Dreghici Cătălina-Patricia

Specializarea: Istorie

Anul II

Subiect: Evul Mediu românesc

Nobilimea românească din Transilvania

Printr-o simplă incursiune în istoriografia românească, pornind de la începuturi și până la

epoca istoricului Nicolae Iorga s-a constata dificultatea receptării acestei clase în istoriografia și
conștiința națională românească. În secolul XX s-a acceptat faptul că voievozii și cnezii erau o
parte autentică a elitei românești.

Când vine vorba despre nobilimea românească din zona intracarpatică, au existat polemici ce
au condus spre ignorarea ei datorită statutului de ,, trădătoare” pentru că s-a alăturat clasei
dominante maghiare și austriece și într-un fel opresorilor seculari. Aceste ostilități au continuat
și după anul 1918 alimentate de conflictul dintre istoriografia românească și maghiară. Cu toate
acestea, istoria nobilimii românești din Transilvania trebuie studiată, fiindcă este o parte
importantă a istoriei poporului român din Evul Mediu, ea jucând un rol important în epoca
feudală atât din punct de vedere social, economic, cât și militar.

Pentru a clarifica statul și rolul nobilii românești transilvănene, o serie de istorici români,
dar și maghiari au scris un volum numit ,, Nobilimea românească din Transilvania” fiind
coordonat de Marius Diaconescu . A fost prezentat la Simpozionul Științific ,, Nobilimea
românească din Transilvania”, desfășurată la Satu Mare în perioada 18-19 aprilie 1997.

Volumul conține 300 de pagini, a apărut la editura Muzeului Samaritean, Satu Mare în
1997, paisprezece istorici români și maghiari au prezentat câte un studiu având drept temă istoria
nobilimii în Transilvania sub coordonarea lui Marius Diaconescu. Fiecare studiu este tradus și în
limba maghiară, iar unele și în franceză. Domnul Diaconescu s-a născut în anul 1970, în prezent
este profesor conferențiar la Universitatea din București, Facultatea de Istorie, este specializat în
istoria medievală a românilor, la începutul anilor 2000 a fost arhivist la Arhivele Naționale din
București și muzeograf la Muzeul din Satu Mare. A cercetat pentru lucrările sale peste 32 de
arhive românești și internaționale. Printre lucrările sale se numără : ,,Structura nobilimii din

1
Transilvania în epoca angevin”, Editura Mega, Cluj-Napoca, 2013, ,, Izvoare de antroponimie și
demografie istorică. Conscripțiile cetății Sătmar din 1969-1570” .

Primul studiu introductiv a fost scris de dr. Ioan Aurel Pop, professor la Facultatea de
Istorie din Cluj Napoca și președintele Academiei Române, se numește ,, Elita românească din
Transilvania în secolele XIII-XIV ( origine, statut, evoluție) ”. Printre atributele elitei fiecărui
popor este puterea din care, în plan politic, derivă prestigiul și participarea la conducere.
Nobilimea românească medieval a fost la un moment dat, segmental cel mai important din
regiunile cuprinse în regatul maghiar. Ea provine din două tradiții distincte tradiția romano-
bizantină și bizantino-slavă, dar și din tradișia romano-germanică occidentală.

În lumea medieval din Regatul Ungariei, elita, s-a numit generic nobilime adică nobiles,
indifferent de extracția laică sau bisericească. Între nobili existau diferențe: baronii particpau la
conducerea țării, în timp ce micii nobili dețieneau doar un singur lot de pământ. Conform
tradiției, nobilimea maghiară s-a format din fruntași originari ai ginților descăletoare, dețineau
mari posesiuni sau din slujitori regali, initial erau o categorie modestă de oameni liberi, cu timpul
s-au emanicipat de sub tutela comiților, dar și din iobagi ai cetăților. În Transilvania, nobilimea
era urmașa oamenilor liberi aflați în servicul regal. Calitatea esențială a nobilului era stăpânirea
funciară, termenul de nobil era sinonim cu proprietar de pământ. Existau mari diferențe de avere,
ceea ce a condus la confruntări și dispute între nobili pe care regele a încercat să le aplaneze prin
Bula de Aur a nobilimii din 1222. Documentul a consacrat stăpânirea funciară a micilor
deținători liberi de pâmănt regal și le-a oferit privilegii. Pâmântul oferit le-a fost recunoscut cu
stăpânire deplină cu titulu de ereditar.

