate fi divizatǎ la randul ei in endogenǎ sau exogenǎ, iar cea secundarǎ poate fi
clasificatǎ in tulburare temporarǎ in grup (dacǎ pacientii prezintǎ nivele inalte de internalizǎri)
si in tulburare temporarǎ in clasificarea grupului, dacǎ pacientii prezintǎ un nivel redus al
internabilitǎtii in antecedente (Andreasen, 1983, apud L. Filimon, p.18).
D.S.M.-IV publicat in 1994 este o elaborare ce reprezintǎ rezultatul unei munci colective de
duratǎ care deschide noi cǎi de cercetare si noi provocǎri pentru practicǎ. Aici se regǎsesc
clasificarea depresiei si criterii de diagnostic ale diferitelor tipuri de tulburǎri de dispozitie. Se
infǎptuieste obiectivul descriptiei simptomelor relevat atat longitudinal, cat si intersectional,
aceasta fiind consideratǎ caracteristica cea mai importantǎ a ultimelor sisteme de clasificare si
diagnostic, nelǎsand loc interpretǎrilor subiective. De asemenea, sunt respinse modelele
teoretice sau etiologice, ceea ce permite utilizarea lor de cǎtre toti cercetǎtorii si practicienii,
indiferent de orientare. Factorii etiologici sunt luati in considerare numai pentru tulburǎri
mintale cu substrat organic si pentru tulburǎrile de adaptare (reactii la stresorii psihosociali),
deoarece intrunesc acordul general. Modelele teoretice biologice, psihanalitice,
comportamentale, psihosociale, etc. care accentueazǎ o explicatie teoreticǎ, intrand astfel in
conflict unele cu altele nu sunt luate in consideratie. De aici atributul de ateoretic, aplicat
noului sistem de clasificare si dechidere largǎ datoritǎ descrierii obiective a tulburǎrilor
mintale. Se descriu detaliat in termeni concreti si conditii de clasificare caracteristice
relevante pentru diagnozǎ (simptome, pattern comportamental, baze sociale, aspecte culturale,
evolutia tulburǎrii si severitate. Sunt de asemena riguros precizate caracteristicile clinice
obligatorii si succesiunea lor pentru stabilirea diagnosticului, precum si caracteristicile
incompatibile cu diagnosticul. Depǎsirea sistemelor traditionale de clasificare orientate mai
mult pe modelele ierahice in care diferitele simptome trebuiau subsumate unei singure
diagnoze se realizeazǎ pe baza diagnozei multiple in tulburǎrile mintale.
O „depresie clinicǎ” sau tulburare de dispozitie este o boalǎ sau un sindrom care datoritǎ
calitǎtii si persistentei semnelor simptomelor este prezentǎ in fiecare zi, in cea mai mare parte
a zilei, cel putin douǎ sǎptǎmani. Calitatea simptomelor este diferitǎ, pot exista tulburǎri in
reglǎrile somatice, comportamentale, cognitive sau emotionale, iar prezenta simptomelor
genereazǎ disfunctionalitati psihosociale semnificative. Aceste tulburǎri reprezintǎ continutul
episodului depresiv major care este categorizat separat de tulburarea depresivǎ majorǎ,
diagnosticul cu tulburare depresivǎ majorǎ aplicandu-se pacientilor cu unu-douǎ episoade
depresive anterioare.
Formele unipolare ale tulburǎrii de dispozitie primarǎ sunt impǎrtite in trei categorii: tulburare
depresivǎ majorǎ, tulburare distimicǎ si tulburare depresivǎ nespecificǎ.
Caracteristica principalǎ a episodului depresiv major este cǎ timp de cel putin douǎ sǎptǎmani
este prezentǎ dispozitia depresivǎ si/sau pierderea interesului, a plǎcerii pentru aproape toate
activitǎtile. La copii si adolescenti dispozitia poate fi iritabilitate mai mult decat tristete. De
asemenea trebuie sǎ fie prezente incǎ cel putin patru simptome aditionale din lista
simptomelor mentionate in subcapitolul anterior: schimbǎri ale apetitului, ale somnului, ale
activitǎtii psihomotorii, reducerea energiei, sentimente de vinǎ sau devalorizare, dificultǎti in
gandire, in concentrarea atentiei, in luarea deciziilor, ideatie suicidarǎ. Pentru a putea fi
incluse in cadrul episodului depresiv major, simptomele trebuie sǎ determine o schimbare
evidentǎ in rǎu fatǎ de situatia anterioarǎ a subiectului, sǎ se manifeste cel putin doua
sǎptǎmani consecutiv aproape in fiecare zi si sǎ persiste in cea mai mare parte a zilei.
