Dreghici Cătălina-Patricia

Anul I

Magia și vrăjitoria în Europa din Evul mediu și până astăzi

De Robert Muchembled

Cartea ,, Magia și vrăjitoria în Europa din Evul Mediu și până astăzi” a fost publicată
de către editura Annand Collin în anul 1994, iar versiunea românească , de către editura
Humanitas în 1997. Traducerea a fost realizată de Maria și Tudor Ivănescu. Lucrarea a fost
scrisă de zece istorici : Bengt Ankarloo, Wolfang Behringer, Francisco Bethencourt, Marie-
Sylvie Dupont-Bouchat,Andre J Ulliard, Richard K., Gabor Klanzica. William Monter și
James Sharpe. Conducătorul lucrării a fost Robert Muchembled.

Robert Muchembled s-a născut pe data de patru martie 1944 și este un istoric francez. Din
1985 este profesor de istorie modernă la Universitatea ,,Sorbonne” din Paris. Sursa de inspirație
a lucrărilor sale o reprezintă vrăjitoria, violența și sexualitatea. Cărțile sale au fost traduse
aproape în toate limbile. Printre lucrările sale cele mai populare se număr : ,,O istorie a violențe:
de la sfârșitul Evului Mediu până în prezent”, 1989, ,, O istorie a diavolului: din Evul Mediu
până în prezent” 2002. În prezent trăiește în Paris, expunându-și lucrările în cadrul universității
Sorbona.

Deoarece lucrarea se extinde până în epoca contemporană, am ales să comentez doar primul
capitol care prezintă parcursul vrăjitoarelor în Evul Mediu.

Capitolul unu, denumit ,, Magie și vrăjitorie în Europa Medievală” a fost scris de Richard
Kieckhefer. În acest capitol este prezentat modul în care oamenii vremii înțelegeau conceptul de
magie și manifestările acesteia. Autorul s-a inspirat din lucrarea ,,Etimologii” a lui Isidor din
Sevilla (560-636), un episcop hispano-roman, părinte al Bisericii. El susține că magicienii sunt
malefici, sunt asociați cu demonii și ,, ei comit crime oribile; perturbă spiritele, ucid oameni prin
intermediul farmecelor şi-i înşală prin iluzii”. Nu comentează asupra modului în care
funcționează magia, ci doar previne credincioșii să nu o folosească sub nicio formă . Autorul
menționează și alți oamenii ai vremii care au scris despre acest subiect pentru a încerca să dea o
definiție a magiei. În acest sens, îl citează pe teologul Hugues din Saint Victor , care a trăit în
secolul XII. Acesta a dat o definiție foarte clară a magicienilor : cei care prin descîntece, legături
demonice sau alte fonne de leacuri nelegiuite comit acte oribile cu ajutorul şi prin încurajarea
demonului". În Evul Mediu magia era asociată cu religia și știința. Tocmai de aceea, până și
procesele de vindecare și blesteme erau considerate magice. Mai mult, tot ceea ce era ieșit din
comun era considerat o blasfemiei la adresa Lui Dumnezeu, prin urmare aparținea demonilor
cum a fost și cazul ligaturii, substanță utilizată pentru fixarea pacienților. Exista magia
vindecătoare bazată pe plante din care se făceau remedii, organele anumitor animale cum ar fi
iepurașii și descântecele de leac care în mod ciudat, erau asemănătoare cu rugăciunile. De
asemenea, se credea că amuletele aveau puteri nemaipomenite și puteau vindeca aproape orice
boală. Totuși, acest gen de magie nu era pedepsit în mod justițiar. Au existat câteva cazuri în care
vracii, deși au salvat viața persoanei bolnave, au fost acuzați că au folosit magie și pedepsiți cum
a fost cazul lui Catherine de Chynal. A fost judecată în 1 449, în valea Aeste, una dintre acuzaţii
susţinea că ea vrăjise şi omorâse un preot venit la ea pentru a fi vindecat de o tumoare în piept.

Deși astăzi cunoaștem adevărul despre iluzionism, toate scamatoriile pe care ,,magicienii” le
fac, au fost explicate și demonstrate de-a lungul timpul, în perioada Evului Mediu, iluzionismul
era un fel de magie utilizat pentru divertisment. Se poate spune că era cea mai blândă formă a
magiei și că nu a cauzat probleme. Pe de altă parte, oamenii vremii considerau că divinație este
și ea magie. Această practică a ghicirii viitorului în cărți pare o absurditate, atunci era luată foarte
în serios.

