Druizii erau preoţii celţi

consideraţi mediatori între oameni şi

lumea supranaturală, care profesau o
doctrină ezoterică ( secretă ) nescrisă.
Conform lui Henri Hubert,
druizii alcătuiau “clasa de preoţi
însărcinată în mod special cu
păstrarea tradiţiilor”.
 Învăţăturile lor, transmise
tradiţional pe cale orală, sunt
cunoscute numai prin intermediul
scrierilor adversarilor lor istorici sau
datorită cronicilor greceşti şi romane.
Vagi urme ale tradiţiei preoţilor
druizi s-au păstrat, de multe ori
deformate, în miturile şi basmele
folclorului popoarelor celtice.
 Regiunile care au păstrat cel mai bine tradiţia
celţilor sunt: Irlanda, Scoţia de Sus, Ţara Galilor,
ţinutul Cornway din Marea Britanie. Există păstrate
la Muzeul Britanic manuscrise în care se descrie
istoria unui popor misterios, ale cărui cunoştinţe şi
nivel de civilizaţie sunt absolut uimitoare.
Cuvântul „druid” provine de la „dru-wed-es”
(cel înţelept), care conţine aceeaşi rădăcină ca şi
verbul latin „videre” şi care subliniază în acelaşi timp
caracterul specific celtic al cuvântului „druid” şi
legătura cu limbile indoeuropene.
Manuscris despre druizi de la Muzeul Britanic
Funcţiile druizilor erau numeroase:
• religioase : profeţii, asigurau spiritualitatea şi
continuitatea credinţei, supravegherea şi oficierea
sacrificiilor ;
• juridice : erau arbitrii în justitia publică si privată,
alegeau magistraţii ;
• politice : rezolvau conflictele dintre triburi şi aveau
rol de conducere spirituală, câte un druid
funcţionând ca înalt consilier al fiecărui rege ;
• culturale şi educative : organizau şi conduceau
învăţământul în şcolile druidice.
Altar al druizilor din Ilton, Anglia
Erau împărţiti în trei ordine:
• ovaţii – iniţiaţi ai ştiinţelor;
• barzii – iniţiaţi ai artelor şi, în mod
deosebit, ai poeziei şi muzicii;
• druizii propriu-zişi – iniţiaţi în studii de
psihologie şi parapsihologie, psihism şi
metapsihism.
 Druizii erau scutiţi de impozite, de participarea
la război, aveau cuvânt hotărâtor în declararea
războiului şi în încheierea păcii.
Aveau cunoştinţe in astronomie, astrologie,
matematică, ştiinţele naturii, etică, drept, teologie,
literatură epică, geografie, prezicerea viitorului,
reţete magice de elixiruri si medicină. Erau, deci,
profeţi, magi, profesori, medici.
Se pare că ei cunoşteau si arma bacteriologică,
deoarece în multe povestiri se menţionează faptul
că atacatorii insulelor celtice erau decimaţi de
epidemii bruşte, chiar în timpul luptelor sau în timp
ce se retrăgeau.
 Druizii erau conduşi de un şef unic, având o
autoritate supremă. El era ales pe viaţă şi îşi desemna
sucesorul încă din timpul vieţii. Oricare celt putea
deveni druid, cu condiţia, binenţeles, de a trece prin
şcolile speciale, examenele şi iniţierea supremă, de o
spiritualitate profundă, care încununa pregătirea ce
dura în general 20 de ani.
Funcţia druizilor putea fi împlinită şi de femei,
celibatul nu era obligatoriu şi nu existau asprimi sau
privaţiuni peste puterile medii omeneşti, lucru care
asigura suficientă popularitate druidismului ( fiind
admirat de Aristotel şi multi scriitori romani).
 Doctrina lor includea viaţa după moarte,
nemurirea sufletului. Vor să “insufle convingerea că
sufletul nu piere, ci trece dupa moarte într-un corp
sau altul” (Caesar, Commentarii de Bello Gallico).

