Din istoria nobilimii maramureșene. Aristocrația.

Lista numelor de familie

Ivanciuc Teofil
Sighetul Marmaţiei
teofilivanciuc@yahoo.com

Absolvent al Universităţii „Babeş-Bolyai”. Publicist şi cercetător al istoriei locale şi regionale.

Domenii de interes: arheologia preistorică a Maramureşului, diplomatariul medieval, geografie şi
demografie istorică, evoluţia habitatelor, istoria artei, a arhitecturii, a meşteşugurilor, a minorităţilor,
militară, a transporturilor, a oraşului Sighet etc.
A publicat mai multe cărţi şi articole.

Deşi Maramureşul a avut cea mai cunoscută şi numeroasă populaţie de mici nobili din întregul
regat al Ungariei, Principatului Transilvaniei şi al Imperiului Habsburgic, nimeni nu a grupat până
acum nici măcar numele tuturor familiile nobile de aici. Este vorba despre mii de familii, a căror istoria
se înșiruie între anii maximi 1272-1919.

Cine au fost nobilii (”nemeșii”) maramureşeni? În primul rând, vorbim despre cnezii români
asimilaţi ca nobili donatari ai regatului (numiţi şi nobili personalişti, adevăraţi, vechi, nobili cu moşie,
de prima clasă etc.) pe măsură ce s-au supus noului suzeran, deci începând cu anul 1317 (neamul
Giuleştenilor, strămoși ai familiilor Rednic, Bercea, Feier, Fița, Pop ș.a.) și 1326 (Bârsăneștii, din care
se trag familiile Bârsan, Andreica, Balaș, Boilă, Cora, Hodor, Radu, Știopei ș.a.) respectiv Bedeuanii
(cu trunchiurile Bedei, Bedeuanu, Mărcuș, Mihaly și Tivadar)1, acestea fiind cele mai vechi familii
nobile din întreg spațiul românesc.
Comparând-o cu alte corpuri nobiliare din Europa Centrală, vechimea majorității ”nemeșilor”
maramureșeni este una dintre cele mai ridicate.
Cnezii de sat și de vale maramureșeni de dinainte de cucerirea maghiară, au aparținut unei
feudalități de tip prestatal, care nu a avut nimic de a face cu nobilimea ungară, central-europeană,
occidentală. Mare parte a lor au fost apoi treptat întăriți ca nobili ai regatului, recunoscându-li-se
posesiile anterioare, cu condiția acceptării legilor și cutumelor Ungariei, precum și a regelui ca suzeran.
Cnezii întăriți în posesie doar cu drept cnezial, nu nobiliar (o categorie intermediară, întâlnită
doar pe parcursul secolului XIV), plăteau dări, precum nenobilii.
Cnezii români care nu au acceptat supunerea și noul sistem politico-administrativ, opus
„dreptului valah” (jus valachicum, care, printre altele, nu dădea femeilor pământ și nu utiliza, în acele
vremuri, documente de proprietate ci înțelegeri verbale2), fie au plecat în Moldova sau au trecut dincolo
de creasta Carpaţilor Nordici, fie au rămas pe loc, fiind încet degradaţi la statutul de oameni liberi sau
chiar de iobagi.
Astfel, paradoxal, cei mai bravi și tradiționaliști maramureșeni nu au devenit nobili!
Iar, unii dintre ei nu au avut bani să-şi plătească diploma justificativă, care la 1451 costa 28 de
florini (în vreme ce o sesie întreagă, cu casă și pământuri, fusese vândută, cu câțiva ani mai devreme,

1
Joódy Pál, Máramaros vármegye 1749-1769. évi nemesség vizsgálata, Máramarossziget, 1943, p. 178, 41 și 200).
2
Revenirea Drăgoșeștilor în Maramureș și intrarea în posesia multor sate prin anii 1380-1390, s-a făcut tocmai pe fondul
inexistenței documentelor de proprietate ale vechilor și legitimilor proprietari anteriori.
pentru doar 10 florini)3, stare de fapte constatată în numeroase alte rânduri pe parcursul secolelor
următoare.
Donatarii s-au înmulţit atât prin creşterea numărului de familii beneficiare de titluri nobiliare,
mai ales datorită faptelor de arme, cât şi prin sporul natural: astfel, pe baza unei diplome iniţiale, au
ajuns să fie nobile mai multe familii, câteva generaţii mai târziu, toți fii beneficiind de drepturi egale,
conform cutumelor străvechi, spre diferență de nobilii apuseni, unde de obicei doar primul născut
moștenea averea și, uneori, și titlul.
Ei ai fost iniţial sub-categorisiţi în fruntaşi - potiores, aleşi - egregii, ori simpli nobili scutiţi de
impozite.
Mai târziu, nobilii au început să fie împărţiţi în familii vechi (antiquas) sau noi, în nobili veşnici
sau condiţionari - precum preoţii, în mari proprietari (dominus), care reprezentau doar 2-3 procente din
totalul comunităţii nobiliare, în mici proprietari (”nobili de un fum”), curialişti (cu averi egale cu ale
iobagilor), existând și nobili fără avere.
Majoritatea ”nemeșilor” români au fost inițial ortodocși (câțiva devenind calvini în sec. XVII),
iar în secolul al XVIII-lea au ajuns greco-catolici în masă, cu excepția celor maghiarizați.
În ce privește titlul de voievod al Maramureșului, acesta era un rang electiv de tip militar și
politic, nicidecum ereditar aristocratic, voievozii fiind aleși pe o perioadă limitată de timp de către
adunarea feudalilor locali, probabil doar din rândul cnezilor de vale.

Începând, sporadic, cu secolul al XVI-lea, dar mai ales în veacul următor, au apărut nobilii
armalişti (cu blazon, dar fără proprietăţi funciare, supranumiţi taxalişti, sau nobili de clasa a doua), atât
români, cât mai ales orășeni maghiari, ridicaţi în rang fie prin fapte de arme, fie prin statutul de preot
sau literat, fie prin cumpărarea titlurilor (!), care plăteau taxe şi aveau mai multe obligaţii, primul dintre
aceştia fiind, probabil, Paul Literatus de Sighet, la 1545.
Au existat însă și familii românești în care se regăseau ramuri ale ambelor tipuri de nobili,
donatari și armaliști, precum Godja de Nănești sau Buftea de Cuhea (azi, Bogdan Vodă)4.
Totodată, din corpul nobiliar maramureșean au făcut parte și acei nobili ”adevărați” maghiari
infiltrați ca proprietari aici încă în anii 1272 (familia Ujhelyi)5, 1391 (familia Kun de Roszaly)6 etc. și
care au devenit cu adevărat numeroși după secolul XVIII (acum printre ei apărând și austrieci,
polonezi, slovaci, germani etc.), schimbând total componența corpului nobiliar local.
Aceștia aveau majoritar religia calvină și/sau (după anul 1700) romano-catolică.
Au existat și câteva rare cazuri de alogeni românizați, precum baronul von Püchler (v. infra) ori
judecătorul secui Gyengye Jozsef de Csíkjenőfalva – căsătorit cu o româncă din Petrova.
Ultimele înnobilări au avut loc chiar și după 1900, precum cele ale baronilor Groedel (v. infra),
ale familiilor Gschwandtner de Slatina, Jakobovics de Dobăieș-Sighet, care au primit titlul la 23 aprilie
1908 (fiul Jenő căsătorindu-se apoi cu baronesa Julianna Bohus de Világos) etc.

În sub 100 de cazuri, nobilii donatari români şi-au obţinut şi blazoane oficiale, în încercarea
inutilă de a-şi îmbunătăţi statutul, ei rămânând însă tot membri ai micii nobilimi și nediferențiindu-se
cu nimic, din punct de vedere juridic, față de cei fără armorial. În schimb, tot în Maramureș, printre
ceva mai numeroșii posesori de blazoane de alte etnii, se aflau și exponenți ai marii nobilimi.
În paralel cu blazoanele oficiale, aprobate de regalitate, principat, imperiu, unii nobili și-au
atribuit lor înșiși însemne heraldice, fie pentru a le utiliza în pecetluirea unor documente, fie pentru a-și
3
Ioan Mihalyi de Apșa, Diplome maramureșene din secolul XIV și XV, Maramureș-Sziget, 1900, p. 361 respectiv 313.
4
Livia Adelean, Contribuții la studiul nobililor maramureșeni, în Ioan Bolovan, Ovidiu Ghitta, (coord.), ”Istoria ca
datorie”, Centrul de Studii Transilvane, Cluj-Napoca, 2015, p. 474.
5
Fejér Georgius, Codex diplomaticus Hungariae ecclesiasticus ac civilis, Budae, 1830, V, vol. 3, p. 87-89.
6
Emerico Lukinich (coord.), Documenta historiam Valachorum in Hungaria illustrantia, usque ad annum 1400 p.
Christum, Budapest, 1941, p. 423.
întări prestigiul. Acest tip de peceți a fost foarte apreciat mai ales în secolele XVIII-XIX și a înmulțit
foarte mult numărul de steme maramureșene.

De la început, majoritatea nobilimii maramureșene a fost formată din etnici români (din cele
sub 100 de neamuri inițiale, atestate în sec. XIV, s-au desprins până în 1550 cca 280 de familii ”antice”
marcate în anexă, iar ulterior restul), însă au existat și familii venite din alte părți, mai ales din
comitatele învecinate. Ei formau familii numeroase, cu mulți copii și multe ramuri, uneori încuscrite
iar, după câteva generații. Au existat și căsătorii între rudele de gradul 4 și 5, în vederea păstrării averii,
precum peste tot, arhivele conținând nenumărate dispense referitoare la această categorie.
Arborii lor genealogici sunt complecși, ajungând la peste 20 de generații chiar, iar patronimele
identice pentru felurite familii din diverse sate (numai numele Pop are aproape 40 de apariții) au darul
de a complica mai mult lucrurile.
Mulți dintre ei locuiau în adevărate sate nobiliare, unde alcătuiau marea majoritate a populației,
precum: Apșa de Mijloc, Bârsana, Bedeu, Berbești, Biserica Albă, Budești, Călinești, Desești, Dolha,
Dragomirești, Giulești, Ieud, Moisei, Nănești, Săliște, Săpânța, Săcel, Vișeu de Jos etc.
Dintre sutele de neamuri nobiliare lăsate pe dinafară în urma cercetării nobilității din secolul
XVIII (și uitate apoi de către istorici), care însă au trăit anterior, vreme de secole, ca nobili autentici
(ceea ce și erau, doar că nu dețineau documentele doveditoare) am menționat câteva zeci, cum ar fi:
Farcaș de Iapa, Gheorghei de Săpânța, Groza de Apșa de Mijloc, Grumaz de Sârbi, Griguță de Breb,
Gabor alias Gliga de Vișeu de Mijloc, Lupu de Rozavlea, Mleșniță de Budești, Simion de Breb ș.a.

Legat de legendara pauperitate a ”nemeșilor” maramureșeni, dacă maghiarii îi luau peste picior
pe români, spunându-le ”nobili de 7 pruni” - pentru că dețineau, pasămite, atât de puțin teren, încât nu
putea găzdui mai mult de 7 copaci, românii îi ironizau de unguri cum că, în afară de litera ”y” de la
sfârșitul numelui, nu ar deține, chipurile, nimic (la români particula nobilității în patronime era ”de”,
adică ”de Bârsana”, ”de Sarasău” etc., la maghiari era, de regulă, un ”y” sau un ”i” final, precum
”Istvánffy” sau ”Lindvai”.
Nobilii români au fost principalii deținători de pământ în comitat, e adevărat, parcelat mai ales
în proprietăți mici.
Cei mai mari proprietari funciari maramureșeni au fost în prima perioadă Drăgoşeştii, care
deţineau 2-300 de sate în mai multe comitate în jurul anului 1400, inclusiv târgurile regale de pe Tisa,
apoi Dolhenii cu 104 porţi nobiliare în 23 de sate în 1549, Rednicenii - care aveau moşii în 17 sate în
anul 1630, apoi în secolele XVII-XIX, cei mai bogați din regiune au devenit membrii familiilor
aristocratice Teleki, Haller sau Sztojka, iar în secolul XX, familia Grödl.

