Frazeologisme legate de numere

NÚMĂR, numere, s. n. I. 1. Cantitate de elemente de același fel care intră într-o

înșiruire, cantitate care arată de câte ori o mărime se cuprinde în alta de aceeași natură; ceea
ce reprezintă rezultatul unei măsurări; semn grafic sau grup de semne grafice care indică o
asemenea cantitate, un asemenea rezultat. ◊ Număr atomic = număr de ordine pe care îl
poartă elementele chimice așezate în ordinea tabloului lui Mendeleev și care exprimă
numărul de protoni din nucleul atomului respectiv. ◊ Loc. adj. și adv. Fără (de) număr =
nenumărat; p. ext. imens. Cu număr = socotit2; p. ext. limitat. ◊ Loc. adv. În număr = cu
socoteală; complet. ◊ Loc. prep. În (sau din) numărul = printre; dintre. ◊ Expr. A nu (mai)
avea număr = a fi peste măsură de numeros. Un număr de = câțiva. La număr sau în număr
de... = în total. ♦ Mulțime. ♦ Ceată, grup. 2. Categorie gramaticală prin care se exprimă
deosebirea dintre un singur exemplar și două sau mai multe exemplare ale aceluiași obiect. II.
1. Cifră sau succesiune de cifre servind la identificarea unui obiect dintr-o mulțime de obiecte
sau de clase de obiecte organizate într-un anumit fel, ca indice de mărime, de valoare etc.; p.
ext. obiect care corespunde acestei cifre ori succesiunii de cifre, care poartă pe el o asemenea
indicație. ♦ Spec. Reversul unei monede. ♦ Spec. Fiecare dintre exemplarele unei publicații
periodice care face parte din aceeași serie, din același tiraj etc. 2. Bucată sau parte din
programul unui concert, al unui spectacol de estradă, de circ etc.; parte distinctă dintr-o operă
(duet, arie etc.). III. (Fam.; în expr.) Numărul unu = de prima calitate, fără pereche; strașnic,
excelent. – Lat. numerus.
Încă din vechime, numerele, care nu servesc în aparență decât la socotit, au oferit o
bază preferențială elaborărilor simbolice. Ele exprimă nu numai cantități, dar și idei și forțe.
Cum pentru mentalitatea tradițională hazardul nu există, numărul de lucruri sau de fapte are
prin el însuși o mare importanță și chiar permite uneori, el singur, accesul la o reală înțelegere
a ființelor și a evenimentelor.

Printre științele simbolice, interpretarea numerelor este una dintre cele mai vechi.
Platon o considera treapta cea mai înaltă a cunoașterii și esența armoniei cosmice și
interioare. Pitagora, Boetius o considerau intrument al acesteia. În China, urmele ei se găsesc
în Yijing. Liezi (cap 8) povestește istoria unui Maestru al Numerelor(Zhan-Zhouzhe),
istoricul Pangu consideră că această știință exista încă de pe vremea familiilor Hi și Ho din
Mingtang, din epoca împăratului Yao. Alții o atribuie lui Huang-di însuși, reeprezentantul
Tradiției primordiale.

China vedea în interpretarea numerelor mai ales cheia spre armonia macro-micro-
cosmică, spre conformarea imperiului la legile cerești. Noțiunea de ritmuri cosmice în relație
cu știința numerelor este familiară și pitagoreismului; de o parte și de alta este asociată cu
muzica și arhitectura; de unde utilizarea faimoasă a numărului de aur, care a fost recunoscut
drept cheia proporțiilor făpturilor vii. Dar acestea nu sunt decât punerea în aplicare a unor
principii mai înalte, din moment ce Boetius socotea că orice cunoaștere supremă trece prin
numere iar Nicolas Cusanus că erau cel mai bun mijloc pentru a te apropia de Adevărurile
divine. Totul este potrivit după Număr( discurs sacru al lui Pitagora, vitat de Iamblichos)

Numărul este amăgirea misterului, potrivit undei tradiții peule, El este produsul
cuvântului și al semnului, mai esențial și mai misterios decât componentele sale. De aceea nu
se spun niciodată : numărul copiilor pe care îi ai, al boilor, al soțiilor, și nici vărsta dacă ți-o
știi.

Numărul, spune Kant este unitatea care rezultă din sinteza multiplului, el purcede
dintr-o intuiție oarecare de elemente omogene.

