Istoria Transilvaniei între anii 1400 - 1437

„ Românii din Ardeal n-au avut parte de o dezvoltare liberă, în forme proprii,
naționale, ca dincoace de Carpați. Statul în cuprinsul căruia au trăit a fost un stat
străin, cu biserică dominantă străină, cu o pătură conducătoare străină. Cine voia
să ia parte la viața de stat, să intre în pătura conducătoare, fatal trebuia să se
asimilizeze ei. În aceasta a constat tragedia elementului românesc din Ardeal. El a
dat, în decursul vremurilor, elemente superioare, de o valoare deosebită, atât în
domeniul public, cât și în cel militar și religios. Aceste elemente însă au fost
pierdute pentru neamul noastru, ele s-au integrat în viața de stat maghiară.”
(Constantin C.Giurescu - Istoria Românilor, volumul 2, ed. 2000, pag. 29)

A scrie o carte despre Istoria Transilvaniei este asemeni faptului de a căuta o cămilă
în deșertul Artic.
În general lucrările despre istoria Transilvaniei sunt axate pe informații de ordin
general structurate pe mari capitole referitoare la starea românilor sub ocupația maghiară,
starea conflictuală dintre români și maghiari pe de o parte, dar și români și sași și secui pe
de altă parte. Istoricii se întrec a ne descrie starea cetăților, orașelor și târgurilor, viață
economică, intoleranță catolicismului față de ortodoxie, forme de organizare a sistemului
de administrare al coroanei maghiare și alte multe amănunte generale, care nu reflectă
adevărată istorie faptică a românilor din Transilvania. Sunt elemente utile și necesare, dar
nu suficiente!
În majoritatea lucrările de istorie, inclusiv a dicționarelor și enciclopediilor care tratează
Istoria Românilor se poate constata lipsa informațiilor despre românii din Transilvania.
Puținele informații sunt legate de războaiele țărănești sau de personalități istorice, de
mare rang, de origine română.
Lipsa acestor informații sunt justificate prin lipsa documentelor ! O afirmație gratuită,
deoarece aceste informații există, trebuie doar căutate și aduse la cunoștiința marelui
public. Constantin C.Giurescu, în textul de mai sus, conștientizează faptul că aceste
evenimente “ s-au integrat în viața de stat maghiară „ dar acest lucru nu înseamnă că
istoricii și cercetătorii nu pot prelua elementele românești pentru a le restitui Istoriei
Românilor !
Acest lucru vom încerca să-l facem noi prin prezentarea istoriei faptice a evenimentelor
în care au fost implicați românii, cu voia sau fără de voie, în istoria Transilvaniei, a
Regatului Maghiar si a istoriei Europene !


