SCOALA MEDFARM SPERANȚA

TG MUREȘ

CURS NURSSING ÎN ORTOPEDIE

ȘI TRAUMATOLOGIE

BLAGA EUGENIA 2020

1 DIN 92
2020 CURS DE NURSING ÎN ORTOPEDIE ȘI

TRAUMATOLOGIE

INTRODUCERE

27 x 2020

Ortopedie Traumatologie

Ortopedie Traumatologie este specialitatea chirugicala care se ocupa cu

preventia, diagnosticul si tratarea afectiunilor sistemului musculo-scheletal
(oase, articulatii, muschi, ligamente, tendoane), prin utilizarea procedurilor
medicale, chirugicale si fizice.

In Ortopedie Traumatologie un diagnostic de acuratete este necesar inaintea

stabilirii oricarei interventii medicale. Obisnuit, investigarea incepe cu
efectuarea de analize de laborator (evaluarea metabolismului fosfo-calcic, acid
uric etc) si examene radiologice (depistare de fracturi, artroze). Paleta de
explorari paraclinice poate fi largita prin punctie articulara si examenul
lichidului articular (in artrite septice, guta), osteodensitometrie (identificarea
osteoporozei), rezonanta magnetica (in traumatisme, evidentiaza leziuni ale
tesuturilor moi periarticulare, ale ligamentelor si muschilor), tomografia
computerizata (vizualizeaza muschi, vase de sange si densitatea osoasa).

ÎNGRIJIREA PACIENŢILOR CU AFECŢIUNI/DEFICIENŢE ALE

APARATULUI LOCOMOTOR

2 DIN 92
 Ortopedia - Traumatologia este specialitatea care se ocupa cu depistarea,
diagnosticarea, tratarea si recuperarea afectiunilor congenitale si dobandite ,
traumatice si etraumatice, ale aparatului locomotor.

Aparatul locomotor este format din sistem osos i sistem muscular.

NOŢIUNI DE ANATOMIA ŞI FIZIOLOGIA APARATULUI

LOCOMOTOR

Aparatul locomotor este format din sistemul osos si sistemul muscular. Sistemul
osos - raportat la principalele regiuni ale corpului cuprinde:

- scheletul capului

- scheletul trunchiului

- coloana vertebrală

- coaste

- stern

- scheletul membrelor superioare

- centura scapulară (clavicula, omoplat)

- brat (humerus)

- antebraţ (radius si cubitus)

- mâna (carpiene si metacarpiene)

- scheletul membrelor inferioare

- centura pelviană (osul coxal)

- coapsa (femur)

- gamba (tibie si peroneu)

3 DIN 92
- picior (tarsiene si metatarsiene)

Clasificarea oaselor:

- scurte (vertebre, tarsiene, carpiene)

- late (omoplat, oasele cutiei craniene)

- lungi (femur, tibie, radius)

- mixte, cu formă neregulată (osul maxilar, mandibular, temporal).

Structura oaselor: - ţesut osos compact (la oasele lungi acesta se găseste în
regiunea diafizei)

- ţesut osos spongios (se gaseste în regiunea epifizelor)

- în axul diafizei se află canalul medular în care se găseste măduva osoasă

- la periferia diafizei se găseste o membrană conjunctivă numită periost

. Rolul sistemului osos:

- susţine greutatea diferitelor părţi ale organismului (coloana vertebrală)

- protejează diferite organe (oasele cutiei craniene)

- înlesnesc miscarea corpului (rol de pârghii)

- depozit de calciu.

Articulaţiile

- sunt elemente care unesc oasele.

Avand ca element de diferenţiere miscarea, se împart în:

- articulaţii fixe (sinartroze)

- articulaţii mobile (diartroze)

4 DIN 92
Sistemul muscular este alcătuit din: -

muschi scheletici (striată)

- muschi viscerali (netezi)

Structura muschilor

striaţi: - corpul muschiului are în structura sa ţesut muscular,

ţesut conjunctiv, vase sanguine si nervi.

- tendonul - formaţiune conjunctivă, care se găseste la extremităţile muschiului

si prin care muschiul se leagă de os.

Anexele muschiului

: - fasciile musculare care învelesc muschiul si au rol în funcţionalitatea

muschiului (în timpul contracţiei îl menţin în poziţia lui normală)

- tecile fibroase ale tendoanelor sau ligamente

- cu rol de a menţine tendonul în poziţie normală cand muschiul se contractă

- bursele sinoviale

- formaţiuni cavitare de-a lungul muschilor si tendoanelor, acolo unde acestea

trec peste proeminenţe osoase.

Proprietăţile muschilor:

- excitabilitate

- contractilitate

- elasticitate

5 DIN 92
Rolul muschilor:

- scheletici: - menţin poziţia verticală a corpului - înlesnesc deplasarea

- viscerali: - prin contracţia lor asigură îndeplinirea funcţiilor organelor

respective.

EDUCAŢIA PACIENTULUI PENTRU PREVENIREA

AFECŢIUNILOR LOCOMOTORII

 alimentaţie echilibrată

- unii factori nutriţionali au efect asupra troficităţii cartilagiului (acizii grasi

nesaturaţi)

- o alimentaţie hiperglucidică duce la o crestere a greutăţii corporale constituind

un factor determinant si agravant al afectării articulaţiilor portante.

 evitarea sedentarismului - inactivitatea duce la scăderea amplitudinii

miscării si la scăderea forţei musculare

 evitarea efortului fizic excesiv - efortul fizic excesiv duce la apariţia

tendinitelor, a durerilor musculare

 evitarea frigului - expunerea prelungită la frig poate exacerba focare de

infecţie latentă

- respectarea unor reguli înaintea efortului fizic

- antrenament progresiv

- încalzire înainte de efortul propriu-zis

- oprire periodică a efortului pentru recuperare

- poziţionare corectă în timpul unor activităţi

6 DIN 92
- ridicarea unor greutăţi de jos cu ambele mâini si cu genunchii întinsi constituie
factor agresiv pentru coloana vertebrală

- menţinerea posturii si aliniamentului corect al corpului

- se previn în acest fel deviaţiile coloanei vertebrale (cifoza, scolioza)

- tratarea deviaţiilor coloanei vertebrale si a altor deficienţe încă din copilărie -

tratarea infecţiilor microbiene si virale

- evitarea mersului prelungit pe teren accidentat

- se evită astfel agravarea suferinţelor soldului - evitarea ortostatismului

prelungit

- se protejează articulaţiile portante, oasele si muschii scheletici

- purtarea de încălţăminte adecvată si comodă

- menţinerea capacităţii de efort prin mers pe jos, activităţi sportive, exerciţii

fizice cu regularitate

- evitarea traumatismelor

- montarea de bare pe pereţii laterali si îndepărtarea obstacolelor pentru pacienţii

cu tulburări de vedere, vârstnici, cu tulburări de echilibru, etc.

- folosirea covoarelor antiderapante în jurul toaletei si în cada de baie;

- purtarea echipamentului de protecţie adecvat;

- prevenirea accidentelor rutiere, casnice;

- evitarea factorilor care contribuie la apariţia osteoporozei:

- dieta bogată în calciu, fumat, consum excesiv de cafea, exces de proteine.

7 DIN 92
EVALUAREA MORFO-FUNCŢIONALĂ A APARATULUI
LOCOMOTOR

- evaluarea integrităţii sistemului osteo-muscular

- evaluarea poziţiei corpului si a membrelor

- evaluarea mobilităţii articulaţiilor

- se va face pentru fiecare articulaţie în parte, notându-se orice disconfort acuzat

de pacient

- evaluarea gradului de independenţă în efectuarea activităţilor zilnice (spălat,

pieptanăt, îmbrăcat, dezbrăcat)

- evaluarea capacităţii de deplasare a pacientului si de transfer de pe o suprafaţă

pe alta

- se va nota siguranţa de execuţie

- evaluarea toleranţei la efort

- înainte si după activitatea desfasurată se va măsura pulsul, tensiunea arterială,

respiraţia

- prelevarea unor produse biologice si patologice prin:

- puncţie articulară

- puncţie osoasă

- puncţie rahidiană

- biopsii

8 DIN 92
- analize de laborator:

a) din sange (vor fi recoltate dupa tehnici invatate in anul I);

- teste obligatorii inainte de operaite: TS., TC, grup sanguin si Rh, Ht., Hb.,
hematii; - teste de inflamatie: - leucograma, VSH , proteina C reactiva,
dozarea fibrinogenului, electroforeza cu alfa2 globulina;

- teste specifice pentru afectiunile reumatismale sunt deterinarea anticorpilor

specifici antinucleari pentru diagnosticul diferential;

- determinarea factorului reumatismal prin reactie Waler- Rose si Latexul; -

reactia ASLO

- punerea in evidenta anticorpilor antistreptococici (antistreptolizine O); b)

din urina: - examen sumar de urina.

c) din lichidului sinovial se efectueaza analize:

- biochimice, bacteriologice, imunologice; histologice si morfologice.

Recoltarea lichidului sinovial se face prin punctia articulara.

Aspectulul normal al lichidului sinovial este clar, vascos, de culoare galben

deschis; pentru analiza sunt necesari 4 - 5 ml.

- examinări radiologice

- radiografie simplă - mielografie

- tomografie computerizată

- artrografie

- examinări cu izotopi radioactivi

- scintigrafie osoasă - explorări funcţionale

- electromiograma

9 DIN 92
- examinări endoscopice

- artroscopia

EXAMINARI PARACLINICE IMPSE DE AFECȚINE

PUNCTIA ARTICULARA

Definiţie

Puncţia articulară reprezintă realizarea unei comunicări instrumentale între

cavitatea articulară şi mediul extern.

Scop

• explorator - punerea în evidenţă a prezenţei lichidului articular (seros,

purulent, sanguinolent)

- recoltarea lichidului articular în vederea examinării sale

• terapeutic

- evacuarea lichidului

- administrarea medicamentelor în cavitatea articulară (produse cortizonice,

anestezice locale, substanţe de contrast pentru examen radiologic)

Indicaţii - artrite acute sau cronice, traumatisme articulare însojite de

hemartroză

Contraindicaţii - procese inflamatorii tegumentare în zona în care urmează a se

face puncţia

Locul puncţiei

10 DIN 92
- se puncţionează mai frecvent articulaţiile: genunchiului, cotului, umărului,
gleznei

Pregătirea puncţiei

• materiale - de protecţie a patului

- pentru dezinfecţia pielii — tip III

- instrumentar şi materiale sterile: ace de 4-6 cm lungime, seringă de 5 ml

pentru anestezie, ace de 8-10 cm lungime şi diametrul 0,5-2 mm pentru aspirat
lichidul, pense, mănuşi, câmp chirurgical, tampoane, comprese

- alte materiale: romplast, feşi, tăviţă renală, pahar conic gradat, altele

- medicamente anestezice locale

- xilină 1%, medicamente antiinflamatoare, antibiotice, substanţe de contrast

radiologic

• pacientul

- pregătirea psihică: se informează cu privire la scopul puncţiei

- pregătirea fizică: se aşază într-o poziţie care să permită executarea puncţiei, cu

articulaţia relaxată; eventual articulaţia se aşază pe o pernă; se îndepărtează
pilozitatea

Execuţia puncţiei

- se face de către medic ajutat de una-două asistente în sala de tratamente sau în

salon

Medic Asistenta I Asistenta II îşi spală mâinile, le dezinfectează

- protejează patul sub articulaţia puncţionată

- alege locul puncţiei (zona de maximă fluctuenţă)

11 DIN 92
- menţine pacientul în poziţia adecvată

- pregăteşte locul puncţiei, dezinfecţie tip II

- efectuează anestezia locală

- serveşte seringa cu anestezic

- serveşte mănuşile sterile

- aşază câmpul sub locul puncţiei

- serveşte câmpul protector

- dezinfectează locul puncţiei

- execută puncţia, aspiră lichidul

- serveşte seringa cu acul de puncţie

- menţine pacientul, îl supraveghează

- colectează lichidul în vasul gradat, recoltează în eprubete

- retrage acul de puncţie

- dezinfectează locul puncţiei şi comprimă cu tampon steril

- aplică pansament compresiv la locul puncţiei, fixat cu faşă

- aplică aţele care să imobilizeze articulaţia puncţionată

Îngrijirea ulterioară a pacientului

- se asigură repaosul regiunii

- se supraveghează starea generală şi semnele vitale - se supraveghează aspectul

pansamentului

- se menţine pansamentul compresiv şi imobilizarea în atelă timp de 24-48 ore

12 DIN 92
Pregătirea produsului pentru examinare

- se pregătesc eprubetele cu lichid pentru trimitere la laborator; se etichetează

menţionându-se examenul cerut (citologic, bacteriologic)

- examenul macroscopic se face imediat, măsurându-se cantitatea şi apreciindu-

se aspectul lichidului (seros, purulent, sanguinolent)

Reorganizarea

Notarea puncţiei în foaia de observaţie

- se notează cantitatea şi aspectul lichidului extras

Complicaţii

• imediate - lezarea pachetului vasculonervos;

• tardive • infecţii

■ DE ŞTIUT: - tehnica se desfăşoară în condiţii de asepsie desăvârşită -

seroasele articulare prezintă receptivitate deosebită faţă de infecţii

■ DE EVITAT: - zonele tegumentare în care se găsesc procese inflamatoare

pentru execuţia puncţiei

PUNCŢIA OSOASĂ STERNALĂ

Definiţie

Pentru punctia sternala, bolnavul se aseaza culcat pe spate, cu trunchiul usor

ridicat. Asistenta aseaza un suport sub torace, o perna tare sau o patura facuta sul

13 DIN 92
Scop

1. - explorator- punctia oaselor se executa pentru a extrage maduva osoasa

hematogena, in vederea stabilirii structurii compozitiei maduvei, precum si a
studiului elementelor figurale ale sangelui in diferite faze ale dezvoltarii in
cursul imbolnavirilor organelor hematopoetice;

- pentru recoltare de biopsie se extrage un mic fragment de tesut osos; in caz de

suspiciune de tumora osoasa este necesar examenul histopatologic;

- explorator

- recoltare de maduva rosie pentru examen histopatologic

. Cantitatea de maduva necesara este 0,5 -1 ml.

