Actul de ctitorie al domnilor Ţării Româneşti

(secolele XIV – XVI)

I. Conceptul monarhiei de drept divin

În perioada secolelor XIV-XVI, domnii Ţării Româneşti, asemenea celor din
Moldova, având grijă de cele lumeşti, de administrarea ţării şi de bunăstarea supuşilor lor,
n-au uitat nicicând de cele dumnezeieşti. Au fost creştini adevăraţi, dând lui Dumnezeu
ce i se cuvine şi ocrotind pe cei ce se rugau Lui. Au înzestrat vechile lăcaşuri sfinte zidite
de înaintaşi şi au clădit altele noi, atât înlăuntrul hotarelor cît şi în afara lor.
Actul de ctitorie al domnilor români – mari voievozi, care-i legitima în faţa
istoriei şi a veşniciei trebuie analizat şi apreciat pe fondul înţelegerii funcţiei lor
domnitoare şi al relaţiei acestora cu Biserica românească ortodoxă din Ţara Românească.
Concepţia domnitoare în sec. XI-XVI a fost bazată pe monarhia de drept divin,
potrivit căreia puterea domnească nu vine de la boieri, ci de la Dumnezeu. Domnul este
„unsul” lui Dumnezeu. Acesta l-a aşezat peste oameni spre a-i conduce cu dreptate şi cu
blândeţe. Este doctrina clasică a absolutismului bizantin, identificată şi în concepţia
domnitoare a Evului Mediu românesc. Opera de excepţie a sec. al XVI-lea, „Învăţăturile
lui Neagoe Basarab către fiul său Teodosie”, defineşte în mod articulat această gândire şi
politică bisericească de stat a domnilor români medievali.

Titlul oficial al domnilor români arată în mod relevant, întemeirea funcţiei

domnitoare în conceptul monarhiei de drept divin.
În documentul mănăstirii Vodiţa, dat de Vlaicu Vodă (1364-1377), găsim pentru
prima dată ideea că domnul stăpâneşte prin harul şi voia lui Dumnezeu. Titlul sună astfel:
„Eu cel întru Hristos Dumnezeul binecredinciosul voievod Vladislav, cu mila lui
Dumnezeu, domn a toată Ungrovlahia”1.
Impresionant, de factură cvasiimperială este titlul domnului Mircea cel Bătrân
(1386-1418), evidenţiind din nou conceptul de monarhie de drept divin şi înşirând toate
posesiunile sale: „Eu cel întru Hristos Dumnezeu binecredinciosul şi binecinstitorul şi de
Hristos iubitorul şi singur stăpânitorul Ion Mircea, mare voievod şi domn, cu mila lui
Dumnezeu şi cu darul lui Dumnezeu, stăpânind şi domnind toată ţara Ungrovlahiei şi
părţile de peste munţi, încă şi spre părţile tătăreşti, şi Amlaşului şi Făgăraşului herţeg şi
Banatului de Severin domn şi de amândouă părţile de peste toată Dunărea până la
Marea cea mare şi cetăţii Dârstorului stăpânitor”2. Adjectivele de la început arătând
adânca evlavie a domnului, ca şi titlul „singur stăpânitor” dovedesc influenţa cancelariei
bizantine, ajunsă la noi prin intermediul curţilor slave de la sud de Dunăre, ale ţarilor
bulgari şi sârbi.

1
Constantin C. Giurescu, Istoria românilor, vol. II, Ediție îngrijită de Dinu C. Giurescu, Editura All,
București, 2007, p. 247.
2
Ibidem, p. 248.
 Relaţia domnului cu Biserica a fost una specială. Prin grija domnului Nicolae
Alexandru Basarab (1352-1364), a fost recunoscută de Patriarhia Ecumenică, mitropolia
Ţării Româneşti (1359). Mai târziu, la începutul sec. al XVI-lea, cu sprijinul domnului
Radu cel Mare (1495-1508) au fost înfiinţate alte două eparhii ale Râmnicului şi
Buzăului. Domnul întărea alegerea mitropolitului, făcând aşa numita aşa-numita
investitură a celui ales, prin înmânarea cârjei, semnul văzut al puterii conducătoare. La
rândul său mitropolitul legitima pe domnul ţării prin ceremonia ungerii făcută în catedrala
mitropolitană. Domnii se declarau în continuare „unşii lui Dumnezeu” şi dăruiţi cu
autoritate „din mila lui Dumnezeu”.