Multiplii unui număr au în general aceeași semnificație simbolică de bază ca și

numprul simplu. Dar ei fie că accentuează și intensifică această semnificație, fie că o
nuanțează cu un sens particular care trebuie căutat în fiecare caz în parte.

Potrivit anumitor credințe, fiecare număr tinde să genereze un număr superior, unu pe
doi, doi pe trei, etc., deoarece fiecare dintre ele este împins să-și depășească limitele. Potrivit
altora, acest lucru se întâmplă pentru că au nevoie de un număr opus sau de un partener.
Astfel, li se atribuie numerelor pulsiunile făpturilor vii.
Numere sacre. În magie, mitologie, religie și superstiție, diferite numere sunt
sacralizate și capătă conținut mititc și funcție magică, astfel încât ele reprezintă un tip de
limbaj sacru, sunt un important cod magic pentru descrierea ezoterică a universului și a
omului din punct de vedere cosmologic și ontologic;
Numerele sacre constituie, în ultimă instanță, un cifru, o cheie inițiatică în actul
cunoașterii mitice sau al înțelegerii mistice a secretelor divine din mecanismele lumii.
Utilizarea calculelor și numerelor sacre are, desigur, o vechime incalculabilă, probabil egală
cu a numerației aritmetice elementare din societățile primitive; extinderea acestei utilizări
este atestată încă din cele mai vechi civilizații: Sumerul, Egiptul, China, Israelul, India.
Privită în perspectiva mitologiei generale, funcția numerelor sacre acoperă toate detaliile
fenomenale și evidențiale ale dublei realități mitice- vizibile și invizibile. În registrul
aritmetic al numerelorde fapt nu există goluri pentru mitologia sau magia numerelor sacre;
în mod ideal, fiecare cifră, de la unu în sus, spre infinit, trebuie să fie, sau să devină
funcțională sau chiar să aibă mai multe înțelesuri.
Desigur, sacralitatea numerelor este variabilă de la un sistem de gândire religioasă la
altul.: Chaldeenii considerau numere sacre – 3, 6, 7, 12 și 60, iar fiecare zeu din *panteonul
comun al Mesopotamiei (începând din Sumer, insă îndeosebi în Babilon), își avea numărul
său, de la 1 la 60. De altfel, sumerienii- care își făceau calculele în sistem sexagesimal- au
fost primii care au divizat ora (ca fragment de timp sacru) în 60 de minute, iar minutul în 60
de secunde. Un număr important era, în Mesopotamia, 653, el reprezentând *simbolul
eternității care, împărțit în două componente (292+261), iar fiecare din ele înmulțită cu 5,
dădea rezultat numărul 3265- adică perioada cerească a constelației Phoenix, care este egală
cu suma perioadelor stelei Sirius (1460) și a Lunii (1805).