Urmare a conflictelor militare și diplomatice avute de către regele Ludovic I de Anjou
(1342 - 1382) cu Bogdan I al Moldovei (1359 - 1367) și Vladislav I al Țării Românești
(1364 - 1377), dar și răscoalelor populației române din Transilvania între anii 1365 - 1366,
acesta va aproba în anul 1366 o lege discriminatorie la adresa românilor ardeleni.
Privilegiul regal solemn acordă nobilimii maghiare: “€œ <dreptul de a nimicii>
pe făƒcătorii de rele de orice neam, și mai ales pe româniœ ” (?!). Prin aceasta
nobililimea maghiară primește totale drepturi în a aplica o justiție sumară, discriminatorie,
în scopul neutralizării oricărui răufăcător de orice națiune, dar mai ales pe români. Se
ajunge astfel că la un complet de judecată să fie necesare pentru judecarea unui român,
doar 3 păreri, pe când în cazul celorlalte etnii (maghiari, sași, secui) cel puțin 7 !
La acest act total discriminatoriu față de românii ardeleni se va mai adăuga și o altă
regulă a regelui maghiar, obligativitatea dobândirii, confirmării sau re-confirmarii unei
diplome regale care să ateste dreptul de proprietate al moșiei.
Aceste diplome regale, asemeni extraselor de carte funciară din zilele de azi, pe care
mulți dintre români, le-au deținut încă de pe vremea primilor regi maghiari vor fi
reanalizate de către Ludovic I de Anjou și nobilimea maghiară. Acordarea sau confirmarea
lor se va face pe principii politice, etnice și confesionale.
Mulți români, unii dintre ei voievozi sau cnezi, vor pierde dreptul de proprietate al
moșiei pe care au deținut-o din străbuni, decăzând în mod treptat în rândul țăranilor
dependenți de marii magnați. Aceste proprietăți vor intră în posesia maghiarilor, sașilor și
a secuilor cu preponderentă. Puținii români care vor mai deține proprietăți sunt cei care au
acceptat maghiarizarea și creștinarea catolică ori supunerea totală față de rege și
nobilimea maghiară.
“ Românii, cuceriți și supuși, „schismatici” și răzvrătiți contra noilor stăpâni, foști
stăpâni de fapt, dar nu de drept, neadaptați la regulile feudale apusene, sunt tot mai
rar chemați la adunările lărgite ale țării, până când, în 1437, cele trei grupuri
privilegiate devin exclusiviste și întemeiază acea Fraterna Unio “.(Ioan-Aurel Pop -
Statele medievale românești, între consolidarea internă și apărare, secolele XIV - XV,
cap.din Istoria Ilustrată a României, ed.2009, pag.190)

Românii ardeleni în conflictul dintre Sigismund de Luxemburg și nobilimea

maghiară.

Aceste dezproprietăriri ale românilor vor continua și în vremea regelui Ungariei,