Reședințele nobiliare au fost, în general, modeste. Cea mai mare parte a acestora au fost de
lemn, cum a fost casa fortificată a Bogdăneștilor din Cuhea, datată în secolul XIV și cercetată
arheologic. Vechi case ”nemeșești” de lemn de secol XVII-XIX se păstrează azi la Muzeul Satului din
Sighet (Codrea de Berbești, Cupcea, Tivadar și Iurca de Călinești, Marinca și Dunca de Sârbi, Bizău și
Buftea de Cuhea, Iuga și Bărcan de Săliște, Dunca de Ieud etc.) ori în alte muzee, dar și in situ: casa
Lazăr (Mihalyi) de Giulești, Deac de Cuhea, Iurca de Hărnicești ș.a.
Din piatră au fost edificate unele curii de secol XVIII-XIX, ce au supraviețuit până azi prin sate,
precum: Iurca la Călinești, Man și Iurca la Sarasău, Dunca la Giulești, Szaplonczai la Tisa ori curia
Teleki în Dolha (azi, UA) – care a fost singurul castel nobiliar maramureșean propriu-zis, datând din
secolul al XVII-lea, care a fost fortificat cu o curtină de zid prevăzută cu patru bastioane de colț. În
Sighet se păstrează reședințele de zid Haller, Sztojka, Grödl (cea mai impozantă dintre toate), Mihalyi
de Apșa, Iurca, Szőllősy etc. și, până recent, a rezistat și cea mai veche casă: Teleki-Bethlen (început de
sec. XVII), la Hust (azi, UA) s-a ridicat casa Bethlen, în Slatina (azi, UA) - curia Sztojka, la Vișeu de
Sus – casa Pop Șimon etc.
 În general, nobilii români din sate se îmbrăcau în straie tradiționale, însă, pentru a se departaja
de ceilalți, purtau anumite semne distinctive: gube ”cu miţe”, ”struţ” la pălăria bărbătească, săbii (iar
mai apoi, bastoane-securice ferecate), cizme cu pinteni (înlocuiți mai târziu cu potcoave şi ţinte) ori în
două culori diferite, femeile etalau grele coliere de coral etc. Casele lor aveau porți de lemn, nu
”vranițe” (desi ambele tipuri erau cu înalți stâlpi ornamentați legați între ei cu o cunună acoperită,
fundătura aripilor porților avea scândurile montate vertical, iar cea a vranițelor, pe orizonată), își
plantau brazi în curte, aveau locurile lor bine desemnate, de secole, înaintea altarului bisericii, până și
la jocul satului aveau privilegiul de a putea dansa tocmai sub ”grumazul ceterii”…
Nobilii maghiarizați și cei alogeni, locuind mai ales în cele cinci târguri de coroană (Sighet,
Hust, Teceu, Visk și Câmpulung), căutau să trăiască în case de zid ori, măcar, tencuite, pentru a da
impresia că ar fi din material dur, practicau ocupații intelectuale sau felurite meșteșuguri, purtau
costume de factură urbană, cu caracteristici maghiare, austriece sau poloneze, iar, spre finalul epocii
nobiliare, ținuta ”diszmagyar” (originară din costumul de husar), adică haină cu fireturi, pălărie cu pană
(de struț), pantaloni mulați, cizme lungi și sabie, varianta feminină însemnând o rochie ample de
origine renascentistă, asortată cu șorț de dantelă și broșe.

Cum ar putea fi echivalată nobilimea maramureşeană cu cea apuseană?

Donatarii ar putea fi oarecum asemănaţi cu ritter-ii din Germania şi Austria sau cu baroneţii
(cavaleri ereditari, hereditary knights) din Marea Britanie.
Armaliştii au avut un statut inferior, asemănător cu cel al edler-ilor din statele germane, ori cu
gentry sau cavalerii (knight) englezi.

Care era statutul nobililor maramureșeni?

Până la cumpăna secolelor XV-XVI, aceștia au avut drepturi partimoniale, juridice, sociale sau
politice similare cu cele al nobililor din restul regatului, cu unele particularităţi legate de moştenirea
fetelor sau de pedeapsa trimiterii în exil (cutumă frecventă mai ales la nordici, de ex. la vikingi).
Principala lor ocupaţie a fost războiul (iar în rest, agricultura de tip montan): ei au fost luptători
redutabili, fiind răsplătiţi pentru vitejia manifestată în luptele din întreaga Europă.
Ulterior răscoalelor din anii 1492 şi 1514, drepturile acestora au fost mult diminuate,
concomitent cu sărăcirea cauzată de expansiunea demografică şi împărțirea moşiilor între frați, cu
emigrările - mai ales înspre Solnoc sau Moldova, dar şi cu înnobilarea tot mai multor armalişti.
În secolul al XVII-lea, nobilii au început să plătească impozite, e adevărat, mult reduse în
comparaţie cu cele ale ţăranilor sau iobagilor.
Între anii 1749-1769, autoritățile austriece, urmărind sporirea numărului de persoane taxabile,
au derulat în comitat investigații masive privind dovedirea nobilității, în urma cărora doar 470 de
familii din totalul de câteva mii care aveau inițial acest statut, au reușit să-și probeze, cu acte și martori,
ascendența.
La 1753 au rămas scutiţi doar nobilii cu minim doi iobagi, iar între anii 1770-1786 armaliştii au
fost eliminaţi de pe listele nobiliare, rămânând doar donatarii care aveau titluri de la regii legitimi ai
Ungariei (ante 1526).
În 1848, drepturile nobilimii mici au fost abolite, dar după 1865 aristocrația s-a bucurat de o
recunoaştere parţială, care a fost anulată în 1919 în întreaga Europă Centrală, interzicerea ultimelor
titluri survenind în blocul țărilor devenite comuniste, între anii 1945-1949.
Acestea sunt coordonatele preliminare între care am putea conscrie, în linii foarte sumare,
nobilimea maramureşeană.

Aristocrația
 Cele 36 de familii de aristocrați pe care le-am identificat până în prezent în Maramureș (23 de
grofi - conţi şi 13 de baroni), maghiare ori maghiarizate, cu origini austriece, germane, românești,
poloneze, slovace, evreiești, italiene ș.a., au avut poziții absolut identice cu cele ale nobilimii
occidentale.
O notă aparte o face baronul Paul von Püchler, fiu al unui general austriac, care s-a mutat prin
căsătorie în Maramureş în anul 1795, urmaşii acestuia din Rozavlea şi Şieu devenind simpli agricultori
și românizându-se sub numele de Picler. Unul dintre aceştia continuând să poarte şi azi, ca nume de
familie în actele de identitate, formula Baron Picler!
O altă apariție atipică în peisajul nobiliar maramureșean (cel puțin din punctul de vedere al
titulaturii) este cea a contelui Giorgio Basta de Hust (1544-1607), general de origine nobilă albaneză,
născut în Italia, militar de carieră și autor, căsătorit în Flandra cu Anne de Liedekerke, fiica vicontelui
de Bailleul. Acesta a luptat initial pentru Țările de Jos iar apoi pentru Imperiul Habsburgic, cucerind
Hustul maramureșean în anul 1597, apoi comandând uciderea mișelească a lui Mihai Viteazu în 1601 și
devenind în 1605 comite de Maramureș, el rezidând pentru o scurtă perioadă în cetatea Hust. În 1605,
acesta a primit de la împăratul Rudolf al II-lea titlul de conte de Hust și de Sfântul Imperiu, în amintirea
cuceririi cetății pentru împeriul austriac, cu dreptul excepțional de a transmite respectivul titlu tuturor
descendenților săi pe linie masculină sau feminină. Ultima deținătoare a titlului a fost Marie
Alexandrine Françoise d’Ennetieres, contesă de Hust și de Sfântul Imperiu, decedată în anul 1753 în
Franța, care a fost căsătorită cu François, marchiz de Wamin.

Maramureșul propriu-zis a dat doar 3 familii de aristocrați: Dragffi și Sztojka (ambele de

români maghiarizați), respectiv Grödl (de origine evreiască).

1. Baron Dragffi de Beltiug. Drăgoșeștii, a căror origine rămâne necunoscută (deoarece s-a
demonstrat că nu sunt originari nici din Bedeu, nici din Giulești7), i-au dat pe primii voievozi ai
Moldovei: Dragoș (despre care nu știm mai nimic), Sas (fiul său, voievod între anii 1354-1363,
probabil) și Balc (fiu al lui Sas, probabil voievod al Moldovei în anul 1363, când ar fi fost detronat de
către Bogdan Vodă).
Apoi Balc împreună cu fratele său Drag, s-au reîntors în Maramureș, unde au devenit voievozi
locali și comiți, primul între anii 1365-1402, al doilea aproximativ între anii 1387-1400. Reședința lor
principală nu a fost însă în comitat, ci în castrul ”Bech” (azi dispărut) de lângă Seini, în Sătmar.
În 1386, Drag făcea parte din cei 10 magnați ai Ungariei care tratau, la Győr, împăcarea reginei
Maria cu soțul ei, viitorul împărat Sigismund de Luxemburg, iar în 1391 a ajuns în îndepărtatul
Constantinopol, unde obținu de la Patriarh extraordinarele privilegii ale exarhatului mănăstirii Peri
precum și dreptul de a-l numi pe mitropolitul bisericii de Halici.
Un alt frate al acestora, Ștefan, fiul lui Sas, atestat între anii 1365-1368, s-a mutat în Polonia,
unde a devenit strămoșul familiilor Rybotycki, Brzescianski, Buchowski și Hubicki.
Drăgoșeștii au dat și un Mare Comis al regatului, pe Ioan Olahul, fiul lui Sas, atestat în anii
1388-1389.
Din spița lui Drag, stabilită la Beltiug (județul Satu Mare) și maghiarizată în secolul XV sub
numele Dragffi, s-a tras apoi Bartolomeu, voievod al Transilvaniei între anii 1493-1498, care a fost și
Mare Postelnic și Mare Paharnic.
A urmat Dragffi György, care în 1505 devine Mare Ban al Dalmației, Croației și Slavoniei.
Apoi János, jude al Curiei Regale, Stegar al Regatului, Mare Stolnic, Mare Vistier și Mare
Paharnic, a primit în 1507, de la regele Vladislau al II-lea, titlul de baron Dragffi de Beltiug.

7
Marius Diaconescu, Dragoş ”descălecătorul” Moldovei - între legendă şi realitate, în ”Nobilimea românească din
Transilvania”, Editura Muzeului Sătmărean, Satu Mare, 1997.
 Marea familie s-a stins în anii 1555-1557, atunci când nepoții baronului Dragffi János, adică
György și János, au decedat la vârste fragede, ambii fără urmași.

2. Baron Sztojka de Szala și Krichfalva8. Familia inițială de nobili donatari români Stoica de
Crișănești a dat trei episcopi și un protopop de patru religii diferite. Astfel, aproximativ între anii 1690-
1711 a păstorit Iosif Stoica, unul dintre ultimii episcopi ortodocși ai Maramureșului (canonizat azi de
către biserică pentru lupta sa contra calvinizării și catolicizării, care a dus la întemnițarea sa în Cetatea
Hust și la inculparea într-un proces scandalos care pare să-i fi fost înscenat), în 1735 protopopul calvin
Ioan Stoica de Drăgoiești (ramura calvină a familiei dând nu mai puțin de 8 vicecomiți ai
Maramureșului) convoacă un sinod local, între 1749-1759 baronul Zsigmond Antal Sztojka a fost
episcop romano-catolic al Transilvaniei, iar între anii 1932-1943, Alexandru Stoyka, din ramura
rutenizată a neamului, a fost episcop greco-catolic de Mukachevo!
Ramura maghiarizată a familiei a fost ridicată în 1750 de către împărăteasa Maria Tereza la
rangul de baron, prin episcopul Zsigmond Antal și frații săi Lajos József și Pál Sándor, cu toții fii ai
vicecomitelui Maramureșului Sztojka László (alias Vasile Stoica), cel care i-a înfrânt pe tătari la
Bârsana în anul 1717 și care a trecut ulterior acelui moment de răsunet de la calvinism la catolicism,
deschizând astfel calea spre ascensiune a fiilor săi.
Zsigmond Antal Sztojka (1699 Sighet?-1770 Mediaș), a studiat la Seminarul din Eger și apoi la
Universitatea Sorbona (Paris), ajungând canonic și prepozit la catedrala din Eger, apoi, în 1749,
episcop romano-catolic al Transilvaniei, la Alba Iulia, acolo unde a înființat Seminarul teologic care
funcționează și în prezent și unde a restaurat, după un incendiu devastator, străvechea catedrală și
palatul episcopal.
Intrat în conflict cu Maria Tereza, pe care a criticat-o pentru absolutismul său, a fost obligat să
demisioneze în anul 1759. El şi-a construit în oraşul natal, Sighet, o casă care există și azi în Piața
Libertății, ridicând și primul Azil de bătrâni din localitate şi donând terenul ultracentral pentru capela
”Bunul Păstor”, care au costat împreună 5.000 florini.
Reședința lui principală maramureșeană a fost la Slatina, peste Tisa, acolo unde curia sa de
piatră (de secol XVIII) a rămas încă în picioare, deși ruinată.
Strănepoata fratelui său Pál Sándor, adică baronesa Klara, s-a căsătorit cu ”nemeșul”
maramureșean Iosif Man de Șieu (1817-1876), care a fost unul dintre foarte puținii comiți români ai
Maramureșului.
Urmașii familiei baron Sztojka trăiesc azi mai ales în Ungaria, România și Ucraina.