1- Este totuși o cifră care, aparținând speculațiilor unor gândiri mai elevate, intră în uzul
religios ceva mai târziu (dacă pentru *Pythagoras unitatea nici nu era considerată
număr, pentru *Xenophanes ea este Unul, semnificând pe zeul unic sau pe zeul cel
mare); este întregul (monada lui *Leibniz); pe acest număr-cheie se va clădi mai târziu
orice religie a unei singure divinități(*monoteismul).
Unu- simbol al omului în picioare: singura ființă vie care se bucură de această
facultate. Într-atât încât anumiți antropologi fac din verticalitate un semn distinctiv al
omului, mai semnificativ decât rațiunea.
 Este simbol al ființei, dar și al Revelației, mediatoare care înalță omul prin
cunoaștere la un nivel de ființă superioară. Unu este de asemenea centrul mistic de
unde strălucește Spiritul, ca un soare.
În afara caracterelor generale și universale ale cifrei unu, ca bază și punct de
plecare, această cifră prezintă câteva particularități , de exemplu în literatura și
folclorul iranian. Întâi de toate, unu(yak) îl reperezintă pe Dumnezeu unic, se scrie la
fel ca litera alif (a), prima din alfabetul arabo-persan. În alfabetul abjad această literă
are de asemenea valoare de unu.
În literatura și legendele cavalerești, eroul își afirmă cu mândrie apartenența la
o cultură islamică înfloritoare și răspândită în întregul orient, a cărei deviză este nu
există alt Dumnezeu decât Dumnezeul Unic. Eroul devine apărătorul gândirii
religioase cu care a fost hrănit și, pentru a-și apăra propria comunitate musulmană, îi
va ataca pe adepții celorlalte religii, în special pe creștini, pe evrei, pe zeroastrieni și
brahmani. Este o luptă pentru care cifra unu reprezintă într-un fel miza.
Când un viteaz vine la Curtea unui rege sau a unui emir nemusulman, el îl
sfidează, declarând : Salutul meu, în această Curte, este îndreptat către cel care știe
că în cele optsprezece mii de universuri Dumnezeu este unul.
În povestirile legendare și temele folclorice, Dumnezeul unic este adesea
simbolizat prin cifra unu.
C. G. Jung a distins o serie de simboluri pe care le numește simboluri
unificatoare.Sunt cele care tind să concilieze contrariile, să realizeze o sinteză a
opușilor, ca de pildă cvadratura cercului, mandalele, hexagramele, pecetea lui
Solomon, roata, zodiacul, etc. Simbolul unificator ar fi încărcat cu o energie psihică
foarte puternică. Nu apare în vise, după cum o constată Jacques de la Rocheterie,
decât atunci când procesul de inddividualizare este avansat. Subiectul este atunci în
stare să asume întreaga energie a simbolului unificator pentru a realiza în el armonia
constientului și a inconștientului, echilubrul dinamic al contrariilor reconciliate,
coabitarea dintre irațional și rațional, dintre intelect și imaginar, dintre real și ideal,
dintre concret și abstract. Totalitatea se unifică în perosana sa, persoana sa înflorește
în totalotate.