La începutul secolului XIII, datorită contextului internațional și anume cruciada IV

( 1202-1204), puterea regatului maghiar ca suveran apostolic v-a spori. Cruciada a fost pregătit
în mod minuțios de marele pontif Inocenșiu III ( 1198-1216), el a considerat că odată cu căderea
Constantinopolului în mâini latine, a doua Romă va fi anihilată împreună cu schisma, deci și cu
Biserica Răsăriteană . Biserica romană, după principiul universalis ecclesia se consider stăpâna
tuturor bisericilor. După instalarea patriarhului latin la Constantinopol, însemnând suprimarea
capului schismei, s-au luat măsuri către în toată lumea care odinioară gravita spre Bizanț. Printre
măsuri se număra și confiscarea bunurilor de la eretici. Schismaticii erau declarați iniusti
possesores , fiind deposedați de avere prin mijloacele cruciadei,. Ecourile acestor măsuri au

2
răsunat și în mijlocului ortodocșilor din Regatul Ungariei în secolele XIII-XIV, devenid prilej de
constatare a statului social-economic al elitei românilo de acolo.

În timpul ultimului rege din dinastia arpadiană, Andrei III ( 1290-1301), izbucnește o criză
internă care va continua până la încoronorea lui Carol Robert, inaugurând o nouă dinastie Anjou.
La prima adunare a stărilor Transilvaniei din anul 1291 din timpul regelui Andre III au participat
și nobilii români. Astfel se poate spune, că românii au încercat să se încadreze în sistemul politic
al voievodatului , alături de nobili, sași și secui.

Următorul studiu din volum îi aparține de această data unui profesor de istorie maghiar
Engel Pal denumit ,, Începuturile carierei lui Iancu de Huneroara (rezumat)”. Tinerețea și
începuturile carierei lui Iancu de Hunedoara au reprezentat întotdeauna un mare interes pentru
istorigrafie. Istoria Hunedoreștilor și a lui Iancu, începe cu anul 1409 când Voicu, tatăl lui Ioan
primește domeniul cetății Hunedoara ca danie din partea regelui Sigismund.

Nașterea lui Iancu este plasată undeva în anul 1405, cariera sa de la 1434 până la 1439
prezintă incertitudini și inconsistențe. De un lucru autorul este sigur, înainte ca Iancu să intre în
slujba regelui Sigismund, și-a desăvârșit pregătirea la curțile princiare și ale unor magnați. De-a
lungul tinereții sale, voievodul transilvăneasn s-a însoțit cu diverse personalități atestate
documentar: Ujlaki Miklos, Ștefan Lazarevici, despotul Serbiei. Dimitrie, episcop de Zagreb,
Filippo Maria Visconti, principe de Milano, familia Csaki, Csandi Ferene idedntificat cu Frank
de Talovac, ban de Severin. După 1430 s-au găsit mai multe informații cu privier la activitatea
militară a acestuia. Pe Ștefan l-a însoțit într-o campanie în primăvara anului 1430. După intră în
servicul regelui Sigismund. Din decembrie 1431 până la sfârșitul anului 1433 s-a aflat la
Milano. Din octombrie 1434 revine în patrie împreună cu regale. Autorul consider că acum v-a
intra în contact cu banul de Severin, Frank de Talavoc, fiind succesorul lui în funcție. Este foarte
posibil ca în 1436 să -l fi însoțit pe rege în campania împotriva taraboților în Cehia. După
moartea lui Sigismund revine în părțile sudice, este numit peste un an jumate ban de Severin. Din
aceste moment, cariera sa ănregistrează o rapidă ascensiune politică și militară, evenimentele
următoare fiind ușor de urmărit.

