1

Dreghci Cătălin-Patricia
Anul I
Subiect: Evul Mediu
Intelectualii
de Jacques Le Golf
Cartea ,, Les Intellectuels au Moyen Aje” (,, Intelesctualii Evului Mediu”) a fost scrisă
de francezul Jacques Le Golf, fiind publicată de editura franceză Editions du Seuil în 1957 sau
1985. A fost tradusă ăn limba română de editura Meridianne, București în 1994. Cartea conține
aproximativ 210 pagini și este împărțită în trei părți, fiecare abordând un secol diferit. Tema o
reprezintă parcursul intelectualilor în epoca Evului Mediu.

Jacques Le Golf (1924-2014) a fost un istoric francez, autor specializat în istoria Evului

Mediu, cu precădere în secolele XII și XIII. Prin longevitate, activitatea prolifică, angajamentul
profesional, cariera universitară, este considerat unul dintre cei mai marcanți medieviști
ai secolului XX. Între 1972 și 1977 a condus Școala de înalte studii în științe sociale (École des
hautes études en sciences sociales – EHESS).

În prima parte a lucrări, intitulată ,, Secolul al XII-lea. Nașterea intelectualilor”, este

prezentat parcursul educației în Evul Mediu și necesitatea apariției intelectualilor. La începutul
capitolul autorul pune o întrebare retorică și anume dacă a existat o renaștere carolingiană. În
aceea perioadă a avut loc o mișcare intelectuală, deoarece nu se acorda mare interes conținutului
cărților. Caligrafia și ortografia erau greșite, semn a unei epoci inculte. Cărțile aveau rol de
podoabe, arătau splendid, dar călugării le scriau mai mult pentru a-și răscumpăra păcatele,
crezând că în acest fel își plătesc penitența. Un alt subiect interesant al cărții pentru mine l-au
constituit goliarzii. Aceștia erau studenți săraci, în carte sunt descriși ca ,, {…} niște rătăcitori,
exponenți tipici ai unei vremi în care progresul demografic, deșteptarea comerțului și întemeierea
orașelor au destrămat structurile feudale, aruncând pe drumuri și adunând la porțile orașelor o
mulțime de declasați, de nenorociți, dar și de temerari. Goliarzii sunt produsul acelei mobilități
sociale caracteristice secolului al XII-lea”. Uneori, pentru a-și câștiga existenta, goliarzii
deveneau menestreli sau măscărici. Ei erau interesați de studiu, nu și de război. Dădeau dovadă
de imoralism, pentru că în poeziile lor atacau dur societatea. Jocul, vinul și amorul constituie
 2

trilogia cântată în primul rând de goliarzi, Ceea ce a și stârnit indignarea sufletelor cucernice din
epocă, dar a predispus la indulgență pe istoricii moderni.

Printre versurile controversate la aceea vreme se număra : ,, Fetele frumoase mi-au

săgetat pieptul, Pe cele pe care nu le pot atinge, le posed cu inima” sau ,, Vreau să mor într-o
tavernă .Acolo unde vinul rămâne lângă gura celui ce moare. Iar cohortele de îngeri coborî-vor
din ceruri, ciripind: Bețivului acestuia să-i fie Domnul milostiv ..." printre altele, goliarzii atacă
Biserica, clerul, nobilul chiar și țăranul. Unul dintre cei mai importanți goliarzi a fost Abelard
( 1079-1142), el a fost și primul profesor. Evoluția acestuia este una spectaculoasă, iar lectorul
nu poate decât să empatizeze cu el, deoarece avea o gândire rațională într-o perioadă în care
fanatismul și cruzimea credincioșilor erau în floare. În privința lui Abelard, s-a aplicat proverbul
,, elevul îl depășește pe profesor”. Acesta a ales cala învățăturii, plecând la Paris pentru a studia
cu mai marii dascăli de acolo. Așa se face că într-un timp scurt, l-a depășit pe profesorul său care
ulterior îi va deveni inamic, Guillaume de Champeaux. Deși, cel din urmă îl alungă, frustrat
fiind, pentru că nu mai putea să-i facă față, fapta a fost deja consumată: Abelard i-a atras pe
discipolii lui Guillarme de partea sa. După câteva înfruntări între aceștia, care au culminat cu
victoria goliardului, Guillaume de Champeaux se retrage din învățământ. Dar, acest fapt, nu-l
mulțumește pe Abelard, căci acesta avea nevoie de un nou inamic, o persoană inteligentă cu care
să se confrunte. Astfel, se decide să studieze teologia.