2- Divulgă vocația, conștientă sau nu, a găndirii umane binare; din acest număr se nasc
marile dualități: *yin și *yang, ca principii fundamentale(China), dualitatea divină
*Ometeotl (azteci), *Ahura- Mazda și *Angra-Mainyu în dualismul zeroatrismului
persan, *Dumnezeu și Diavolul în mitologiile populare ale popoarelor creștine, ca și
perechile construite cu instrumentul identității contrariilor (binele și răul, sufletul și
trupul, cerul și pământul, lumina și înunericul)
Doi- simbol al opoziției, al conflictului, al răsfrângerii, acest număr semnifică
echilibrul realizat sau amenințăti latente. Este cifra tuturor ambivalențelor și
dedublărilor. Este prima și cea mai radicală dintre diviziuni (creatorul și creatura,
albul și negrul, masculinul și femininul, materia și spiritul, etc.) din care decurg toate
celelate. Pentru că semnifică principiul feminin, numărul doi era în Antichitate atribuit
 Mamei. Printre redutabilele sale ambivalențe se numără și aceea că el poate fi tot atât
de bine germenele unei evoluții creatoare, cât și al unei involuții dezastroase.
Numărul doi simbolizează dualismul, pe care se sprijină orice dialectică,
orice efort, orice luptă, orice mișcare, orice progres. Diviziunea este însă principiul
multiplicării, ca și al sintezei. Multiplicarea este și ea bipolară, crescând sau scăzând în
funcție de semnul care afectează numărul. Numărul doi exprimă deci un antagonism, care din
latent devine manifest; o rivalitate, o reciprocitate, care poate fi aceea a urii sau a iubirii, o
opoziție, care poate fi contrară și incompatibilă sau, tot atât de bine, complementară și
fecundă.
În simbolistică, o imagine dublă- doi lei, doi vulturi etc.- mărește, prin multiplicare
valoarea simbolică a imaginii sau, dimpotrivă, dezvăluie, prin dedublare, diviziunile interne
care o atenuează. Toată simbolistica africană se bazează pe un dualism fundamental,
considerat ca fiind legea cosmică prin excelență: există în om moarte și viață, binele și răul;
de la același Gueno (zeu) vin binele și răul ; orice lucru are aspectul său pozitiv (diurn) și
aspectul său negativ (nocturn).
În sistemul aritmosofic al triburilor bambara (din Mali), cifra dualității inițiale și a
gemelității este un simbol al unirii, al iubirii sau al prieteniei . (DIEB)
În lumea celtică, un animit număr de figuri mitice apar sub formă de perechi grupâând astfel
caractere opuse sau complementare. De exemplu, cumplul, dualitatea esențială este cea a
druidului și a războinicului, adesea reunită sau concentrată într-o singură entitate divină. Unul
reprezintă forța, celălalt- înțelepciunea tradiției. Toate seriile sau construcțiile mitologice
respectă acest principiu dualist care se integrează ușor într-o serie de simboluri numerice,
acoperind câmpul teologic.( OGAC, 12, 209-234 și 349-382)
Conform aritmosofiei lui Allendy, doi este numărul diferenșierii relative, al
reciprocității antagonice sau atractive.
În cultura iraniană, regăsim cifra doi legată de temele următoare:
-ziua și noapte prezentată ca două aspecte ale eternei reîntoarceri a timpului și a mișcării
cerești;
-lumea de aici și lumea de dincolo, simbolizate prin două locuințe sau două palate;
-viața pământească reprezintă printr-o locuință făcută din țărână, care are două uși, una pentru
a intra și alta pentru a ieși, adică pentru a muri.
-scurtimea vieții reprezentată printr-o ședere de două zile în această lume;
-divergențele și diferențele dintre oamenii fiecărei epoci au fost redate printr-un climat în care
există două atmosfere.
În descrierile populare poetice ale frumuseșii femeii, anumite părți ale corpului și
feșei sunt asociate două câte două unor imagini care se regăsesc în toate poveștile populare.
În semn de respect sau de dragoste , eroul îngenunchează, în timpul libațiilor, cu
amândouă picioarele și oferă cu amândouă mâinile o cupă de vin unei prințese sau iubitei
sale.
 Pentru a exorciza duhurile rele sau pentru a rupe vraja unei castel, erou recită două
rakat de rugăciuni musulmane.
Pentru a reda bine imaginea unui demon, accentul este întotdeauna pus pe cele două
coroane ale acestuia.
3- este numărul cel mai frecvent în istoria religiilor, el desemnând atât triadele divine
(*Trimurti) cât și trinitatea creștină a celor 3 fețe ale unicului Dumnezeu (Tatăl, Fiul și
Sfântul Duh), dar de asemenea alte sumboluri: cele 3 lumi (cerul, pământul,
subpământul), cele 3 arii de viață postumă( Infernul, Purgatoriul, Paradisul),
trifuncționalitatea religiilor indoeuropene ( după G. Dumezil): suveranitatea artizană a
poporului, cele 3 zile de la moartea până la învierea lui Isus Christos, dar și
tricefalitatea monstrului infernal Cerber, trifacialitatea mai multo zei Civa-în anumite
sutuații arhaice, Typhon, tripla Hekate, Hermes Trismegistul;->Hermes) sau
compartimentele arhitectonice ale bisericilor creștine( pronaosul, naosul, altarul)
4- orizontul circular are 4 puncte cardinale, anul are 4 anotimpuri, Vedele sacre ale Indiei
sunt 4, timpul cosmic, în concepția mitologică indiană, ce împarte în 4 ere (*yuga),
după cum se disting se disting 4 elemente geometrice în simbolurile sacre *mandala,
*crucea.
Semnificațiile simbolice ale numărului patrusunt legate de cele ale pătratului și ale

crucii. ”Din vremurile apropiate de preistorie, numarul 4 a fost folosit pentru a