3. Baron Grödl de Comandău și Bogdan9. Evreul Hermann Grödl (1856-1930), născut în

Friedberg (Germania), s-a mutat în 1874 la Sighet, unde a deschis un gater pe malul Tisei, ulterior
deschizând alte capacități industriale și achiziționând zeci de mii de hectare de păduri, în Maramureș,
Polonia și Transilvania, ajungând să dețină până și o flotă alcătuită din 4 cargouri, înregistrată la
Londra.
Reședința sa principală a fost în Sighet (în vila ce-i poartă numele), sediul afacerilor cu lemn a
fost la Skole (azi în Ucraina, unde a deținut un frumos castel), alte birouri fiind deschise la Budapesta.
În 1890 el a primit cetățenia austro-ungară, în 1903 împăratul Franz Josef I i-a acordat, atât lui
cât și fraților săi Bernhard și Albert10, titlul de baroni de Comandău (în total, în imperiu au existat 26
baroni de origine evreiască), iar pe 11 septembrie 1905 ei au primit și titlul de baron de Bogdan.

8
Azi Szalaszend, în nordul Ungariei, respectiv Kricsovo (fost Kricsfalu/Crișănești, în Maramureșul de nord, Ucraina).
9
Gyulafalva din titulatură nu este Giuleștiul maramureșean, ci Comandăul din Covasna (denumit mai demult Gyulafalva),
acolo unde Grödl-ii dețineau păduri întinse și un gater. Iar satul Bogdan se numește azi Bohdan, fiind situat în Maramureșul
de nord, Ucraina.
10
Albert a fost deportat de către naziști la Auschwitz, unde a decedat în anul 1944 sau 1945.
 Hermann a avut 8 copii, dintre care Arthur a fost consul onorific la Vancouver (Canada),
decedând ca militar, în timpul Primului Război Mondial – undeva în Turcia, Otto a decedat în Monaco,
Richard la Viena, Paula (măritată cu baronul Lónyai István, născut tot la Sighet) în Geneva - Elveția,
Stefanie (căsătorită cu baronul Viktor von Königswarter, și el tot de origine evreiească) în Sidney -
Australia, Irene la Budapesta, iar Albert, în Toronto – Canada, urmașii lor fiind împrăștiați azi pe întreg
Pământul.

Saltul spre aristocrație a putut fi făcut doar de foarte puținii nobili, suficient de potenți financiar,
care au acceptat maghiarizarea și schimbarea religiei – în cazul românilor - și care au beneficiat și de
șansa unui cumul de conjuncturi favorabile.
”Liber baronii” români maramureșeni care l-au scăpat pe Matei Corvin de moarte în lupta din
1467 de la Baia (adică Coroi de Oncești, Ambrozie de Dolha, Iuga de Săliște, Petrovai de Petrova, Nan
de Slatina, Leucă de Vad, Miclea de Șugătag, Pop de Uglea, Petru și Lupșa de Berbești, Ștețcu de
Biserica Albă și Avram de Oncești)11, nu au fost baroni veritabili ai regatului, titlul nefiind ereditar și
perpetuu, urmașii lor beneficiind de imunitate juridică doar până la Dieta Ardealului de la Turda, din
anul 1561, atunci când acel privilegiu le-a fost retras.
De fapt, nici una din marile familii nobiliare românești maramureșene: Rednic de Giulești,
Dunca de Șieu, Bârsan de Bârsana etc., nu au fost aristocratice, nedeținând nici unul dintre titlurile
necesare valabile în regat/imperiu12: cele ereditare – de duce, marchiz, conte/grof sau baron, ori cele
temporare/elective de: Voievod sau Principe al Transilvaniei, Palatin, Jude al Curții Regale, Mare
Vistier, Mare Paharnic, Mare Stolnic, Mare Comis, Mare Ușier, ori cele de ban al Dalmației, Slavoniei,
Maciovei sau Severinului.
Nici titlul de voievod al Maramureșului și nici cel de comite (sau, cu atât mai puțin, cel de
vicecomite, jude comitatens, Homo regius etc.), nu au fost niciodată veritabile ranguri aristocratice.
Pe de altă parte, din familia inițial românească de Dolha, ”alesul” Ambroziu (1424-1473) a fost
asimilat magnaților, în calitate de familiar al Curții Regale, el primind în 1460 deosebitul privilegiu să-
și ridice un castel de piatră (demolat apoi, tot din ordinul regelui, în 1471), fără însă a deține vreun titlu
aristocratic. După el, Petru de Dolha a devenit Vicecomis regal între anii 1495-1524, iar Gheorghe de
Dolha – curtean la Buda.
Ascensiunea vitejilor dolheni s-ar putea explica, probabil, și prin maghiarizarea lor:
vicecomitele Seneslau de Dolha utiliza deja în anul 1419 o pecete inscripționată cu numele său, însă nu
în limba latină, slavonă sau eventual română, ci în maghiară (”Dolhay Sanislo”), una din cele mai
timpurii atestări de acest fel, fiul său, ”alesul” Ambroziu, primind, iată, un nume de botez deloc
ortodox, ci pur catolic, occidental.
Prin căsătorie, au intrat în adevărata aristocrație mai mulți urmași de-ai familiei, la fel precum
au procedat alte neamuri maramureșene maghiarizate13.

11
Ioan Mihalyi de Apșa, op. cit., p. 498-499.
12
Publicațiile care vorbesc despre ”baronii” de Petrova, de Coroianu (?!) ori despre alți presupus mari nobili români
maramureșeni, nu au nici cel mai mic fundament documentar.
13
Ileana de Dolha (Dolhay Ilona), măritată (aproximativ între anii 1560-1572, când a decedat) cu Gaspar Kornis de Ruszka,
căpitanul cetății Hust, al cărui fiu a devenit baron de Ruszka, nepoții săi au ajuns grofi, familia ajungând să se încuscrească
cu multe din marile familii de magnați ai Transilvaniei (Wesselényi, Perényi, Haller etc.). Prin anii 1680, un Janos de Dolha
s-a căsătorit cu baronesa Nyáry Susana de Bedeg, în 1708 Dolhay Susana s-a căsătorit cu baronul Orczy de Orciban, în
1806 Dolhay Barbara se căsătorește cu baronul Pongrácz Miklos de Szentmiklós, Dolhay Farkas se căsătorește în 1825 cu
baronesa Lahrbusch Frederica, iar Dolhay Lajos se căsătorește în același an cu baronesa Johanna Cannal auf Ehrenberg.
Din familia Bilkey, un George s-a căsătorit prin anii 1650 cu baronesa Elisabeta Perényi de Nyalábvár, din familia Ilosvay,
un anume Sandor s-a căsătorit prin anii 1850 cu baronesa Uray Hulda de Oradea, iar o Krisztina s-a măritat tot atunci cu
groful Tholdy Adam de Salonta, iar, dintr-o ramură din Ung a familiei Petrovay, o anume Gabriela s-a măritat prin anii
1860 cu baronul Kempelen Julius de Kis Magyar, însă lista este departe de a fi completă.
 Tot prin alianță, a mai pătruns în aristocrație și prim-pretorul Bazil Iurca de Călinești14 (1836-
1920, nepot de soră al lui Iosif Man de Șieu), căsătorit cu baronesa Aurelia Popp von Böhmstetten
(fiica baronului Vasile Ladislau de Popp, președinte al Tribunalului Suprem al Transilvaniei și consilier
intim de stat al Împăratului Franz Josef I), unul dintre extrem de puținii magnați de naționalitate
română și religie greco-catolică15.
Membrii celor mai prestigioase familii nobile maramureșene au avut de fapt exact același rang
cu cei mai modești ”nemeși” donatari, diferențiindu-se de aceștia numai prin puternica voință de
afirmare, mărimea averii, studii și prin eventualele funcții deținute în biserică ori în administrația
comitatensă/regală/imperială. Însă faptul că ”se țineau măreți”, adică luptau să aibă un anumit statut
social, i-a departajat, într-adevăr, de majoritatea nobililor localnici mulțumiți a trăi ca simpli săteni.
Astfel, pentru exemplificare, chiar dacă membrii familiei Mihalyi de Apșa, una care și-a
pierdut, formal, privilegiile în 1848, nu au fost titrați și nu aparținut marii nobilimi, ei au rămas
percepuți în istorie, până azi, ca niște veritabili aristocrați, la fel precum reprezentanții principalelor
ramuri ale familiilor Iurca, Ciplea, Saplonțai, Pop ș.a16.

Câteva date demografice

Câţi nobili au existat de fapt în Maramureș?

Conscripţia din anul 1604 înregistra 1.007 nobili în întregul comitat17.
Anchetele efectuate de către comisiile imperiale între anii 1749 - 1769 au găsit peste 470 de
neamuri nobiliare (351 de trunchiuri de familii româneşti, dintre care 40 armaliste şi peste 120 de
familii maghiare)18.
Din punct de vedere etnic, s-a estimat că familiile românești numărau 451 de trunchiuri plus alte
150 de ramuri19.
În anul 1755, numărul nobililor donatari maramureșeni era de 2272, iar cel al armaliștilor – 247,
totalul nobililor din comitat cifrându-se la 2519 familii20.
La recensământul din 1784, din totalul de 104.126 locuitori, 8.349 erau nobili21.
În 1800, reprezentanții familiei nobile Vlad de Apșa aflați în proces, declară că deși existau în
Comitatul Maramureș peste 4.000 de familii nobile românești, doar 400 au putut prezenta
scrisorile de înnobilare (!), puțini știind să scrie și astfel să-și facă acte scrise, fiind împiedicați de
ridicări la oaste, lucrările la fortificații, apărarea granițelor, ei înțelegându-se unii cu alții pe
baza cutumelor vechi22.
În anul 1805, 16.900 maramureșeni aparţineau clasei nobilimii.

14
”Unii din aceștia, ca magistratul dr. Alexandru Lazar, avocatul dr. Salvator Iurca și avocatul dr. Aurel Man, se căsătoriră
cu baronițe, ca să poată rivaliza cu familia Mihalyi, încuscrită cu un ministru ungur”, Al. Filipașcu, Înstrăinarea unor
familii şi averi maramureşene prin încuscrirea cu străinii, în ”Transilvania”, an LXXIII, nr. 10, Sibiu, 1942, pp. 749-750.
15
Unul dintre urmașii lui Bazil, Flaviu Iurca, după o carieră interbelică patriotică românească de succes, când a devenit
inclusiv pretor și apoi prefect al Maramureșului (între 1931-1932), a schimbat complet tabăra, ajungând între 1940-1944
prefect horthist al aceleiași provincii (acum, sub numele Jurka Fláviusz!) și refugiindu-se, după război, la Budapesta,
deoarece în țara natală fusese declarat criminal de război...
16
Fapt valabil și în cazul unor familii maghiare, precum Szabó, Szilágyi, Szőllősy etc.
17
Baán Kálmán, Máramaros vármegye birtokos nemeseinek 1604 évi összeírása., în ”Magyar Családtörténeti Szemle”, 1,
1938.
18
Joódy Pál, Máramaros vármegye 1749-1769. évi nemesség viszgálata, Máramarossziget, 1943.
19
Alexandru Filipașcu, Enciclopedia famiilor nobile maramureșene de origine română, Cluj, 2006, p. XXXVII.
20
Illésy János, Az 1754-55. évi országos nemesi összeírás. Athenaeum, Budapest, 1902, p. 148.
21
Az első magyarországi népszámlálás, 1784-1787, Budapest, 1960, p. 90-91.
22
Livia Ardelean, Procesul de investigare nobiliară a familiei Vlad de Apșa din Maramureș de la sfârșitul secolului XVIII,
în (coord). Marius Diaconescu, ”Nobilimea românească din Transilvania”, Satu Mare, 1997, p. 240.
 În 1833, aici erau înregistrați aproape 30.000 de armaliști, susținea deputatul maramureșean
Asztalos Pál, într-un discurs în care deplângea faptul că marea lor majoritate a lor erau analfabeți23!
În 1847, Maramureșul număra 26.300 nobili dintr-un total de 176.615 locuitori24 (dintre care
56.800 erau etnici români, 13.400 maghiari și 7.200 germani, aceștia fiind cei dădeau majoritatea
nobililor, aceasta deși majoritatea populației era slavă – 89.400 persoane, lor adăugându-li-se alți 9.600
evrei). Estimăm că cca 70-80% din numărul total de nobili de origine maramureșeană erau etnici
români, iar restul, maghiari ori de alte nații.
Joódy Pál a publicat procesele verbale a cca 470 de familii nobile românești și maghiare, iar
Alexandru Filipașcu, lista a 457 de familii nobile românești din care au izvorât apoi alte cca 150 de
ramuri. Arhivele maramureșene dețin, în fondul destinat familiilor nobile maramureșene, dosarele a
835 de familii25, iar demersul nostru listează peste 1600 de nume.
Ulterior abolirii drepturilor nobilimii din 1848 și mai ales după unirea Maramureșului cu
România, au avut loc din ce în ce mai multe căsătorii mixte între membrii vechilor familii ”nemeșești”
și nenobili, astfel că azi putem aprecia că mai mult de jumătate din populația nativă a Țării
Maramureșului, probabil peste 100.000 de persoane, are origini nobiliare, mai mult sau mai puțin
amestecate.