- Sternul poate fi punctionat la nivelui manubriului sau al corpului la inaltjmea

coastei a IV- a sau a V-a; in spatiul al II- lea sau al III- lea intercostal, putin in
afara de linia mediana.

Locul ales pentru punctie va fi spalat, la nevoie se rad pilozitatile, apoi

dezinfectat cu alcool iodat.

- Se face anestezie locala a tesuturilor moi cu novocaina 2 - 4 % la adultj.

-Punctia osoasa se efectueaza de medic, care dupa instalarea efectului anesteziei

va punctiona sternul si va aspira cu seringa maduva osoasa rosie ; se vor efectua
frotiuri, se eticheteaza, se trimite la laboratorul de hematologie

2- terapeutic - punctia osoasa se face in vederea administrarii unor

medicamente (antibiotice), lichide hidratante si nutritiv

Indicaţii - boli hematologice

14 DIN 92
Locul puncţiei

- este de obicei la nivelul oaselor superficiale, uşor accesibile cum ar fi:

- spina iliacă posterosuperioară

- creasta iliacă

- sternul

- manubriul sau corpul

- maleolele tibiale

- calcaneul

- apofizele spinoase ale ultimelor vertebre dorsale şi primelor vertebre lombare

Pregătirea puncţiei

• materiale

-materiale pentru protecţia patului

-materiale pentru dezinfecţie-tip III

- instrumentar şi materiale sterile: ace de puncţie Rohr, Rosegger, Klima (de cca
5 cm lungime, rezistente, cu diametrul 1- 2 mm, vârful scurt, ascuţit, prevăzute
cu mandrin); seringi de 10 -20 ml, ace şi seringă pentru anestezia locală, pense,
tampoane, comprese, câmp chirurgical, mănuşi, mediul de cultură

- alte materiale: sticlă de ceasornic, lame de microscop

- medicamente: anestezice, ser fiziologic, soluţii perfuzabile şi medicamentele

recomandate în cazul puncţiei terapeutice

- pregătirea

psihică:

15 DIN 92
se informează cu privire la necesitatea puncţiei; se explică că se va înlătura
durerea prin anestezie

- pregătirea fizică

- se controlează în preziua puncţiei timpul de sângerare, timpul de coagulare şi

timpul Quick

- se aşază în poziţia adecvată locului de puncţie şi anume:

- decubit dorsal cu toracele puţin ridicat, pe un plan dur, pentru puncţia sternală
- decubit ventral pe un plan dur sau decubit lateral cu genunchii flectaţi pentru
puncţia în creasta iliacă;

- se rade pilozitatea

Execuţia

- se face de către medic ajutat de una

- două asistente -se desfăşoară în sala de tratamente

Medicul Asistsnta I Asistenta II

- îşi spală mâinile, le dezinfectează

- protejează patul - stabileşte locul puncţiei

- dezbracă regiunea

- aşază pacientul în poziţie corespunzătoare locului ales

- pregăteşte locul puncţiei, dezinfecţie tip III

- face anestezia - serveşte seringa încărcată cu anestezic

- menţine poziţia pacientului

- serveşte mânuşile chirurgicale

16 DIN 92
- aşază câmpul chirurgical

- serveşte câmpul chirurgical

- dezinfectează locul puncţiei

- execută puncţia, scoate mandrinul

- serveşte acul de puncţie medicului

- menţine pacientul în poziţie fixă, îl supraveghează

- ia mandrinul cu pensa şi îl aşază pe un câmp steril

- adaptează seringa, aspiră 1-2 ml de măduva

- serveşte seringa pentru aspiraţie

- serveşte seringa cu medicamente

- retrage acul de puncţie

- dezinfectează locul puncţiei şi face compresiune cu un tampon steril

-aplică comprese sterile pe locul puncţiei pe care le fixează cu benzi de romplast

- îmbracă pacientul, îl aşază comod în pat

Îngrijirea ulterioară a pacientului

- se asigură repausul La pat, se supraveghează starea generală şi semnele vitale -

se observă pansamentul dacă se îmbibă cu sânge

Pregătirea produsului pentru examinare

- este făcută de asistenta de la laborator care evacuează Imediat produsul aspirat

din seringă pe sticla de ceasornic sau pe o lamă de sticlă mare 20/30 cm

- efectuează frotiurile şi însâmânţările pe medii de cultură

17 DIN 92
Reorganizarea separarea si plasarea instrumentelor în cutii speciale

Notarea puncţiei

Accidente imediate

- puncţie albă

- perforaţie ale organelor interne (inimă, plămâni)

- fracturi

- pneumotorax tardive

- hematoame

- infecţii ale osului (osteomielită)

- tulburări de creştere la copil după puncţia tibială

■ DE ŞTIUT:

- mandrinul acului de puncţie se păstrează steril pentru a încerca desfundarea

acului în cazul puncţiei albe

- serul fiziologic se va păstra călduţ şi va fi servit medicului în seringă dacă,

deşi acul a pătruns în cavitatea mădulară, nu se obţine măduvă; va fi introdus şi
apoi aspirat -pe cale transmedulară se administrează numai soluţii izotone,
ritmul de administrare fiind de 15-20 picături/minut.

■ DE EVITAT: - manipularea incorectă a instrumentarului steril (pericol de

infecţii ale osului)

PUNCŢIA RAHIDIANĂ

DEFINIŢIE

18 DIN 92
- Puncţia rahidiană

reprezintă pătrunderea cu ajutorul unul ac special în spaţiul subarabnoidian la

nivel:

• lombar (puncţia lombară);

• toracal (puncţia toracală);

• suboccipital (puncţia suboccipitală).

SCOP

a) Explorator:

• măsurarea presiunii lichidului cefalorahidian (L.C.R.) şi prelevarea unei

cantităţi pentru examene: citologice, biochimice, bacteriologice;

• în traumatismele cranio-cerebrale şi accidentele vasculare cerebrale pentru

aprecierea aspectului L.C.R. - sanguinolent - semn de hemoragie; pentru
măsurarea presiunii acestuia;

• injectarea unor substanţe de contrast în mielografie.

b)Terapeutic:

• administrarea de anestezice, antibiotice sau a agenţilor antimitotici (?)

• decomprimarea în cazul în care presiunea L.C.R. este crescută (asociind

cefalee şi edem papilar)

INDICAŢII

- în meningite;

- traumatisme cranio-cerebrale şi AVC; - lues; - rahianestezie

19 DIN 92
 PREGĂTIREA MATERIALELOR

- Cărucior rulant pentru materiale sau tavă medicală;

- Mănuşi sterile, câmpuri sterile, comprese sterile;

- Ace sterile pentru puncţie lungi de 8-10 cm, subţiri cu bizou scurt,
prevăzute cu mandren şi uneori cu "introducer";

- Soluţii dezinfectante (betadină sau alcool iodat);

- Seringi sterile de 2-5 ml;

- Eprubete sterile;

- 1-2 tăviţe renale;

- manometru Claude pentru măsurarea presiunii L.C.R –

Soluţii de injectat când este cazul;

PREGĂTIREA PACIENTULUI

a) PSIHICĂ:

- Se informează pacientul cu privire la efectuarea procedurii: necesitate,

importanţă, durată; - Se obţine consimţământul informat scris al pacientului.
b) FIZICĂ:

- Se asigură poziţia corespunzătoare în conformitate cu starea sa, cu scopul

şi locul puncţiei:

• Şezând cu capul flectat, umerii aplecaţi, spatele îndoit, coatele sprijinite pe

genunchi, membrele inferioare sprijinite pe un scăunel;

20 DIN 92
 • Se atenţionează pacientul să menţină poziţia exactă, iar în timpul procedurii
să nu se mişte.

• În decubit lateral: la marginea mesei de operaţie sau a patului, cu coapsele

flectate pe abdomen şi gambele flectate pe coapse, capul în flexie maximă,
coloana vetrebrală arcuită, umerii în plan vertical;

• Se asigură intimitatea pacientului cu paravan dacă procedura se execută la

salon

EFECTUAREA PROCEDURII:

- Se identifică pacientul;

- Se aşează pacientul într-una din poziţiile amintite în funcţie de starea sa şi

recomandarea medicului;

- Se măsoară şi se notează funcţiile vitale şi vegetative;

- Se controlează ca tempereratura camerei să fie de 20°C;

- Se dezinfectează locul puncţiei cu betadină;

- Se oferă medicului mănuşi sterile;

- Se oferă medicului acul de puncţie steril;

- Se supraveghează pacientul pe tot timpul puncţiei;

- Se oferă medicului monometrul Claude pentru a măsura presiunea L.C.R.;

- Se oferă medicului pe rând eprubetele pentru recoltarea L.C.R. în vederea

diferitelor examene de laborator;

- Se etichetează eprubetele şi se trimit imediat la laborator,

- Se oferă medicului seringile cu soluţii medicamentoase dacă puncţia se face în

scop terapeutic;

21 DIN 92
- Se extrage brusc acul puncţiei de către medic la sfârşitul procedurii;

- Se masează locul puncţiei; Se aplică o compresă sterilă pe locul puncţiei şi se

fixează cu romplast

ÎNGRIJIREA PACIENTULUI

- Se aşează pacientul foarte atent pe cărucior în poziţie orizontală şi la fel şi în

pat;

- Se menţine pacientul fără pernă şi nemişcat cel puţin 6 ore până la 24 ore;

- Se alimentează pacientul la pat numai după 6 ore;

- Se oferă pacientului pernă după 24 ore;

- Se observă cu atenţie mişcările extremităţilor,

- Se evaluează capacitatea de micţiune a pacientului; - Se monitorizează în

permanenţă pacientul

REORGANIZAREA LOCULUI DE MUNCĂ

- Se colectează materialele folosite în recipiente speciale conform P. U.

- Se îndepărtează mănuşile.

- Se spală pe mâini cu apă curată şi săpun.

NOTAREA PROCEDURII Notaţi:

- Procedura în fişa de proceduri şi în dosarul / planul de îngrijire.

- Data, ora, cantitatea, aspectul lichidului extras, precum şi tratamentul efectuat;

- Orice observaţie legată de starea pacientului;

- În ce scop a fost efectuată puncţia;

22 DIN 92
- Se specifică ce probe s-au recoltat şi când au fost trimise la laborator.
INCIDENTE ŞI ACCIDENTE

- Puncţie albă determinată de introducerea defectuoasă a acului;

- Scurgere foarte lentă a lichidului din cauza hipotensiunii L.C.R.;

- Imposibilitatea puncţionării foarte frecventă la vârsnici din cauza osificării

ligamentare şi la obezi (canalul rahidian situat profund);

- Puncţie traumatică (prin ac se exteriorizează sânge ca rezultat al efracţiei unui

vas meningeal);

- Durere la nivelul unui membru pelvian prin puncţionarea unei rădăcini

nervoase;

- Lipotimie mai ales la pacienţi care nu au fost sedaţi anterior şi la care puncţia
se realizează în şezând;

- Cefalee şi rahialgie, o complicaţie frecvent întâlnită care pare a fi determinată

de scăderea presiunii L.C.R.;

- Sincopa şi accidentele mortale care apar foarte rar la pacienţii cu traumatisme

cerebrale, fractură de bază de craniu, etc.

PUNCTIA MADUVEI OSOASE (PUNCTIA MEDULARA)

BIOPSIE

DEFINIŢIE

23 DIN 92
Biopsia maduvei osoase se efectueaza prin indepartarea unui „miez” cilindric in
care se conserva structura medulara, celularitatea globala (cantitatea relativa de
celule medulare raportat la celulele grase) si raporturile dintre celule.

SCOP Se efectueaza pentru a descoperi cauza unor boli ale sangelui si pot fi
folosite pentru a verifica daca infectia sau cancerul s-a raspandit in maduva
osoasa. De asemenea, esantionul poate fi studiat pentru a identifica si probleme
cromozomiale dar si infectiile posibile. Aspirarea se poate efectua si pentru
colectarea de maduva osoasa pentru interventii medicale cum ar fi transplantul
de celule stem sau analiza cromozomiala.

INDICAŢII

Aspirarea maduvei osoase, biopsia, sau ambele teste sunt efectuate pentru:

- identificarea unor eventuale probleme cu eritrocitele, celulele albe in cazul

pacientilor care sufera de anemie, prezinta un numar mai mic sau mai mare de
celule decat normal;

- diagnosticarea unor afectiuni hematice, precum: leucemia, anumite tipuri de

anemii sau afectiuni ale maduvei osoase precum policitemia sau mielom
multiplu; - a verifica daca un anumit tip de cancer s-a raspandit si in maduva
osoasa;

- depistarea tumorilor care incep sau s-au raspandit in maduva osoasa; -

identificarea celui mai eficient tratament pentru o afectiune a maduvei osoase
(pentru a vedea daca tratamentul pentru leucemie a functionat);

- recoltarea unui esantion pentru interventii medicale (transplant de celule

stem).

PREGĂTIREA MATERIALELOR

- cărucior de tratamente / tavă medicală acoperite cu câmp steril;

24 DIN 92
- trusa pentru puncţie sterilă care conţine ace:

- comprese sterile, câmpuri sterile;

- soluţie antiseptică - betadină, Xilină 1% - 20 ml;

- mănuşi sterile şi romplast; - seringi sterile de 20 ml sau de alte capacităţi;

- eprubete şi recipiente sterile;

- soluţii fixatoare, lame de sticlă;

- 1-2 tăviţe renale; - medicamente prescrise de medic.

PREGĂTIREA PACIENTULUI

a) PSIHICĂ:

- Se informează pacientul cu privire Ia efectuarea procedurii: necesitate,

importanţă, durată;

- Se obţine consimţământul informat scris al pacientului

Pacientul va fi rugat sa semneze o declaratie de consimtamant.

Medicul trebuie informat daca pacientul (pacienta):

- administreaza medicamente;

- este alergic la anumite medicamente inclusiv anestezice;

- prezinta tulburari de coagulare a sangelui;

- este insarcinata.

b) FIZICĂ:

- se controlează timpul de sângerare şi de coagulare, timpul de protrombină,

numărul de trombocite;

25 DIN 92
- se măsoară şi se notează funcţiile vitale şi vegetative;

- se administrează medicaţie: coagulantă, tonicocapilară sau sedativă prescrisă

de medic cu 1-2 zile înainte.