semnifica solidul

5- Sunt, în cele mai multe mitologii elementele (apa, focul, pământul, aerul, eterul), iar
cartea sacră a iudaismului Thorah cuprinde 5 cărți atribuite lui Moise.
Simbolismul numărului 5 provine din faptul că, pe de-o parte, acesta reprezintă suma
primului număr par și a primului număr impar (2+3) și, pe de alta, este mijlocul primelor
nouă numere. El este semn al unirii, număr nupțial, așa cum spun pitagoricienii; mai este
însă și un număr al centrului, al armoniei și echilibrului. El va reprezenta deci cifra
echilibrului. El va reprezenta deci cifra hierogamiilor, însoșirea principiului ceresc (3) cu
cel pământesc al mamei (2).
Cinci mai este și simbolul omului (având brațele desfăcute, acesta pare dispus în cinci
părți sub formă de cruce: cele două brațe, bustul-centrul, adăpost al inimii-, capul, cele
două picioare). De asemenea, simbolizează universul: două axe, una verticală și una
orizontală, trecând prin același centru; ordinea și perfecțiunea; și în cele din urmă, voința
divină, care nu poate dori decât ordinea și desăvârșirea.
El reprezintă totodată cele 5 simțuri și cele 5 forme sensibile ale materiei: totalitatea
lumii sensibile.
Armonia pentagonală a pitagoricienilor și-au pus amprenta asupra arhitecturii
catedralelor gotice. Steaua cu 5 colțuri sau floarea cu 5 petale sunt plasate, în simbolism
ermetic, în centrul crucii celor 4 elemente: este vorba de chintesență sau eter. 5 față de 6
reprezintă microcosmosul în raport cu macrocosmosul, omul individual raportat la omul
universal.
6- cele 6 colțuri ale stelei lui David, ca semn emblematic sacru; zeul vedic al războiul,
Karttikeya, este hexafacial.
7- a jucat un rol de bază în cosmogonie, cosmologie, astrologie și în mistica religioasă:
popoarele mesopotamice adorau 7 zei cerești principali și se temeau de 7 divinități
infernale, totodată recunoscând 7 planete ca sedii sau ca personificări ale marilor zei;
creația lumii se desfășoară în Biblie în 7 zile; în mitologia greacă, cele 7 Pleiade au
devenit constelație; creștinismul își întemeiază cultul pe 7 taine (sau mistere);
Cifra șapte corespunde celor șapte zile ale săptămânii, celor șapte planete, celor șapte
planete, celor 7 trepte ale desăvârșirii, celor șapte sfere sau trepte cerești, celor șapte
capete ale cobrei de la Angkor, celor șapte ramuri ale copacului cosmic și sacrificial și
șamanismului, ș.a.m.d.
Unele grupuri de șapte obiecte sunt simboluri alto grupe de șapte; astfel, roza cu șapte
petale trimite la cele șapte ceruri, la cele șapte ierarhii îngerești, ansambluri perfecte.
Șapte desemnează totalitatea ordinelor planetare și îngerești, totalitatea sălașurilor cerești,
totalitatea ordinii morale, totalitatea energiilor și mai cu seamă, pe aceea a ordinii
spirituale. La egipteni, cifra șapte era simbolul vieții veșnice, simbolizând un ciclu
complet, o perfecțiune dinamică. Fiecare fază lunară durează șapte zile, iar cele 4 faze
(7x4) alcătuiesc ciclul lunar. Philon observă, în acest sens, că suma primelor șapte numere
(1+2+3+4+5+6+7) dă același total de 28. Șapte indică sensul unei schimbări după
încheierea unui ciclu si oe acela al unei reînnoiri pozitive.