Pleacă la Laon să asculte lecțiile lui Anselme, cel mai ilustru teolog al epocii. Dar nici
gloria acestuia nu rezistă multă vreme în fata ,,iconoclasmului pătimaş al clocotitorului
antitradiționalist”. Așa cum se întâmplă deseori, persoanele inteligent dau dovadă de îngâmfare,
fiind și cazul lui Abelard : ,, Mă apropiat prin urmare de acest bătrân care-și datora reputația mai
degrabă vârstei sale înaintate decât talentului sau culturii. Toți cei care veneau la el ca să-i
cunoască părerea asupra vreunui subiect de care nu erau siguri, plecau de la el încă și mai
nesiguri. Dacă te mulțumeai să-l asculți, părea admirabil, dar dacă îi puneai întrebări se dovedea
nul. Ca vorbărie, admirabil, ca inteligență, bun de disprețuit iar ca rațiune, ,pustiu”. Viața sa
privată este cu siguranță la fel de interesantă ca și cariera sa. Povestea lui de dragoste cu
nepoatei confratelui său, canonicul Fulbert, Heloise, o tânără în vârstă de 17 ani este complet
relatată în autobiografia sa. Aceștia se cunosc în casa confratelui său. Abelard avea 39 de ani,
dar nu cunoscuse dragostea până la aceea vârstă. Heloise era la fel de frumoasă pe cât era de
 3

inteligentă, iar din elev-profesor, relația lor a escaladat rapid la gradul de amanți. Relația lor este
învăluită rapid într-o dramă care v-a culmina cu fuga acestora la sora lui în Bretania, fiindcă
Heloise rămăsese însărcinată. Jacques Le Golf prezintă rolul femeii în secolul al-XII-lea, care
m-a surprins în mod plăcut. Se înregistra o emancipare a femeii și pentru prima dată, era văzută
ca și o persoană cu sentimente, cu propriile opinii, nu doar ca simplă gospodină și mamă. Tocmai
de aceea, Heloise nu credea în căsătorie, considera că familia și copiii reprezintă o piedică pentru
intelectuali, deoarece necesită prea mulți bani și atenție. Dar, tatăl fetei nu era de acord. Astfel,
cuplul a fost forțat să se căsătorească. Încercând să-l înșele pe socrul său, acesta se răzbună,
mutilându-l. Abelard este nevoit să renunțe la cariera ecleziastică și se adăpostește la mănăstirea
St. Denise.

Peste câțiva ani începe o altă polemică majoră, dusă până la conflict, cu Bernard de
Clairvaux. Acesta îl acuză pe Abélard, la Conciliul de la Sens, în 1141, de erezie. Motivele
acestei acuzații sunt mai multe, cel mai important, se pare, constând în considerarea Trinității ca
simplu atribut divin . Un alt punct fierbinte al activității sale îl constituie cartea Sic et non,
constând în citate din Sfinții Părinți, aranjate astfel încât să contrazică adevărurile teologiei, fără
a oferi o soluție la aceasta. Abélard părăsește Conciliul fără să se apere, apelând direct la papa
Inocențiu al III-lea. Între timp, Bernard scrie și el papei, formulând un denunț asupra unui
susținător de-al lui Abélard. Papa îi interzice lui Abélard să mai scrie, ordonând ca restul textelor
sale să fie arse. La intervenția abatelui din Cluny, lui Abélard i se permite să-și petreacă restul
vieții în abația respectivă. Moare la 63 de ani, în 1142, fiind înmormântat la Paracletus. În 1164 a
murit și Heloise, iar trupul ei a fost așezat alături de cel al lui Abélard.