Studiul ,, Cnezi și nobili români în vremea Corvineștilor ” a fost scris de dr. Ioan Drăgan .
Cnezii și voievozii reprezentau clasa feudală a poporului român în cuprinsul regatului maghiar.
După cucerirea ungurească, a început anihilarea acestora între secolele XII-XIV, îndeosebi după

3
ce latini cuceresc Constantinopolul în 1204. Pentru a reuși să-I anihileze, regatul maghiar a
desemnat un stăpân feudal maghiar, reducându-i la rolul administrative și judecătoresc, dar și
prin asimilarea juridică a cnezilor cu nobilimea regatului, process ce înseamnă recunoașterea
nobilității acestei clase. În acest studio, autorul s-a concentrate asupra fenomenelor din perioada
1440-1490, legată de numele Corvineștilor, anume, dispariția cneazului proprietar liber, mai
precis ,, sfârșitul procesului de asimilare juridică a unei părți a cnezimii române cu nobilimea
regatului, supraviețuirea cnezatului ca proprietate , mai exact a proprietății de tip cnezial”.

Dispariția cnezului posesor liber, mai exact ce a rămas din ea, comparată cu următoarea:
nobilimea română de origine cnezială. Cele două au coexistat timp îndelungat, cnezul urmărea
recunoașterea statutului nobil prin act regal de danie, iar nobilul român, asimilarea deplină din
punct ded Vedere juridic cu nobilii adevărați ai regatului. Cnezii apar în compunerea societății și
coadunărilor românești cu ocazia donării unor cnezate. În anul 1447, dania lui Iancu de
Hundoara dăruia lui Simion de Cuhea, cnezatul acelei posesiuni. Același guvernator dăruia patru
ani mai târziu nobililor din Dolhea , două posesiuni rutene. În Hateg, în 1458, o danie de cnezat
la Băiești se făcea ăn condițiile ,, în care obișnuiau să-și țină cnezatele ceilalți cnezi și nobili din
districtul Hațeg”.

În Maramureș și hațeg, termenul ,, cnez” a fost înlocuit cu cel de ,,nobil” datorită evoluției
comunității nobile din aceste ținuturi, adoptând treptat modelul comitatens, Maramureșul din
1400, iar Hațegul din 1420. Cnezii mai apar alături de nobili și în privilegiul din 29 august 1457
acordat ,,tuturor nobililor, cnezilor și celorlalți români”. În document mai era specificat că: ,, De
acum încolo proprietarii români vor fi desemnați doar ca nobili, cnezii desemnând numai pe
fruntașii românilor aflați în diferite grade de dependență feudală pe domeniile cetăților regale, pe
domeniile private sau pe pământul crăiesc”. Astfel, la jumătatea secolului al XIV-lea s-a încheiat
existența cnezatului ca proprietate liberă și a acelei clase feudale românești legate de ea,

Cu roate acestea. Cnezatul a supraviețuit. Dispariția termenului de cnez nu a însemnat și

dispariția tuturor elementelor definitory ale acestui statut social, regimul propietății, etc.
Sintagma nobili români a fost folosită pânăla sfârșitul secolului al XIV-lea și până la Matia.
Nobilii români stăpâneau cu drept nobiliary deplin, atât unele din fostele cnezate primate sau
ajunse la ei în urma unor privilegii successive. Proprietatea nobiliară românească din vremea
Corvineștilor se exercita după dreptul cnezial, continuare direct a celei cneziale. În urma unor

4
documente rezultă că elementele definitorii ale stăpânirii nobiliare românești erau: caracterul
ereditar, caracterul nobiliary de facto, gravetă de obligații specific: dări, slujbe, învoieli, condiții,
nu aparține de domeniul uni cetăți regale sau de cel al unei funcții oficiale cum ar fi voievodatul,
banatul. Cea mai răspândită categorie a fost cea a cnezilor dependenți. Erau căzuți în servitude,
aflați pe domenii private.

Următorul studio, realizat de Dr. Adrian Andrei Rus din Cluj Napoca se numește ,,Nobilimea
românească în secolul al XV-lea, ( exemplul hațegan) ”. Autorul s-a ocupat cu cercetarea
nobilimii catolice românești. Dacă idea nobilimii românești a fost confirmată discontinuu, aceea
a nobilimii catolice românești a avut o soartă mai ingrată. Istoriografia laică și religioasă
marxistă s-a opus categoric unei astfel de identități socio-religioase. Motivațiile erau ușor
diferite. Istoricii laici refuzau să recunoască existența unor ,, cozi de topor” care trădaseră
neamul. Istoricii Bisericii ortodoxe continuau disputele cu cei ai Bisericii Greco-catolice.