8- indică unele ogdoade sacre (ca grupul zeilor superiori în mitologia egipteană); dar și
calul simbolic Sleipnir al zeului suprem Odhinn, din mitologia scandinavă, are raport
cu acest număr, dispunând de 8 picioare.
Opt este în mod universal considerată cifra echilibrului cosmic. Este numărul
direcțiilor cardinale, căruia i se adaugă cel al direcțiilor intermediare; numărul rozei
vânturilor, al Turnului Vânturilor din Atena. Adeseori este număril spițelor de la roată,
de la rotița celtică și de la Roata Legii budiste. Este număril petalelor florii de lotus și
al cărărilor Căii. Este numărul trigramelor din Yijing și al stâlpilor Ming-tang-ului; al
îngerilor care poartă Tronul ceresc și al oglinzii lui Amaterasu, fără să se știe exact
sub ce formă.
Tradiția creștină privitoare la această cifră coincide în mod straniu cu mitul
dogonilor și face din opt desăvârșirea, împlinirea. După cum arată Sfântul Augustin,
orice acțiune în această viață se raportează la cifra patru sau la suflet, al cărui număr
este ternar. După ziua a șaptea urmează a opta, care marchează viața celor drepți și
condamnarea celor necredincioși.
Cât privește ziua a opta, care urmează celor șase zile ale creației și ale
sabatului, ea este simbolul învierii, al transfigurării, al vestirii erei viitoare veșnice:
presupune nu numai învierea lui Hristos, ci și pe cea a omului. Dacă cifra 7 apare mai
ales în Vechiul Testament, 8 corespunde Noului Testament. Ea anunță beatitudinea
secolului viitor într-o altă lume.
De asemenea, semnul matematic al infinitului este opt culcat și lama a opta a
Tarocului din Marsilia reprezintă Dreptatea , simbol al împlinirii totalizante și al
echilibrului, ceea ce corespunde perfect cu acel opt=patru + patru al dogonilor.
9- e prezent din abundență, mai ales în folclorul mitologic și în cel magic; în labirinturile
din Agarttha se află cei Nouă Înțelepți, care călăuzesc destinele spirituale ale
omenirii; Baba Dochia are 9 cojoace, pe care le aruncă zilnic în perioada începutului
de primăvară, numite zilele babei; voinicii din basme (tip Făt-Frumos), călătoresc în
misiuni speciale peste 9 mări și 9 țări, un descântec românesc invocă 9 cărbuni, 9
gărgăuni; regele suedez Aun îșin sacrifică 9 fii, câte unul la 9 ani, consacrându-i lui
Odhinn, pentru prelungirea propriei vieți; o boală îi e provocată profetului Mahomed
de un evreu,care aruncă în fântână o funie cu 9 noduri; dar în multe credințe, sunt 9
ceruri suprapuse (de unde expresia, definind fericirea maximă, în al nouălea cer)
În scrierile homerice, această cifră are o valoare rituală. Demeter străbate
lumea timp de nouă zile în căutarea fiicei sale Persefona. Leto suferă timp de nouă
zile și nouă nopți durerile facerii. Cele nouă muze au fost zămislite de Zeus în nouă
nopți de dragoste. S-ar părea că nouă este măsura gestațiilor, a căutărilor fructuase și
simbolizează încununarea eforturilor, desăvârșirea unor creații.
Fiecare lume este simbolizată de un triunghi, o cifră ternară: cerul, pământul,
infernul. Nouă este totalitatea celor trei lumi.
Nouă este una dintre cifrele sferelor cerești. În mod simetric, este și cifra
cercurilor din infern. Este rațiunea de a fi a celor nouă noduri ale bambusului taoist și
a celor nouă (sau șapte) crestături de pe mesteacănul axial siberian. Tot de aici provin
cele nouă trepte ale tronului imperial chinezesc, precum și cele nouă porți care îl
despart de lumea exterioară, deoarece microcosmosul este asemeni imaginii cerului.
Celor nouă ceruri i se opun cele nouă izvoare, sălașul morților. Cerurile budiste sunt
tot nouăm dar, după cum afirmă Huainanzi, cerul chinezesc are 9 câmpii și 9.999 de
colțuri. Cifra nouă se află la baza celor mai multe ceremonii taoiste de pe vremea
dinastiei Han. Nouă este cifra plenitudinii: 9 este numărul lui yang. Din această
cauză, căldările lui Yu sunt nouă la număr, iar cinabrul alchimic devine potabil abia la
a noua transmutație.
Nouă, fiind ultimul din seria cifrelor, anunță deopotrivă un sfârșit și o
reîncepere, adică o mutare pe un alt plan. Aici se regăsesc ideile de naștere nouă și de
germinare, precu, și cea de moarte; idei a căror prezență am semnalat-o în mai multe
culturi cu privire la valorile simbolice ale acestui număr. Ultimul dintre numerele
aparținând universului manifestat, el deschide faza transmutațiilor. Exprimă sfârșitul
unui ciclu, finalul unei curse, închiderea cercului.