Lista numelor de familii nobile din Comitatul Maramureș

Enumerarea (în continuare parțială) cuprinde 1623 de patronime și variante, atât de

maramureșeni get-beget (960 de nume, dintre care 659 de familii românești și 301 – maghiare,
austriece ș.a.), cât și de nobili veniți din alte părți (663 de patronime).
Deși majoritatea patronimelor din listă sunt maghiare, austriece, germane, poloneze, slovace
etc., iar cele românești nu par a deține cea mai mare pondere, nobilimea locală a fost dominată net de
români, după cum am văzut mai sus. Marele număr de patronime alogene, înregistrat mai ales după anii
1700, aparține în cele mai multe cazuri unor funcționari, militari etc. imperiali, care uneori au locuit
efectiv în comitat doar pentru perioade limitate de timp26.
În vederea întocmirii listei, nu am făcut nici un fel de separare pe considerente etnice, știind că
Maramureșul medieval și premodern a fost locuit, în bună înțelegere, atât de români cât și de maghiari,
de vorbitori de limbă germană (mai întâi saxoni, apoi de prin sec. XVIII – austrieci, germani și țipțeri),
de slavi (polonezi, ucraineni, slovaci), de evrei, armeni și romi (singura națiune dintre cele enumerate
care nu au dat vreodată vreun nobil și care, majoritatea, au avut statut de robi până în anul 1783) ș.a.
Sensibilitățile și tensiunile etnice au apărut abia după instaurarea dualismului austro-ungar, însă
la acel moment mica nobilime românească maramureșeană nu mai constituia un grup social aparte,
privilegiile fiindu-i abolite la Revoluția din 1848.
Din punct de vedere legal, nobilii de același rang au avut aceleași drepturi, indiferent de etnia
lor, ținându-se, însă, seama de religie, romano-catolicii și calvinii având, întotdeauna, o întâietate tacită.
Totuși, în Congregația Nobiliară a Comitatului27 (”Universitas Nobilium Comitatus Maramorosiensis”)

23
Kossuth, L. Orszaggyülesi Tudositasok, II, Budapest, 1949, p. 10-11.
24
Elek Fényes, Magyarország leirása, Pesten, 1847, vol. 2, p 372.
25
Direcția Județeană a Arhivelor Statului Maramureș: Fondul Prefectura Comitatului Maramureș, seria ”697: Familii
Nobile”.
26
Majoritatea lor rămânând însă aici până în ziua de azi. Totuși, durata șederii lor în Maramureș nu este foarte
reprezentativă: a se vedea enorma amprentă lăsată de magnații Drăgoșești sau Grödl, deși, în primul caz, ei au părăsit
definitiv regiunea după cca anul 1400, iar în al doilea, au rezidat în comitat doar vreme de cca 70 de ani.
27
Instituție desființată în anul 1848.
au stat cu toții împreună umăr la umăr, alegându-și conducătorii28, dar mai ales luând deciziile grele, în
momente de cumpănă, iar numărul familiilor rezultate din mariaje interetnice a fost, mai ales după
secolul al XVIII-lea, atât de ridicat, încât ni se pare complet neproductiv să mai încercăm azi o
departajare pe criterii de naționalitate, așa cum au încercat cei mai mulți istorici29.

Lista include patronimele nobililor (atât donatari cât și armaliști), fie ei originari sau doar simpli
rezidenți în Comitatul Maramureș, cu eventualele lor variante de nume30, în paranteză fiind trecută
localitatea (localitățile) de origine, incluse în titlu ori unde au fost semnalați prima dată ca proprietari.
Desigur, repertoriul este departe de a fi complet, prezentul studiu reprezentând doar o simplă
introducere în vasta istorie a nobilimii maramureșene.

Familiile de localnici nobili sunt marcate astfel: cele vechi românești (”antiquas”, atestate
înainte de anul 1550) sunt semnalate cu aldine, celelalte patronime românești, cu italice, iar numele
locale de alte etnii (în primul rând maghiară) sunt subliniate.

A
Ács, Ádám, Adorjányi alias Menyhárdt, Ágh, Ágoston (de Uglea, Hust, aflate în Maramureșul de nord,
azi în Ucraina – în continuare UA), Ágoston (Herinceni, UA), Agotha (Fereşti), Alb alias Feier
(Fereşti), Alb alias Peles (Vișeu de Mijloc, Borşa), Alb (Biserica Albă, UA), Albaș, Albert (Sighet),
Albu alias Cosma (Apşa de Jos, UA), Almássy (Văineag, UA), Alparéti (Sighet), Alvinczi, Anderco
(Homorod), Andok, grof Andrássy de Csíkszentkirály și Krasznahorka, Andreánszky, Andreica
(Bârsana, Călineşti, Breb), Andreica (Giulești), Andreica (toate trei Vişaele), Andriska, Antaloczy,
principe Apafi de Dumbrăveni, Apostol, grof Apponyi de Appony, Apşan (Uglea, UA), Arinișenii
(Ialovenii, de Ariniș, Ialova, UA), Armbruster, Asbóth, Asztalos (Zalău), Asztalos alias Szabó (Sighet),
Áts-Orosz (Câmpulung);

B
Babici (Uglea, UA), Bacoș (Uglea, UA), Badonevics, Bagocs (Ineu), Bagosi/Bagossy (Sighet),
Bagyinay (Virişmort), Bakoks/Bakács (Visc, Uglea, ambele UA), Balás (Visc, UA și Câmpulung),
Balás – Fekete, Balás-Tomajaga (Rákos), Balas/Balázs (Sighet), Balaș (Poienile Izei), Balea (Ieud),
Balea alias Cudrici (Bârsana), Balea alias Marchiş (Strâmtura), Bálint (Sighet, Teceu UA), Baló,
Balotă (Apşa de Mijloc, UA), Balog (Sighet), Balogh alias Szabó (Câmpulung), Balogh (Turda), Bán
(Bökény), Banc/Bancu (Sarasău), Banc alias Mihalyi (Crăciuneşti), Bancsi, Bandra (Vişeu de Mijloc),
Banffy, Bányai-Süveges (Baia Sprie), Barabás, Barabás (Sepsi Barzon), Barachy, Baranyai, Barcea
(Slatina), Barkaszi-Szabó, grof Barkóczy de Szala, Barla, Barlogh, Barta/Bartha (Sighet), Bartfalvi,

28
Dacă vicecomiții și comiții au fost în destul de puține cazuri etnici români, toți pretorii din plasele majoritar românești au
avut întotdeauna această etnie.
29
De altfel, linia dintre nobilii români și cei maghiari a fost, uneori, destul de subțire. Astfel, au existat nobili români de
religie calvină sau romano-catolică, apoi unii dintre ei scriau bistrițenilor în ungurește în secolul XVII, în aceeași limbă
fiind grafiată, în 1699, pisania ”nemeșului” Ștefan Pop de la biserica din Botiza etc. Cel mai flagrant, la Revoluția din 1848,
dacă clasa de jos a fost de partea austriecilor și a împăratului habsburgic, corpul nobiliar al românilor maramureșeni s-a
poziționat compact alături de maghiarii lui Kossuth Lajos, luptând pentru o Ungarie independentă...
30
Ortografia numelor românești este, în majoritatea cazurilor, cea actuală, iar a patronimelor aparținând celorlalte etnii –
similară cu cea din documentele epocii.
Bartos (Sighet), Barz alias Negrea (Slatina), grof Basta de Hust, Batáry (Teceu, UA), Báthory, Batin
(Berbești, Tisa), Bató, Báy–Ludányi, Bălin/Belin alias Balint (Sârbi), Băleanu (Săliştea de Sus),
Bărcan (Săliştea de Sus), Bârlea alias Fechete sau Negrea (Berbeşti), Bârsan (Bârsana), Becske
(Visc, UA), Becsky, Bedei (Bedeu, UA), Bedey, Bedey alias Orosz, Bedeoanu (Bedeu, UA), Bedő, Beg
alias Şuşca (Săcel), Benţa (Uglea, UA), Bégányi (Sighet), Beke, Békési (Felsőtök), Belcz, Bencsik
(Hust, UA), Bencze, del Bene, Benedek alias Baczeni (Sighet), Benedek (Câmpulung la Tisa), Benedek
(Visc, UA), Benkő, Beno (Visc, UA), Beőthy (Besenyő), Berci/Bercea (Giuleşti), Bercea alias Laden
(Iapa), Bercea (Uglea), Berecski, Beregi, Beregszászy, Béres-Nemes, Berinde (Budeşti), Berki (Teceu,
UA), Bernádi, Bernárd, Bernat (Taras, UA), Bertalan/Birtalan (Sighet), Bertin, Besermanii (Biserica
Albă, UA), grof Bethlen de Iktar, Biben/Buben (Ariniş), Bica (Bedeu), Bihari, Bilaşcu (Dolha,
Petrova), Bilcenii (Bilca, UA), Billek, Bilţ (Vişeu de Jos, Vișeu de Mijloc), Bilţiu alias Dăncuş (Ieud),
Biró (Csíkpálfalva), Biró (Papi), Biró-Menye, Birtoc alias Gherheş (Sarasău), Birtok-Bista
(Bajánháza), Bizău (Bogdan Vodă), Bledea (Iapa), Bococi (Uglea, UA), Bococi (Teceu, UA), Bocotei
(Remeţi), Boer (Săcel), Bodnar (Săcel), Bodó, Bodoki, Bodron, Bodruma (Dragomireşti), Bogdan
alias Erdeu (Uglea, UA), Bogdan (Bârsana), Bogdan (Covasna), Bogdăneștii (mutați în Moldova),
Boilă alias Hodor (Bârsana), Boja (Sarasău), Bojoczki (Sighet), Boitor (Tisa), Bolond (Bilca, UA),
Bolovan (Dragomireşti), Boma (Vişeu de Sus), Bona (Ferești), Bondor (Săliştea de Sus), Bongaiz,
Bongács (Teceu, UA), Bonka, Bora (Vişeu de Mijloc), Borar alias Maroşan (Rozavlea), Borbély-
Dézsi (Teceu UA, Sighet), Borbély (Ilosva, UA), Borbély (Oradea), Borca (Apşa de Jos, UA),
Bordan/Bordean (Budești), Borna, baron Bornemisza de Berhida, Borodi alias Bălin (Sârbi),
Boronkay, Borsiczky, Borsovay (Sighet), Borșenii (Borșa), Borzási-Nagy, Bósa-Lévay, Boşa (Breb),
Boşa (Săpânţa), Bota (Breb), Bota (Vişeu de Mijloc), Botka, Botos, Bozga-Kovási, Bozinkai
(Câmpulung), Bökényi (Sighet), Böty, Brada (Vişeu de Jos), Braicu (Vişeu de Jos), Broda (Biserica
Albă), Brodarici (Crăciunești), Buben (Biserica Albă), Bud (Budeşti), Buda (Ungureni), Buday,
Budeștenii (Budești), Buftea (Bogdan Vodă), Buje alias Vlad (Săliştea de Sus), Buga alias Cupcea
(Apşa de Jos, UA), Bulean (Săliştea de Sus), Bulyovszky, Bulz (Săliştea de Sus), Burnar alias
Gostolean (Săcel), Buteanu (Şomcuta Mare), Buț (Săliște), grof Buttler de Párdány, Butykay,
Butykovzki, Buzáth, Buzinkay;

