SUD-ESTUL EUROPEI ÎN PERIOADA 1829 – 1856

Autonomia Greciei, recunoscută tot acum, se va transforma după câteva luni în

independenţă deplină.
Războiul Crimeei, desfăşurat în perioada 1853-1856, a reprezentat reversul medaliei,
faţă de Pacea de la Adrianopol. De data aceasta, intenţia Rusiei de a da o lovitură fatală
Imperiului Otoman, considerat „omul bolnav al Europei” s-a lovit de opoziţia celorlalte mari
puteri europene: Marea Britanie, Franţa şi sardinia s-au alăturat Imperiului Otoman în
războiul contra Rusiei, iar Austria şi Prusia aua doptat o politică de neutralitate binevoitoare
faţă de coaliţia antirusească.
Învinsă, Rusia a pierdut prin Tratatul de la Paris, din 30 martie 1856, Basarabia de Sud
şi Delta Dunării, restituite Moldovei, respectiv Imperiul otoman. De asemenea, protectoratul
rusesc asupra Principatelor Române şi Serbiei a fost înlocuit cu garanţia colectivă a celor
şapte mari puteri (Marea Britanie, Franţa, Prusia, Sardinia, Austria, Rusia şi Imperiul
Otoman).
Anul revoluţionar 1848-1849 nu a atins decât Principatele Române, Slovenia, Croaţia,
Slavonia şi Vojvodina.
Tanzimatul (1839-1856)
Revoluţia Franceză s-a impus şi ca primă mişcare europeană care a avut ecouri în
lumea islamică. Astfel, la 3 noiembrie 1839, sultanul Adbul Medgid emite hatişeriful de
Gülkhanè, document inspirat de vizirul Mahmud Reshid, care promitea localnicilor otomani
un nou tip de guvernare, bazată pe valori şi principii ca: garantarea vieţii, demnităţii şi
proprietăţii, egalităţii în faţa legii, sistem de impozitare echitabil, centralizare administrativă şi
juridică. După modelul francez, au fost emise după 1840 un cod civil, un cod penal şi un cod
comercial. Codul funciar otoman din 1858 menţiona cele cinci categorii medievale de
proprietated, dar sancţiona şi tendinţele de trecere la capitalism. În lumea Balcanilor,
tanzimatul nu a fost primit cu entuziasm, deoarece popoarele creştine doreau autonomie sau
separarea de Imperiu, iar albanezii musulmani erau ostili schimbărilor.
Cneazul Miloš Obranovič a domnit până în februarie 1839, când a abdicat. A urmat o
periaodă de instabilitate, până în 1842, tronul fiind ocupat de fii săi, Milan şi Mihajlo, care era
minor. Sub domnia lui Miloš Obrenovič s-a dezvoltat agricultura, prin defrişări şi redistribuiri
de pământuri arabile după plecarea musulmanilor. Populaţia totală a Serbiei de atunci se
ridica la 7-800.000 de locuitori, dintre care 18.000 locuiau în Belgrad, iar 30.000 în alte oraşe.
În anii 1830-1831 apar primele şcoli, primul liceu şi prima tipografie. Majoritatea
funcţionarilor erau etnici sârbi dintre graniţele ImperiuluI Austriac. În decembrie 1838, după
o încercare anterioară din 1835 a fost promulgată şi prima constituţie a Serbiei, numită
neoficial „constituţia turcească”. Aceasta lăsa întreaga putere în mâinile cneazului şi ale unui
consiliu numit de acesta. În 1842, pe tronul Serbiei urcă Alexandru Karadjordjeviö, iar
guvernarea ajunge să fie deţinută de aşa-numiţii „constituţionalişti”. În 1844 a fost emis un
cod civil tot după model francez. Sub această guvernare va apărea o nouă generaţie de
funcţionari şi oameni politici.
Muntenegrul
Între 1830-1850, Muntenegru a fost condus de Petru II Petrovič, cneaz şi episcop
muntenegrean şi unul dintre primii mari poeţi ai literaturii sârbeşti. În această periaodă se
înregistrează unele încercări de reformă şi planuri expansioniste spre Herţegovina şi Albania.