10- era numărul pe care puneau bază pitagoreicii, trucât el reprezintă suma numerelor
fundamentale (1+2+3+4=10), așa-numitul tetraktis, de unde și sacralitatea lui; iar
după Philon din Alexandria, 10 este numărul cel mai desăvârșit întrucât cuprinde toate
genurile de numere; sunt 10 porunci( Decalogul în legislația divină de bază a Bibliei,
după cum sunt 10 categorii în sistemul folosofic al lui Aristotel.
12-duzina, de valoare esențială în sistemul sexagesimal, se regăsește în cele 12 semne ale
zodiacului clasificate și denumite întâia oară de magii chaldeeni, ale căror calcule de
măsurare a timpului, geometrice și astrologice, depind de criteriul duodecimal( ziua are
12 ore duble după cum ora simplă are 60 de minute iar cercul 360 grade); mitologia
romană adora în prim rang 12 zei principali, iar răspândirea învățăturii creștine s-a făcut
prin cei 12 Apostoli, foștii discipoli ai lui Isus Christos.
 Doisprezece este numărul diviziunilor spațio-temporale. El reprezintă produsul dintre
cele patru puncte cardinale și cele trei planuri ale lumii. Acest număr împarte bolta cerului
în douăsprezece sectoare, cele douăsprezece zodii, care sunt amintite încă din cea mai
îndepărtată Antichitate. Cele douăsprezece luni ale anului sunt, în China, determinate de
popasurile împăratului la cele douăsprezece porți ale Mingtang-ului. Numărul
doisprezece împarte anul în douăsprezece luni la asirieni, evrei, etc., iar principalele
perioade de timp , în grupe de câte doisprezece ani , la chinezi și la popoarele din Asia
centrală. Combinarea celor doua numere 12x5 dă naștere ciclurilor de șaizeci de ani la
care conduc ciclurile solar și lunar. Numărul doisprezece simbolizează universul în
desfășurarea lui spațio-temporală.
Simbolismul acestui număr este extrem de bogat în creștinism. Combinarea dintre
patru, numărul lumii spațiale, și trei, număr timpului sacru ce măsoară cearea-
recrearea, dă doisprezece, numărul lumii desăvârșite; doisprezece este numărul
Ierusalimului ceresc ( cu 12 porți, 12 apostoli, 12 pietre de temelie etc, este numărul
ciclului liturgic, al anului de douăsprezece luni și al expresiei cosmice al acestuia,
Zodiacul. Într-un sens mai mistic, trei se leagă de Treime, patru de creație, dar
simbolismul doisprezece rămâne același: o desăvârșire a creatului pământesc, prin
absorbirea lui în increatul dumnezeiesc( CHAS, 234)

13- este numărul cerurilor în mitologia aztecă; iar dacă pentru superstiția multor popoare
europene 13 este un număr defast (duzina Diavolului), tribul amerindian osaga îl
consideră fast și atribuie soarelui matinal, al răsăritului, 13 raze.
40- apare numai în împrejurări sacre de tip penitențial, ca număr al zilelor de retragere în
pustiu, pentru post și meditație, a lui Isus, înainte de înălțarea sa la cer; de asemenea, prin
pură coincidență, ca număr de zile ale recluziunii lui Quetzalcoatl înainte de a-și fi
părăsit poporul spre a se întoarce la divinitatea sa dublă Ometeotl; tot 40 de zile a durat
potopul universal și 40 de zile a însumat retragerea lui Moise pe muntele Sinai pentru
primirea Tablelor Legii de la Yahweh, iar 40 de ani au traversat deșertul cele 12 seminții
ebraice spre Țara Făgăduinței; în concepția biblică vechi-ytestamentară, durata de 40 de
zile se identifică deci cu perioada necesară pregătirii sufletești pentru mântuire.
52- de ani însumează secolul sacru aztec
70- are importanță sacrală ca multiplu al lui 7 și e folosit simbolic pentru desemnarea
celor 70 (în realitate 72) traducători alexandrini ai Bibliei în lb. Greacă (textul numindu-se
de aceea Septuaginta)
99- în inventarul descântecelor medicale din folclorul magic al mai multor
popoare( români, prusieni, slavi, etc.)- reprezintă numărul felurilor de boli posibile.
100- este cantitatea de ani a secolului
653- reprezintă, în Mesopotamia, simbolul eternității în concepția magilor chaldei.
666- este numărul fiarei(identificat, incert, cu împăratul Nero) în Apocalipsul lui Ioan
Teologul( XIII, 18).
Cifrele rotunde milenare- 1000 și 2000, exploatate ca sens presupus ezoteric, îndeosebi de
curentele numite global milenarism simbolizează momentul fatal al sfârșitului lumii.
 Cu numere mai mari, mitologia sau religiile nu au operat niciodată, cu excepția
zeroastrismului, pentru care durata totală a existenței lumii se limitează la 4 perioade
trimilenare, totalizând 1200 ani.

Numeria- Numeraria Zeița cifrelor și numerelor sau numai personificarea divinizată

a artei calculuilui aritmetic, în mitologia romană, sunt variante în care Numeria este, sau o
ipostază sau o zeiță omonimă, ocrotind nașterile ușoare sau contabilizând – în sens de
statistică demografică- toate nașterile.