II. Actul de ctitorie al domnilor români

Pe fondul acestei înţelegeri a concepţiei domnitoare medievale româneşti poate fi
analizat actul de ctitorie al domnilor români, care definea foarte clar relaţia lor personală
şi instituţională cu Dumnezeu şi cu Biserica creştină ortodoxă românească pe care o
ocroteau.

II.1. Portretele ctitorilor în relaţie cu actul de ctitorie

Tabloul votiv în pictura bisericească

O deosebită atenţie merită, în pictura bisericească, tablourile votive, înfăţişând pe
ctitori cu familia lor, oferind Mântuitorului sau Fecioarei Maria, lăcaşul ce au ridicat.
Aceste tablouri se află, de obicei, pe peretele de apus al naosului, în partea stângă cum se
priveşte de la altar.
În tradiţia Răsăritului creştin, portretul „era o invitaţie la aducere aminte, dar nu
la o amintire a trecutului, ci paradoxal, la una a viitorului. Portretul votiv este, într-un
fel, o rememorare a eternităţii. Un portret de tradiţie bizantină se constituie în primul
rând – datorită vecinătăţilor pe care le întreţine, pe pereţii unei biserici, cu personajele
sfinte şi sacre ale istoriei mântuirii – ca expresie a nădejdii în învierea trupului” 3.
Semnificaţia majoră a portretului ar putea fi definită drept una de ordin eshatologic, de
asemenea liturgic, vizând rugăciunea comemorativă, pomenirea rituală. Când creştinii îi
vedeau pe voievozii ctitori alături de sfinţi pe pereţii bisericilor, trecând prin faţa lor, se
descopereau şi îi pomeneau cinstindu-i cu o rugăciune.
Opţiune pentru eternitate, „portretul este, în acelaşi timp, semnul justificativ al
unei vocaţii istorice. Iar justificarea supremă, esenţa dreptului la imagine rezidă în actul
de întemeire. Cu macheta bisericii pe palme, ctitorul este îndreptăţit să ia loc alături de
sfinţi. Ctitorul susţine o machetă împreună cu soţia, cu o rudă (părinte, frate, fiu) sau un
asociat la actul de domnie. A construi o biserică sau o mănăstire însemna să participi,
în fond, la edificarea Bisericii, era un act de sorginte apostolică ale cărui merite se
răsfrângeau asupra membrilor, vii şi morţi ai familiei fondatorului. Împlinirea acestei
vocaţii specifice de ctitor conferea valoare funcţiei domnitoare”4.
Tablourile votive sunt interesante nu numai prin lămuririle pe care ni le dau
adesea asupra familiei ctitorului, membrii acestei familii fiind arătaţi fiecare cu numele
lui, „dar şi prin faptul că reproduc costumele vremii şi arată, în caz de modificări

3
Daniel Barbu, Bizanț contra Bizanț. Explorări în cultura politică românească, Editura Nemira, București,
2001, p. 196.
4
Ibidem, p. 197.
arhitectonice, şi forma pe care o avea biserica la început. Pentru o bună parte dintre
voievozii noştri, indicaţiile cele mai preţioase asupra figurii lor le găsim în aceste tablouri
votive”5.

Portretele ctitorilor pe ţesături vechi şi metale preţioase

Numeroase ţesături şi metale preţioase din secolele XIV-XVI, câte ni s-au păstrat
sunt în legătură cu Biserica. Ele reprezintă veşminte sau părţi de veşminte preoţeşti –
epitrahile sau patrafire, rucaviţe (mânecări) -, apoi stofe necesare cultului precum epitafe,
zavese (poale de iconostas) perdele de uşi, antimise, acoperăminte de morminte şi
prapuri. Pe unele din acestea apar numele sau portretele domnitorilor ctitori.
Pentru sec. al XVI-lea pot fi menţionate două zavese (poale de iconostas) dăruite
de voievodul Vlad Vintilă (1532-1535) către mănăstirea Cutlumuş de la Muntele Athos 6.
În partea superioară, la mijloc, pe una din ele e înfăţişat Mântuitorul, pe cealaltă Maica
Domnului cu pruncul Iisus; în jumătatea inferioară, pe amândouă zavesele, sunt
reprezentaţi în genunchi, domnul („Io Vintila voievoda”), doamna Rada şi fiul lor („Io
Drăghici voevod”).
O menţiune specială merită chivotul dăruit de evlaviosul Neagoe voievod
mănăstirii Dionisiu de la Sfântul Munte, pentru a se păstra în el moaştele patriarhului
Nifon, reorganizatorul Bisericii muntene. „Chivotul în formă de biserică, e de argint
aurit, lucrat în filigran şi împodobit cu pietre scumpe şi email. Două rânduri de iconiţe îi
dau ocol în partea superioară. Pe dosul capacului, e pictat chipul patriarhului Nifon; în
stânga lui, într-o atitudine de închinare, de implorare parcă, e Neagoe însuşi”7.