Din a doua jumătate a secolului al XIII-lea se cunoaște existența bisericilor catolice în Hațeg.
În secolul al XIV-lea, singurele parohii documentate în timpul dijmelor papale se aflau la Hațeg,
Sîntămărie Orlea și Bretea. În localitatea hațeg, exista probabil, încă de la sfârșitul domniei lui
Ludovic I ( 1342-1382) o mănăstire franciscană. Este recunoscut faptul că acest rege a dus o
politică intrasingentă față de unele elemente feudale orotdoxe. În 1366 a fost emis un act prin
care nici un nobil al regatului nu putea fi decât catholic. Cei de alte religii urmau să decadă din
drepturi.

Odată cu domnia lui Sigismund de Luxemburg ( 1384-1437) au apărut noutăți cu privire la

atitudinea față de ortodocșii din cuprinsul regatului. Un motiv a fost și pericolul turcesc. Puterile
catolice au fost nevoite să admite că această confruntare cu românii ortodocși le-au distras atenția
de la un pericol mult mai mare : Imperiul Otoman. După această concluzie, s-a ajuns la un acord
cu Bizanțul moribund : rezuluțiile Conciliului de la Ferrara-Florența ( 1438-1439).

O altă regiune importantă despre care Dr, Ioan Hașegan din Timișoara a scris este Banatul în
studiul ,, Banatul la 1478. Sinteza vieții economice, politice și militare a unui ținut într-un an de
răscruce al istoriei sale.” Situația din anul 1478 a afectat și Banatul. Trupele armate a Imperiul
Otoman aflat în plină campanie de extindere teritorială au ajuns să calce și Țările Române.

5
 Sultanul l-a trimis în ,,akin” pe Mihaloglu Ali bei cel cu baze militare pe Dunăre. A intrat
în Banat prin culoarul Cerna-Timiș , a jefuit în liniște sud-estul regiunii . În timpul domniei lui
Matei Corvin, sistemul defensive dunărean a avut destule breșe pe care otomanii le-au lărgit an
de an, Regele avea obligații militare în centrul Europei, neavând timp să se ocupe de această
problem, tocmai de accea a căutat o personalitate militară capabilă. Și a găsit-o în persoana lui
Pavel Chinezu, numit ăn 1478 comite de Timiș și căpitan general al armatei sudice a regatului.
Acesta avea o dorință: să nu mai verse sânge creștin, de accea a fost interest să participle la
luptele împotriva turcilor.

Economia bănățeană era tipică orânduirii feudale, fiecare comunitate săsească își producea
singură toate cele necesare traiului. Ocupațiile principale erau agricultura, pescuitul, păstoritul,
meștelugurile casnice, sătești și orășești, mineritul și spălatul aurului.

Un amănunt interesant al acestui volum este că prezintă și studii a căror importanță nu a fost
scoasă sufficient în relief. Un astfel de studiu este cel al lui Ovidiu Pecican din Cluj Napoca
numit ,, Lecturile istorice ale nobililor maramureșeni ( secolele XIV-XV). Autorul s-a inspirat
din cartea ,, Istoria literaturii românești. Introducere sintetică București” scrisă de Nicolae Iorga.
Acesta a dedicate un număr de pagini din carte pentru a încerca să lămurească de ce Alexandria
s-a bucurat de un mare success printer români. După opinia istoricului, la fel ca și Războiul
Troadei, caracterul de narațiuni ,, de mare aventură, în care se vorbesște de elenii cei vechi, de
bătrânul Patrocle, de Hector, de Priam cu ochii înlăcrimați, de Hecuba rătăcind în lume, roabă cu
durerea ei (…) ”, toate acestea prezintă o viziune eroică a unui trecut mitizat. Iorga face referire
la secolul XVI când românii aveau nevoie de astfel de lecture care să le răspundă nevoilor
imaginarului.