Urmaşul lui Petru, danilo a ajuns la tron în 1852, cu sprijinul Rusiei şi al Austriei. El s-a
declarat cneaz laic, separând funcţia politică de cea religioasă. În 1855 a fost introdusă şi aici
o legislaţie modernizatoare, tot după model francez. Relaţiile cu Imperiul Otoman au fost
deosebit de încordate, ele degenerând în două conflicte armate în 1852 şi 1858, încheiate
ambele cu victoria Muntenegrenilor.

1
 Apariţia ideii Iugoslavia
Ideea Iugoslavă înseamnă ideea reunirii tuturor slavilor de sud, cu sau fără bulgari,
într-un singur stat. Etimologic, Iugoslavia îneseamnă „ţara slavilor de sud”.
Etape şi momente ale creării ideii iugoslave:
1. Etapa constituirii variantelor literare sârbă şi croată de către Vuk Karadzič şi
Ljudevit Gajne, baza unor graiuri din Herţegovina.
2. Momentul 1844, când Ilija Garašanin elaborează documentul numit „Načertanje”,
contând în unitatea tuturor teritoriilor sud-slave din slovenia până în Bulgaria într-
un singur stat cu centrul la Belgrad.
3. Revoluţia de la 1848-1849 din teritoriile habsburgice, când croaţii şi sârbii din
Croaţia, Slavonia şi Vojvodina s-au opus planurilor expansioniste ale
revoluţionarilor unguri, ei fiind sprijiniţi de către guvernul de la Belgrad. Guvernul
austriac şi Curtea de la Viena, ostile şi ele revoluţiei maghiare i-au recunoscut lui
Sorin Sellačic drept episcop, respectiv voievod sau conducător militar al sârbilor
din Imperiu. După 1848-1849, atribuţiile lor au fost restrânse, dar au rămas
valabile actele şi documentele referitoare la desfiinţarea rânduielilor feudale.
4. În martie 1850, mai mulţi scriitori sârbi şi croaţi se întâlnesc la Viena, punând
bazele unei variante de limbă literară comună.
Grecia
După proclamarea şi recunoaşterea independenţei depline, problema crucială pentru
statul grec era găsirea unui monarh străin care să accepte să conducă ţara. Atâta timp cât
tronunl era neocupat, întreaga putere îi revenea lui Joannis Kapodistrias. În septembrie 1831,
acesta a fost asasinat chiar la Nauplion, capitala provizorie a statului, de membrii clanului
Mavro Mihalis, la ieşirea din biserică. În martie 1832, noul monarh a fost desemnat în
persoana lui Othon, băiatul regelui Bavariei, care susţinuse revoluţia grecilor. Othon soseşte la
Nauplion în februarie 1833, iar apoi, în 1835, când împlineşte 20 de ani, capitala este mutată
la Atena. Prima parte a domniei lui Othon s-a caracterizat prin prezenţa unui mare număr de
consilieri şi funcţionari germani în jurul monarhului. Procesul de acomodare a grecilor cu
regele şi cu funcţionarii din jurul său a fost unul foarte anevoios din cauza diferenţelor de
confesiune, mentalitate şi comportament cotidian. O altă problemă era reprezentată de faptul
că suveranul nu putea avea copii. Realizări ale sztatului grec: după plecarea turcilor, au fost
împroprietăriţi foştiiluptători pentru independenţă. În 1837, la Atena a luat fiinţă o
universitate a cărei primămenire era aceea de a pregăti noua elită culturală şi politică a statului
grec. Procesul de emancipare instituţională s-a lovit şi de o puternică rezistenţă la nivelul
mentallui colectiv. Centralizarea administrativă şi egalitatea în faţa legii puteau fi cu greu
aplicate într-o ţară unde solidaritatea locală şi de clan erau foarte puternice. Exista şi un obicei
numit „kumparia” sau năşirea, care consta în botezarea unui mare număr de copii de către un
om bogat şi puternic, care îşi asigura astfel susţinerea familiilor fiilor săi. De altfel, cele trei
partide pricnipale din această perioadă s-au constituit mai degrabă pe principiul solidarităţii
interpersonale şi al relaţiilor cu Marile Puteri, mai puţin pe principii doctrinare sau ideologice.