Sigismund de Luxemburg (1387 - 1437), din poruncă regală sau ca acte independente ale
nobilimii maghiare.
La 16 ianuarie 1400, Comiții de Timiș, ordonă capitlului din Arad să-i introducă pe noii
proprietari maghiari în posesia a două moșii Kerekehaz și Zewdy, în ciuda opoziției
populației românești.
Spre deosebire de Ludovic I de Anjou, Sigismund de Luxemburg își va căuta aliați,
datorită deselor lui conflicte cu nobilimea maghiară, și în rândul românilor. Astfel că la 2
martie 1400 va dona posesiunea Ewke a cetății Timișoara mai multor participanți bănățeni
la luptele duse împotriva turcilor. Printre aceștia sunt nominalizați: Grigore și Nicolae, fii lui
Toma de Waydafalua și Iacob, fiul lui Ștefan de Vrani (I.Hategan&colectiv - Cronologia
Banatului, pag. 159)
La 28 aprilie 1401, nobilimea maghiară, nemulțumită de politica războinică a regelui,
în frunte cu Ioan Kaniszai, arhiepiscopul de Esztergom și palatinul Detric Bebek, l-au
arestat pe Sigismund, în castelul său de la Buda.
Motivațiile acestei revolte erau mai multe. În primul rând faptul că Sigismund de
Luxemburg nu avea încredere în nobilimea maghiară, și s-a înconjurat de “străini” de
încredere pe care i-a și inobilat. Al doilea motiv important a fost lupta antiotomană inițiată
de Sigismund, care necesita imense fonduri pentru dotarea armatelor. Regele maghiar în
acest sens a impus noi taxe asupra nobilimii și mai ales a sechestrat jumătate din
veniturile bisericii, inclusiv a€œzeciuiala”.
În negocierile purtate de Sigismund și reprezentanții nobilimii răsculate, primul a
acceptat unele doleanțe solicitate de nobili maghiari dar a refuzat să-i îndepărteze pe
“străini”.
Abia la 31 august 1401, partizanul lui Sigismund, Nicolae Garai va reuși să-l elibereze
în schimbul unui fiu și al unui frate mai tânăr, care vor deveni ostatici ai nobililor maghiari.
Regele, ieșit învingător din această confruntare, a promis că nobili răsculați nu vor fi
pedepsiți, dar nu i-a îndepărtat pe “€œstrăini” continuându-și politică de atragere a altor
personaje de origine germană, sârbă, bosniacă și română de partea lui.
Conflictul dintre rege și nobilimea maghiară se va acutiza în 1403 ajungându-se la
confruntare militară.
În aceste evenimente vor fi puternic implicați și românii, însă de multe ori în tabere
diferite.
Primii care vor încerca atragerea românilor de partea lor va fi nobilimea răsculată.
Astfel că printr-un document al Conventului Bisericii Sfintei Cruci din Lelesz, datat la 5 mai
1402, aceștia vor dona o serie de moșii și culmi muntoase fiilor lui Bâlc Voievodul, fiilor
magistrului Drag și fiului lui Ioan Românul.
„ Ni se spune, în numele lui Dumitru și Alexandru, fii lui Balc, a lui Șandrin și
George fii magistrului Drag, și a lui Ladislau, fiul lui Ioan românul din Maramureș,
că niște moșii și culmi muntoase numite Sanap, Keveslygeth (Drăgoiești), Mochyar,
Kanach, Krazna, Zydo, Apsahavasa (Apșănescu), Fekethavasa, ..., de asemenea
Buthfalva (Budești), Vynces (Vincești), Alsorona (Rona de Jos), Ganyafalva
(Gănești), Barkfalva (Berbești), Feyrfalva (Ferești), Uglyahavasa (Muntele Uglei) și
Uglya (Uglea) avute în comitatul Maramureș, și, care îi privesc pe aceiași cu titlul de
danie regească, ținute în mâinile lor în chip pașnic, au nevoie de o punere în
stăpânire legiuită. „ ( Dr.Ioan Mihalyi de Apșa - Diplome Maramureșene din secolele
XIV si XV, pag. 164-165).
În același timp, Sigismund de Luxemburg dorește atragerea de partea lui a puternicii
familii a Drăgoșeștilor, punând pe tapet o mai veche acuzație împotriva lui Drag, voievod
al Maramureșului. Documentul este datat 26 iunie 1402.
„ Noi George, fiul lui Ștefan de Chak, comite al Secuilor și deținător onorific al
comitatelor Sătmarului și de Ugocea, dăm de știre că în congregația noastră
generală pentru obștea nobililor din pomenitele comitate, care a fost ținută, din
osebita poruncă regească, în aproprierea satului Chenger,...fiind de față magistrul
Augustin de Mees, omul regelui, și omul de mărturie al conventului Bisericii din
Lelesz, Ladislau, fiul lui Marhard de Karul (Cărei), și Andrei, fratele aceluiași,
ridicându-se din mijlocul altora, în prezența noastră, au arătat cum răposatul domn
Drag, voievodul de Maramureș, cu trei ani în urmă, a pus să fie furați și mânați caii
lor de herghelie de pe moșia lor, pomenită Karul (Carei); ei l-au solicitat să le dea
înapoi și să le restituie acești <căi> și la foarte multe cereri ale lor, acesta a refuzat
<Drag> să le dea înapoi și să poruncească să le fie restituiți <caii>, iar acest lucru
este bine cunoscut juzilor nobililor și asesorilor jurați ai acestui comitat, cerându-
ne cu smerită insistență a rugăminților, că același vicecomite al nostru, juzii
nobililor și asesorii jurați ai zisului comitat de Sătmar, să mărturisească, rugați