- se aşează pacientul în poziţie corespunzătoare în funcţie de osul puncţionat;

EFECTUAREA PROCEDURII

Se identifică pacientul. Primul pas este analizeazarea testele de coagulare.

Daca pacientul este extrem de anxios, se pot administra sedative. Medicul şi

ajutorul se spală pe mâini cu apă curată şi săpun, apoi îmbracă mănuşi sterile.

- se dezinfectează locul puncţiei cu betadină;

Aspirare de maduva osoasa Procedura se efectueaza de obicei la patul

pacientului sub anestezie locala. Pentru a putea aborda spina iliaca posterioara se
asaza pacientul in decubit ventral sau lateral. Tegumentele supraiacente osului
punctionat se acopera cu material textil, se dezinfecteaza corespunzator si se
infiltreaza cu lidocaina; se infiltreaza in acelasi timp si periostul. Se introduce
lent prin tesutul moale si tablia osoasa externa un ac sfredelitor de calibru mare
prevazut cu un stilet. Odata patruns in maduva osoasa, stiletul este indepartat si
se ataseaza o seringa. Se aspira 2-5 ml si se biopsiaza cel putin 1 cm de maduva
osoasa; se efectueaza frotiuri. Lamelele se usuca si se sprayeaza cu un fixativ.
Frotiurile ce urmează a fi examinate histoenzimatic se fixeaza imediat in formol
10%, alcool metilic absolut sau vapori de formol 40%. Se transporta imediat la
laborator. Biopsia Se incizeaza tesuturile moi si tegumentele supraiacente osului
examinat. Se "insurubează" in os instrumentul de biopsie si se obtine proba ce
va fi trimisa laboratorului. Se presează locul punctionarii pentru a asigura o
minimă sangerare. Se aplica un bandaj adeziv. Pacientul poate simti o intepatura
si arsura in momentul in care anestezicul amorteste pielea unde va fi punctul de
aspiratie sau biopsie. De asemenea, in momentul patrunderii acului in os,

26 DIN 92
pacientul poate simti durere sau presiune in acel loc. Durerea dureaza cateva
secunde. In timpul aspiratiei pacientul poate simti o durere ascutita de-a lungul
piciorului in momentul recoltarii probei. Durerea se opreste in momentul in care
proba este recoltata. Zona unde a fost efectuata biopsia va fi sensibila, va fi dura,
si va prezenta un hematom.

ÎNGRIJIREA PACIENTULUI

- se transportă pacientul la salon

- se aşează pacientul confortabil; de obicei se recomanda pacientului repaus la

pat pentru cel puţin 30-60 min 90 min.

- se monitorizeaza locul punctionarii si se utilizeaza gheata in cazul in care se

observa sangerare. Se monitorizeaza semnele vitale ale pacientului.
REORGANIZAREA LOCULUI DE MUNCĂ - se strâng materialele folosite; -
se colectează deşeurile conform P.U. în recipiente speciale separate.

NOTAREA PROCEDURII

Notaţi: procedura în fişa pacientului şi în dosarul / planul de îngrijire; data, ora,

organul puncţionat; orice observaţie legată de starea şi reacţia pacientului;
recomandările privind îngrijirile; scopul puneţiei, specificânduse şi ce probe au
fost recoltate şi când au fost trimise la laborator.

INCIDENTE ŞI ACCIDENTE: Efectuarea acestor doua teste nu presupune

riscuri majore insa pot aparea unele probleme cum ar fi:

- sangerarea la locul unde a fost efectuata biopsia;

- infectia pielei sau a osului la locul biopsie;

- ranirea inimii, plamanului sau unei artere daca esantionul este prelevat din
stern (foarte rar).

27 DIN 92
MIELOGRAFIA

Metodă invazivă de investigare a măduvei spinării, mielografia este rareori

folosită astăzi şi doar în situaţia în care IRM-ul şi CT-ul sunt irelevante.
Investigarea măduvei spinării prin mielografie începe cu injectarea unei
substanţe de contrast în coloană, în zona în care se suspectează că ar exista o
problemă. Aceasta are rolul de a face vizibile rădăcinile nervoase, vasele de
sânge care alimentează măduva, precum şi spaţiul din jurul măduvei spinale
atunci când se realizează radiografia. Mielografia nu este prima investigaţie
realizată atunci când se suspectează o problemă la nivelul coloanei. Ea este
efectuată în situaţii limitate: atunci când nu poate fi realizată imagistica prin
rezonanţă magnetică (IRM), fiindcă persoana în cauză are, de exemplu, un
pacemaker sau o proteză metalică, ori atunci când IRM-ul şi CT-ul nu au fost
relevante pentru depistarea cauzei durerilor de la nivelul spatelui. Cu ajutorul
mielografiei, se poate vedea dacă eventualele hernieri ale discurilor
intervertebrale presează pe rădăcinile nervoase sau chiar pe măduvă. De
asemenea, pot fi depistate afecţiuni precum stenoza spinală, care constă în
îngustarea canalului spinal, tumorile, infecţiile, inflamaţiile şi leziunile spinale
cauzate de traumatisme. Substanţele de contrast pentru realizarea mielografiei
sunt din bariu sau din iod, aşadar persoanele alergice la ele nu pot realiza
investigaţia. Această metodă implică şi o serie de riscuri pentru pacient. Fiind
realizată prin introducerea unui ac în structurile din vecinătatea măduvei spinării
şi rădăcinilor nervilor, metoda poate fi invalidantă uneori.

ELECTROMIOGRAMA

Electromiograma reprezinta un examen indispensabil de regula in diagnosticarea

unei patologii localizate la nivelul nervilor si al muschilor. Principiul Medicul

28 DIN 92
plaseaza o placuta de mici dimensiuni pe piele (electrod de suprafata) sau
introduce un ac intr-un muschi, pentru a-i studia functionarea. Nervii care
controleaza acest muschi sunt apoi stimulati prin mici descarcari electrice,
pentru a analiza viteza lor de conductibilitate. In general mai multe zone sunt
examinate (trei sau patru muschi cel putin).

Indicatii Electromiograma se recomanda pentru a determina cauza tulburarilor

senzitive ce iau de cele mai multe ori aspectul unor furnicaturi si pot fi
consecinta compresiei unui nerv (de exemplu, sindromul canalului carpian) sau
al unor dureri nevralgice (sciatica). Astfel pentru a detecta o eventuala
deteriorare a nervilor periferici pe fondul 10

unui diabet zaharat sau al alcoolismului (miopatie) sau o oboseala musculara

normala (miastenie) se indica efectuarea acestui test.

Tehnica procedurii In cabinetul unui medic neurolog, la spital sau intr-un centru
specializat, pacientul este instalat (in sezut ori alungit) alaturi de un aparat dotat
cu un ecran cuplat la un computer aparte. I se aplica electrozi (la degete, maini,
picioare, rareori la nivelul fetei), care sunt conectati la dispozitiv. Examenul se
desfasoara in mai multe faze:

 Medicul studiaza mai intai fibrele senzitive (care transmit senzatiile de

atingere, de caldura…). Pentru asta, stimuleaza nervul responsabil, trimitand
mici socuri electrice pe mai multe zone ale traiectului sau. Masoara astfel viteza
cu care este condus impulsul intre punctul unde nervul a fost stimulat si cel unde
primeste raspunsul muscular, pentru a detecta o eventuala incetinire a
procesului.

 In aceeasi maniera procedeaza cu fibrele musculare, ce participa la

contractarea muschilor. Mai intai , analizeaza activitatea muschiului in repaus
(care demonstreaza uneori inactivarea catorva fibre nervoase), apoi cu ocazia
unei contractii voluntare. O data muschiul cercetat, neurologul poate din nou

29 DIN 92
stimula nervul (sau nervii) pe care il are in vedere, pentru a calcula latenta intre
stimulare si reactia musculara

. Pregatire pacient

- psihica – informare, constientizare, consimtamant.

- Fizica- îmbrăcarea/dezbrăcarea pacientului, poziţionarea adecvată, respectarea

intimităţii si a pudorii, dezinfecţia tegumentului, toaleta regiunii, asigurarea
confortului fizic. Electromiograma dureaza intre o jumatate de ora si o ora. Nu
este dureroasa dar provoaca o anumita jena in momentul in care se descarca in
organism impulsurile electrice. De retinut ca cu cat pacientul este ma putin
incordat , cu atat senzatia neplacuta este mai usor de suportat. Examenul in sine
nu determina o simptomatologie aparte dupa efectuarea sa pacientul putand
pleca acasa imediat dupa finalizarea procedurii de diagnostic. Riscurile si
contraindicatiile Pot aparea mici hematoame pe locul unde au fost efectuate
intepaturile, mai ales daca urmati un tratament cu substante anticoagulante.
Acele utilizate sunt sterile, prin urmare nu exista nici un risc de contaminare.
Electromiograma nu are contraindicatii.

PREGĂTIREA PACIENTULUI PENTRU EXPLORAREA

RADIOLOGICĂ A SISTEMULUI OSTEO-ARTICULAR

Explorarea radiologică a sistemului osteo-articular se efectuează de către medic

prin radiografii. Citirea (interpretarea) radiografiilor se face la negatoscop Scop:
studierea morfologiei osului şi funcţionalităţii unor articulaţii osoase din
sistemul osteo-articular pentru stabilirea diagnosticului de luxaţie, fractură sau
alte afecţiuni care modifică structura osului (ex. tumoră sau distrofie osoasă).
Pregătirea psihică a pacientului - se anunţă pacientul şi i se explică necesitatea
tehnicii, precum şi condiţiile în care se efectuează (examinarea în obscuritate şi
cu ajutorul unor aparate speciale).

30 DIN 92
Tehnica: - se dezbracă regiunea ce urmează a fi examinată

-la femei, părul lung se leagă pe creştetul capului

-se îndepărtează mărgelele şi lănţişoarele de la gât cât şi obiectele radioopace

din buzunar

-se ridică pansamentul (dacă există) de pe regiunea ce urmează a fi explorată

-unguentele sau alte forme medicamentoase se îndepărtează prin spălare cu

alcool sau benzină

-dacă membrul examinat nu poate fi menţinut fără atele în poziţia necesară, se

vor folosi atele transparente pentru raze X se administrează pacientului un
medicament analgezic,î n cazul în care mişcările îi provoacă dureri( fracturi,
luxaţii, artrite acute)

-se efectuează o clismă evacuatoare, în cazul radiografiei oaselor bazinului; nu

se execută în traumatisme recente

-se administrează substanţe de contrast după ce în prealabil s-a făcut testarea

pacientului, sau se umple cavitatea articulară cu aer sau oxigen, pentru
evidenţierea cartilajelor articulare

– daca medicul solicită -se ajută pacientul să se aşeze şi să păstreze poziţia

indicata de medic în funcţie de regiunea ce se examinează

- se ajută pacientul să se ridice de pe masa de radiografie şi sa se îmbrace

-pacientul este condus la pat -examenul radiologie efectuat se notează în foaia de

observa ie (şi data) ț

COMPUTER - TOMOGRAFIA

pune in evidenta leziunile la nivelul aparatului locomotor, osteoarticular mult

mai precoce.

31 DIN 92
Computer

- tomografia are o mare utilizare in traumatologie: 11

- este utila in explorarea fracturilor de bazin, permitand

vizualizarea tridimensionala a leziunilor;

- a facut posibila stabilirea mai exacta a locului fracturii, marimea si deplasarea

fragmentelor de fractura, leziunile sacro-iliace, decat la radiografia

- standard;

- CT poate evidentia leziunile asociate fracturilor de bazin de exemplu un

hematom pelvin situat retroperitoneal;

- În fracturile de coloana vertebrala CT. este extrem de utila deoarece indica

cu precizie locul leziunilor vertebrale cervicale sau toracolombare;

- În urgen a la bolnavii politraumatizati care au leziuni craniene, asociate cu

leziuni rahidiene si pelvine, numarul si ț calitatea datelor furnizate de CT i
rapiditatea obtinerii lor, permite evitarea numeroaselor examene radiologice ș
clasice ca si mobilizarea inutila a acestora.

ECHOGRAFIA: - la aparatului locomotor este limitata deoarece

ultrasunetele nu pot penetra osul intact. Se poate folosi totusi la urmarirea
procesului de consolidare a fracturilor.

IMAGINE PRIN REZONAN A MAGNETICA (RMN sau IRM) Ț

reprezinta explorarea sistemului osteoarticular prin rezonanta magnetica
nucleara.

Scopul:

- depistarea afectiunilor coloanei vertebrale

32 DIN 92
- hernie de disc, tumori, leziuni ale vertebrelor si alte leziuni morfologice
neelucidate radiologic;

- la nivelul articulatiilor mari genunchi, sold precizeaza leziunile existente la

diferite structuri os, cartilaj, menisc, ligamente.

ARTROSCOPIA

Examenul endoscopic al articulatiilor prin care se observa direct interiorul unei

articulatii mari, a ligamentelor, a cartilajelor, a meniscului la articulatia
genunchiului depistandu-se eventualele leziuni.

Se pot practica biopsii prin prelevare de tesuturi bolnave pentru examen

histopatologic de sinoviala, ligamente, tendoane, cartilaj.

Artroscopia reprezinta si o metoda de a practica interventii chirurgicale de catre

medicii specialist ortopezi.

Endoscopia cavita ilor articulare (artroscopie) se face dupa principiile ț

endoscopiilor în general în conditji de perfecta asepsie în sala de operate.

Scop:

- explorator

-artroscopia reuse te sa vizualizeze direct eventualele alterari morfologice,

precizand sediul, extinderea i ș ș efectuare de biopsiei;

- terapeutic - tratament chirurgical endoscopic

Termografia computerizata

- studiaza diferen ele de temperatura de pe ț diferite zone ale suprafetei cutanate

ale organismului prin analiza razelor infraro ii ș emanate.

33 DIN 92
Termistorul sesizeaza diferentele de temperatura de 0,1 grade Celsius. Zonele
detectate se înregistreaza sub forma de haji termografice prin metoda fotografica
în diferite culori( ț ro u ș pentru zonele cu temperatura mai mare, albastru pentru
zone cu temperatura scazuta)

. Conectarea unui calculator la aparatul de detectare si înregistrare a

temperaturii se nume te ș termografie computerizata.

Avantaje: pune în evidentă procesele inflamatoare din orice parte a

organismului în faza precoce.