Vrăjitorie era văzută în două culori: albă considerată bună și neagră, considerată rea. Spre
exemplu otrava era considerată magică, deoarece vrăjitorii o utilizau la farmece, chiar dacă nu au
putut fi identificate niciodată elemente neobișnuite în ea: , Consigli din Florenţa, de exemplu, a
încercat să rănească pe vecinul clientului său, înfigînd ace Într-o păpuşă de ceară, sufocînc;l-o ·în
tămîie şi smirnă şi apoi îngropînd-o, după inscripţionarea unei alte imagini, în locul pe unde avea
să treacă victima”. În Evul Mediu, magia era văzută peste tot, de la mâncare la medicamente
până chiar și în sex Malleus maleficarum, cea mai cunoscută operă medievală despre vrăjitorie şi
magie, apărută în anul 1486, magia erotică era cel mai des întîlnită, pentru că păcatul originar se
transmite prin actul sexual, iar Dumnezeu îngăduie deci diavolului mai multă putere în acest
domeniu decît în altele. Această magie era socotită vrăjitorie şi era mai grav acuzată în faţa
tribunalelor pentru că implica manipularea unei alte persoane şi violarea libertăţii acesteia.
 Necromanția era o practică foarte des utilizată, mai ales în secolul al-XIII-lea. Magicienii care
se aflau în strânsă legătură cu demonii, invocau ,,umbrele morții” pentru a putea comunica cu cei
trecuți în neființă. Necromanția după cum sugerează și numele aparținea de magia neagră.
Începând cu secolul XIV, atrage atenția publică, fiind utilizată și în scopuri politice. Această
practică necesita sacrificii care de cele mai multe ori erau de natură animală, deși se cunoaște
faptul că sataniștii ofereau și sacrificii umane. Impresionant că necromanția a ajuns să fie folosită
nu doar de oameni simpli , ci și de credincioși precum cardinalul Francesco Cartani care a folosit
necromanția pentru a se răzbuna pe rege și pe cei care i-au greșit sau episcopul Hughes Geraud
de Cahora care a complotat împotriva papei Ioan al-XXII-lea voind să-l ucidă prin figurine cu
ceară, dar a sfârșit prin a fi ars pe rug.

Secolul XV a fost plin de procese împotriva vrăjitoarelor. Acestea profanau biserici,

furau osânța pentru a o folosi la fapte scandaloase, ucideau pruncii pe ai lor , dar și pe ai
vecinilor, erau canibale. În timpul proceselor, vrăjitoarele descriau ritualurile la care participau.
Acestea se închinau diavolului care apărea în fața lor , luând forma unei pisici negre sau a unui
țap, iar ele îi sărutau anusul. Existau și bărbați vrăjitori, dar, cel mai sigur și din cauza misoginiei
care este prezentă pe tot parcursul istorie, femeile aveau mai multe șanse să fie acuzate de
folosirea magiei decât bărbații. De asemenea, diavolul îi îndemna să participe la orgii și trebuiau
să i se confeseze dacă făceau vreo faptă bună din greșeală. Vrăjitoarele erau urmărite de justiția
laică și ecleziastică. Majoritatea se aflau în Germania și Elveția. Deoarece era atât de simplu să
acuzi o femeie că practică magia, fără îndoială că multe femei au fost arse pe rug fiind
nevinovate. Cronicarii secolelor ce au urmat au constatat că în momentul judecății femeile
mărturiseau ceea ce judecătorii lor ar fi vrut să audă pentru a nu mai fi torturate, deoarece de
scăpat nici nu se punea vorba. În mometul în care erai acuzat de vrăjitorie, singura scăpare era
moartea.

În concluzie, autorul pe parcursul capitolului citează scriitori care l-au inspirat pentru
redactarea acestui capitol și modul în care aceștia au analizat comportamentele oamenilor vremii.
Interesantă este psihologia din spatele poveștilor cu vrăjitoare, fiindcă cei care practicau magia
erau persoane care suferiseră foarte mult și de care diavolul profitase pentru a i se îndeplini
voința. Mai mult, misoginia vremii afectase grav femeilor pentru că era atât de simplu să fie
acuzate, dat fiind și paranoia care exista la momentul acela.