fiind de noi, adevărul pe care îl știu din cele de mai sus; și pentru că noi i-am rugat
pe aceiași vicecomite al nostru, pe juzii nobililor și pe asesorii jurați, în legătură cu
cele de mai sus, ei, jurând pe credința lor datorată lui Dumnezeu și pe fidelitatea pe
care trebuie să o păstreze domnului nostru regele și sfintei sale coroane, atingând
lemnul Crucii Dumnezeiești, că vor spune adevărul și vor respecta dreptatea, au
afirmat printr-o mărturie egală și deopotrivă, că cele mai de sus și oricare dintre ele
în parte au fost săvârșite în felul relatat înainte de către răposatul domn Drag
voievodul ” ( Dr.Ioan Mihalyi de Apșa - Diplome Maramureșene din secolele XIV si XV,
pag. 164-165) .
Este posibil că această cauză a furtului de cai să fie ridicată de Ladislau și Andrei
Marhard, partizanii lui Ioan Kaniszai, arhiepiscopul de Esztergom, într-o încercare de
atragere a familiei Drăgoșeștilor, prin mediere, de partea lor. Cert este faptul că Drag,
fostul Voievod al Maramureșului era decedat la data emiterii documentului, în cauza fiind
fii acestuia Șandrin și George.
Se cuvine să remarcăm acuzația tendențioasă făcută de cei doi frați Marhard, care-l
acuză pe Voievodul Maramureșului de furt de cai ! Un alt lucru sesizabil este faptul că la
judecată a participat și omul regelui Augustin de Mees, un €œ” străin”, iar participanții sunt
puși să jure pe cruce.
Din păcate însă nu sunt alte documente care să elucideze rezultatul final al plângerii
fraților Marhard.
Tot în această perioadă, regele Sigismund a mai pregătit un atac contra familiei
Drăgoșeștilor, în scopul atragerii lor de partea lui. Gabriel Perenyi, favorit al regelui
reușește să obțină o serie de acte de donatare ale lui Drag, referitoare la proprietățile sale
din Ugocia (cf. Alexandru Filipascu - Istoria Maramureșului), ocupă cetățile Nialab și
Seleuș, provocându-l pe Drag ca să-și prezinte documentele de proprietate în original.
Urmare acestui fapt , lezat, Balc, se alătură nobilimii maghiare răsculate și în cursul
lunilor august - septembrie 1403 inițiază o serie de atacuri asupra orașelor loiale regelui
Sigismund. Nereușind să le ocupe Balc va solicita ajutorul lui Alexandru cel Bun (1400-
1432). Domnitorul moldav, conștient de permanenta amenințare maghiară la adresă
independenței Moldovei, va trimite la rândul lui un corp de oaste în Transilvania, în
sprijinul lui Balc.
Oștile reunite maramureșano-moldave vor asedia din nou orașele regelui, devastându-
le și arzându-le. Cu această ocazie Balc va da foc și unui mare număr de acte nobiliare
dorind să atragă atenția regelui Sigismund asupra vechimii nobleții familiei Drăgoșeștilor,
certificată cu diplomă încă de pe vremea regelui Carol de Anjou (1308 - 1342), dar mai
ales asupra diplomelor ulterioare, acordate începând din timpul lui Ludovic I de Anjou, și
“€œreactualizate” conform politici coroanei maghiare de moment !
Pe lângă Balc și fii lui mai sunt menționați, în documentele vremii, ca participanți la
răscoală și: Șandor și Ștefan, fii lui Stanislău, Petru și Nicolae, fii lui Șandrin și Ioan și
Mihail, fii lui Ștefan.
Această îndepărtare față de Sigismund de Luxemburg și politica lui de expansiune, o
va face la rândul lui și Mircea cel Bătrân ( 1386 - 1418) care la 3 septembrie 1403, prin
mijlocirea făcută de către Alexandru cel Bun, va semna un act de alianță cu regele
Poloniei, Wladyslaw al II-lea Jagiello (1386 - 1434).
Sigismund de Luxemburg reușește însă să înăbușe răscoală nobililor. Astfel că la 8
octombrie 1403 se semnează la Buda o înțelegere între el și baronii maghiari. Ulterior îi va
amnistia pe toși cei care i s-au supus, lăsându-le moșiile și proprietățile.
Cu o singură excepție, ca pe vremea lui Ladislau I de Anjou: românul Balc și supușii
lui !
La 5 februarie 1404, regele dezmoștenește în totalitate familia lui Balc, donând
proprietățile acesteia lui Stanislau, Ioan, George și Bogdan de Câmpulung, români care l-
au sprijinit pe rege în înăbușirea răscoalei. Balc este de asemenea destituit din toate
demnitațile avute.
La acea dată însă Balc este menționat pe lângă faptul ca fiind „necredinciosul
nostru” , asemeni lui Bogdan I în timpul lui Ludovic I de Anjou, și, ca “răposatul
voievod”.
Se pare că Balc a trecut în neființă la sfârșitul anului 1403, moartea fiind cauzată de
răni, boli ori vârstă sau asasinat prin grija maiestății sale !
Este un alt moment al istoriei românilor, când aceștia s-au aflat în luntri diferite, tinând
cont de interesul de familie sau de clan, în loc de interesul de neam !
 Deoarece actul din 5 februarie 1404 este un document de excepție pentru istoria
românilor îl vom prezenta în continuare în totalitate, prin bunăvoința domnului Vasile Iuga
de Săliște, coordonatorul editiei 2009, Diplome Maramureșene din secolele XIV si XV,
autor dr.Ioan Mihalyi de Apșa.