Practicau uneori sacrificii, la început erau jertfiţi

oameni (criminali), apoi sunt înlocuiti cu animale.
Din acest motiv, druidismul este interzis în Gallia
romană. Totuşi, acesta a continuat să activeze pe
ascuns mai multă vreme; ultimul refugiu druidic şi
totodată ultimul centru de rezistenţă a fost insula
Mona din Marea Irlandei, însa în Irlanda şi Scoţia, a
durat pâna la consolidarea creştinismului.
Practicarea sacrificiilor
 Druizii însărcinaţi cu „ghicitul” cursului
evenimentelor aveau darul, în primul rând, de a uşura
angoasele politice şi militare ale cavalerilor. Druidul,
prin ştiinţa sa, nu înceta să îl asigure pe rege de viitorul
lui, protejându-l prin practicile sale.
Ei gravau descântece divinatorii pe baghete din
lemn de tisă. De asemenea, observau zborul păsărilor,
ţipătul lor şi tot felul de semne divine pe care apoi le
interpretau.
Un fapt extraordinar era realizat de anumiţi druizi
care îşi scoteau ochii de bună voie pentru a-şi spori
puterea de clarvedere şi de intuire a viitorului. Această
„orbire” consemnată de legende, nu putea fi decât
apanajul celor mai remarcabili dintre ei, cum ar fi
faimosul irlandez Mog Ruith.
Druizii si baghetele din lemn de tisa
 Druizii nu socotesc nimic mai sacru decat vâscul si
arborele pe care acesta creste, cu conditia sa fie stejar. Ei
cred ca tot ce creste pe acesti arbori e trimis din cer, fiind un
semn ca zeul insusi a ales arborele.
Cand intalnesc vâscul, il culeg cu ceremonii solemne. Il
culeg in a VI-a zi a Lunii, zi in care isi incep lunile, anii si chiar
ciclul lor de 30 de ani, deoarece in a VI-a zi, Luna isi are
nestirbite puterile si inca nu a strabatut jumatate din cursul
ei ceresc. Dupa pregatiri pentru sacrificii, ospat sub arbore,
vascul este salutat ca mijloc universal de vindecare si se
aduc in acel loc doi tauri ce n-au cunoscut franghia, iar un
preot invesmantat in alb se urca in arbore cu o secera de aur,
taie vascul pe care-l pune intr-o panza alba. Apoi sacrifica
taurii inaltand rugaciuni ca Zeul sa-i inmulteasca darurile pe
care i le-a oferit. Ei cred ca bautura pregatita cu vâsc va darui
fecunditate animalelor sterpe si ca planta este folositoare
impotriva oricarei otraviri.
Ceremonialul vâscului
 Merlin este o figură lengendară cunoscută ca
aparţinând legendei arthuriene. Acesta este
vrăjitorul care l-ar fi învățat pe regele Artur și l-ar fi
ajutat spre a deveni rege.
Personajul este pentru prima oara descris într-o
scriere din 1136 a lui Geoffrey din Monmouth,
bazată pe figuri legendare şi istorice din trecut.
Geoffrey a combinat povestile despre Myrddin Wylt
(un profet nordic ce nu avea nicio legatură cu regele
Arthur) cu cele ale războinicului romano-britanic
Ambrosius Aurelianus, cre ând personajul Merlin
Ambrosius, sau Myrddin Emrys.
 Originea vrăjitorului legendar este dezvaluită de
acelasi scriitor. Merlin este descris ca fiind un
cambion (copil născut de o femeie vizitată de un
incubus – demon). Astfel se explică abilităţile
supranaturale şi puterea sa magică.
Geoffrey povesteşte cum turnul regelui nu putea
fi construit din cauza dragonilor şi introduce
profeţiile vrăjitorului. El mai creează două poveşti:
în una Emrys creează Stonehenge ca mormânt
pentru Aurelius, iar în cea de-a doua, el il ajută pe
regele Uther Pendragon să se deghizeze pentru a o
seduce pe Igraine, soţia unui rege inamic.
 Vrăjitorul a avut însă un punct slab care i-a adus
pierzania. Intr-un numar de poveşti, acesta dorea o
vânătoreasă pe nume Niviane (cunoscută publicului larg ca
Nimue). Aceasta îl vizita pe Arthur, iar la insistenţele lui
Merlin, regele a rugat-o pe Nimue să rămână la curte mai
mult timp. Vrăjitorul s-a îndragostit de ea, însă femeia se
temea de puterile lui Emrys si de faptul că el ar fi putut să o
subjuge prin folosirea magiei.
Ea ii propune un târg, spunându-i că nu îl va iubi
niciodatăa decât dacă o va învăţa toate vrăjile pe care le ştie.
Vrăjitorul este orbit de dragoste si acceptă, neştiind că Nimue
i-ar putea folosi cunoştinţele pentru a-l răni. Când Nimue se
întoarce în ţinutul ei, Merlin o conduce, iar cei doi rămân
peste noapte într-o cameră de piatră in care vrăjitorul îi
spune fetei că există un cosciug magic. In timpul nopţii,
Nimue este îinfricoşată la gandul că o fiinţă demonică
precum Emrys o doreste; îl vrăjeste şi îl aruncă în coscoug
unde acesta raămane închis pe veci.
 Stonehenge este, probabil, cel mai
important monument preistoric din Anglia. Nu
se cunoaște exact când a fost construit sau de
către cine. O teorie destul de cunoscuta a
avansat ipoteza că ar fi construit de druizi.
Tehnicile arheologice moderne au demonstrat
însă că Stonehenge a fost construit cu cel
puțin 1000 de ani înaintea druizilor, în anul
2950 î.Hr, ajungând la forma pe care o
cunoaștem azi în anul 1600 î.Hr.
 Cercul exterior (cercul Sarsen), de 33 m în
diametru, este construit din 30 de blocuri imense de
gresie așezate vertical; astăzi doar 17 dintre aceste
blocuri mai sunt în picioare. Desupra acestor blocuri
de piatră au fost așezate alte blocuri curbate.
Toată construcția este înconjurată de un lanț
circular care măsoară 104 m în diametru. În interior,
se ridică un banc de nisip care cuprinde 56 de
morminte. Terasamentul și lanțul sunt intersectate
de un Bulevard. Aproape de intrare în Bulevard se
află Piatra Sacrificiului. Pe partea opusă se află
Piatra Călcâi.