C
Calin (Bârsana), baron Cannal auf Ehrenberg, Călineștenii (Călinești), Cândea (Tisa), Cârtiță alias
Vinț (Budești), Cendeș (Oncești), Chernel (Chernelháza), Chyapy, Chendereș (Giulești), Chindriș alias
Balea (Ieud), Chira (Valea Stejarului), Chirai (Cornești), Chiș (Săliștea de Sus), Ciceu/Ciceo
(Budești), Ciceu alias Perța (Ieud), Cionca alias Mihalca (Ariniș, UA), Ciont, Ciplea alias Feier
(Ferești), Ciszar (Sighet), Ciuban (Vișeu de Mijloc), Ciumuleștenii (Ciumulești, UA), Clapa (Săliște),
Clemencsics, Codrea alias Leucă (Berbești), Coman alias Berci (Călinești), Coman (Moisei), Cora
alias Coroi (Bârsana), Coroian (Vima Mică), Cosor alias Giurgiu (Poienile Izei), Cosovan (Apșa de
Mijloc), Cosma (Apșa Mijloc), Cosma (Vișeu de Jos), Costa (Săliștea de Jos, UA), Costa (Vișeu de
Jos), Cotârlă (Iapa), Coteț (Șieu), Covaci (Sârbi), Cozup alias Creț (Apșa de Mijloc), Crai (Vișeu de
Jos), Crăciuneștenii (Crăciunești), Crișan (Săcălășeni), Crișăneștenii (Crișănești, UA), Csabay,
Csazlay, Császnyi, Csátary, Csathó¸Csatlós-Tekeházy, Csegőldi, Csehi (Sighet), Csemerics-
Dobromilszky, Csengeri, Csepcsenyi, Csepelyi, Cserenyi, Cserepi, Csernatoni, Csernell (Hust, UA),
Csinady, Csirke (Hust, UA), Csics, Csicso-Kereszturi (Sighet), Csirke, Csiszár, Csobai, Csorba, Csurka
(Câmpulung), Csutak (Sighet), Csűry, Cudrici alias Balea (Ieud), Cupcea (Budești), Czáró-Fogarassy,
Czebel-Sűtő (Visc, UA), Czebely (Sighet), Czvingler;

D
Dabi (Zagreb), Damian alias Gorzo (Ieud), Dan (Apșa de Mijloc), Danci (Borșa), Danci (Iapa,
Sarasău), Danci alias Erdeu (Uglea, UA), Danci (Oncești), Danciu alias Magdău (Săcel), Daraby,
Darvai (Crișănești, Darva, UA), Darvaneștenii (Darva, UA), Dascăl (Budești), Dăncuș alias Balea
(Ieud), Dâmb (Sârbi), Deac (Dragomirești), Deák (Sighet), Deak/Deac (Sighet, Hust UA), Deáky,
Debits/Debics (Bedeu, UA), Debreczeni (Sighet), Décsey, grof Degenfeld de Schönbrunn, Demko alias
Hanyka, Demcu (Voinești, UA), Demian (Rogoz), Demian alias Dăncuș (Sârbi), Deseștenii (Desești),
Desi (Sighet), Deső, Dienes, Dobai (Holva), Dobica/Dobilă alias Andreica (Vișeu de Sus), Dobótzi,
Dobromilszky-Csemerics, Dobroviczay, Dobry, Dobsa, Dohi (Sighet), Dolhai/Dolhay (Dolha, UA),
Dolinay, Domahidy, Domneștenii (Domnești, UA), Domokos, Dósa, grof Dragffy de Beltiug, Drag
alias Rișco (Drăgoiești, UA), Dragomir (Dragomirești), Dragoș (Bedeu, UA), Dragoș/Drăguș
(Desești), Dragoș (Cheud), Draskóczy, Draskovics, Drăguș (Berbești), Drăguș (Oncești), Dubraviczai,
Dulenenii (Dulești, UA), Duma (Sârbi), Dunca (Șieu);

E
Eckel, Ecsedi, Egresy, Elek, Ember, Endrédy, Erdélyi (Teceu, UA), Erdeu (Uglea, UA), Erneszt,
Ernyei, Erős, Erksey, Ersekujvári, Erszényes, Eszéki (Eszék);

F
Fabian (Sighet, Satu Nou de Sus), Fai, Faidasi/Fajdosi (Sighet), Fajdon (Gültő), Farcaș (Iapa),
Fancsikay (Herinceni, UA), Faur alias Tulbure (Sârbi), Fazekas, Fechete (Uglea, UA), Fechete
(Berbești, Giulești), Fedák, Fede, Feier/Fejér (Sighet), Feir alias Albu (Giulești), Feir ori Albu alias
Stan (Uglea, UA), Feier/Feir alias Albu (Ferești), Fejérvári, Fekete (Sighet), Fekete (Uglea, UA),
Fekete (Câmpulung), Felsőbányai (Hust, UA), Felvete, Ferencz/Ferenczi (Teceu, UA), grof Festetics
de Tolna, Fet (Rozavlea), Fetico (Biserica Albă, UA), Fettykó, Fetyecs, Filep (Girolt), Fileș (Desești),
Filip (Apșa de Jos, UA), Filipciuc (Petrova), Finta (Săpânța), baron Fischer de Nagyszalatna, Fița/Fițe
(Giulești, Ferești), Fițigău (Dragomirești), Fleischer, Florea (Ieud), Florea (Săliștea de Sus), Fodor
(Rozavlea), Fodor (Sighet), Fodoruț (Desești), Fogarassy, Font (Dragomirești), Forzilă (Budești),
Főldesi, Fónyi, Fóris (Deva), Francek, Francisca (Uglea, UA), Frater, Freidhoffer, Fucec (Sârbi), Fuia
(Vișeu de Mijloc), Fuior (Cornești), Fülep/Filep (Sighet), Fulló;

G
Gaal/Gal (Câmpulung), Gabor (Vișeu de Mijloc), Gábori, Galbin alias Rus (Bârsana), Galgóczy (Hust,
UA), Gáspár (Sepsimartonos), Gatsa, Gazda (Réty), Găboran/Găborean (Petrova), Gârbo
(Dragomirești), Gbelányi, Geczi, Geramb, Geréb, Gergely (Lipceni, UA), Gerzon, Gheorghei
(Săpânța), Gheorghieș (Văleni), Gherga (Voinești, UA), Gherghei alias Grigor (Săliște), Gherheș
(Sarasău), Gherman (Budești), Gherman alias Creț (Budești), Girsik, Giulea (Giulești), Giurgiu
(Budești), Giurgiu alias Gherheș (Poienile Izei), Giurgiu (Rozavlea), Giurgiu sau Jurj alias Costea
(Iapa), Giurgiu (Săpânța), Giurgiu alias Ghiorghei (Uglea), Giurgiu alias Djurdj (Vișeu de Sus), Gliga
(Vișeu de Mijloc), Gligor/Grigor (Nănești, Oncești), Gocia (Nănești, Valea Stejarului), Gocsor,
Godatsy, Godja alias Vancea (Oncești), Gödeny, Gögös, Gombkötö, Gönczi (Teceu, UA), Görey,
Görög, Gorzo (Bilca, UA), Gorzo alias Damian (Ieud), Gostolean (Săcel), Gönczi (Teceu, UA),
Grad alias Hotico (Vișeu de Mijloc), Grec alias Moldovan (Borșa), Griel alias Dragomir
(Dragomirești), Grieszmüller, Grigor alias Nemeș (Oncești), Grigor (Vișeu de Sus), Grigor alias
Gherghei (Iapa), Griguță (Breb), Grija (Iapa), Grodzky, Grosschmidt, Grossis-Grossus-Hatpataki,
baron Grödl de Comandău și Bogdan (UA), Groza (Apșa de Mijloc, UA),Grujecz, Grumaz (Sârbi),
Gschwandtner (Slatina, UA), Gulácsy, grof Gvadányi de Arezzo, Gyarmathy, Gyenge (Ineu, HR),
Gyiranovics, Györes (Visc, UA), Győrfy, György (Visc, UA), György (Văineag, UA), Gyorgyei
(Uglea, UA), Györy alias Nagy-Györy, Gyula (Teceu, UA), Gyulafy, Gyulai (Sighet), Gyurka
(Călinești);

H
Habota alias Bizău (Bogdan Vodă), Haby, Hadadi, Hagara, Hajdu (Câmpulung), Hajnal-Szerencsi
(Sighet), grof Haller de Hallerkő, Halupca alias Erdeu (Uglea, UA), Handlik (Bedeu, UA), Hanka
(Câmpulung), Hapca alias Hotico (Vișeu de Mijloc), Haraga, Hatfaludy, Hatvani (Sighet) - două
familii diferite, Heder (Visc, UA), Herebe, Hodea (Poienile Izei, Rozavlea, Șieu), Hodor (Bârsana),
Hodoș (Bârsana), Hojda (Vișeu de Sus, Moisei), Holdiș (Săpânța), Holoca alias Holupka, (Drăgoiești,
UA), Horthy, Horváth (Hust, UA), Horváth (Sighet, Teceu UA), Horváth (Helmeci), Hotico (Vișeu de
Sus), Hrabár, Hrihor alias Grigor (Iapa), Hrin (Biserica Albă, UA), Hrince (Apșa de Jos, UA), Hriț
(Slatina, UA), Huban (Rostoca, UA), Huszár (Nánás), Huszthy-Izai, Huzău (Apșa de Mijloc, UA);

I
Iacob (Dragomirești), Ibrányi, Ienci (Petrova), Iepenii (Iapa), Ieremia (Bârsana), Ieudenii (Ieud),
Igyártó (Câmpulung),Ijártó (Câmpulung), Ileș (Petrova), Ilyásevics, Ilea/Ilie (Ieud), Ilieș (Poienile
Izei), Ilosvay (Iloșva, UA), Ilnițchi (Bârsana), Illyásko, Imbre/Imre (Sighet), Inkey,
Ioanes/Ioannes/Ioaniș (Apșa de Jos, UA), Iorda (Săpânța), Iosif/Iosip (Sârbi), Irsay (Irsa), Istvánffy
(Oradea), Iuga (Săliște), Iura (Oncești), Iurca (Călinești), Iusco (Vișeu de Sus), Ivan (Ieud), Ivanciuc
(Apșa de Mijloc, UA, Cornești), Ivanic (Petrova), Ivániss, Ivașcu (Ieud), Ivașcu (Vișeu de Mijloc),
Ivașcu (Bilca UA, Tisa), Izai (Iza, UA), Izak (Sighet);

J
Jakab (Teceu, UA), Jakabovics (Sighet), Jaklin, Jármy, János (Teceu, UA), Jászay, Jeremiás,
Jeremszky, Jo (Berbești), Jóna, Joody alias Ieudi (Ieud), Jőrős (Visc, UA), Jósa Németh-Szügyén;

K
Kajdi, Kalinin (Őrmező), grof Kállay de Nagykálló, Kálmánczay, Kálmánczhelyi, Kalmár, Kálos,
Kancza-Mihály, Kántor (Sighet), Kaplany (Hust, UA), Kaplonyi, Kaposi, Kapu, Kardos, Karikás,
Karolyi (Carei), Kása/Kassay (Sighet), Kaszáll, Kata (Câmpulung, Visc, UA), Kató (Teceu, UA),
Katona, Kavásy, Kazay, Kegyes (Sighet), Kelemen (Teceu, UA), Kellyér/Kellér, grof Kemény de
Mănăstireni, Kende, Kerecset (Szirma), Kerekes, Kereskényi, Keresztury-Cicsó, Keresztury-Varga
(Sighet), Kézdivásárhelyi, Kigyós, Kira-Filep-Kérő (Apșa de Jos, UA), Kiraly, Kis (Mikháza), Kis
(Hust, UA), Kis-Bencze (Darva, UA), Kis-Csávási, Kisfalusy (Ilnița, UA), Kiszely, Kizing, Knézsik,
Kocsis, Kolos, Kolozsvári, Koltoban-Roman, Kolya (Sighet), Komaromi (Sighet), Komjáti, Komlosy
(Comlăuș, UA), Koós, Korda (Borosjenő), Kordubany/Kordobán alias Uglyai (Uglea, UA), Kornfeld,
grof Kornis de Ruszka, Kóródi, Korpos-Gyalai (Teceu, UA), Kos, Kosa (Sighet, Câmpulung) - 3
familii diferite, Kostyal, Koszegy (Homorodul de Sus, SM), Koszinszky, Koszta, Kovassy alias Bogza
(Sighet), Kovács alias Lakatos, Kovács (Jene), Kovács (Nagydarac), Kovács (Sighet), Kovacs (Biserica
Albă, UA), Kovacs (Remeți), Kovács-Torday, Kovacs (Felsőardó), Kovács (Kerepesi), Kovács-Tamás
(Ruszt), Kovási-Bozga, Kovászay (Hust, UA), Kovats (Rostoca, UA), Kozak (Teceu, UA), Kőlcsey
(Hust, UA), Kőkenyesdi, Kőkényesi, Kőch, Kőrösi-Csutak, Kőrtvélyesi, Kőszeghi, Krammer,
Kricsfalvi/Kricsfalusy (Crișănești, UA), Kriechbau, Kringer, Krisan, Krucsay, Kruspér,
Kruzely/Krizely (Câmpulung, Visc UA), Krüzsekyi, Kubinyi, Kulcsár (Nagyida), Kulin, Kun, Kupkay,
Kürty (Csáth), Kutassy, Kutka, Kürthy, Kü (Oradea), Kvassay;