Personajul principal din Alexandria, care stârnise războiul troian, Elena a devenit un model
pentru multe personaje din literature română din acel secol precum: Alexandru Lăpușneanu,
Alexandru Aldea, Alexandru Mircea, respective Elena Ecaterina Rareș. Aceste cărți erau
populare în rândul principilor. Cel mai vechi manuscris ce conținea povestirea Alexandriei,
opera a unui cărturar necunoscut, datează din 1620 , copistul a fost preotul Ion Românul din
satul Sănpetru ( comitatul Hunedoara). Traducătorul anonym a pornit de la o versiune sărbească
cum erau cele care circulau în Țările Române în secolul XVI. O copie aacestei versiuni s-a
păstrat la Mănăstirea Neamț în Moldova.

6
 Cât despre Războiul Traodei, circula în mediile românești medieval în rezumatul inclus în
cronica lui Constantin Manasses. În regatul maghiar era cunoscut din secolul XIII, Anonymus
însuși l-a prelucrat la cererea unui fost coleg. Prin filiera slavonaă și greacă
( ortodoxă în orice caz) materialul troian a ajuns la românii din Ungaria și Ardeal, dar și pe cale
catolică la clasa suprapusă care avea access.

Cel puțin o parte din nobili aveau o imagine despre propria origine nobiliară, o ideologie pe
care o apără în lupta cu regalitatea maghiară. Știu că în timpul regelui Ladislau, în luptele cu
păgânii, i-au fost alături și l-au ajutat să învingă. Astfel, au primit feude în Maramureș și
privilegiul să își păstreze religia ortodoxă. Prin prisma acestor lecture, Iorga susține că ne putem
da seama de mentalitatea vremii care se schimba odată cu venirea a tot mai multor cărți.

Următorul studio din volum îi aparține coordonatorului, Marius Diaconescu din Satu Mare și
se numește ,, Răscoala nobililor maramureșeni din 1492”. Deoare istoriografia a sesizat doar
existența unei rebeliuni fără să-i acorde o atenție deosebitp, profesorul a considerat că acest
subiect merită a tartare în profunzime care să dezvăluie implicațiile acestui moment care
depășesc granițele Maramureșului și relevă unele aspect inedite ale relațiilor Moldovei cu
Ungaria.

Printre istorici care au mai realizat studii despre acest subiect se numără și Ivanyi Bela în 1911
în studiul despre statutele tăietorilor de sare din Evul Mediu , menționează participarea minerilor
de la ocnele de sare din Maramureș la o răscoală în 1492. Minerii au oprit lucrul în mina de sare,
nu au recurs la violență, cerând comitelui să ia part la tratative. Alexandru Doboși în studiul său
din 1951, abordează acest subiect din aceeași perspectivă a participării minerilor la răscoală, care
în viziunea lui luase proporții, câci însuși comitele a părăsit Maramureșul. Singura știre, ăn
opinia lui, a fost o scrisoare adresată în 22 iunie 1492 de către comitele cămării către orașul
Bartfa .

Răscoala din 1492 a fost un moment de cotitură în istoria nobilimii românești din
Maramureș . Istoria Maramureșului medieval conține două caracteristici esențiale: comunitatea
celor trei etnii: română, maghiară și ucraineană ( ruteană) și preponderența nobilimii românești.
În secolul XV, satele din sudul Tisei și o mare parte din nord erau locuite de români. Maghiarii s-
au așezat în special în cele cinci târguri de coroană de-a lungul Tisei , iar rutenii au fost
colonizați ca iobagi pe domeniile feudale situate de obicei pe văile afluienților Tisei.

7
 Nobilimea din Maramureș spre sfârșitul secolului XIV-lea are în majoritate românească,
descendetă din cnezii înnobilați în epoca angevinilor. Cea mai mare parte provenea din mica
nobilime, care în schimbul unor servicii primeau privilegii și libertăți. Cu excepția, familiei Kun
de Roszalyi nu se cunoaște existența unei alte nobilimi maghiare în comitat.

Spre sfârșitul domniei lui Mathia, cămara de sare a Maramureșului a ajuns în prorpietatea
reginei Beatrix . S-a amestecat în administrare , oferindui-se o anumită poziție în nobilimea
comitatului. Toate veniturile din Maramureș îi aparțineau în exclusivitate ei. Aceastea au fost
cauzele care au declanșat evenimentele următoare.