Astfel, Partidul Englez, condus de Aleksandros Mavrocordatos era în favoarea unui sistem
constituţionalist. Partidul Francez, din rândurile căruia se va ridica Joannis Kolletis (1788-
1847), politician de origine aromână era şi el în favoarea unui sistem constituţional, dar avea o
poziţie mai radicală în probleme naţionale şi teritoriale, în timp ce Partidul Rus era reazemul
elementelor conservatoare. Ca urmare a unei lovituri de stat din septembrie 1843, regele
Othon este obligat în martie 1844 să accepte o constituţie care prebedea împărţirea puterii
politice între monar şi un Parlament bicameral format dintr-o Adunare aleasă pe trei ani de
toţi bărbaţii majori şi Senatul numit chiar de monarh. Tot în 1844, generalul Joannis Kolletis,
şeful Partidului Francez, elaborează un proiect naţional, cunoscut sub numele de „Megali
Ideea”, constând n creearea unui stat grec îmtins pe două continente şi cu acces la cinci mări.

2
În perioada războiului Crimeei (1853-1856), opinia publică grecească a simpatizat foarte
puternic cu Imperiul Rus. Mici cete de voluntari erau ăsate să pătrundă pe teritoriul ImperiuluI
Otoman, conduită care a displăcut Franţei şi Amrii Britanii. Clee două mari puteri au blocat
cu flota portul Pireu, au debarcat trupe şi au forţat numirea lui Aleksander Mavrocordatos ca
şef al guvernului.
Sud-Estul Europei de la Războiul Crim,eei laa războiul ruso.româno-turc (1856-
1878)
Imperiul otoman este conduss în această periaodă de Abdul Medgid, urmat de Abdul
Aziz II (1861-1876), apoi Murad V (1876) şi, în cele din urmă, Abdul Hamid II (1876-1909).
În această perioaddă, politica de reforme numită tanzimat continuă cu şi mai multă vigoare, ca
urmare a influenţelor anglo-franceze. În 1856, Franţa şi Amrea Britanie impun fostului aliat
otoman reiterarea egalităţii în faţa legii a tuturor supuşilor, indiferent de religie. Se desfăşoară
o reformă a învăţământului, este adoptat principiul bugetului, se construiesc căi de
comunicaţie, se organizează comunităţi etno-religioase, numite mileturi, în număr de nouă
până în 1875. Conform codului funciar otoman din 1858, existau cinci forme de proprietate
asupra pământului:
- mülk – pământ aflat în proprietatea deplină a particularilor;
- mirié – regimul mirié cuprindea majoritatea pământurilor arabile întinse socotite
ca fiind doar în folosinţa ereditară a cultivatorilor şi nu în proprietatea lor deplină,
proprietarul de drept fiind statul otoman, personificat prin sultan;
- vakuf – proprietatea fundaţiilor religioase şi ale monarhilor;
- metruké – bunurile aflate în proprietatea statului şi în folosinţa comunităţilor:
drumuri, poduri, bâlciuri, păşuni, fâneţe, izlazuri;
- meuvat – proprietate de „mână moartă”, pământurile instituţionalizabile. Puteau
deveni mirié dacă se găseau oameni care să le pună în valoare.
Treptat, deosebirile între mülk şi mirié se vor reduce fără a dispărea pe deplin.
Serbia şi Muntenegru
În Serbia, după războiul Crimeei, cneazul Al. Karadjordjević intră în conflict cu
constituţionaliştii, care se aliază împotriva lui cu liberalii şi cu susţinătorii lui Miloš
Obrenovič, care va muri în 1860, când tronul Serbiei a revenit lui Mihajlo Obrenovič, iar pe
tronul Muntenegrului a urcat Nikola I, care avea 19 ani. Mihailo Obrenovič a colaborat cu
constituţionalii, mai ales cu Ilija Garašanin şi a avut ca proioritate organizarea armatei.
În 1862, relaţiile cu Imperiul otoman se tensionează brusc, ajungându-se în pragul
unui conflict armat, evitat datorită intervenţiei europene. În 1863, o puternică armată otomană
condusă de Omer Paşa atacă Muntenegru, inclusiv cu artileria. Muntenegrenii sunt învinşi în
câteva lupte, dar în urma intervenţiei diploatice a Marilor Puteri ei obţin evacuarea teritoriului
lor de trupe otomane. Acelaşi lucrcu îl obţine şi Serbia în 1864, după care bate monedă
proprie. În anii 1866-1868 Serbia a închiat acorduri bilaterale cu Muntenegru, Grecia şi
România. În 1866, Mihajlo Obrenovič este asasinat, iar la tron vine o rudă îndepărtată, anume
Milan Obrenovič, văr de gradul IV, încă minor, băiatul Mariei Katarji, amanta lui Alexandru
Ioan Cuza. Ca minor, el domneşte la început, până în 1872 sub regenţă, alcătuită din colonelul
Milivaje Blaznovač şi Iovan Ristič. În anul 1869 este promulgată o constituţie care instituie
un Paralment Bicameral alcătuit din camera Deputaţilor, aleasă prin vot universal masculin, şi
un Senat numit de suveran.