Goniometria este investigatia de testarea mobilitatii articulare.

Determinarea gradului de mobilitate se face cu ajutorul goniometrului, un

aparat simplu, care exprima în grade unghiul de deschidere a mi carilor într-o
articulatie.

Determinarea mobilitatii articulare se face separat pentru miscari active si

pasive, iar gradul de mobilitate se cite te pe ș goniometru i se ș raporteaza la
valorile normale ale mi carii în articulatia respectiva. ș

PARTICULARITĂŢILE DE ÎNGRIJIRE ALE PACIENTULUI CU

AFECŢIUNI ALE APARATULUI LOCOMOTOR

Culegerea datelor

• circumstanţe de apariţie a afecţiunilor aparatului locomotor

- procese inflamatorii (bursita, tendinita)

- focare de infecţie amigdaliene, dentare, bronsice determină afecţiuni

reumatismale, care, după vindecare, pot lăsa leziuni sinoviale, cartilaginoase,
poliarticulare

34 DIN 92
- infecţii amigdaliene, panariţii, furunculi, infecţii tegumentare superficial pot
constitui locuri de plecare a infecţiei spre sistemul osos (ex. osteomielita) -
infectji bacilare (bacilul Koch) produc tuberculoza osoasa si osteoarticulara -
tulburări hormonale - în menopauză apare osteoporoza

- excesul sau lipsa hormonului de crestere duce la leziuni proliferative, respectiv

distructive ale osului si cartilajului

- afecţiuni metabolice

- diabetul perturbă metabolismul ţesutului conjunctiv si articular

- accidente rutiere, casnice, la locul de muncă au consecinţe: - fracturi - luxaţii -

entorse - rupturi de tendoane, muschi, ligamente.

• factori de risc, declansatori sau agravanţi - vârsta

- la nastere copiii pot prezenta malformaţii congenitale la nivelul aparatului

locomotor (picior strâmb, luxaţie de sold, polidactilie)

- la copii sunt frecvente fracturile si deformările dupa rahitism

- în perioada pubertăţii pot apărea: deformaţii datorită tuberculozei,

osteomielitei, tumori osoase; tulburări de crestere (apofizite) si deformări ale
coloanei vertebrale (cifoze, scolioze)
- la adult sunt frecvente luxaţiile, fracturile, afecţiunile osteo-articulare de
natură infecţioaâsă, afecţiuni degenerative - vârstnicii, datorită proceselor
fiziologice de resorbţie prezintă frecvente fracturi si afecţiuni osteo-articulare cu
evoluţie severă.

Chiar simpla inactivitate a vârstnicului provoacă durere si mobilitate articulară

redusă. - sexul - luxaţia coxo-femurală congenitală se întalneste mai frecvent la
fetiţe - la femei, în perioada de menopauză sunt mai frecvente afecţiunile cu
caracter degenerativ, osteomalacia, spondiloza

35 DIN 92
- la bărbaţi, este mai frecventă osteopatia deformantă

- condiţiile de habitat - frigul accentuează durerile articulare si musculare -

ocupatia - la jucătorii de tenis - epicondilita - la fotbalisti, balerini - ruptura de
menisc - la pianisti – tenosinovite - alimentaţia excesivă

- obezitatea afectează articulaţiile portante, coloana vertebrală, îngreunează

procesul de recuperare - imobilizarea unui segment

- atrage după sine atrofii musculare, rigiditate articulară - malformaţii

congenitale - la un pacient cu picior strâmb congenital - aplecarea spre spate în
timpul mersului accentueaza lordoza lombară.

- Devlatii ale coloanei vertebrate ale membrelor inferioare A. cifoza; B.

scolioza; C. lordoza; D. genu varum; E. genu valgum

• manifestări de dependenţă (semne si simptome)

-bursita (inflamaţia bursei seroase) - sindrom inflamator (durere locală,

tumefacţie, căldură locală, roseaţă) - febra - limitarea miscării.

-epicondilita si tendinita (inflamaţia tendoanelor) - durere localizată, de obicei

la cot, accentuate la apăsare sau la miscarea de supinaţie si pronaţie a mâinii -
edem al cotului.

-osteomielita (infecţie osteoarticulară produsă cu ocazia unor traumatisme

deschise, intervenţii chirurgicale, plăgi prin arme de foc)

- durere la nivelul articulaţiei, exacerbată la apăsare sau miscare; obligă

pacientul să adopte poziţie antalgică - febră ridicată - frison - puls accelerat -
tumefacţie - la început în zona articulaţiei apoi spre mijlocul segmentului lezat -
impotenţa funcţională - slăbiciune, oboseală - în osteomielita coloanei vertebrale
starea generala a pacientului este grav alterata - V.S.H. crescută - leucocite
crescute.

36 DIN 92
- osteoporoza (scăderea masei osoase) - fragilitate osoasă - fracturi frecvente -
dureri (frecvente la nivelul coloanei vertebrale)

- deformări osoase (cifoza, scolioza) prin tasarea sau deformarea vertebrelor -

calcemie scazută, fosfatemie scazută - hipercalciurie. -osteopatia deformantă
(boala Paget - deformarea progresiva a oaselor - de etiologie neclarificată)

- dureri osoase (frecvent la oasele gambei, coloana vertebrala, bazin); de

intensitate redusă (surdă) - deformări osoase prin îngustarea spaţiilor medulare si
deformarea osului în exterior sau sub acţiunea greutăţii datorită scăderii
rezistenţei oaselor - caldură locală. - tuberculoza osoasă si osteoarticulară
(infecţie cu bacilul Koch la nivelul unui os sau unei articulaţii) - simptomele
apar insidios

- fenomene generale: debilitate, scădere ponderală, oboseală, inapetenţă,

subfebrilităţi, transpiraţii nocturne a) osteoartrita tuberculoasă a coloanei
vertebrale („morbul lui Pott")

- durere locală în regiunea dorso-lombară; intensificată si permanentă după

apariţia deformărilor osoase; frecvent noaptea.

- contracture musculară pe părţile laterale ale vertebrelor afectate care duce la

imobilizarea zonei în timpul miscărilor active si pasive

- deformări osoase (cifoza) la nivelul coloanei vertebrale

- modificări ale conformatiei toracelui - odata cu tasarea corpului vertebral,

procesul tuberculos se extinde pe vertebra vecină si pe ţesutul paravertebral sub
forma unui infiltrat si abces rece

- impotenţa funcţională -paralizia membrelor inferioare (complicaţie a evoluţiei

bolii). b) osteoartrita tuberculoasă coxofemurală

37 DIN 92
-durere intensa localizata în regiunea soldului, iradiază uneori spre genunchi -
mers cu dificultate (schiopătat) prin evitarea antrenării depline a articulaţiei -
atrofii musculare la nivelul fesei

- abces rece în zona fesieră.

- ruptura musculară - durere intensă aparută brusc

- impotenţă funcţională

- hematom între capetele muschiului ca urmare a lezării vaselor sanguine

- deformare la nivelul rupturii cu o depresiune în dreptul hematomului -

echimoza.

NURSING

Culegerea datelor va include si obţinerea informaţiilor referitoare la:

- modul de instalare a problemelor - măsuri luate pentru atenuare

- eficienţa acestor măsuri

-efectul asupra dinamicii familiale si sociale

Problemele bolnavului sunt depistate:

 prin interviul direct cu acesta sau indirect cu apartinatorii;

 cu ocazia examenului clinic general la care trebuie sa participe sj

asistentul/asistenta medicala

 si cu ocazia examenului ortopedic efectuat de medicul specialsit prin

observaie, inspectie, palpare .

Problemele pacientului:

38 DIN 92
 - durerea - este prezentă în majoritatea afecţiunilor aparatului locomotor -
indiferent de intensitatea ei, durerea atenuează dorinta pacientului de a desfasura
o activitate si predispune astfel la complicaţii ale imobilităţii.

- disconfort - din cauza durerii, imobilizării în aparat gipsat, unor poziţii

terapeutice (extensie, tracţiune) sau deformărilor osoase.

- diminuarea mobilităţii fizice - poate fi rezultatul durerii neameliorate, a

neutilizării unor segmente anatomice, a rigidităţii articulare.

- deficit de autoîngrijire

- este consecinţa imobilizării segmentelor corpului, a

deformărilor si rigidităţii articulare, care împiedică efectuarea unor miscări.

- potenţial de accidentare

- la pacienţii cu un segment anatomic imobilizat, la cei care nu utilizează

mijloacele auxiliare în timpul deplasării sau efectuării unor activităţi.

- devalorizarea (perturbarea imaginii de sine)

- diminuarea funcţiei locomotorii (consecinţa multor tulburări osteo-musculare)

atrage după sine scăderea capacităţii de efectuare a unor activităţi. În această
situaţie, la multi pacienţi scade motivaţia de a face ceva, de asi satisface nevoile
fiziologice fundamentale, de a accepta modificarea dinamicii familiale,
schimbarea locului de muncă.

- perturbarea imaginii corporale

- la pacienţii cu deformări vizibile, cu amputaţii ale unui segment de corp

- pierderea unui membru constituie o dramă psihologică, pacientul fiind în

situatia de a înfrunta pierderea locomotorie, invaliditatea pe viaţă, schimbare în
activitatea socială.

39 DIN 92
- reacţia pacientului la amputaţie depinde de vârstă, ocupaţie, circumstanţele în
urma cărora suferă amputaţia, starea emoţională si mentală, suportul psihic.

- potenţial de complicaţii - la pacienţii imobilizaţi la pat, există riscul apariţiei

complicaţiilor tegumentare, gastro-intestinale, cardiorespiratorii, renale.

- anxietate - este prezentă la multi pacienţi si este legată de iminenţa

intervenţiei chirurgicale, accentuarea deformărilor, pierderea unui segment
corporal, intensificarea durerii, scăderea capacităţii de efectuare a activităţilor
cotidiene.

NOTĂ: În cazul traumatismelor severe pacienţii pot avea si probleme legate de

răspunsul sistemic, în funcţie de organele afectate. Exemplu:

- alterarea respiraţiei (pentru traumatism toracic)

- alterarea perfuziei tisulare la nivel cerebral (traumatisme cranio-cerebrale)

- alterarea senzorială (traumatisme vertebro-medulare).

Obiective

În stabilirea obiectivelor se va ţine cont de tipul si stadiul afecţiunii si ceilalţi

factori care pot influenţa realizarea lor (vârsta, starea mentală, starea emoţională
etc). În general obiectivele vor viza:

- îmbunataţirea poziţionării corpului în timpul activităţii (reeducare posturală)

- minimalizarea efectelor imobilizării (organice si psiho-sociale)

- menţinerea tonusului muscular - cresterea toleranţei la efort

- obţinerea independenţei în satisfacerea nevoilor si îndeplinirea rolului social

- prevenirea diminuării conceptului de sine (imagine de sine, imagine

corporală).

40 DIN 92
 Intervenţii

P acienti cu afectiuni congenitale Prioritati de ingrijire: supravegherea si

mentinerea functiilor vitale si vegetative, a starii de constienta, profilaxia
infectiilor, prevenirea complicatiilor.

Interventii proprii (autonome): comunicare, hidratare, alimentare, igiena,

mobilizare/transport, profilaxie, educatie.

Interventii delegate: pregatirea pentru investigatii si analize, pregatirea

preoperatorie, ingrijiri postoperatorii, administrarea tratamentului general si
local.

PacienȚi cu tendinită: -repausul regiunii -infiltra ii locale -tratament

simptomatic pentru amelioararea durerii i a inflama iei

-observarea apari iei unor semen legate de limitarea mi cării

-educa ia pacientului să evite activită ile care cauzează exacerbarea procesului

inflamator timp de 4-6 săpt.

PacienȚ i cu osteopatie deformantă: -tratament simptomatic în vederea alinării

suferin elor i a tulburărilor organice ce apar în cursul evolu iei bolii(tulburări
respiratorii,renale,cardiace)

-încurajarea pacientului să efectueze exerci ii pentru prevenirea atrofiilor

musculare i a rigidită ii articulare

-educarea pacientului: - să fie precaut în timpul mi cării pentru evitarea

fracturilor - privind importan a men inerii independen ei i a rolului social

PacienȚ i cu osteoporoză: -administrarea tratamentului medicamentos prescris

de medic

-educarea pacientului: -să efectueze zilnic mi care

41 DIN 92
-să doarmă pe un plan dur cu o pernă sub ire sub cap

-să aibă o alimenta ie echilibrată bogată în calciu i vitamine

Pacienț i cu TBC osteo-articular:

-îngrijiri pre i postoperatorii la pacien ii cu artroplastie

-îngrijiri specifice la pacientul imobilizat în aparat gipsat -administrarea

tratamentului medicamentos specific (tuberculostatice, analgezice etc)

-respectarea măsurilor de asepsie în efectuarea tehnicilor

-alimenta ie echilibrată, vitamine ț -îngrijirea riguroasă a tegumentelor

-efectuarea mi cărilor pasive pentru prevenirea atrofiilor musculare

-pozi ionarea corectă în pat ț -aplicarea măsurilor de prevenire a efectelor

imobilizării

Pacien ți cu ruptură musculară

-imobilizarea regiunii în pozi ie relaxantă,pentru rupturile incomplete

-îngrijiri pre- i postoperatorii la pacien ii cu ruptură completă, care necesită

tratament chirurgical

-administrarea tratamentului prescris de medic

Interventiile asistentei medicale in ortopedie

Interventii delegate:

- participarea si pregatirea psihica si fizica a bolnavului pentru examenul clinic

sj pentru efectuarea investigatiilor paraclinice;

- aplicarea tratamentului medicamentos prescris de medic;

- pregatirea preoperatorie

42 DIN 92
- ingrijirea postoperatorie

- ingrijirea bolnavilor imobilizati in aparat gipsat;

- ingrijirea bolnavilor operati cu proteze articulare, cu amputatie;

- prevenirea complicatiilor postoperatorii;

- recuperarea motorie a bolnavilor. Interventii autonome:

- asigurarea conditiilor de igiena; toaleta partiala a tegumentelor si

mucoaselor;

- prevenirea escarelor;

- alimentatia si hidratarea pasiva a bolnavilor dependenti;

- imbracarea i dezbracarea bolnavilor cu deficiente motorii;

- mobilizarea pasiva a bolnavilor;

- transportul pacientilor dependei;

- incurajarea i ridicarea moralului pacientilor cu aparat gipsat;

- asigurarea conditiilor de a se recrea i de a a-si practica religia;

- comunicarea cu bolnavii;

- educatia sanitara.