Episodul depresiv major trebuie sǎ fie insotit de distres semnificativ sau sǎ diminueze
functionarea in plan social, ocupational sau in alte domenii importante.
A) trebuie sǎ fie prezente timp de douǎ sǎptǎmani cinci sau mai multe din
simptomele mentionate anterior, cel putin unul din simptome trebuie sǎ fie
dispozitia depresivǎ sau pierderea interesului sau a plǎcerii. Nu se includ
simptomele ce rezultǎ in mod evident din conditiile de ordin medical general sau
iluzii si halucinatii din dispozitii incongruente;
B) simptomele sǎ nu intruneascǎ criteriile pentru episodul mixt;
C) simptomele trebuie sǎ determine distres clinic semnificativ sau perturbǎri in
plan social, ocupational sau in alte domenii de functionare;
D) simptomele nu trebuie sǎ fie cauzate in mod direct de efectele psihologice ale
substantelor (abuz de droguri, alcool) si nici de conditiile medicale generale
(hipotiroidism);
E) simptomele nu trebuie sǎ se justifice ca urmare a pierderii a persoanei iubite.
Tulburarea distimicǎ
Trǎsǎtura esentialǎ a tulburǎrii distimice este dispozitia depresivǎ cronicǎ in cea mai mare
parte a zilei, in majoritatea zilelor timp de cel putin doi ani. In timpul perioadei caracterizate
prin dispozitie depresivǎ trebuie sǎ fie prezente cel putin douǎ simptome aditionale. Intrucat
simptomele devin parte a experientei cotidiene a indivizilor, nici nu mai apar ca nefiresti si
nici nu sunt descrise, ci rezultǎ numai in urma interviului cu rǎspunsuri directe. In timpul
perioadei de doi ani, nici un simptom nu trebuie sǎ lipseascǎ mai mult de douǎ luni.
Diagnosticul de tulburare distimicǎ se poate stabili doar dacǎ nu a fost prezent un episod
depresiv major in perioada primilor doi ani ai tulburǎrii, iar tulburǎrile nu intrunesc criterii
pentru tulburarea depresivǎ majorǎ cronicǎ sau in remisie. De asemenea nu trebuie sǎ fi
existat vreodatǎ episod maniacal, episod mixt sau hipomaniacal, nici criteriile pentru
tulburarea ciclotimicǎ. Se poate vorbi de tulburare distimicǎ doar dacǎ ea nu apare exclusiv in
cursul tulburǎrilor psihotice cronice (schizofrenie). Tulburarea distimicǎ se poate asocia cu
unele tulburǎri cronice cum ar fi dependenta de substante.
Cele mai importante si mai frecvent utilizate interviuri standardizate pentru diagnosticul
tulburarilor depresive sunt: Programul pentru Tulburari Afective si Schizofrenie, Programul
de Interviu pentru Diagnostic, Interviul Clinic Structurat pentru D.S.M.-IV-R, Interviul
Compozit pentru Diagnostic International si Programul pentru Evaluare Clinica in
Neuropsihiatrie.
Scala pentru evaluarea depresiei Hamilton (HRSD), 1960 este una dintre primele scale de
evaluare obiectiva pentru aprecierea severitatii starilor depresive, fiind si astazi una dintre
scalele cu cea mai larga utilizare. Itemii sai au fost revizuiti, anumite definitii ale lor au fost
adaptate (Hamilton 1982, 1987; Bech, Coopen, 1990; Thompson,1989). Itemii scalei se refera
la dispozitia depresiva, dispozitia anxioasa, retardarea psihomotorie, simptomele cognitive,
simptomele sociale si la simptomele vegetative ale depresiei. In varianta din 1986 a scalei
depresiei Hamilton, realizata de Bech si colaboratorii sai cu acordul autorului, este inclusa
alaturi de scala de depresie Hamilton o scala de depresie a melancoliei (Bech, 1996). Prima
contine 21 de itemi, iar a doua 10 itemi. Nivelele de severiatate ale semnelor si simptomelor
pot avea valori cuprinse intre 0-4 pentru HRSD sau intre 0 si 2, reflectand astfel 5 vs. 3 nivele.