După 1872, când devine major, Milan colaborează cu guvernul liberal al lui Iovan
Marinovič. Acest guvern va întreprinde reforme în numeroase domenii, cum ar fi presa,
sistemul metric, procedura penală, învăţământul, creitul agricol şi reforma monetară.
Croaţia
După 1848, în rândurile croaţilor se cristalizează maimulte opţiuni politice, anume
autonomia în cadrul Austriei, respectiv separarea de Austria. La rândul lor, separatiştii erau

3
divizaţi între iugoslavişti şi naţionalişti. Iugoslaviştii erau conduşi de arhiepiscopul Iosip
Strossmayer (1815-1905), iar naţionaliştii de Eugen Kevaternik şi Ante Starčević. Începând
cu 5/17 februarie 1867, Imperiul Austriac s-a transformat în Imperiul Austro-Ungar. Slovenia,
Istria şi Coasta Dalmată au rămas sub administraţia austriacă, iar Croaţia, Slavonia şi
Vojvodina au trecut sub administraţie maghiară.Astfel, în septembrie 1868 s-a ajuns la un al
doilea compromis între Ungaria şi Croaţia, act numit „Nagodba”, astfel Croaţia urma să
beneficieze de o anumită autonomie internă sub conducerea unui ban, ajutat de o Adunare sau
„Gagor”. Încă din 1860 Vojvodina, provincie cu caracter sârbesc, incluzând întreg Banatul,
creată la 4 martie 1849 fusese dizolvată şi înglobată administrativ la Ungaria, unde a rămas
până în 1918.
Grecia
După războiul Crimeei, se accentuează tensiunile între regele Othon şi clasa politică
greacă. În 1857 Othon impune ca şef al guvernului pe Miaoulis, care exercită această funcţie
până în 1862. În octombrie 1862 regele Othon este înlăturat de la tron printr-o lovitură de stat,
fiind obligat să părăsească ţara. Un an mai târziu, în octombrie 1863, prinţul danez Christian
William Ferdinand Adolphus George este proclamat rege al Greciei, sub numele de George I.
Avea 18 ani şi va domni până în aprilie 1913, când a fost asasinat.
Sistemul politic grecesc
În 1864, după încoronarea regelui George a fost adoptată o nouă constituţie, care
instituia votul universal masculin şi Parlamentul unicameral. În 1875, regele George acceptă
principiul „dedilomeni”, adică obligaţia monarhului de a desemna în frunea guvernului pe
acel şef de partid care obţiunea majoritate parlamentară. Partidele politice au continuat să fie
grupări de interese personale şi clientelare.
Problema naţional-teritorială a Greciei
În martie 1864, după încoronarea regelui George, Marea Britanie a cedat Greciei
Insulele Ionice. Era prima extindere teritorială a statului grec independent din 1830. În 1866 a
izbucnit o puternică răscoală anti-otomană în insula Creta. Grecia a încercat să intervină şi să
stabilească o alianţă cu Serbia şi Muntenegru, însă intervenţia diplomaţiei franco-britanice a
pus capăt acelor planuri şi intenţii. În 1881, după războiul ruso-româno-turc din 1877-1878,
Grecia a obţinut fără luptă provincia Thessalia şi disctrictul Artha din Epir.
Mişcarea naţională bulgară
A cunoscut mai multe etape:
1. 1762-1820
Este una cărturească, domeniu de activitate al lui Paisie Hilandarski şi ai urmaşilor
acestuia pe linie cărturărească.
2. A doua etapă, de la 1820 până la Războiul Crimeei este o etapă de agitaţie
naţională şi culturală în care un rol important îl joacă Dobrogea şi alte teritorii româneşti.