L
Lad (Săliștea de Sus), Lajos, Lakatos alias Kassa Szatmary (Sighet), Lantos, Lányi, Laskovits, Lassu
(Câmpulung), László, Lászlófi, Lator (Visc UA), Laudesz, Laza (Vișeu de Mijloc), Lazar alias Nemeș
Opriș (Apșa de Mijloc, UA), Lazar/Lazăr (Purcăreț, Apșa de Jos, UA), Lazor/Lazăr (Leordina),
Lazorean, Lehoczky-Szabó, Lenchés, Leordean (Leordina), Leörincz (Sighet), Leövey, Leucă (Vad),
Lévay, Lipai (Visc), Lindvai (Câmpulung), Lipscey/Lipcei (Lipceni, UA), Literáti-Gacsi (Feketeardó,
Teceu UA), Literat-Leter (Teceu, UA), Literati (Câmpulung), Lomej, grof Lónyay de Tuzsér,
Löhr/Lehr, Löke (Visk, UA), Lőrincz (Ujheli), Lósy, Lucaci (Iapa), Lovász, Lukács (Borosnyó), Lupu
(Rozavlea), Lyakovits;

M
Magdău alias Danciu (Săcel), Magnus, Magyar (Sighet), Magos (Nyíres), Májer, Májlath, Majos
(Sighet), Makai (Sighet), Makó, Man (Șieu), Mandra (Vișeu de Jos), Mandics, Manini, Mára,
Maramaros, Marchiș alias Balea (Ieud), Marcze (Ujbard, UA), Mariescu (Vișeu de Mijloc), Marijiszk,
Marina (Apșa de Mijloc și de Jos, UA), Marina (Crișănești, UA), Marina-Huszty, Marinca (Budești),
Mariș (Bogdan Vodă), Markocsany, Márkus-Salamon, Maroșan alias Pop (Ieud), baron Maróthy de
Zsédeny, Marsovszky, Martin, Márton, Mártonffy, Máté, Matetsik/Matejcsik, Matkovits, Matuz,
Mănăilă (Neagova, UA), Mălina/Malina alias Ștețcu (Borșa), Mănăilă alias Farcaș (Berbești),
Mărcuș (Bedeu, UA), Mătieș alias Vlad (Săliștea de Sus), Mârza (Bârsana), Meczer (Sighet), Medan
(Dragomirești), Medveczky, Megyeri, Mekchey (Hust, UA), Meleg (Hust, UA), Menye-Biró,
Menyhert/Menyhart (Văineag, UA), Meray, Mészáros/Miszaros (Teceu, UA), Meteș alias Vlad
(Săliștea de Sus), Metzner, Mezey, Micle (Vișeu de Mijloc), Micle/Miclea (Sat Șugatag), Mih
(Sarasău), Mih (Iapa), Mihalca (Călinești), Mihalca (Voinești, UA), Mihalca alias Cionca (Ariniș,
UA), Mihalca (Bedeu, UA), Mihalca (Petrova), Mihálkafalvi/Mihalkafalusi (Iza, UA),
Mihaly/Mihalyi (Apșa de Mijloc, UA), Mihaly alias Bedeoanu (Bedeu UA), Mihaly/Mihali (Borșa),
Mihály-Kancza, Mihaly alias Herșt (Borșa), Mihaly/Mihali (Iapa), Mihalyfy, Mihnea/Michnea
(Văleni), Mihuț (Vișeu de Jos), Miklustyar, Minta alias Timiș (Borșa), Mircea/Mirce (Leordina),
Mircea alias Bud (Sârbi), Mircea (Voinești, UA), Mirovszky, Mleșniță (Budești), Mocsari
(Câmpulung), Moga alias Șimon (Vișeu de Sus), Moiș (Berbești), Moiș (Biserica Albă, UA), Moisil
(Berbești), Moiszent (Budești), Moldovan alias Vancea (Oncești), Molnar (Budești), Molnár (Sighet),
Mondray, Móricz (Teceu, UA), Morvay (Draskócz), Mosolygo (Racz-Fejerto, HU), Motra/Motrea
(Uglea, UA), Munkáczy, Muntean (Șieu), Muntean (Poienile Izei);

N
Nabrady (Nabrad), Nagy (Ineu), Nagy (Sighet), Nagy (Câmpulung, Teceu UA), Nagy (Teceu, UA),
Nagy (Zalău), Nagy Bölöni (Hust, UA), Nagy-Beregszászi, Nagy-Borzási, Nagy alias Szekely (Sighet),
Nagy-Huszty (Havadtő), Nagy-Győri, Nagy-Pinkóczy (Sighet), Nagyidai (Hust, UA), Nan (Săpânța),
Nan (Slatina, UA), Nánásy (Sighet), Năsui (Vișeu de Jos), Nedeczey/Nedeczky, Negrea (Slatina),
Negrea (Uglea, UA), Néma-Szalkay, Némedi, Nemeș (Oncești), Nemes alias Adorjani (Câmpulung),
Nemeș (Călinești), Nemeș (Bârsana, Văleni), Nemeș (Darva, UA), Nemeș (Giulești, Hărnicești),
Nemeș (Ieud), Nemeș-Pop (Kolodna), Neste (Visc, UA), Netrebici (Petrova), Nichita (Sarasău),
Nicoară (Bogdan Vodă), Nicorici (Petrova), Nistor alias Iuga (Săliștea de Sus), Nógrádi, Novac/Novák
(Bedeu, UA), Nyágor-Szentmiklósy, Nyegrita (Uglea, UA), Nyegovay (Neagova, UA), Nyikos (Teceu,
UA);

O
Oanță (Budești), Ofrim (Bârsana), Ofrim (Dragomirești), Ofrim (Iapa), Olah alias Popșa, Olar
(Bogdan Vodă), Olgyai, Ona alias Onișa (Iapa), Onac, Onișca (Apșa de Jos, UA), Olsavszky, Onița
(Budești), Oprea alias Fițigău (Ieud), Opriș alias Lazar (Apșa de Mijloc și de Jos, UA), Opriș
(Budești), Opriș alias Zab (Sârbi), Orban (Sighet), Orlai, Oros (Bedeu, UA), Oros (Drăgoiești, UA),
Orosz (Câmpulung), Orosz (Tyukodi), Országh, Orza alias Căprior (Bogdan Vodă), Ostaș
(Dragomirești), Osváth, Ötves;

P
Pacovszky, Paku, Pál, Palágyi, Pallgi (Teceu, UA), Pancu (Drăgoiești, UA), Pánczél (Albis), Pap alias
Kovacs (Sighet), Pap alias Oros (Hust, UA), Pápisták-Bedei, Papolczi, Parai, Páris, Paroczy,
Paszakasz, Pásztélyi, Pașca (Biserica Albă, UA), Pașcu (Ieud), Pataics, Pataki (Sighet), Pathy,
Pató/Pathó, Patócsy (Teceu), Patolcs, Paulikovics, Pavel (Peteritea), Pălcuș (Petrova), Pârja alias
Perșe (Giulești), Peajka, Péchy, Pecz, Pellády, Pellionis, Peregrini, Peremártoni, baron Perényi de
Nyalábvár, Perța alias Ciceu (Ieud), Pesthenyi, Peter alias Șușca (Săcel), Pethő, Petrécs/Petréts
(Teceu, UA), Petric (Breb), Petrich (Teceu, Câmpulung), Petriman/Peterman (Săliște), Petrișca,
Petrișor (Bârsana), Petrovai (Petrova), Petrovai (Rozavlea), Petruț (Petrova), Petz, Pinkóczy, Pintea
alias Bud (Budești), Pintea alias Oprea, Pintilei/Pintilie (Ferești), Piros (Teceu, UA), Pista alias Birtoc
(Sarasău), Plantiș (Apșa de Jos, UA), Pleș/Pleșa alias Balea (Ieud), Plohod (Dragomirești), Pogácsás,
grof Pogány de Cséb, Pogyor (Teceu, UA), Pók, Polyányszky, Poncz-Varga (Sighet), Poncz
(Engelshoffen), Pongráczi (Sighet), Pop (Apșa de Jos, UA), Pop (Apșa de Mijloc, UA), Pop (Ariniș,
UA), Pop alias Petrișor (Bârsana), Pop (Berbești), Pop sau Papp (Bedeu, UA), Pop (Biserica Albă,
UA), Pop (Breb), Pop (Budești, Sârbi), Pop (Călinești), Pop alias Nemeș (Crișănești și Darva, UA),
Pop alias Drăguș (Desești), Pop alias Popa (Desești), Pop (Dragomirești), Pop (Drăgoiești, UA), Pop
(Ferești), Pop (Giulești), Pop (Hărnicești), Pop (Iapa), Pop alias Fițigău (Ieud), Pop (Irholț, UA), Pop
(Mesteacăn), Pop alias Coman (Moisei), Pop (Nănești), Pop (Oncești), Pop (Petrova), Pop (Rozavlea),
Pop alias Tomoiagă (Sarasău), Pop (Săpânța), Pop (Săcălășeni), Pop (Sârbi), Pop (Șieu), Pop
(Șomcuta), Pop (Târnova, UA), Pop (Uglea, UA), Pop (Vișeu de Jos), Pop (Voinești, UA), Popan
alias Popelean (Apșa de Mijloc, UA), Popdan, Popovici alias Șeverner (Voinești, UA), baron Popp von
Böhmstetten, Popșa (Apșa de Mijloc, Biserica Albă, UA), Pöch, Prépostváry (Kálló), Pribek (Sighet),
Pricop (Dragomirești), Procop (Budești), Pursa, baron Püchler von Treuberg (continuat prin ramura
Picler de Rozavlea), Püspöki (Hust, UA), Puștai (Șieu), Puț/Puți (Iapa);

R
Rabár, Rac (Rozavlea), Rachiș (Iapa), Racz (Cuzdrioara), Racz (Hust, UA), Radu (Bârsana),
Rad/Radu (Cornești), Radu (Săcălășeni), Raikovich, Rakcsányi, Ráksok, Rákosi, Rapolti (Ujbard,
UA), Ráthonyi, Raț (Budești), Rednic (Giulești), Remetei, Rétay, Rety/Réthy alias Gazda (Hust, UA),
baron Révay de Turóc, Reviczky, grof Rhedey de Kisrhéde, Rimaszombaty, Rippenda, Rișco/Rișcu
(Drăgoiești, UA), Roman (Bedeu), Roman (Borșa), Roman (Desești), Roman (Drăgoiești, UA),
Roman alias Ciocan (Pietroasa, UA), Rosenfeld, Roșca (Bârsana), baron Roszner de Roseneck,
Rózsa/Rozsi (Sighet), Rozsnyai, Rudnyánszky, Rus alias Oros (Drăgoiești, UA), Rusiló, Ruszák,
Ruttner;