Scala de diagnostic a melancoliei DMS precizeaza trei nivele cu valori cuprinse intre 0 si 2.
Alcatuita pe baza analizei constructiei scalei Hamilton, folosindu-se analiza structurii latente,
scala de melancolie se realizeaza printr-o validitate constructiva ridicata. Itemii sai acopera
cele mai importante componente ale tulburarii de dispozitie. Acest lucru s-a constatat si in
studiile de validitate efectuate pe populatii diferite, din culturi diferite (Hamilton, 1987;
Paykel, 1990). Scala Hamilton si-a demonstrat validitatea concurenta prin rapoarte la alte
instrumente de evaluare dintre care cel mai semnificativ este BDI.
Inventarul pentru depresie Beck (BDI) 1967, 1988 este cel mai frecvent citat si cel mai utilizat
instrument de masurare a depresiei bazat pe autodescriere. Mai mult, el a devenit un etalon
pentru validarea altor inventare sau scale de autoevaluare. In lucrarea sa din 1967, Beck a
definit depresia prin prezenta unei liste de 21 „categorii simptom-atitudine”. Itemii
inventarului reprezinta urmatoarele categorii: dispozitie depresiva (tristete), pesimism (lipsa
sperantei), sentiment de esec, deficit relational, sentimente de vina, nevoia de pedeapsa, ura
de sine, autorepros, dorinte de suicid, plangeri, irascibilitate, contacte sociale deficitare,
capacitate de decizie redusa, imagine de sine negativa, incapacitate de munca, insomnie,
fatigabilitate, pierderea apetitului, scadere in greutate, ipohondrie, pierderea libidoului.
In versiunea originala s-a cuantificat gradul de severitate a simptomelor cu valori cuprinse
intre 0 si 3, unele categorii avand douǎ variante de raspuns pentru acelasi grad de severitate.
In versiunile mai recente ale scalei este stabilita o singura varianta pentru fiecare nivel, astfel
incat cei 21 de itemi au fiecare 4 nivele de severitate cuprinse intre 0 (absenta depresiei) si 3
(depresie maxima). Astfel, scorul total este cuprins intre 0 si 63. Se considera ca absenta
depresiei sau depresia minima se reflecta intr-un scor mai mic de 4, depresia usoara intre 5 si
13, moderata intre 14 si 20, iar depresia severa peste 21 (Shaver, Brennan, 1991). In practica
se lucreaza cu scoruri mai ridicate. Adaptat pentru toate varstele, BDI, este cel mai cunoscut
inventar pentru masurarea nivelului depresiei si a fost tradus si utilizat cu succes in multe
spatii socio-culturale. Este usor de administrat, necesita un timp scurt, putand fi aplicat la
diferite segmente ale populatiei indiferent de nivelul de cultura sau varsta, datorita utilizarii
unui limbaj accesibil.
Scala de autoevaluare a depresiei Zung (SDS, 1965) a fost conceputa pentru evaluarea
depresiei mai ales in institutiile de ingrijire medicala. Ea contine 20 de itemi grupati in 4
categorii: simptome afective, referitoare la dispozitia depresiva, simptome referitoare la
perturbari fiziologice (somn, apetit, greutate, libido, oboseala), la perturbari psihomotorii
(agitatie sau retardare), perturbari psihologice (confuzii, disperare, iritabilitate, indecizie,
depreciere, idei suicidare, insatisfactie). Raspunsurile pentru fiecare item se grupeaza in 4
variante, fiecare reflectand freventa semnului sau simptomului: 1=deloc sau pentru putin timp,
2=uneori, 3=o buna parte de timp, 4=cel mai mult sau tot timpul. Tradusa in peste 30 de
limbi, SDS, asemenea BDI este una dintre cele mai larg folosite scale pentru evaluarea
depresiei, atat in unitatile de cercetare, cat si in clinica. Cele doua instrumente pot fi
considerate complementare, BDI masurand gradul de severitate al depresiei, iar SDS
frecventa simptomelor depresive. Complementaritatea si distinctia sunt importante si trebuie
luate in considerare in raport cu obiectivele cercetarii. Asemenea BDI, aplicarea SDS nu este
influentata semnificativ de factori demografici.
Dupǎ un intreg proces de definire, clasificare, diagnosticare si evaluare a acestui flagel social
(depresia), oamenii de stiintǎ au descoperit diverse modalitǎti de ameliorare si/sau chiar
vindecare ale indivizilor ce prezintǎ simptomele specifice depresiei.