Astfel, în 1824, la Braşov, Petar Beron publică aşa-numitul abecedar „penăresc”. Duă
războiul Crimeei, mişcarea naţională bulgară intră în faza de masă. Se cristalizează două
curente: un curent moderat care îşi propune să obţină drepturi naţionale în cadrul Imperiului
Otoman şi un curent radical, care îşi propune separarea de Imperiul Otoman. Adepţii
compromisului cu Imperiul Otoman vehiculează chiar planuri în sensul unui dualism turco-
bulgar, după modelul dualismului austro-ungar. Începând din 1857, ei speculează diferendele
turco-greceşti şi pretind înfiinţarea unei structuri ecleziastice proprii, nu sub autoritatea
patriarhiei greceşti de la Constantinopol. Sultanul Abdul Aziz II emite, la 28 februarie 1870,
un firman prin care instituie un exarhat bulgăresc pe treritoriul anticei Moesia, inclusiv
Dobrogea.
Conform articolului 10 din firman, la acest exarhat putea adera orice parohie sau
eparhie dacă 2/3 din enoriaşi erau de acord. Astfel, graniţele exarhatului bulgar s-au extins
mult spre Sud, deoarece mulţi slavi balcanici preferau limba bulgară în locul celei greceşti.

4
 Primul exarhat s-a numit Antim I. Separatiştii bulgari sunt reprezentaţi prin Gheorghi
Sava – Rakovsky, Hagi Dimiter Popov, Ştefan Caragea, Ljuben Karavelov, Vasil Levski,
Hristo Botev. Aceşti separatişti bulgari activează în Serbia şi România, vehiculează proiecte
dualiste sârbo-bulgare sau româno-bulgare, iar începând cu 1862 încep să se organizeze
grupuri înarmate de luptători care trec în Bulgaria cu scopul de a provoca răscoale şi de a
atrage atenţia Europei. Începând din 1872, centrul activităţilor naţionaliste şi separatiste
bulgăreşti se mută la Belgrad. Activitatea revoluţioanrilor bulgari la Bucureşti a fost facilitată
de drepturile şi libertăţile prevăzute în Constituţia românească din 1866, inclusiv dreptul la
azil politic. În 1869, la Brăila, profesorul Marin Drinov pune bazele Academiei Bulgare, iar în
România apar o mulţime de ziare şi reviste bulgăreşti.
Criza orientală din 1875-1878
În 1875, ca urmare a unor recolte slabe şi a crizei economice mondiale din 1873
izbucnesc răscoale antiotomane în Herţegovina. Acestea se extind şi în Bosnia, iar din aprilie
1876 şi în Bulgaria. încercarea otomană de reprimare sălbatică a acestor răscoale determină
Serbia şi Muntenegru să declare război Imperiului Otoman, dar în faţa superiorităţii militare
otomane sunt nevoite să ceară armistiţiu. După eşecurile conferinţelor de pace de la Istanbul şi
Londra, în aprilie 1877 Rusia declară război Imperiului otoman, iar la 9 mai 1877, România
îşi decalră independenţa. Otomanii sunt înfrânţi de trupele ruso-române, Serbia şi Muntenegru
reintră în război, iar la 19 februarie/3 martie 1878 se încheie Pacea de la San Stefano, foarte
favorabilă Rusiei ţariste şi protejaţilor săi din Balcani, anume Bulgaria şi Muntenegru, mai
puţin favorabile pentru România şi Serbia. Marile puteri occidentale nemulţumite de
avantajele căpătate de Rusia în Balcani, reacţionează şi este convocat un nou congres de pace
la Berlin.
Prin Tratatul de la Berlin din 1/13 iulie 1878 se hotăra:
- recunoaşterea independenţei României, Serbiei şi Muntenegrului;
- instituirea a două entităţi autonome bulgare distincte, anume Bulgaria propriu-zisă
la nord de Balcani şi Rumelia Orientală;
- împărţirea Dobrogei istorice între România independentă (circa 2/3) şi Principatul
autonom al Bulgariei (circa 1/3).
Serbia obţinea zona Niš, iar Muntenegru zona Bar; Austro-Ungaria ocupa Bosnia şi
Herţegovina; Marea Britanie ocupa Insula Cipru; Rusia Ţaristă recupera Basarabia de Sud,
pierdută în 1856.