Pacienti cu traumatisme

la locul accidentului

→ Ajutorul de urgenţă

43 DIN 92
~ Urmăreşte scoaterea victimei din focar, asigurarea unui mediu securitar pentru
pacient.

~ Culegere de date (de la pacient dacă este constient sau de la anturaj) pentru a
afla circumstanţele traumatismului, ora, starea pacientului în momentul
producerii traumatismului.

~ efectuarea bilanţului lezional:

- examinarea segmentului anatomic afectat

- examinarea celorlalte regiuni în vederea decelării leziunilor asociate

- aprecierea stării de constienţă

- aprecierea funcţiilor vitale

- acordarea primului ajutor ţinând cont de elementele de gravitate care pun în

pericol viaţa pacientului

~ în cazul unei părţi amputate, aceasta va fi recuperată imediat si introdusă într-

un recipient cu gheaţă.

~ suprimarea durerii.

~ prevenirea complicaţiilor

~ prevenirea şocului traumatic.

~ reanimarea respiratorie primează asupra reanimării circulatorii.

Leziunile cu risc vital şi manifestările de insuficienţă respiratorie şi

insuficienţă circulatorie pot fi apreciate la locul accidentului.

→ Primul ajutor:

~ Controlul digital al cavităţii bucale la bolnavii inconştienţi şi îndepărtarea

obstacolelor.

44 DIN 92
~ Aspirarea secreţiilor din faringe şi bronhii dacă este posibil

. ~ Intubaţie traheală de necesitate.

~ Suprimarea durerii prin administrare de calmante, evitând Mialginul.

~ Infiltraţii cu Novocaină la nivelul nervilor intercostali.

~ Imobilizarea voletului şi a fracturilor - este contraindicată imobilizarea

fracturilor costale cu bandaj circular toracic pentru că reduce capacitatea de
expansiune a hemitoracelui sănătos.

~ Culcarea victimei pe partea lezată.

~ Menţinerea accidentaţilor în viaţă depinde în foarte mare măsură de

priceperea cu care cadrele medii ştiu să recunoască o leziune, ştiu să ia primele
măsuri rapid şi eficient.

b) pe timpul transportului

- poziţionare corectă a pacientului în mijlocul de transport

- continuarea măsurilor de prim ajutor; - supravegherea bpacientului

: stare de constienta, functii vitale, culoarea tegumentelor, modificari in starea

bolnavului

. c) in spital → Tratamentul şocului ~ În şocul hipovolemic se administrează

sânge; ~ Se pot administra substanţe macromoleculare Dextran 40 1000-1500 ml
sau Dextran 70 500-1000 ml.

~ În şocul hemoragic se administrează transfuzii de sânge sau plasmă izogrup -

izo Rh. De asemenea se administrează Ca gluconic 5-10 ml/zi intravenos lent.
→ Asigurarea condiţiilor de confort ale bolnavului

45 DIN 92
~ Asigurarea igienei salonului. Patul trebuie să asigure confortul maxim posibil
şi totodată, să înlocuiască anumite proteze.

~ Patul universal pentru tratamente osteo-articulare este prevăzut cu utilaje,

accesorii, care uşurează viaţa bolnavului în pat, masă reglabilă pentru
alimentaţie, citit, scris etc.

~ Salteaua este confecţionată de preferinţă din burete ce asigură o poziţie mai

comodă şi o igienă mai uşor de asigurat, nu absorb dejectele sau alte lichide
vărsate şi sunt mai uşor de curăţat şi dezinfectat.

~ Bolnavii cu fracturi tratate prin extensie continuă nu vor fi culcaţi niciodată

pe suprafeţe elastice căci orice mişcare amplificată de suportul elastic va cauza
dureri bolnavului. La aceşti bolnavi suprafaţa patului se va acoperi cu scândură
peste care se va aşeza salteaua umplută cu păr de cal.

~ Igiena aşternuturilor şi a lenjeriei de corp care vor fi schimbate ori de câte ori
este nevoie (se pot folosi cămăşi desfăcute la spate). 20

~ Toaleta frecventă sub formă de băi parţiale la pat. Se va avea grijă în special în
cazul bolnavilor cu aparate gipsate să nu se ude în timpul toaletei.

~ Igiena cavităţii bucale este necesară mai ales la bolnavii cu proteze dentare; se
impune curăţirea protezei după fiecare masă.

~ Igiena părului se va face săptămânal sau la două săptămâni.

~ Se va acorda atenţie toaletei genito-anale respectând pudoarea bolnavului.

~ Confortul bolnavului trebuie asigurat prin schimbarea pasivă a poziţiei. dacă

starea o permite, cu ajutorul unor utilaje auxiliare – ca agăţătoarele de metal sau
cele confecţionate din pânză trebuie create posibilităţi pentru ca el singur să
poată executa anumite mişcări.

46 DIN 92
~ Poziţia bolnavului în pat este determinată de natura, extinderea şi
multiplicitatea traumatismelor precum şi de metoda de tratament aplicată. ~ În
limita posibilităţilor, bolnavul trebuie întors în toate poziţiile posibile la
intervale regulate de timp.

~ Asistenta medicală va aşeza la îndemâna bolnavului soneria de semnalizare,

urinarul, bazinetul, etc.

~ Din cauza imobilizării îndelungate se va avea grijă de prevenirea micozelor

interdigitale de la membrele inferioare.

→ Prevenirea complicaţiilor

~ Procedeele de profilaxie depind în mare măsură de stare bolnavului, de gradul

în care el poate fi mobilizat pasiv sau activ, precum şi de mijloacele ajutătoare
ce stau la dispoziţie.

~ Complicaţiile ce pot apărea sunt:

o Tromboze venoase.

o Pneumonii hipostatice.

o Deformări articulare. o Tranzit intestinal perturbat.

o Escare de decubit. ~ Aceste complicaţii apar datorită comportamentului şi

neglijenţei asistentei medicale faţă de bolnavul cu fracturi.

~ Asistenta medicală are obligaţia de a preveni complicaţiile astfel:

oTrombozele venoase – se previn prin masajul uşor al membrelor şi mobilizarea
pasivă sau activă a degetelor picioarelor şi mâinilor, eventual a gambelor şi a
antebraţelor în funcţie de localizarea fracturii. Aceste mişcări înviorează
circulaţia, viteza sângelui în vase creşte, ceea ce previne coagularea
intravasculară. oEscarele de decubit

47 DIN 92
– se previn prin schimbarea poziţiei bolnavului funcţie de posibilităţi, folosirea
saltelelor antidecubit, lenjerie curată, uscată, bine întinsă, fără cute, fără resturi
în pat, evitarea contactului pielii cu metal sau cauciuc. în cazul apariţiei
escarelor de decubit

– o notă proastă pentru asistenta medicală – se va anunţa edicul şi se va pregăti

materialul necesar pentru îngrijirea plăgii.

oPneumoniile hipostatice – se previn prin ridicarea bolnavului în poziţie

semişezând şi prin gimnastică respiratorie, executată sistematic de mai multe ori
pe zi. oPentru stimularea funcţiilor pielii şi a circulaţiei cutanate, tonifierea
vaselor superficiale şi mobilizarea sistemului reticuloendotelial din ţesutul
celular subcutanat, bolnavii cu fracturi vor fi zilnic fricţionaţi cu alcool diluat pe
toată suprafaţa corpului după terminarea toaletei

. oDeformările articulare, poziţiile vicioase – pot fi prevenite prin asigurarea

poziţiei corecte în pat cu ajutorul rezemătorilor, a pernelor etc.

oTranzitul intestinal trebuie asigurat cu mijloace naturale printr-un regim bogat

în celuloză şi lichide – dacă nu se restabileşte tranzitul normal se recurge la
clismă sau în ultimă instanţă la laxative.

→ Alimentaţia bolnavului ~Bolnavilor cu fracturi trebuie să li se asigure un

aport substanţial de calorii. ~Alimentarea se va face la pat pasiv sau artificial în
funcţie de starea bolnavului asigurându-se o poziţie cât mai comodă. ~Asistenta
va respecta cu stricteţe orarul meselor, servirea caldă a alimentelor şi
prezentarea acestora cât mai estetic. ~Alimentaţia va fi echilibrată cantitativ şi
calitativ, bogată în calciu pentru a favoriza consolidarea cât mai bună şi mai
rapidă a osului fracturat.

~Asistenta va urmări în ce măsură este respectat cantitativ şi calitativ regimul

alimentar.

48 DIN 92
→ Reabilitarea funcţională

~Pe măsură ce starea bolnavului se îmbunătăţeşte, trebuie începută cât mai

devreme reabilitarea funcţională.

~Mişcările active previn atrofiile, îmbunătăţesc circulaţia şi creează condiţii mai

bune pentru noi mişcări.

~Gimnastica medicală, ergoterapia, diferitele forme ale fizioterapiei, ca şi

balneofizioterapia contribuie la restabilirea totală sau parţială a funcţiilor
motorii.

Pacienti politraumatizati

Îngrijirea bolnavilor politraumatizaţi prezintă particularităţi deosebite dat fiind

faptul că în urma politraumatismului intervin dezechilibre ale funcţiilor vitale
care duc la apariţia şocului reversibil sau ireversibil. După impact, se întrerupe
continuitatea structurilor morfologice şi se produc alterări ale funcţiilor celulare.
Dacă se intervine rapid şi prompt, şi dacă măsurile de nursing sunt bine
cunoscute, există şanse de salvare a bolnavilor care au suferit politraumatisme,
dar de cele mai multe ori intervenţia salvatoare depinde de factori multipli care o
pot împiedica:

 severitatea leziunilor

 debut brusc al evenimentelor

 lipsa de materiale sanitare, medicamente şi aparatură la locul accidentului

 traumatisme colective ş.a.

Accidentele de circulaţie sau de muncă cauzează de multe ori leziuni multiple

care interesează deodată mai multe organe sau aparate: craniul, toracele,
abdomenul, membrele, etc. Îngrijirea bolnavilor politraumatizaţi diferă de
îngrijirea bolnavilor cu traumatisme izolate deoarece interrelaţia dereglărilor

49 DIN 92
funcţionale survine în urma leziunilor multiple şi cointeresării celor mai variate
organe şi care împiedică aplicarea măsurilor obişnuite de îngrijire. Îngrijirea
bolnavilor politraumatizaţi trebuie să cuprindă:

 îngrijirea prespitalicească

 îngrijirea pentru recuperarea medicală Îngrijirea acestor bolnavi începe de la

locul accidentului. Se va efectua controlul căilor aeriene superioare şi inferioare,
se va verifica leziunea coloanei cervicale, stomacul plin, parametri vitali. Se va
trece rapid la evaluarea hemodinamicii prin identificarea pulsaţilor la arterele
mari, se va verifica tensiunea arterială, starea de conştienţă şi locul unde există
hemoragii pentru a se trece rapid la hemostază. Se va anunţa de urgenţă salvarea
antişoc unde bolnavul va fi aşezat după ce parametri vitali au fost stabilizaţi.
Măsurile de reanimare se continuă şi în timpul transportului până la spital. De
multe ori bolnavii politraumatizaţi ajung la spital în stare de şoc sau în iminenţa
şocului traumatic. Bolnavii sunt palizi, obnubilaţi sau în comă de diferite grade
cu extremităţi cianotice, tensiunea arterială prăbuşită.

Ajuns bolnavul la serviciul de primire urgenţă îngrijirile care se acordă trebuie

să respecte o serie de reguli necesare care se impun:

 dezbrăcarea şi îmbrăcarea bolnavului se va face cu mare precauţie pentru a nu

agrava sau mobiliza ţesuturile lezate

 toaleta generală şi locală se va face după reguli bine stabilite în serviciul de

urgenţă cu mare atenţie

 pansamentele efectuate corect

 imobilizările segmentelor fracturate se va face cu mare profesionalism

 oprirea hemoragiilor (o mare atenţie se va da hemostazei provizorie urmată de

cea definitivă pe care o efectuează medicul)

50 DIN 92
 calmarea durerii se face la indicaţia medicului

 recoltarea de probe biologice indicate de medic

 montarea aparaturii pentru menţinerea funcţiilor vitale

 examenele paraclinice indicate de medic vor fi efectuate cu mare atenţie

 montarea liniei venoase periferice sau centrală pe care o va efectua medicul,

iar asistentul medical îi va pune la dispoziţie materialele sanitare şi îl va ajuta la
manoperă

 recoltarea grupei sanguine

 punerea la dispoziţie a medicamentelor şi materialelor sanitare necesare

 asigurarea oxigenului pe sonda nazală sau cort nazal

 punerea la dispoziţie a trusei de urgenţă completă

 calmarea durerilor cu medicaţie la indicaţia medicului

 prevenirea infecţiilor prin toalete aseptice a plăgilor, curăţarea de eschile sau

alte materiale încorporate

 efectuarea însămânţărilor bacteriologice pe mediu de cultură din plăgi la

indicaţia medicului

 administrarea medicaţiei la indicaţia medicului 22

 profilaxia antitetanică în funcţie de gradul de imunizare a bolnavului cu

anatoxina tetanică la cei vaccinaţi complet sau cu ser antitetanic sau şi ser
antigangrenos în funcţie de indicaţie

Amplasarea bolnavilor în saloane Bolnavii conştienţi şi cu funcţii vitale stabile

sunt amplasaţi în saloanele din secţiile de chirurgie şi ortopedie. Bolnavii cu
stare de şoc, cu alterarea majoră a funcţiilor vitale sunt amplasaţi în saloanele

51 DIN 92
din terapie intensivă. La cei conştienţi se va ţine cont de starea lor şi de ambianţa
psihică a saloanelor deoarece bolnavii în afară de traumatismele corporale au şi
pierderi materiale sau morale importante. Unii bolnavi şi-au pierdut
aparţinătorii, pe cei apropiaţi, alţii sunt victimele tentativelor de sinucidere. Unii
bolnavi conştientizează că vor rămâne infirmi pe viaţă şi asta le afectează foarte
mult psihicul şi în aceste situaţii pot apărea şi boli psihice cu repercursiuni
dramatice. Asistentul medical în aceste situaţii trebuie să fie aproape de bolnav,
să îl consoleze, să îi asigure maxim de confort şi să le imprime ideea stării de
siguranţă perfectă. Asistentul medical este obligat să prezinte o atitudine
hotărâtă şi serviabilă, o prezentare şi ţinută corectă care să convingă bolnavul
traumatizat asupra faptului că se va face tot posibilul pentru vindecarea şi
reabilitarea lui. Pe parcursul internării cu spitalizare lungă asistentul medical
trebuie să ajute medicul pentru a imprima bolnavului cât mai mult optimism,
pentru încadrarea lui în viaţa socială. Starea psihică influenţată a bolnavului îl
face mai agitat, mai nemulţumit sau chiar are perioade în care jigneşte
personalul medical datorită complexului suferinţei sale. Toate aceste manifestări
nu trebuie să influenţeze nici asistentul medical nici medicul. Amplasarea
corectă în saloane a bolnavilor are o mare importanţă şi pentru restul bolnavilor
existenţi în salon. Bolnavii neliniştiţi, agitaţi, cu insomnii trebuie amplasaţi în
saloane cât mai mici pentru a deranja cât mai puţin ceilalţi bolnavi. Pentru aceşti
bolnavi se solicită consult de specialitate.