In afarǎ de tratamentul medicamentos, necesare si utile sunt psihoterapiile. Una dintre acestea
este terapia cognitiv-comportamentalǎ care a fost dezvoltatǎ de Beck, Rush, Shaw si Emery,
care poate fi definitǎ ca o rezolvare de probleme, depresia fiind ea insǎsi o problemǎ. Scopul
terapiei este de a-l ajuta pe pacient sǎ gǎseascǎ solutii la problemele sale, iar obiectivul
imediat al terapiei este eliberarea de simptome, cel pe termen lung fiind rezolvarea
problemelor de viatǎ si prevenirea aparitiei sau mǎcar atenuarea unor episoade depresive
viitoare. Se face o selectie a pacientilor care presupune luarea in considerare a urmǎtorilor
factori: pacientii sǎ fie non-psihotici (totusi, poate fi aplicatǎ si acestora, dar insotitǎ de
medicatie antidepresivǎ), sǎ se cunoascǎ gradul de severitate al depresiei, sǎ se identifice
patternul de gandire negativǎ, sǎ se realizeze alianta terapeuticǎ si pacientul sǎ aibǎ un
repertoriu bogat de deprinderi de a face fatǎ stresului. In functie de acesti factori, terapeutul
elaboreazǎ diferite strategii (cognitive, comportamentale, cognitiv-comportamentale,
preventive) tinand cont atat de caracteristicile, cat si de gradul de severitate al depresiei ale
fiecǎrui pacient in parte. Terapia cognitiv-comportamentalǎ este mai eficientǎ cand se
asociazǎ cu terapiile sugestive: relaxare, hipnozǎ, antrenament mental.
1.6. Depresia episodica si depresia acuta
Depresia este o tulburare a starii afective, care declanseaza stari de tristete, de suparare, de
subaprciere a propriei persoane chiar si a unei stari de pierdere a sperantei a propriilor puteri
pentru o perioada de timp destul de indelungata.
Depresia se manifesta pe o perioada mai lunga de timp fata de simplele stari de tristete, de
suparare, de pierdere a propriei energii, iar aceasta poate sa-ti schimbe complet viata, avand
un impact negativ asupra bucuria vietii tale. Depresia influenteaza complet tot modul de viata,
iti schimba gandirile, fortele psihice si fizice, capacitatea de a munci scade, ii poate influenta
chiar si pe cei apropiati tie, familia si prietenii.
Depresia nu are aceasi influente asupra tuturor oamenilor, iar reactioneaza diferit la fiecare
om in parte. La unele persoane poate dupa o perioada destul de lunga, la altii poate fi
trecatoare in cateva zile. Persoanele care au depresie o perioada scurta de timp, o zi sau doua,
pot trece foarte usor peste si isi pot continua foarte usor viata personala si profesionala, fara ca
ele sa fie afectate. Dar chiar daca despresia se intinde pe o perioada scurta de timp, ea trebuie
sa fie tratata cu medicamente si sa fie tinuta sub observatie deoarece exista riscul care sa
devina din ce in ce mai agresiva si sa inceapa sa-ti afecteze sanatatea.
In cazul depresiilor severe, persoanele isi pot pierde capacitatea de a mai comunica cu lumea
din jur, nu mai pot face activitatile zilnice pe care le faceau inainte, chiar ajung sa se sinucida.
Asadar in aceste cazuri este urgent ca persoana respectiva sa primeasca tratament din partea
unui medic specialist pentru ca starea lui de sanatate sa nu se agraveze din ce in ce mai mult si
sa il ajute sa isi revina.
De multe ori persoanele care sufera de depresie nu vor sa primeasca ajutor din partea nimanui,
sunt refractare la tot ce inseamna ajutor deoarece ele considera ca acest lucru va dovedi ca
sunt niste persoane slabe, care nu pot avea grija singure de ele si considera ca pot sa isi
rezolve problema si pot sa se ajute singura prin propriile lor forte fizice si psihice.
In ziua de azi, dupa multe studii facute de catre diferiti cercetatori, se stie ca depresia este o
afectiune medicala, si ca are atat o baza biologica cat si o cauza chimica. Tratamentele care
exista in ziua de azi sunt foarte sigure si rezolva chiar si cazurile severe de depresie.