Portretele ctitorilor pe unele manuscrise şi tipărituri

Miniaturile care se află într-o sumă din textele religioase ale veacurilor XV-XVI,
sunt printre cele mai frumoase ale genului, ele inspirând pe maeştrii care au tipărit
primele noastre cărţi bisericeşti. Din adoua jumătate a sec. al XVI-lea ni s-a păstrat, pe o
foaie de Evanghelie, astăzi la mănăstirea Suceviţa, portretul domnului muntean
Alexandru (1568 – 1577) şi al fiului său Mihnea. Amândoi sunt înfăţişaţi în picioare, cu
braţele îndoite, într-un gest de ofrandă sau de închinare, către Evanghelistul Matei.

II.2. Pisaniile în relaţie cu actul de ctitorie

Pisaniile păstrate în mănăstirile şi bisericile româneşti din sec. XIV-XVI sunt şi
ele relevante pentru actul de ctitorie, aducând informaţii istorice importante despre
ctitorie, despre refacerile şi îmbunătăţirile aduse în timp acestora şi despre daniile oferite
lăcaşurilor de cult.
În pisania de la mănăstirea Govora, se arată spre exemplu că: „Această biserică,
cine a zidit-o nu se ştie (...) iar Radu cel Mare (...) au dires-o şi au înfrumuseţat-o”.
Domnul reface mănăstirea din temelii, pe care „am văzut-o părăsită de la sfânt răposaţii
strămoşii noştri”.
Între anii 1520-1522, domnul Neagoe Basarab şi soţia sa, doamna Despina refac
din temelii biserica şi ansamblul monahal de la Călimăneşti, pisania săpată în piatra de

5
Constantin C. Giurescu, Istoria românilor, p. 448.
6
Ibidem, p. 460.
7
Ibidem, p. 472.
deasupra uşii de la intrare, oferind informaţia că: „Această sfântă biserică făcut-o-am Io
Neagoe Voevod şi Doamna Despina, luna iulie 30, V-leat 7030 (1522)”.

II.3. Hrisoavele de danie

Prin hrisoavele de danie domnii întăreau ajutoarele ctitorilor şi domnilor anteriori
făcute diferitelor biserici şi mănăstiri. Numărul acestora este foarte mare, păstrându-se azi
în colecţii documentare, ajutând istoriografia la creionarea unui profil adecvat al epocii
istorice repsective, pe plan istoric, bisericesc şi cultural.
Domnitorul Alexandru Aldea dăruieşte, spre exemplu, la 17 nov. 1431, mănăstirii
Dealu, unele sate „pentru veşnica pomenire a sfânt răposatului părintele domniei mele
Mircea voievod şi, după aceea, şi a domniei mele şi să pomemească în sfintele
dumnezeieştile lor taine, numele meu Alexandru voievod”.

Numărul mănăstirilor ctitorite în sec. XIV-XVI a fost în continuă creştere, fiecare

domn căutând să-şi eternizeze numele prin ctitoria unui lăcaş de închinare, care să
slujească apoi drept gropniţă pentru familia sa. Exemplul lor a fost urmat şi de unii
dregători ai lor. Toţi îşi înzestrau ctitoriile cu numeroase moşii şi alte bunuri. În schimb
unii călugări, în dorinţa de desăvârşire, au ridicat modeste schituri de lemn, cu ajutoare
primite de la domni, dar mai ales din ofrandele credincioşilor, în locuri retrase.
Impresionant este modul cum ctitorii apar pictaţi pe pereţii ctitoriilor lor, fiecare cu
însemnele lui: domnii îşi poartă regalia (coroana, crucea, etc.), boierii caftanele
dregătoriei, episcopii cârja, călugării mătăniile, copiii câte o carte în mâini, iar
meşteşugarii uneltele îndeletnicirii lor.

Pr. Prof. Dr. Mihai Săsăujan