Document DM , pag. 169

Politica de compromitere a familiei Drăgoșeștilor nu se oprește aici, răzbunarea regelui

fiind mult mai profundă. La nici un an diferență de la dezmostenirea familiei lui Balc, în
data de 20 februarie 1405, Regele Sigismund de Luxemburg solicită Conventului de la
Lelesz cercetarea plângerii lui Ioan, Nicolae, Dionisiu, fiilor lui Ștefan din Urmezo
(Domnești din Ucraina) ș.a. contra lui Balc.
Cu ce a fost incriminat fostul Voievod al Maramureșului și Markgraf/ Domn al
Moldovei ? Printr-un proces trucat, Balc este acuzat că în urmă cu 10 ani, 1395, ar fi
deviat un curs de rău provocând mari inundații comunităților locale, că ar fi furat niște
porci și turme de oi, că ar fi omorât și schingiuit niște iobagi, că ar fi provocat pagube de
nedescris, că ar fi ars case și biserici sfințite ! Toată această acuzație pusă în numele
celor mai de sus, se stipulează în documentul regal, că dacă nu este susținută de către
cei nominalizați mai sus, prin absența (!), va fi demonstrată prin „martor regal” care va
scoate la lumină cele făcute de către Balc și fiul său Dumitru ! ( Dr.Ioan Mihalyi de Apșa -
Diplome Maramureșene din secolele XIV și XV, pag. 173-174) .
Dreptul de judecată pentru români este din nou asemeni reguli lui Ludovic I de Anjou:
„œ<dreptul de a nimicii> pe făcătorii de rele de orice neam, și mai ales pe români ”
(?!).
Fiul lui Balc, Dumitru va dispărea, nemai fiind pomenit în documentele ulterioare,
fugind probabil din Transilvania, sau poate fiind ucis din poruncă regală.
Ce putem să spunem ?
Familia Drăgoșeștilor pentru a supraviețui, a devenit aliata regilor maghiari, ajungând
să conducă în numele lor ca markgrafi parte din Țara Moldovei. În momentul când s-au
răzvrătit, contestând anumite impuneri, au fost pur și simplu eliminați din istorie. Odată cu
dispariția lui Dumitru, ramură familială pornită de la Dragoș de Bedeu, prin: Dragoș Vodă,
Sas, Balc se va stinge.
Pentru un timp istoric va supraviețui doar ramură familiei generată de Sas prin fiul lui
Drag și fii acestuia Gheorghe de Drăgoiesti și Șandrin. Însă această ramură va fi obligată
să accepte, pentru a supraviețui, maghiarizarea și trecerea la catolicism. Odată cu
maghiarizarea noul nume purtat de vechea familie maramureșană va fi Dragffy, ultimul
descendent direct Gaspar, comite de Crasna și Solnoc, căsătorit cu Ana Bathory, va muri
în anul 1545. Toate bunurile familiei Drăgoșeștilor vor intra în proprietatea familiei Bathory
sporindu-i acesteia faima și averea.

Disparitia lui Balc, Voievodul Maramuresului, a avut un impact ulterior

(va urma)