I. Cauzele depresiei
Au existat multe cercetari si multe discutii a carui subiect erau motivele din cauza caror apar
starile de depresie fie ele usoare sau depresii severe. Cercetatorii au ajuns la concluzia ca
depresia de declanseaza datorita mai multor factorii cum ar fi: predispozitia genetica,
evenimente din viata stresante, afectiuni medicale, administrarea medicamentelor sau alti
substante chimice care pot declansa un dezechilibru al creierului.
- oboseala
- menopauza
- diferite medicamente
- dezechilibre chimice (dezechilibrele nivelurilor sanguine ale calciului, sau nivelul
scazut din corp al fierului si anume anemia)
- infectii
- consumul de alcool
Primele simptome ale depresiei care apar sunt cele legate de starile de tristete, de suparare,
neincredere in sine, lipsa sperantei.
Cele mai de seama simptome ale depresiei sunt tristetea si disparitia placerii de a face
lucrurile pe care le faceai in fiecare zi (activitatile zilnice)
Alte simptome care ar putea determina aparitia depresiei in viata unui om sun:
La o persoana care se regasesc cinci din aceste simptome iar ele au aparut intr-o perioada
mai mare de 2 luni ea poate fi diagnosticata cu depresie majora.
In cazul in care se regasesc intre 2-4 simptome aparute intr-o perioada de 2 ani, aceata
forma de depresie poate fi considerata una de lunga durata, iar de obicei aceasta forma de
depresie se regaseste la femei ajunse la menopauza
1. Tratamentul initial
In cazul unor depresii usoare sau medii poate fi folosita doar metoda de consiliere
terapeutica, dar in cazurile in care depresia porneste si are la inceput simptome majore
atunci, in aceste cazuri vor fi folosite ambele metode atat consilierea terapeutic cat si
tratament medicamentos.
2. Tratamentul de intretinere
- sa nu consume alcool,
- odihna
In cazul in care omul nu se vindeca , iar depresia se agraveaza la o persoana care are ca
tratament consiliere terapeutica, atunci se incepe si un tratament medicamentos
antidepresiv. Dupa mai multe cercetari si experimenta s-a dovedit ca tratamentul cu
medicamente antidepresive este mult mai efieicent decat cel in care se foloseste doar
consiliere terapeutica.
Un studiu recent efectuat arata ca 15% din persoanele care sufera de depresie se sinucid,
acesta fiind cel mai mare pericol al depresiei.
1.6. Concluzii
- depresia simplǎ, in care simptomul cel mai important este inhibitia activitǎtii;
- depresia anxioasǎ;
- depresii de involutie;
Depresia se intalneste mai rar in copilǎrie decat in viata adultǎ, ea fiind apanajul versantului
descendent al existentei. Intr-o mai mare mǎsura decat la adult, depresia nu apare purǎ, ci
deseori mascatǎ de un sentiment de obosealǎ sau greutate fizicǎ, disprosexie, bradipsihie si
bradikinezie. Uneori copiii depresivi sunt considerati capriciosi, dezinteresati, hipersensibili
sau labili afectiv. Din cauza posibilitǎtilor reduse de verbalizare a trǎirilor, cat si datoritǎ
aspectului polimorf si uneori mascat al depresiei, se disting greu stǎri depresive propriu zise
inainte de varsta scolaritǎtii. Unii autori (Kohler) considerǎ cǎ stǎrile depresive nu survin
niciodatǎ inainte de perioada prepuberǎ sau puberǎ. Cu toate acestea, R. A. Spitz, vorbeste de
o „depresie anacliticǎ”, care poate apǎrea chiar la copilul de sase luni, aflat intr-o carentǎ
emotionalǎ in raport cu separarea sa de mamǎ, si se caracterizeazǎ prin dezinteresul fatǎ de
anturaj, pierderea apetitului, tulburǎri in dezvoltarea generalǎ si ponderalǎ.
Manifestǎrile clinice propriu zise ale episodului depresiv sunt exprimate prin simptome
esentiale si facultative:
*insomnia, hipersomnia;
*constipatia;
1 – 25% - idei de sǎrǎcie, idei de persecutie, delir de culpabilitate, delir hipocondric, malezǎ
vesperalǎ.
Bibliografie :
J. Postel , Freud in “Doliu si melancolie” , Kelly ,Beck ,Kraepelin ,L.
Filimon ,Sholomkas ,Guelfi , Ban , Gaszner , R. Kuhn , Kielholz .