Îngrijiri speciale ale bolnavilor politraumatizaţi Bolnavii politraumatizaţi critici

sunt internaţi în secţii de terapie intensivă, iar cei cu constantele vitale păstrate şi
care nu sunt în stare critică sunt internaţi în secţiile de ortopedie sau chirurgie în
funcţie de afecţiune. Saloanele cuprind 3-4 paturi. Patul bolnavului va fi adaptat
după natura şi gravitatea traumatismelor. Există paturi speciale destinate acestor
bolnavi şi se numesc paturi mobile articulare care pot fi mobilizate în mai multe
poziţii, cu anexe corespunzătoare. Somiera patului este articulară şi este

52 DIN 92
acţionată cu motoare electrice cu turaţie redusă, care pot fi mânuite chiar de
bolnavi fără a recurge tot timpul la personalul de îngrijire. Saltelele sunt speciale
cu pernă de aer sau apă antiescare care se mobilizează încet tot timpul. Peste
saltea se aşează o husă resistentă din pânză. Pernele au dimensiunea de 55/75cm.
Se folosesc de obicei două perne în funcţie de necesităţi sau dorinţele
bolnavului. Lenjeria de pat se compune dintr-un cearceaf, două feţe de pernă, o
husă de pătură, o muşama şi o aleză sau traversă. Ca şi anexe ale patului pot fi
folosite şi rezemătoarele de spate, saci de păr de cal de formă cilindrică care se
aşează sub genunchi. Colacul de cauciuc se introduce sub bolnav pentru a
preveni escarele de decubit în situaţia când nu există saltele pneumatice. Se mai
folosesc şi colaci de vată, spumă de latex care servesc la prevenirea escarelor la
nivelul călcâielor, coatelor, regiunea occipitală, maleole externe. Pernele elastice
se utilizează pentru asigurarea unor poziţii forţate. Agăţătoarele sunt anexe
importante sau prefabricate de care se ajută bolnavii pentru efectuarea unor
mişcări active în pat. Cele mai folosite paturi sunt cele cu somieră tare şi cu
saltele antidecubit sau cu apă. Bolnavii cu fracturi tratate prin extensie nu vor fi
culcaţi niciodată pe suprafeţe elastice deoarece orice mişcare amplificată de
suportul elastic, va provoca dureri mari. Aceşti bolnavi vor fi aşezaţi pe saltele
antidecubit. După ce perioada critică a bolnavului politraumatizat a trecut şi
bolnavul are parametrii vitali stabili, el va trebui mobilizat cât mai repede pentru
a preîntâmpina complicaţiile care apar în decubit dorsal prelungit: pneumonia
hipostatică, cistita, cistopielita, escare de decubit, tromboflebita. Poziţia
bolnavului în pat este determinată de natura, extinderea şi multiplicarea
traumatismelor, cât şi de metoda de tratament care s-a aplicat sau se mai aplică.
Bolnavul va fi mobilizat în pat din decubit dorsal în lateral drept şi stâng la
intervale de căteva ore. Pentru o bună respiraţie a bolnavului se preferă poziţia
semişezândă cu ajutorul rezemătoarelor. Gimnastica medicală este indicată tot în
această perioadă, cu exerciţii de respiraţie cu destinderea cutiei
toracice( pacientul va fi pus să tuşească), va fi tapotat pe spate şi se efectuează

53 DIN 92
masaj combinat cu gimnastică a membrelor dacă nu sunt fracturate. Se vor
mobiliza pasiv şi activ toate articulaţiile libere. Suprafeţele patului vor fi în
permanent netede, schimbarea lenjeriei patului şi bolnavului va fi făcută cu mare
prudenţă şi încet pentru a nu provoca dureri bolnavului. Toaleta zilnică a
bolnavului se va face la pat. Se va începe cu extremitatea cefalică, torace,
abdomen, membre superioare, spate, membre inferioare şi organele genitale. O
mare atenţie trebuie acordată igienei interdigitale ale picioarelor care sunt
predispuse la micoze. Nu vor fi mobilizate membrele care prezintă tromboze
până la tratarea lor, iar igiena locală se va face cu mare precauţie. Bolnavii vor fi
serviţi la pat cu bazinetul sau plosca în condiţii de igienă perfectă după care se
va face toaleta organelor locale. O parte din bolnavi cu fracturi ale bazinului
prezintă sondă vezicală care va fi întreţinută şi schimbată în condiţii de asepsie
pentru a preîntâmpina infecţile urinare. Alimentaţia bolnavilor politraumatizaţi
Se va calcula permanent cantitatea de calorii necesară politraumatizatului care
este apanajul medicului curant. Asistentul medical va administra hrana, va
urmări modul cum o primeşte bolnavul, cantitatea ingerată, apetitul cât şi
tranzitul intestinal. Dacă funcţiile vitale ale bolnavului sunt echilibrate
compoziţia şi valoarea calorică a alimentelor nu necesită indicaţii deosebite. Se
va avea grijă pe cât posibil să se respecte preferinţele individuale, iar pentru a
preveni inapetenţa, alimentele vor fi servite calde şi apetisante. P e bolnavii care
nu se pot alimenta singuri, asistentul medical îi va ajuta sau va face manopera
integral, în caz de imposibilitate de alimentaţie (traumatism facial, intubaţie
orotraheală) sau intoleranţă gastrică, aceştia vor fi alimentaţi parenteral. În cele
mai multe cazuri bolnavii politraumatizaţi vor fi alimentaţi mixt: per os sau pe
sonda de aspiraţie gastrică şi parenteral. Şi în situaţia alimentaţiei parenterale se
vor asigura toate principiile alimentare (proteine, lipide, glucide). Supravegherea
bolnavilor Asistentul medical va fi cel care va monitoriza permanent bolnavul
începând de la internare pentru a şti să recunoască rapid o complicaţie sau
apariţia şocului, care trebuie să o comunice medicului. Parametrii vitali vor fi

54 DIN 92
monitorizaţi permanent (tensiunea arterială, pulsul, respiraţia, diureza,
temperatura, culoarea tegumentelor). Va fi monitorizată zilnic diureza, deoarece
există riscul instalării rinichiului de şoc care este prevestită de instalarea
oliguriei. Densitatea urinii va fi luată în considerare din fiecare urină. Tot
asistentul medical va efectua şi nota în fiecare foaie de observaţie clinică
bilanţul hidric (intrările de lichide şi ieşirile). Bolnavul politraumatizat este
susceptibil permanent la dezechilibre hidroelectrolitice şi de aceea el va fi
urmărit şi prin ionograma sanguină care se va efectua zilnic până la echilibrare
hidroelectrolitică. Pe parcursul internării bolnavul traumatizat este vulnerabil la
orice complicaţie pe care asistentul medical trebuie să o sesizeze şi să anunţe
medicul: hemoragii interne, ruptură de splină în doi timpi, insuficienţe de
organe, şoc, pneumo sau hemotorace, embolii pulmonare sau cerebrale, pareze,
paralizii, emfizem subcutanat, sindrom dispeptic, incontinenţă urinară, retenţie
urinară, hematurie posttraumatică, stupor, comă, etc. Reabilitarea funcţională
După ce a trecut perioada critică şi bolnavul s-a reechilibrat biologic,
hemodinamic şi funcţional urmează perioada de reabilitare funcţională. Este
necesară gimnastica medicală prin mişcări active care să prevină atrofiile şi să
îmbunătăţească circulaţia generală. Pe lângă gimnastica medicală sunt necesare
aplicaţii de ergoterapie, diferite forme adecvate de fizioterapie şi balneoterapie
pentru recuperarea funcţiilor motorii. Bolnavul politraumatizat este vulnerabil la
infecţii nozocomiale. De aceea se vor lua toate măsurile pentru a preîntâmpina
orice infecţie, manoperele vor fi efectuate atent şi cu mare profesionalism.
Personalul medical care îngrijeşte aceşti bolnavi trebuie să cunoască bine
normele de protecţie a muncii pentru a evita pericolul de infecţie atât pentru el
cât şi pentru bolnavi.

ÎNGRIJIREA BOLNAVULUI CU APARAT GIPSAT → Imobilizarea prin

aparat gipsat ~ Pentru asistentele medicale sunt interzise manevrele brutale de
reducere a fracturilor. ~ Se admite doar axarea membrelor cât mai aproape de

55 DIN 92
poziţia lor normală, prin manevre de tracţiune în ax. ~ Când relaxarea
membrului nu se poate obţine prin tracţiune blândă este preferabil ca
imobilizarea de urgenţă să se execute păstrându-se poziţia anormală provocată
de accident, urmând ca reducerea să se facă de către specialist în clinici
specializate. ~ Înfăşarea nu va fi prea strânsă pentru a nu stânjeni circulaţia
sângelui. ~ Feşele gipsate se prepară din gips, material de suport (faşă) şi apă. ~
Gipsul – sulfat de calciu natural, calcinat. Are proprietatea de a se întări după ce
a fost udat cu apă. Se prepară într-un strat foarte subţire pe faşa desfăcută, care
apoi se rulează uşor strâns. ~ Se folosesc curent feşe de 10 cm, iar pentru atele
feşi de 15 cm şi 20 cm. Pentru degete se pot folosi feşe mai înguste de 3-5 cm.
→ Prepararea unei feşe gipsate: ~ Ca material se foloseşte faşa de tifon de 10 cm
lăţime care se desfăşoară pe plan neted pe o porţiune de 50 cm. ~ Pe faşa
desfăcută se presară un strat de gips ce se întinde cu partea cubitală a mâinii
stângii în grosime uniformă de 1-2 mm pe toată suprafaţa feşii. ~ Cu mâna
dreaptă, faşa cu gips se înfăşoară nu prea strâns, după care se repetă manevrele
până se obţine faşa gipsată cu diametru de 8-10 cm. → Confecţionarea unei atele
gipsate:

~ Atela gipsată se poate confecţiona atât din feşe gipsate în prealabil (conform
tehnicii de mai sus), cât şi din metraj de tifon pregătit pe diferite dimensiuni. ~
Se apreciază dimensiunile în lungime şi în lăţime în funcţie de segmentul pentru
care urmează să fie folosită. ~ Se desfăşoară faşa şi se presară stratul de gips,
uniform, pe o grosime de 1-2 cm, după care se aşează o a doua foaie de faşă
peste stratul de gips. ~ Manevra se repetă până se suprapun 5-20 straturi de faşă.
~ Atela obţinută astfel se împătureşte în două în lungime şi apoi iar în două
repetând manevra până se obţine un pachet gipsat. → Aplicarea atelei gipsate: ~
Înainte de aplicare cu scopul imobilizării unui segment, faşa gipsată sau atela
gipsată se introduce într-un vas cu apă la temperatura camerei şi în cantitate
suficientă ca să le acopere bine. ~ Îmbibarea cu apă a feşii gipsate este uniformă

56 DIN 92
şi este terminată atunci când din vas nu mai ies la suprafaţă bule de aer. ~
Stoarcerea se face prin răsucire uşoară a feşii gipsate sau a pachetului gipsat
pentru ca odată cu apa scursă să nu se piardă şi gipsul. ~ După ce se scoate din
apă atela gipsată se întinde de la capete şi se netezeşte suprafaţa pentru a nu
rămâne asperităţi. ~ Atela gipsată se aplică peste regiunea anatomică ce necesită
imobilizare şi se fixează cu faşa gipsată cu circulare (se confecţionează aparat
circular). ~ Se începe cu aplicarea unei atele care după întărire este un element
mai rezistent de susţinere a întregului aparat gipsat. ~ Se confecţionează din feşi
gipsate de 10 cm sau mai late sau din metraj de tifon gipsat – în funcţie de
necesităţi. ~ În mod excepţional se foloseşte în prealabil învelitoarea protectoare
a segmentului de corp pe care se aplică faşa gipsată, deoarece din cauza stratului
de vată, cu timpul aparatul gipsat devine larg şi ineficient. Se preferă aplicarea
feşilor direct pe piele sau cel mult cu un strat de tifon. ~ Se pot pune mici perniţe
de vată la nivelul proeminenţelor osoase – călcâie, maleole, regiunea
sacrolombară etc. ~ Aparatul gipsat nu trebuie să fie prea gros, dar totuşi trebuie
să fie suficient de rezistent şi trebuie să prindă întotdeauna atât articulaţia de
deasupra, cât şi cea de dedesubtul unei fracturi. → Principiile unei imobilizări
corecte: ~ Asigurarea funcţiilor vitale are prioritate faţă de alte manevre. ~ Se va
căuta obţinerea unei axări relative a segmentului de imobilizat, prin tracţiune
atraumatică şi progresivă în ax în momentul aplicării imobilizării. ~ Pentru a
avea siguranţa că fractura nu se deplasează nici lateral, nici în jurul axului
longitudinal, imobilizarea trebuie să prindă în mod obligatoriu articulaţiile
situate deasupra şi dedesubtul focarului de fractură. ~ Imobilizarea trebuie să fie
adaptată reliefului anatomic al regiunii accidentate. ~ Aparatul gipsat sau atela
de imobilizare nu trebuie să fie compresive pentru a nu îngreuna circulaţia
sanguină într-un segment în care există deja tulburări circulatorii secundare
traumatismului. Aparatele gipsate trebuie lăsate să se usuce (24 ore). →
Complicaţiile imobilizării gipsate: ~ Leziunile tegumentare datorate firimiturilor
de gips. Escare. ~ Compresiuni pe proeminenţele osoase. Anchiloze, atrofii,

57 DIN 92
poziţii vicioase. ~ Macerarea tegumentelor. INGRIJIREA PACIENTULUI: -
urmarirea miscarilor si segmentelor distale(degete) - observarea culorii
tegumentelor, - sesizarea medicului la aparitia furnicaturilor, paresteziilor,
presiunii la nivelul memrrului afectat - observarea aparitiei sangelui , puroiului
la nivelul plagii; - ajutarea pacientului in satisfacerea nevoilor fundamentale; -
prevenirea complicatiilor datorate imobilizarii - educatia pacientului: -
necesitatea folosirii mecanismelor auxiliare (carjă, baston) în deplasare pentru
protejarea membrului lezat, în timpul consolidării. - modul de efectuare a unor
miscări fără a prejudicia procesul de vindecare - consecinţele sprijinirii precoce
pe membru afectat - necesitatea respectării repausului la pat si a indicaţiilor
medicului 25

- exerciţii în perioada de recuperare.