S
Sárkány (Ákosháza), Sárkány (Henczfalva), Sas alias Dunca (Șieu), Sacalâș (Dragomirești),
Saplonțai/Szaplonczay alias Tivadar (Săpânța), Sárosy (Hust, UA), Schechovich, Scharlach,
Scheubner, Schirmer, Schnitzer, Schultz, Selever alias Manoilă (Uglea, UA), Semsey, Shmiliar, Sima
(Săcel), Sima (Vișeu de Mijloc), Simion (Iapa), Simkovits, Simion (Breb), Sinka, Sipos, Soffrág, Sohó,
Soka-Tintai, Solcz, Somi, Somosy, Soós-Sütő (Visc, UA), Soós-Egri (Gyalakuta), Sóvágó (Teceu,
UA), Sréter, Stan (Săpânța), Stan (Uglea, UA), Stana (Dragomirești), Stanca (Bogdan Vodă), Stébecz,
Stéber (Sighet), Stanț (Sârbi), Stefanovits/Stepanovics, Stehle, Stepán, Stoica (Crișănești, UA),
Strimbely (Strâmba, UA), Stvertetzky, Styller, Subert, Sulyok, Sűtő, Süveges (Baia Sprie), Svarcz,
Szabo (Hust, UA), Szabó-Tétsi, Szabo alias Borkazi (Sighet), Szabó-Asztalos, Szabó (Vajda), Szabo
(Visc, UA), Szádeczky, Szakadáty, baron Szalay de Kéménd, Szalgházy, Szalka, Szalkay-Nema, Szany
(Sighet), Szár-Zar (Sighet), Szarvady, Szasz (Sighet), Szatmáry-Lakatos, Szatmári-Lukacs, Szatmáry-
Mészáros, Szécsényi, Szedősy (Sighet), Szegedi (Sighet), Szegedy (Domba), Székely-Nagy, Szekeres
(Teceu, UA), Szelever, Szelecsényi, Szeleczky, Szelinszky, Szemere, Szenczey, Szentgály,
Szentgyőrgyi, Szentivany alias Feir (Sighet), Szentmihalyfalvi, Szentmiklósi-Nyágor, Szentpáli,
Szeőke, Szepesházy, Szerdahalyi, Szerencsy-Hajnal, Szigethy-Kovács (Sighet), Szigeti alias Szabo
(Sighet), Szigeti-Gyula (Sighet), Szigyártó, Szilágyi (Drăgoiești, UA), Szilágyi (Șimleu), Szintay,
Szirmay, Sztoláczky, baron Sztojka de Szala și Crișănești, Szőcs (Sighet), Szőke, Szőllősy (Sighet),
Sztoika (Nyírbéltek), Szunyogh, Szűcs alias Técsi, Szűgyi, Szűk;

Ș
Șandor (Bârsana), Șandor alias Sandrin (Borșa), Șandor (Budești, Călinești), Șandor (Rona de Jos),
Șandru (Bedeu, UA), Șandru (Borșa), Șanta (Darva, UA), Șerba/Șorba alias Șerban (Călinești),
Șiman (Apșa de Mijloc, UA), Șimon (Vișeu de Sus), Șofrac (Săliștea de Sus), Șofron alias Rus,
Sofronici (Leordina), Șomlea alias Mih (Iapa), Ștef, Ștefanca (Biserica Albă, UA), Șteț (Berbești),
Ștețca alias Baltă (Săpânța), Ștețco alias Stan (Săpânța), Ștețco (Vișeu de Mijloc), Știopei alias Hodor
(Bârsana), Șușca (Săcel);

T
Takács, Takács-Deak, Talaborenii (Talabor UA), Tam, Tamás-Bedei (Bedeu, UA), Tand alias Florea
(Ieud), Tar (Sighet), Tarnóczy (Săliștea de Jos, UA), Tarța (Săcălășeni), Tatár, Tămaș (Budești), Tăut
(Leordina), Târnovenii (Târnova, UA), Tegze (Berezna, UA), Tegzes-Tegez (Vari), Tenchiș alias
Giurgiu (Săliștea de Sus), Técsi-Vernika, Tétsi alias Szabó (Sighet și Teceu UA), grof Teleki de Szék,
Teleky (Salonta), Tharich (Hust, UA), Tekeházy (Hust, UA), Terebesy, Ternyei, grof Thököly de
Késmárk, grof Tholdi de Salonta, Thuránszky, Tibil (Budești), Tilliel, Timiș (Borșa), Tirnavi (Hust,
UA), Tiszapataki (Lauterbach), Tit (Săliștea de Sus), Tite (Budești, Sârbi), Tite (Săpânța), Tivadar
(Săpânța), Tivadar alias Bedeoanu (Bedeu, UA), Todal (Sighet), Todoran alias Toporan (Sârbi),
Todoran alias Simion, Togyesan, Tokaji, Tokodi, Toldi (Teceu, UA), Tolnay, Tolvay (Câmpulung),
Tokai (Visc, UA), Toma (Vișeu de Mijloc), Tomoiagă alias Vlașin (Vișeu de Sus), Tomșa alias
Dragomir (Dragomirești), Toot (Sighet), Toot (Hust, UA), Tordai, Torjai, Tooth (Sighet), Tordai
(Sighet), Török (Sighet), Törzsök (Hust, YA), Tóth (Câmpulung, Teceu UA), Tott (Sighet), Trufan
alias Iuga (Săliștea de Sus), Trux (Coștiui), Tujenko, Tupiță (Mara), Turcuș (Dragomirești), Turda
(Săpânța), Tutula (Săliștea de Sus, Vișeu de Mijloc);

Ț
Țicală (Dragomirești), Țânțaș (Giulești), Țiplea alias Ciplea (Biserica Albă, UA);

U
Uglyai (Uglea, UA), Uhl, Ujfalvi, Ujfalussy, Ujhelyi (Tiszaújhely), Ujlaki, Ungi, Ungur (Săliștea de
Sus, Oncești), Uray, Urányi, Urbán (Sighet), Urda (Leordina), Urmezey, Uzoni-Kis (Sighet);

V
Vaáry (Sighet), Vaida/Vajda (Sighet), Vajna, Vajnagy (Văineag, UA), Vajnagi-Bán, Vajnághy-Nagy,
Valas/Volos (Uglea, UA), Valkovszky, Vancea (Apșa de Mijloc, UA), Vancea (Oncești), Vancu alias
Șușca (Săcel), Vankay, Ványai, Vanyko-Demko, Varadi (Târnova, UA), Varadi alias Borbely (Sighet),
Várady (Teceu, UA), Váralyay (Hust, UA), Várday, Varga (Sălăjeni), Varga (Visc, UA), Varga alias
Kereszturi, Várjon, Varka, Varro (Sighet), Varsányi, Vasady, Vass, grof Vass de Csege, grof Vay de
Vaja, Vazáry, Văsieș (Petrova), grof Vécsey de Ajnácskő, Verdeș (Slătioara), Verebélyi (Verebély),
Veréczi, Vereș (Giulești), Veres (Sighet), Veresmarthy (Tisa), Veréczi (Visc, UA), Vernyika alias
Tecsi (Teceu UA, Sighet), Vida (Iapa), Vincze, Vinț (Budești), Vir (Taras, UA), Virágháti,
Virișmortenii (Virișmort, azi satul Tisa), Viski, Vitkey, Vizaknai (Sighet), Vlad (Săliștea de Sus),
Vlad (Apșa de Mijloc, UA), Vlad (Șieu, Rozavlea), Vlașin (Apșa de Jos, UA), Vlașin (Ferești), Vlașin
(Moisei), Vlădicaș (Petrova), Vlonga alias Coman (Moisei), Voineștenii (Voinești, UA), Vojna,
Volanszky, Volos (Uglea, UA), Vonna, Vornics, Vraja (Sârbi), Vultur (Apșa de Mijloc, UA);

W
Baron Wesselényi de Hadad, Wizner;
Z
Zaj/Zai (Teceu, UA), Zajzon-Literáti (Réty), Záz, Zékány, Zet alias Iusco (Vișeu de Mijloc), Zettler,
Zima (Budești), Zloczky, Zob (Călinești), Zokoly, Zoltan (Herinceni, UA), Zolyomi, Zombory,
Zsettkey, Zsibai/Zibay (Sighet), Zsigovényi, Zsima, Zsolt, Zubașcu (Dragomirești), Zyny (Chas).

Bibliografie selectivă

Direcția Județeană a Arhivelor Statului Maramureș, Baia Mare: Fondul ”Prefectura Comitatului
Maramureș”, seriile ”629: Documente ordonate pe probleme” și ”697: Familii Nobile”.

Arhivele Naționale Maghiare, Budapesta (MOL): Fondurile ”Királyi Könyvek” (Librii Regi, seria
”lllésy-gyűjtemény”) și ”Helytartótanácsi levéltár”.

Arhiva de Stat a Austriei, Viena (Österreichisches Staatsarchiv):”Adelsarchiv”, fondul

”Hofadelsakten”, (seriile ”Allgemeine Reihe” și ”Adelsentsetzungen”).

Livia Adelean, Contribuții la studiul nobililor maramureșeni, în Ioan Bolovan, Ovidiu Ghitta, (coord.),
”Istoria ca datorie”, Centrul de Studii Transilvane, Cluj-Napoca, 2015.

Livia Ardelean, Procesul de investigare nobiliară a familiei Vlad de Apşa din Maramureş de la
sfârşitul secolului XVIII, în Marius Diaconescu, (coord.), ”Nobilimea românească din Transilvania”,
Editura Muzeului Sătmărean, Satu Mare, 1997.

Livia Ardelean, Istoria economică şi socială a Maramureşului între 1600-1700, Editura Ethnologica,
Baia Mare, 2012.

Baán Kálmán, A bedői Markos család, în ”Magyar Családtörténeti Szemle”, 3, Budapest, 1936.

Baán Kálmán, Máramaros vármegye birtokos nemeseinek 1604 évi összeírása., în ”Magyar
Családtörténeti Szemle”, 1, Budapest, 1938.

Bélay Vilmos, Máramaros megye társadalma és nemzetiségei a megye betelepülésétől a XVIII. század
elejéig., Budapest, 1943.

Ioan M. Bota, Familia Dunca de Şieu în faţa istoriei, în ”Maramureş. Vatră de istorie milenară”, V,
Editura ”Dragoş Vodă”, Cluj-Napoca, 2004.

Ioan Chindriş, Sate şi genealogii din Ieraşul de Sus. Contribuții la istoria nobilimii maramureșene în
secolul XVIII”, în ”Maramureş, vatră de istorie milenară”, III, Editura ”Dragoş Vodă”, Cluj-Napoca,
1997.

Victor Coroianu, Familii nobile din Transilvania: aristocraţia rurală a Maramureşului şi Făgăraşului;
diplome şi blazoane, Editura Gutinul, Baia Mare, 2001.
Ionuț Costea, Solam virtutem et nomem bonum: nobilitate, etnie, regionalism în Transilvania Princiară
(sec. XVII), Editura Argonaut, Cluj-Napoca, 2005.

Csánky Deszö, Maramarosmegye és olahság a XV szazadban, în ”Századok”, XXIII, Budapest, 1889.

Marius Diaconescu, Răscoala nobililor maramureşeni din 1492, în Marius Diaconescu, (coord.),
”Nobilimea românească din Transilvania”, Editura Muzeului Sătmărean, Satu Mare, 1997.

Ioan Drăgan, „Aleșii” nobilimii române din perioada 1440-1514, în ”Mediaevalia Transilvanica”, I, 1-
2, Cluj-Napoca, 1997.

Ioan Drăgan, Studiu introductiv: Nobilimea românească din Transilvania – o problemă controversată
în istoriografia românească, în Marius Diaconescu, (coord.), ”Nobilimea românească din
Transilvania”, Editura Muzeului Sătmărean, Satu Mare, 1997.

Ioan Drăgan, Nobilimea românească din Transilvania, 1440-1514, Editura Enciclopedică, Bucureşti,
2000.

Alexandru Filipaşcu, Enciclopedia familiilor nobile maramureşene de origine română, Editura Dacia,
Cluj-Napoca, 2006.

Alexandru Filipaşcu, Istoria Maramureșului, București, 1940.

Alexandru Filipașcu, Înstrăinarea unor familii şi averi maramureşene prin încuscrirea cu străinii, în
”Transilvania”, an LXXIII, nr. 10, Sibiu, 1942.

Alexandru Filipaşcu, Patronime maramureşene. Genealogia familiei de Dolha şi Petrova, Editura

Albatros, Bucureşti, 2003.

D. Labarre de Raillicourt, Basta, comte dHust et du Saint-Empire: 1550-1607, sa vie, sa famille et sa

descendance, Paris, 1968.

Glück László, A nemesi státus változásai az öt máramarosi városban a 16. század végétöl, în ”Kor szak
határ A Kárpát-medence és a szomszédos birodalmak (900-1800)”, Pécs, 2013.

Glück László, A szigeti Bartos család: társadalmi felemelkedés a fejedelmi hivatalnokság alsó
rétegében a 16–17. század fordulóján, în ”Hivatalnok értelmiség a kora újkori Erdélyben”, Kolozsvár,
2017.