Totodată, un nou curent începe să se contureze și anume umanismul, care îl are în prim
plan pe om. În concepția umaniștilor de la Chartres, omul este obiectul și centrul creației . Teoria
a fost susținută de teologul Honorius de Autun (1080-1154) care reducea totul la rațiune : ,,
raţiunea o confirmă prin dovezile sale. Ceea ce evidenta autoritate a Scripturii proclamă, raţiunea
discursivă o demonstrează: chiar dacă toţi îngerii ar fi rămas în ceruri, omul cu întreaga lui
posteritate ar fi fost totuşi creat. Căci această lume pentru om a fost făcută iar prin lume înţeleg
cerul şi pămîntul şi tot ce conţine universul; şi ar fi o absurditate să credem că dacă îngerii ar fi
subzistat cu toţii, omul pentru care citim că universul a fost creat, nu ar fi fost el însuşi creat”
 4

Cu toate acestea, în secolul XII, interesul pentru educație a luat amploare, apărând meseria de
profesor .

A doua parte este denumită ,,Secolul al-XIII-lea. Maturitatea și problemele ei” .

Capitolele acestei părți sunt dedicate universităților și corporațiilor care deveneau tot mai
importante, secolul XIII , fiind considerat secolul universităților. În această perioadă încep să
apară probleme între ecleziastici și intelectuali care își doreau să iasă de sub autoritatea
episcopilor. Au loc lupte, începând cu anul 1213 între intelectuali și cler, chiar și împotriva
regalității : ,, Suveranii căutau să pună mina pe bresle căci acestea aduceau bogăție și prestigiu
regatului lor și alcătuiau o pepinieră unde îşi culegeau slujitorii, funcționarii. Acestor locuitori ai
statelor lor ce erau universitarii de prin oraşele regatului respectiv”. Interesant este faptul că
papalitatea intervine, dar de partea intelectualilor. Ea se adresează printr-o scrisoare episcopului,
apărând universitățile ; ,, din cauza uneltirilor tale, fluviul învățământului Literelor care, primind
harul Duhului Sfînt, irigă şi fecundează paradisul Bisericii universale, şi-a ieşit din matcă, adică
din oraşul Paris, unde pînă atunci se răspîndea viguros. Ca urmare, împărţit fiind în mai multe
locuri, a fost redus la neant, a secat asemenea unui fluviu ieşit din matcă ce se scurge în mai
multe pîrîiaşe”.

A treia parte prezintă trecerea de la universitar la umanist. Este vorba despre secolul XIV.
Sfârșitul Evului Mediu a venit cu o serie de schimbări pe toate planurile. Foametea și ciuma au
produs adevărate catastrofe în 1348. Structurile sociale și economice au fost și ele afectate
datorită războiul de O sută de ani, războiul Celor două roze, războaiele iberice și războaiele
italiene. În acest context, intelectualul Evului Mediu va fi schimbat cu umanistul. În cursul
secolelor XIV și XV , treptat, intelectualul va dispărea.

Mi-a plăcut cum autorul prezintă evoluția intelectualului de la lucrător intelectual la

aristocrat. Acesta va face tot posibilul să iasă de sub influența clerului, implicându-se tot mai
mult în toate probleme universității. Mai mult, dat fiind noul statut social, garderoba lui suferă o
schimbare și utilizează mănuși lungi și de bună calitate, semn al nobilimii. Universitarii care
dacă în secolul XII erau renumiți pentru sărăcia lor, acum au evoluat și ei, cerând bani pentru
serviciilor lor, dar și ajutor din partea universității precum burse pentru a se putea întreține.
Treptat, universitățile se îndreaptă spre umanism, care a stat la baza Renașterii apărut în Italia la
sfârșitul secolului XIV. Umanismul consideră că omul trebuie să se afle în centru universului.
 5

Astfel, au loc schimbări precum revenirea la poezie și mistică, limbaj elegant, dar și la țară. De
asemenea, se va produce o ruptură între știință și învățământ.

În concluzie, autorul prezintă evoluția intelectualului din secolul XII și până la sfârșitul
Evului Mediu când acesta devine umanist. Mi-a plăcut grija cu care au fost prezentate detaliile în
această carte, de la descrierea firii unui personaj precum Abalard la descrierea garderobei
intelectualilor. Astfel, lectorul poate înțelege mai bine întâmplările petrecute din secolul XII până
în secolul XV.