Comitele Maramureșului, Iohannes Horwath, pe 22 iunie 1492 a scris din cetatea Hustului
magistratului orașului Bartfa o scrisoare prin care se justifica de ce nu a putut livra sarea din
cămara maramureșană. Aceasta a fost publicată de Ivanyi Bela în 1911 și suna așa : ,, vă spun cu
adevărat vouă că pentru darea de un florin s-au stârnit cele mai mari răscoale și neînțelegeri în
acest pământ, pentru care cauză aici nu se taie sare acum, și, nici nu s poate tăia …. Dar, în
curând, că se va putea tăia, adică când revoltele și neînțelegerile de față se vor puteaq potoli…”
Către sfârșitul lunii august , comitele ajuns la o înțelegere cu tăietorii de sare și au reînceput
munca.

În volum este abordat și subiectul calvinismului de către Sipos Gabor cu studiul ,,

Calvinismul la românii din Țara Hațegului la începutul secolului al XVIII-lea”. Propaganda
reformată din secolul XVIII a înregistrat succese semnificative în Țara Hațegului și în Banatul
Caransebeșului. Lugojul și caransebeșului au fost anexate de Imperiul Otoman în 1658, un
număr mare de români reformați au găsit un loc de refugiu în comitatul Hunedoara, în Deva și în
Hațeg. Structura socială și națională specifică Țării Hațegului e cauza principală a succesului
amintit.

Tot în acest secol se înscrie și următorul studio, realizat de Livia Ardelean din Cluj Napoca
numit,, Procesul de investigare a familiei Vlad de Apșa din Maramureș de la sfârșitul secolului
XVIII”. Acest process a avut loc prin inițiativa unei părți mici a nobilimii din Maramureș
deoarece Imperiul Habsburgic tindea să o include în cadrul categoriei de contribuași.

Procesul de investigare nobiliară prezentat în studio este un exemplu pentru evoluția istoricăa
unei familii românești de nobili mici, care a trebuit să apeleze la justiție pentru a ise recunoaște

8
dreptul ei din timpuri străvechi de a nu plăti impozite. Curtea de la Viena a schimbat politica față
de Transilvania, bazată pe un mercantilism commercial, pe o politică de expansiune economică
spre Răsărit prin Maria Tereza și Iosif al-II-lea și prin încercări de reglementare a situației
contribuabilor transilvăneni . în 1714 nobilimea armalistă și cea unisesională a fost obligată la
contribuție, dări, prestații. În 1750, Maria Tereza a solicitat că scutirea de impozite trebuie
demostrată cu acte de nobilitated și solicitată prin justiție. Se ținea cont doar de cei care aveau
diplome de la regi legitimi ai Ungariei.

Familia Vlad de Apșa a fost înnobilată de regale Sigismund în data de 4 decembrie 1406,
dându-le scrisoarea de donație pentru ioan, fliul lui Vlad, fiul lui Vanconis și Vancea, fiul lui
Slav. În procesul nobiliary deschis pe 14 ianuarie 1799 și terminat în 9martie 1802, familia Vlad
a folosit documente scrise pentru a-și demostra statulul nobiliar: scrisoarea de possie data de
Conventus din Lelesz primită în 25 mai 1407, scrisori de testimonii de acorduri, împărțirea
pământului, extracte din diferite scrieri a nobililor din Maramureș care aveau legături cu familia.

Aceeași nobili cu care a corespondat familia Vlad au fost interogați la process, în special
vecinii , posesorii de pământ. Familia Vlad de Apșa era săracă, deținea părți mici în Apșa de
Mijloc, Apșa de Sus și Biserica Albă , acum aparține de Ucraina. Martorii au confirmat
nobilitatea familiei. Din fericire pentru ei, procesul s-a terminat în favoarea lor, fiind scutiți de
impozite din cauza sărăciei.

După cum se știe, în Evul Mediu, armatele Țărilor Române erau foarte disciplinate și
organizate, ostașii români erau tineri viteji, de accea mulți dintre ei au fost premiați cu ordine
militare. Un studiu despre aceștia a fost realizat de istoricul maghiar, Pandula Attila numit ,,
Români distinși cu Ordinul military Maria Terezia și Ordinul regal maghiar Sf. Ștefan”.