A, B, C - deplasare prin pendularea membrelor; D - deplasare pe scari

Hematom

Proliferare celulara

Formare de calus

Osificare calus

Consolidare si remodelare

Pacienti cu tractiune, extensie

- verificarea frecventă a dispozitivului de tractiune (cablurile să treacă prin

mijlocul rolelor scripetelui; greutăjile să atarne libere; cadrul si barele patului să
nu stanjenească aparatul) Fig. 12 - verificarea pozi|iei membrelor in functje de
tracjiune - plasarea unei paturi făcute sul sub membrul afectat - plasarea unei
perne pentru a împiedica alunecarea - urmărirea culorii si temperaturii
membrelor, sesizarea oricăror modificări apărute - aplicarea măsurilor de

58 DIN 92
prevenire a complicatiilor imobilizării - ajutarea pacientului in satisfacerea
nevoilor fundamentale - suport psihic: - încurajarea pacientului - îndepărtarea
sentimentului de neputinţă - educaţia pacientului: - necesitatea tracţiunii pentru
vindecarea membrului afectat - modul de realizare a amplitudinii miscărilor
permise - pozitionarea corectă a corpului în timpul tracţiunii.

Pacienti cu amputatie - suport psihic al pacientului si familiei - încurajarea

pacientului să-si privească bontul - mod de abordare a implicaţiilor psiho-sociale
a amputaţiei - existenţa posibilităţii de protezare - existenţa fenomenului de
„membru fantomă" care poate fi ignorat în cazul protezării - educarea
pacientului: - mod de pansare a bontului - prevenirea contracturilor
prin poziţionarea corectă a segmentului.

FRACTURI, LUXATII, ENTORSE PRIM AJUTOR

LEZIUNI OSTO-ARTICULARE Sunt leziunile cele mai frecvente in accidente

rutiere, casnice sau indiferente, de mare diversitate si cu grade diferite de
gravitate. Primul ajutor este posibil, obligatoriu si – cu toata diferenta dintre
leziuni – mult asemanator. Acest ajutor este unitar: reducere, imobilizare,
transport. Deci se vor deosebi fracturile de entorse si luxatii, fara radiografie.
Entorsele Sunt leziuni periarticulare (in jurul unei articulatii) produse prin
miscari brutale, neobisnuite, fortate ale capsule articulare si ale ligamentelor,
printr-o mobilizare dincolo de miscarea normal a articulatiei. In functie de
violenta impactului, entorsele pot fi: a. Usoare ( gr. I ) – fara leziuni vizibile dar
cu durere persistenta. Pot aparea semnele inflamatiei locale: rubor (roseata),
dolor (durere) si tumor (edem sau umflatura) b. Medii si grave (gr. II si III) –
semnele de gradul I se amplifica cu miscari anormale in articulatii datorate
rupturilor ligamentare si capsulare; apare un element in plus: umflatura este

59 DIN 92
exagerata datorita hematomului produs (hemoragie locala). Caracteristic pentru
entorse, indiferent de gravitatea lor, este

INTEGRITATEA ARTICULATIEI SI A OASELOR. Primul ajutor consta in

imobilizarea articulatiei respective cu ajutorul unei fese si un presnit alcoolizat.
Ulterior este important repausul articulatiei cateva zile. Luxatiile Au acelasi
mecanism de producere ca entorsele, cu ruptura capsulei si a ligamentelor
articulare, capetele osoase iesind in afara articulatiei. Miscarea in articulatie este
imposibila si nu trebuie fortat acest lucru. Este posibila asocierea luxatiei cu
fracturi sau fisuri ale vaselor articulatiei. De aceea, orice luxatie de orice fel,
trebuie imobilizata fara interventii – uneori periculoase. In functie de gradul lor,
luxatiile sunt: a. Subluxatii – usor de redus b. Luxatii adevarate – cu deformari
locale vizibile si greu de redus Cele mai frecvente luxatii intalnite in practica
curenta: a. Luxatia temporo-mandibulara b. Luxatia umarului (scapula-
humerala): este cea mai des intalnita, cel mai des recidivanta, foarte dureroasa;
daca nu se reduce, se imobilizeaza in pozitia in care se luxeaza c. Luxatia
soldului (coxo-femurala): trebuie redusa la spital, imobilizare provizorie Ele pot
aparea si la alte articulatii: mana, degete, cot, genunchi… Primul ajutor consta
in: o calmarea durerilor (numai injectabil) deoarece luxatiile de care am amintit
se reduc sub anestezie generala pentru a se realiza relaxarea musculara o
imobilizare provizorie in functie de articulatia afectata (asemanator fracturilor)
Se pot complica de la inceput cu fracturi, leziuni vasculare sau nervoase, leziuni
capsulare si ligamentare ce se interpun in articulatie, ceea ce face ca reducerea
sa nu se obtina si sa necesite interventie chirurgicala.

Fracturile - intreruperea partial (fisura) sau totala a continuitatii unui os din

cauza unui traumatism. - alaturi de plagi si contuzii, fracturile sunt leziuni mai
frecvente, mai grave, cu evolutie mai indelungata, cu terapie cel mai adesea
chirusrgicala, cu posibilitati de complicatie, chiar pe viata. - orice fractura

60 DIN 92
trebuie considerate si tratata cu seriozitate, nu superficial. Indifferent de
mecanismul de producer, fracturile pot fi:

I. a. fracturi inchise – fara rana a tegumentelor

b. fracturi deschise – cu leziuni ale pielii, cu sangerari si uneori cu strapungeri

de catre fragmentele osoase II. a. fracturi simple – cu o singura linie de fractura
b. fracturi duble – cu mai multe fragmente Semnele fracturilor sunt: - mobilitate
anormala intr-un segment osos, pana acum rigid. - crepitatii osoase la nivelul
oaselor fracturate - lipsa transmiterii miscarilor pe intregul traect al osului
fracturat (seg inf. nu mai raspunde miscarii) - denivelare la palpare la nivelul
fracturii - durere puternica ce poate fi in punct fix sau la nivelul intregului
membru - impotenta functionala a membrului fracturat 30

- daca este fractura deschisa – leziuni ale tesuturilor moi, tegumentelor, plagi -
sangerari In primul ajutor al fracturilor tinem seama de: - atentie prioritara
leziunilor asociate fracturii (daca exista) care ameninta viata (starea functiilor
vitale) - se efectueaza hemostazia (oprirea hemoragiei in leziunile sangerande,
mari) – la fracturile deschise - daca pacientul este socat prestam manevrele de
desocare Incepand cu aceste principii ce trebuiesc respectate, inlaturam
dictonul: “sa nu ridicam un accidentat neglijat, sa nu transportam un muribund si
sa nu ajungem la spital cu un mort”. Daca starea generala a accidentatului
permite primul ajutor al fracturii, acesta va cuprinde: - reducerea fracturii (in ax)
– daca se poate - imobilizare provizorie - transport imediat la un serviciu de
specialitate Nici un fracturat nu este mobilizat, transportat, fara imobilizare
provizorie care impiedica miscarile in focarul de fractura, reducand durerea, deci
combatem socul. Imobilizarea provizorie, ca si cea definitive, respectiv
imobilizarea articulatiilor supra si subadiacente focarului de fractura. Fractura de
antebrat - necesita imobilizarea pumnului si a cotului Fractura de humerus –
necesita imobilizarea umarului si a cotului Fractura de gamba (tibia si peroneul)
– imobilizarea articulatiei genunchiului si a gleznei Fractura de femur – va

61 DIN 92
imobiliza articulatia soldului si articulatia genunchiului Imobilizarile provizorii
se executa cu atele speciale: atele Kramer (confectionate din sârma) , atele
pneumatice (gonflabile) , atele vacuum. In cazuri deosebite cand aceste mijloace
lipsesc, se pot folosi atele improvizate (bucati de scandura, bastoane, bete,
cartoane) ce vor fi aplicate peste haine (ca sa nu jeneze) sau infasurate in vata si
tifon, panza sau tot ce este la indemana; se fixeaza pe membrul fracturat cu
ajutorul unor fese sau cordoane. Membrele fracturate vor fi intinse in axul lor
astfel: - membrul superior indoit in unghi drept din cot – imobilizat in intregime
(de la umar pana la palma) sau in lipsa unei atele, cu o esarfa legata de dupa
ceafa sau intr-un bandaj ce il fixeaza de torace – tip Dessault. - pentru fracturile
superioare ale humerusului – membrul superior tot asa indoit din cot in unghi
drept – Dessault – sau se poate imobiliza tip veston (se incheie nasturii la haina
si se introduce mana intre nasturii vestonului) toracele fiind folosit drept atela de
baza. - membrul inferior se imobilizeaza intins – cu atele – sau se foloseste
membrul inferior sanatos drept atela de sprijin, legandu-se cele doua picioare
alaturate cu fese. - fractura de clavicula – trebuie imobilizata pentru ca cele doua
capete osoase sa nu traumatizeze vasele sanguine subclaviculare; membrele
superioare in unghi drept la cot si se pune o esarfa fixate cu ac de siguranta in
jurul umarului opus (in axila un rulou de vata cu talc) – - fracturile coloanei
cervicale – sunt periculoase, provocand prin mobilizarea in focar paralizii
definitive sau moarte subita. Se imobilizeaza cu “guler cervical” special –
coleret cuvical – sau improvizat cu doua paturi groase rulate in dreapta si in
stanga gatului si capului. - fracturile de coloana dorso-lombara – sunt foarte
dureroase in punct fix. Sunt periculoase pentru ca pot leza maduva si produce
paralizii grave. Imobilizarea se face prin introducerea unei scanduri sub
accidentat si apoi asezarea acestuia pe un plan dur (daca se poate un sul sub
coloana in punctual dureros). Nu se face flexie anterioara pentru a nu se leza
maduva – paralizie definitorie. - fracturile de bazin – sunt periculoase prin
phematroamele ce pot aparea. In special aceasta fractura nu se imobilizeaza; se

62 DIN 92
calmeaza durerea (cum??? Cu ce???) si se fixeaza accidentatul intre doua paturi
rulate sul, de la torace la coapse in partile laterale. - fracturile costale nu se
imobilizeaza. Exceptie situatia voletului costal Voletul costal este minimum
dubla fractura la doua coaste învecinate. Imobilizarea se face prin înfundarea
zonei respective împiedicând astfel miscarile segmentelor la acest nivel.
Semnele si simptomele constau în dificultatea respiratiei, miscarea paradoxala a
segmentului (în inspir când toracele se destinde fragmentul se înfunda; la expir
când toracele se micsoreaza fragmentul se deplaseaza spre exterior), durere,
cianoza.

Imobilizarile provizorii in tipurile de entorse, luxatii sau fracturi enuntate mai

sus, sunt obligatorii in acordarea primului ajutor, insotite de un transport rapid
cu confort si supraveghere la un serviciu de specialitate. Principiul esential: “in
primul rand sa nu faci mai rau si abia apoi sa salvezi”. Pacientul cu o fractura sa
nu ajunga la spital cu doua fracturi; cel cu fractura inchisa sa nu ajunga cu
fractura deschisa sau cel cu fractura de coloana sa nu ajunga paralizat. De ce
imobilizarea provizorie este obligatorie in acordarea primului ajutor: - pentru a
mentine axarea membrului fracturat cat mai corecta - pentru a reduce durerea -
pentru a evita miscari ce pot produce lezarea vaselor (hemoragii), lezarea
nervilor (paralizii), perforarea tegumentelor si transfoarmarea in fracturi
deschise.