Glück László, Az öt máramarosi város társadalma a 16-18.században. PTE BTK Interdiszciplináris

Doktori Iskola. Pécs, 2013.

Glück László, Von der Spitze der Selbständigkeit an die Schwelle der „Rentnerschaft“. Der Weg einer
Unternehmerfamilie an der Wende vom 16. zum 17. Jahrhundert, în ”Anuarul Institutului de Cercetări
Socio-Umane Gheorghe Şincai”, XII, Târgu Mureș, 2009.

Gorzó Bertalan, Szatmár vármegye nemes családjai, Nagykároly, 1910.

Marian Horvat, Considerații generale privind nobilimea românească din comitatul Maramureș în
timpul regelui Matia Corvin (1458-1490), în ”Buletinul Cercurilor Științifice Studențești”, 22, Editura
Mega, Cluj-Napoca, 2016.

Valer Hossu, Drăgoşeştii - o familie cu vocaţie dinastică, în ”Acta Musei Porolissensis”, XVIII, Zalău,
1994.

Valer Hossu, "Natio Valachica" sau nobilimea în Maramureşul secolului al XIV-lea, în ”Marmaţia”, 7,
nr. 2, Baia Mare, 2002.

Íjgyártó István (coord.), Magyarország történeti helységnévtára: Máramaros megye (1773-1808),

Budapest, 1996.

Illésy János, Az 1754-55. évi országos nemesi összeírás. Athenaeum, Budapest, 1902.

Vasile Iuga de Sălişte, Oameni de seamă ai Maramureşului. Dicţionar 1700-2010, Editura ”Dragoş
Vodă”, Cluj-Napoca, 2011.

Teofil Ivanciuc, Apel public către urmașii nobililor maramureșeni. Contribuții la istoria nobilimii
maramureșene, în ”Sighet Online”, 20 mai 2013.

Joódy Pál, Máramaros vármegye 1749-1769. évi nemesség vizsgálata, Máramarossziget, 1943.

Kempelen Béla, Magyar Nemesi Almanach: Az 1867-1909-ben magyar nemességre, bárói, grófi és
herczegi méltóságra emelt családok, Budapest, 1910.

Kempelen Béla, Magyar nemes családok, I-XI, Budapest, 1911-1932.

Florea Marin, Familia Sima - cnezi de Săcel-Maramureş şi urmaşii lor, în ”Maramureş, vatră de istorie
milenară”, IV, Editura ”Dragoş Vodă”, Cluj-Napoca, 1998.

Rozavlea Márki Sandor, A Váncsok és a váncsfalvi Jurák, în ”Magyar-román Szemle”, Koloszvar,

1897.

Veniamin Micle, Cnezul Giula din Giulești, în ”Maramureş, vatră de istorie milenară”, VI, Editura
”Dragoş Vodă”, Cluj-Napoca, 2007.

Veniamin Micle, Descendenți reprezentativi ai liber baronului Ioan Micle de Șugatag, în ”Maramureş,
vatră de istorie milenară”, VIII, Editura ”Dragoş Vodă”, Cluj-Napoca, 2016.

Ioan Mihalyi de Apșa, Diplome maramureșene din secolul XIV și XV, Maramureș-Sziget, 1900.

Mihály János (Ioan Mihalyi de Apșa), Tanulmány máramarosi oklevelekről, în ”Szazadok”, XXIII,
Budapest, 1889.

Nagy Iván, Magyarország családai czimerekkel és nemzékrendi táblákkal, I-XII, Pest, 1857-1868.
Paula-Iulia Molnar, Ovidiu Molnar, Ingenio et virtute. Istoria familiei Nasui din mica nobilime a
Maramureşului, Editura Niculescu, Bucureşti, 2019.

Ștefan Pascu, Cnezi-cnezate, voievozi-voievodate, crainici-crăinicii din Maramureş, în ”Maramureş,

vatră de istorie milenară”, II, Editura ”Dragoş Vodă”, Cluj Napoca, 1997.

Petrichevich Horváth Emil, A máramarosi Zigethy-család, în ”Magyar Családtörténeti Szemle”, 4,

Budapest, 1940.

Petri Mór, Szilágy vármegye monographiája, II, V, VI, Budapest, 1901-1904.

Gheorghe (Győrgy) Petrovay, Familii vechi din Maramureş, în ”Gazeta Maramureşeană”, IX, nr. 50-
52, Sighet, 1928.

Petrovay Győrgy, A Bilkey Gorzó család története 1339-töl napjainkig, în ”Turul”, XII, Budapest,
1894.

Petrovay Győrgy, A Bilkey Lipcsey család, în ”Turul”, XII, Budapest, 1894.

Petrovay Győrgy, A Bilkeyek, în ”Turul”, XII, Budapest, 1894.

Petrovay Győrgy, A Dolhai család eredete, leszármazása és története 1366-1708, în ”Turul”, XI,
Budapest, 1893.

Petrovay Győrgy, A dolhai és petrovai Petrovayak története 1450-től napjainkig., în ”Turul”, XV,
Budapest, 1897.

Petrovay Győrgy, Az Ilosvay család leszármazása, în ”Turul”, XIV, Budapest, 1896.

Petrovay Győrgy, A Kisfaludy család leszármazása és története 1476- töl 1681-ig, în ”Turul”, XV,
Budapest, 1897.

Petrovay Győrgy, A Komlósi Komlósy család története 1344-évtöl, în ”Turul”, XIII, Budapest, 1895.

Petrovay Győrgy, A Szaplonczay nemzetség leszármazása 1360-tól, în ”Turul”, XIX, Budapest, 1901.

Petrovay Győrgy, Czimeres nemeslevelek Máramaros vármegye levéltárában, în ”Turul”, XXVII,

Budapest, 1910.

Petrovay Győrgy, Máramaros vármegye õsi családai, în ”Okiratok. Régi –, és levelek tára. Havi
folyóirat az irodalom és történelem köréből”, Debrecen, 1901.

Ioan Aurel Pop, Genealogii maramureşene medievale – exemplul familiei Gorzo. (Gurzău) de Ieud, în
”Maramureş, vatră de istorie milenară”, VII, Editura ”Dragoș Vodă”, Cluj-Napoca, 2011.
Ioan-Aurel Pop, Elita românească din Transilvania în secolele XIII-XIV (origine, statut, evoluție), în
Marius Diaconescu, (coord.), ”Nobilimea românească din Transilvania”, Editura Muzeului Sătmărean,
Satu Mare, 1997.

Radu Popa, Ţara Maramureșului în veacul al XIV-lea, Editura Academiei RSR, București, 1970.

Ioan Pușcariu, Date istorice privitorie la familiele nobile Române, Sibiu, 1892.

Radu Șeica, Confirmarea și acordarea de posesiuni pentru românii din Maramureș în timpul lui
Sigismund de Luxemburg (1387-1437), în ”Acta Musei Napocensis. Series Historica”, 41-44.II, Cluj-
Napoca, 2007.

Liviu Tătaru, Familiile nobile maramureşene Iuga şi Vlad de Sălişte, în ”Maramureș, vatră de istorie
milenară”, V, Editura ”Dragoş Vodă”, Cluj Napoca, 2004.

Steven Tötösy de Zepetnek, Nobilitashungariae: List of Historical Surnames of the Hungarian

Nobility, Purdue University Press, 2010.

Aloisiu Vlad, Originea familiei Vlad: nobilă de Săliște, ediția a 2-a, Editura ”Dragoș Vodă”, Cluj-
Napoca, 2003.

Wenzel Gusztáv, Kritikai fejtegetések Máramaros megye történetéhez, Pest, 1857.

From the history of the Maramures nobility. The aristocracy. The noble families’s list

(Summary)

Keywords: Maramureș, nobility, aristocracy, coat of arms, demographics, manor houses, costumes,
noble status.

This study presents some aspects of the history of the Maramures nobility, the most numerous
in the Kingdom of Hungary and, later, of the Principality of Transylvania and the Habsburg Empire.
One of the oldest in the region (the first local nobles being attested here in the second decade of
the fourteenth century), the county nobility was made up predominantly of Romanians (of
predominantly Orthodox religion and, later, Greek-Catholic), followed by the Hungarians (initially
Calvinists and then also Roman Catholics) and other nations.
The total number of Maramures nobles reached about 30,000 at its peak. The character of the
”noble county” of Maramureș was given, in a proportion of over two thirds, by the small Romanian
nobles, coming from the approx. 280 "ancient" families (attested before 1550), who where the
ancestors of the others.
 There were two main noble categories: donors, ie old nobles, landowners and tax-exempt
(mostly of them being Romanians living in villages), and ”armalists” - owning only the coat of arms
but not any piece of land, the last ones being mainly Hungarian speakers from the crown towns.
So far, we have found only 36 aristocratic families in the county (23 counts and 13 barons), of
which just 3 were local ones (2 Hungarians of Romanian origin and 1 Jew), plus those who entered this
class by marriage.
The nobles of Maramureș obtained their status as warriors, having a formidable bravery, proven
in countless fights in the service of the Hungarian kings, Transylvanian princes and Austrian emperors.
Although so long attested, they were quite poor, living usually, like the peasants, in wooden houses,
very few owning stone mansions and only one having a real castle. They were different from the mass
by certain elements of the worn dress. Their modesty came mainly from a local custom, which meant
the division of wealth (and title) in equal parts between all the sons of the family, not favoring only the
firstborn, as in other countries.
The small nobility lost their privileges in 1848, and the aristocracy in 1919.
The following nobles list, still partial, includes 1623 surnames and their variants, both of
Maramures local families (960 names, of which 659 are Romanian and 301 - Hungarians, Austrians,
etc.), as well as nobles who came from other places, especially after the years 1700’s (663 family
names).

Rezumat

Cuvinte cheie: Maramureș, nobilime, aristocrație, blazon, demografie, reședințe, costume, statut.

Studiul de față încearcă să sintetizeze câteva aspecte ale istoriei nobilimii maramureșene, cea
mai numeroasă din Regatul Ungariei și, mai apoi, din Principatul Transilvaniei, respectiv din Imperiul
Habsburgic,
Cu una din cele mai mari vechimi din regiune (primul nobil localnic fiind atestat în al doilea
deceniu al secolului al XIV-lea), corpul nobiliar comitatens a fost alcătuit preponderent din români (de
religie predominant ortodoxă și, apoi, greco-catolică), urmați de către maghiari (initial calvini iar apoi
și romano-catolici) și de alte nații.
Astfel, numărul total al nobililor maramureșeni a ajuns, la apogeu, la cca 30.000 de suflete.
caracterul de ”comitat nobiliar” al Maramureșului fiind dat, în proporție de două treimi, de micii nobili
români, proveniți din cele cca 280 de familii ”antice” (atestate înainte de anul 1550), din care au
provenit, apoi, restul.
Această stare a fost împărțită în două categorii principale: donatarii, adică nobilii vechi,
proprietari funciari și scutiți de taxe (în majoritate români rezidenți ai așezărilor rurale), respectiv
armaliștii, care dețineau doar un blazon însă nici un petec de teren, majoritatea ultimilor fiind vorbitori
de maghiară din târgurile de coroană.
În comitat am aflat numai 36 de familii de aristocrați (23 conți și 13 baroni), dintre care doar 3
de-ai locului (2 maghiari de origine română și 1 evreu), la care se adaugă cei intrați în clasa superioară
prin căsătorie.
Nobilii maramureșeni și-au obținut statutul privilegiat prin originea străveche și prin luptă, ei
fiind de o vitejie redutabilă, dovedită în slujba regilor ungari, a principilor transilvăneni, respectiv a
împăraților austrieci.
 Ei erau destul de pauperi, majoritatea locuind în reședințe țărănești (case de lemn), foarte puțini
având conace sau curii de piatră, unul singur având un castel propriu-zis. Se mai diferențiau de restul și
prin anumite elemente ale costumului purtat. Modestia lor materială se trăgea mai ales de la cutuma
locală, care însemna împărțirea averii (și titlului) în părți egale între toți fiii familiei, neprivilegiind
doar primul născut, precum în alte țări.
Nobilimea mică și-a pierdut drepturile în anul 1848, iar aristocrația, în anul 1919.
Lista nobililor prezentată, departe de a fi completă, conține în acest moment 1623 de patronime
și variante, atât de maramureșeni get-beget (960 de nume, dintre care 659 de familii românești și 301 –
maghiare, austriece ș.a.), cât și de nobili veniți – mulți dintre ei temporar - din alte părți, mai ales după
anii 1700 (663 de patronime).