În cadrul Imperiului Habsburgic, sistemul decorațiilor a devenit mai rar, fiind nevoie de
adevărate fapte de vitejie pentru ca un soldat să fie premiat cu acestea. Ordinul specific casei
domnitoare a fost Ordinul Lânii de Aur. Cea mai înaltă recompensă, acordat exclusive pentru
fapte de arme deosebite a fost Ordinul Militar Maria Terezia, înființat în 1757. În oridne
ierarhică, dar cea mai înaltă distincție civilă era Ordinul regal maghiar Sf. Ștefan înființat în
1764. Dobândirea decorației, însemna și ridicarea în rang. Prin intermediul acestui ordin,
posesorii obțineau access în rândul nobilimii. La fel ca și posesorii Ordinului Leopold și Coroana
de Fie.

9
 Cu Crucea mica de cavaler al Ordinului Militar Maria Tereza au fost distinși: Karl Urban,
David Rusu, Ioan Boeriu, Constatntin Popovici, iar cu Ordinul regal Sf. Ștefan au fost distinși:
Alexiu Nopcsa și Vasile Erdelyi.

Penutltimul studiu de data aceasta despre nobilimea rmânească din Satu Mare îi aparține lui
Bujor Dulgău intitulat ,, Nobilimea românească în izvoarele arhivistice sătmarene”. Acest studio
face referire la imaginea nobilimii române prin referințe care se află în custodia Arhivelor
Naționale din Satu Mare. Poate fi găsită în documente juridice și poliitice din secolul XVIII până
în prima jumătate a secolului XIV. Informații mai ample pot fi găsite documente militare și
fiscal. Aceste informații sunt din următoarele zone: Satu Mare, Districtul Chioara și Ugocea. O
mare parte a locuitoriilor din Chioara au fost înnobilați în secolul XVII pentru serviciile lor
militare, în special pentru apărarea Transilvaniei.

Ultimul studiu aparține Dr. Nicolae Edroiu din Cluj Napoca , numit ,, Cercetări genealogice
privind boierimea făgărășană: Ioan Cavaler de pușcariu și Andrei Veress”. Studiul urmărește
lucrările de genealogie din a doua jumătate a secolului al XIX-lea și începutul secolului al XX-
lea, familiile nobiliare românești din Transilvania cercetătorul cel mai de seamă a fost Ioan
Puscariu iar în perioada interbelică ,Andrei Veress. Istoricul român I. Puşcariu a investigat, pe
baza unui formular din anii 1861-1862 familiile de bofarzi si nobili români din Transilvania,
prezentând concluziile în sesiunea Astrei în 1862. Trei decenii mai târziu a reușit publicarea
lucrării „Date istorice privind familiile nobiliare românești(Sibiu, 1892-1895)” urmată de alte
studii de genealogie română, dintre care cele mai amintite au fost mai ales volumele despre
glumele din Boierii din Făgăraş (I-IV, Sibiu, 1904-1907). Acestea conțin un număr mare de
informații istorice pentru a reconstrui genealogia multor familii de boieri români din Făgăras. În
1935-1936 istoricul Andrei Veress a formulat proiectul a lucrare genealogică cu titlul „Boieri şi
nobili români din Ardeal şi Ungaria (Diplome, Embleme, Genealogie, Note)” care ar trebui
publicat publicată la Bucureşti. Lucrarea a fost parțial produsă, rămânând în manuscris. Autorul
consideră necesitatea republicării, respectiv editarii lucrărilor de genealogia lui Ioan Puscariu si
Andrei Veress intr-o colectie de surse genealogice, fapt care ar contribui la îmbogățirea
documentare a ştiinţei genealogice româneşti.

Consider că acest volum aduce un mare aport de informații cu privire la ce înseamnă a fii
un nobil român în Transilvania Evului Mediu , aflându-se sub stăpânire maghiară. Cercetătorii au

10
adus în plin plan situații poate nu la fel de cunoscute din istoria lor locală. Aceste studii au fost
prezentate la simpozionul științific ,, Nobilimea românească din Transilvania”, în ciuda acestui
titlu nu s-a abordaqt în mod exclusiv problema nobilimii românești din Transilvania. Este de
admirat faptul că istoricii români și maghiari au colaborat împreună, deoarece relațiile dintre ei
nu au fost întotdeauna prea bune, mai ales că tema aleasă pentru simpozion este una
controversată în istoria Transilvaniei.

11
12
ă

13