Profilaxaia antitetanica Este o măsură de urgen ă dar se poate face i la e sntionul

următor(spital) ț ș ș Se face profilaxia antitetanică la orice plagă care s-a produs
în urmă cu 6-9 ore -se aplică diferen iat: ț La persoanele sigur vaccinate sau
revaccinate se administrează: ATPA=anatoxină tetanică, intramuscular 0,5 ml.o
singură doză, la aceste persoane nu se administrează ser antitetanic, excep ie fac
politraumatiza ii gravi cu stare ț ț de oc i hemoragie, la care se administrează o
doză unică ser antitetanic 3000-15.000UAI. ș ș -la persoanele nevaccinate sau cu
vaccinări incomplete :-ser antitetanic 3000-15000UAI intramuscular în doză

63 DIN 92
unică după desensibilizare -ATPA intramuscular în altă zonă decât serul
antitetanic in doză de o,5 ml. Schema de desensibilizare: -se injectează
subcutanat 0,1ml. Sol 1/10 Ser antitetanic+ ser fiziologic.Se a teaptă 30min. ș
Dacă nu apar reac ii locale i generale se injecteză subcutanat încă 1 ml ser
antitetanic.Se a teaptă 30min. ț ș ș Dacă nu apar reac ii locale i generale se
administrează restul cantită ii de ser antitetanic ț ș ț Asistenta medicală va avea
pregătită trusa de urgen ă pentru tratarea eventualelor accidente serice( oc ț ș
anafilactic)

Imobilizarea definitiva a fracturilor

Tipuri de imobilizare definitiva : I. Metoda ortopedica se indica în fracturile

simple cu sau fara deplasare i ș se efectueaza prin: • reducerea fracturii sub
anestezie locala sau generala medicul stabileste; reducerea se face prin extensie -
tractjune si contraextensie; • imobilizare in aparat gipsat, care trebuie sa
întruneasca urmatoarele calitati: • sa fie bine mulat; • sa cuprinda articulatja
de deasupra si dedesubtul focarului de fractura; • sa lase extremitafile
membrelor libere pentru a se asigura circulatia; sa nu fie prea strans; sa fie
aplicat Tn pozifie functionala. • dupa scoaterea aparatului gipsat recuperearea
functionala. II. Metoda extensiei continue se foloseste în cazul fracturilor
complicate cominutive cu traiect oblic sau spiroid si cu deplasare. • Mijloace
de extensie: sistem compus din bro a, potcoava, cablu, scripeti, ș greutati. •
Contraextensia se realizeaza prin înclinarea patului i greutati. ș • Extensia
continua poate dura 2 - 3 saptamani reducerea facandu-se treptat. • Atele
speciale: tip Braun- Bohler, tip Rieunau, cu tractjune bipolara. III. Metoda
functionala de tratament urmareste salvarea vietji bolnavului fara a trata
fractura. IV. lnterven ia chirurgicala ț este o metoda de tratament indicata în : •
fracturi care nu se pot reduce, fracturi asociate cu leziuni ale vaselor si nervilor,
fracturi cu multiple focare.

Traumatismele cranio- cerebrale

64 DIN 92
Prin traumatism cranio-cerebral se înţelege totalitatea fenomenelor clinice şi/sau
paraclinice care apar ca urmare a acţiunii unui agent traumatic asupra cutiei
craniene şi a conţinutului acesteia. Traumatismul cranio-cerebral poate fi închis
sau deschis (în care caz există o comunicare directă sau indirectă cu mediul
extern). Mecanismele traumatice fizice pot determina : — leziuni ale scalpului
(excoriaţii, echimoze, plăgi); — leziuni ale cutiei craniene (fracturi); — leziuni
cerebrale (contuzie, dilacerare, hematom intracerebral, edem cerebral); —
leziuni extracerebrale (hematom epidural = revărsat sanguin între tabla internă
craniană şi duramater; hematom subdural = revărsat sanguin între dura- mater şi
suprafaţa creierului; meningită seroasă = revărsat lichidian subdural).
Bineînţeles că îa majoritatea cazurilor de traumatism cranian este vorba de o
asociere a leziunilor enumerate. Traumatismele cranio-cerebrale închise
Comoţia cerebrală este caracterizată prin abolirea bruscă a cunoştinţei, survenită
imediat postimpact, însoţită sau nu de modificări tranzitorii ale funcţiilor
vegetative şi vitale (T.A., tahicardie, scurtă apnee). Fenomenul este de scurtă
durată - câteva minute - şi total reversibil, deoarece nu-i corespunde o leziune
organică. Primul ajutor • Accidentatul va fi menţinut în repaus culcat şi va
beneficia de transport corespunzător (de preferat cu autosanitara), deoarece la
toţi traumatizaţii cranio-cerebrali există riscul instalării unei come. • Fenomenele
sunt total reversibile fără tratament, necesită doar repaus fizic şi psihic. • Dacă
este vorba de un bolnav labil psihic se pot administra sedative sau tranchilizante
şi somnifere 2-3 zile (diazepam, nozinan, luminai). Atenţie asupra faptului că un
accidentat considerat ca un simplu comoţionat cerebral poate să aibă totuşi o
leziune intracraniană neevidentă clinic şi care se poate manifesta clinic peste
câteva ore sau zile. De aceca, fără să alarmeze accidentatul, i se atrage atenţia ca
la apariţia oricărui semn ca: cefalee persistentă, vărsături, vertije etc. să se
prezinte cât mai urgent într-un serviciu neurochirurgical. Contuzia cerebrală
este o afecţiune cranio-cerebrală traumatică, în care există leziuni
anatomopatologice ale creierului. Contuzia cerebrală poate fi de diferite grade:

65 DIN 92
minoră, moderată, gravă. Simptome, semne- manifestari de dependenta •
Abolirea sau alterarea stării de conştienţă cu durata de una sau câteva ore
(contuzia cerebrală minoră) până la 24 ore (contuzia cerebrală moderată).
Alterări profunde şi de lungă durată ale stării de conştienţă = comă prelungită
(contuzia cerebrală gravă). • Modificări tranzitorii de puls, respiraţie, tensiune
arterială, vărsături (contuzie minoră): —dispnee, tahicardie, rar oscilaţii ale T.A.
(contuzia cerebrală moderată), —alterări importante ale funcţiilor vegetative şi
vitale (domină perturbările respiratorii cu încărcare traheobronşică, dispnee tip
Cheyne-Stockes, Kussmaul, hipertermie, tahicardie (rar bradicardie), vărsărturi,
puseuri de hipertensiune (contuzie gravă). — deglutiţie dificilă sau abolită
(contuzii grave). » Semne neurologice inconstante: modificări de reflexe, abolire
de reflex plantar (contuzie minoră), redoare a cefei, asimetrie de reflexe
miostatice, exstensie a halucelui, pareze oculomotorii (contuzie moderată),
sindrom bipiramidal egal sau inegal, uneori crize convulsive generalizate,
perturbări tonigene = rigiditate prin decerebrare (contuzie gravă). Semne
oftalmologice: midriază bilaterală sau mioză (egală sau ingelă), mişcări
pendulare ale globilor oculari (contuzie gravă). • în staţionare se poate pune în
evidenţă lichidul cefalorahidian: — rozat sau clar (contuzie minoră); —
sanguinolent sau rozat (contuzie moderată), — intens sanguinolent (contuzie
gravă). Observaţie: lichidul cefalorahidian nu respectă întocmai gradul contuziei
cerebrale. Are o netă valoare practică orientativă şi o certă valoare în evoluţia
leziunii; menţinerea modificărilor în timp arată persistenţa leziunii; reducerea
modificărilor arată o normalizare a procesului. • Alte semne care pot persista în
toate formele de contuzii: cefalee, ameţeli, vertije, uneori vărsături. De reţinut:
gradul de contuzie cerebrală, pornind de la cea medie, se identifică pe baza
profunzimii comei. Profunzimea comei se apreciază cel mai uşor şi mai practic
în funcţie de precizarea abolirii timpilor deglutiţiei. Precizarea modificării
reflexului de deglutiţie este deosebit de importantă pentru a aprecia gradul de
profunzime a 33

66 DIN 92
comei şi adâncirea acesteia. Urmrirea dereglării timpului bucal al deglutiţiei dă
relaţii valoroase asupra evoluţiei progresive sau regresive a comei, atunci când
este examinat succesiv. Urmărirea se face prin introducerea de lichid în cavitatea
bucală a bolnavului. Întâi nu se constată decât o mişcare mai mult sau mai puţin
adaptată a buzelor la contactul cu recipientul. Când coma devine mai profundă,
se observă cum lichidul este păstrat în gură mai mult timp, înainte de a fi dirijat
către faringe. Într-un grad mai avansat al comei, lichidul stă timp îndelungat în
gură, fără să declanşeze mişcări de deglutiţie, scurgându-se apoi în afara
cavităţii bucale prin comisuri. Într-un stadiu şi mai avansat, lichidul poate
pătrunde în faringe, fără însă ca această pătrundere să fie controlată de
activitatea reflexă. În coma de profunzime medie, atingerea buzelor cu lingura
nu declanşează mişcarea de apucare a alimentelor. Lichidele introduse în gură
sunt înghiţite dar, pe măsură ce coma se adânceşte, deglutiţia devine mai
dificilă. Primul ajutor: —Se face un examen riguros şi rapid, controlându-se
funcţiile vitale, starea de conştienţă, se inventariază leziunile. —Asigurarea
respiraţiei prin control digital al permeabilităţii căilor respiratorii şi îndepărtarea
corpilor străini din cavitatea buco-faringiană. —Poziţionarea victimei în decubit
lateral sau ventral, cu fruntea sprijinită pe antebraţ In felul acesta se asigură: •
menţinerea permeabilităţii căilor respiratorii, • prevenirea căderii limbii (aceasta
se poate j preveni şi prin aplicarea unei pipe Guedel), • împiedicarea aspirării
conţinutului sucului gastric în cazul vărsăturilor, • prevenirea asfixiei victimei
prin inundarea căilor respiratorii cu sânge sau L.C.R. în cazul asocierii şi altor
leziuni. Atenţie la aceste măsuri foarte eficiente şi uşor de aplicat, care nu se
prea respectă în practică, cei mai mulţi având tendinţa să întoarcă accidentatul
cu faţa în sus. Accidentatul cranio-cerebral va fi ridicat de Ia locul rănirii cu
deosebită grijă, aşezat pe o targă cât mai rigidă. Traumatizaţii cranio-cerebrali
sunt foarte sensibili la mobilizare, dar mai ales la trepidaţiile provocate de
vehicul în timpul transportului (viteza de deplasare să nu depăşească 50 km/oră).
Mijlocul de transport pentru asemenea accidentaţi trebuie să fie bine dotat.

67 DIN 92
Traumatizaţii cranio-cerebrali vor fi transportaţi direct la un staţionar sau unitate
spitalicească înzestrată cu mijloace de terapie intensivă. Important! Asistentul
medical trebuie să ştie să observe unele fenomene care apar pe parcursul
transportului (instalarea unei rigidităţi, modificările T.A., pulsului, felul
dispneei, modificările pupilei, pareze), pe care le transmite cu conştiinciozitate
şi exactitate medicului pentru interpretare (au mare importanţă pentru
neurochirurgi): — tensiunea arterială normală plus bradicardie indică o
compresiune cerebrală; — tensiunea arterială plus tahipnee şi hipertermie indică
o leziune cerebrală profundă; — tensiunea arterială normală cu stare de
obnubiIare şi cu midriază unilaterală plus pareză indică un hematom extradural
sau subdural, — dacă starea de comă se accentuează progresiv, se suspectează
un hematom subdural sau extradural, care difuzează rapid (evacuarea
chirurgicală de urgenţă). Aceste manifestări patologice sunt uşor de urmărit şi au
o mare importanţă în evoluţia unui traumatism craniocerebral; de aceea, trebuie
urmărite frecvent şi competent, orice alterare sau modificare a acestora trebuind
să alarmeze pe medic. De asemenea, pe timpul transportului vor fi observate şi
reţinute şi alte tulburări deosebit de importante pentru neurochirurgi: - astfel,
instalarea unei afazii sau anartrii de la început indică o contuzie cerebrală; afazia
după un interval liber indică un hematom; de asemenea pe timpul transportului
vor fi observate şi reţinute unele tulburări pshice: sindromul confuziv, agitaţie
psihomotorie etc. Există situaţii când accidentaţii şi-au recăpătat cunoştiinţa (s-
au trezit) după o comă trecătoare, dar o nouă recădere este posibilă ca rezultat al
constituirii edemului cerebral posttraumatic. Pentru scăderea edemului cerebral
instalat, la indicaţia medicului, chiar şi pe timpul transportului, se administrează
glucoză 33% în cantitate de 2 g/ kilocorp (maximum 120 g glucoză/24 ore).
Pentru fiecare 4 g de glucoză se adaugă o unitate (U) de insulină. Pentru
reechilibrarea acido-bazică se administrează soluţii tampon: THAM în cantitate
de 1 ml/kilo- corp. Tratamentul în staţionar: — metode şi tehnici de terapie
intensivă (în contuziile grave). — asigurarea unei ventilaţii optime (intubaţie

68 DIN 92
oro- traheală, aspiraţie), deoarece obstrucţia căilor respiratorii întreţine şi
amplifică edemul cerebral. — intubaţia nu se menţine mai mult de 36-48 de ore.
Dacă fenomenele de insuficienţă respiratorie persistă, se practică traheostomia.
— în caz de stop respirator se utilizează ventilaţia pulmonară asistată. —
oxigenoterapie. — combaterea hipotermiei (înveliri în cearşafuri umede). 34

— combaterea edemului cerebral (glucoză 33%,2 g/kilocorp). — tratament

chirurgical la nevoie. — în contuziile minore şi moderate tratamentul este
simptomatic: • antalgice, • mici doze de tranchilizante la cei anxioşi şi agitaţi
(evitându-se barbituricele şi opiaceele), • repaus la pat 7-15 zile (contuzie
minoră), • două-trei săptămâni obligatoriu (contuzie moderată). In această
perioadă contribuţia cadrelor medii are o importanţă deosebită. Vindecarea unor
astfel de traumatizaţi depinde în mare măsură de priceperea şi devotamentul
cadrelor medii în continuitatea şi consecvenţa tratamentului. De reţinut: contuzia
cerebrală moderată poate fi difuzată sau predominantă la un hemisfer sau altul
şi, mai ales, frecvent asociată cu alte leziuni intracraniene de tipul hematoamelor
şi edemului cerebral progresiv. În ceea ce priveşteedemul cerebral, acesta
însoţeşte constant orice leziune organică cerebrală (de tipul contuziei sau
dilacerării) şi, netratat la timp şi competent, agravează o leziune cerebrală deja
instalată, chiar minoră. Tot edemul cerebral poate transforma o contuzie
cerebrală minoră într-una medie şi mai ales contuzia cerebrală medie, într-o
contuzie cerebrală gravă, în care creierul, mărindu-şi volumul (datorită edemului
cerebral) într-un conţinător practic inextensibil, creează o compresiune asupra
centrilor vitali aflaţi la baza creierului şi către care converg liniile de forţă,
datorită structurii cutiei craniene. Această compresiune, odată instalată, este greu
de tratat şi bolnavul, dacă supravieţuieşte, rămâne cu sechele majore.
Traumatismele cranio-cerebrale deschise În cadrul traumatismelor cranio-
cerebrale deschise sunt cuprinse plăgile cranio-cerebrale, care pot fi: — plăgi
cranio-cerebrale nepenetrante (interesează părţile moi şi oaselecraniului, dar s-

69 DIN 92
au oprit la dura mater); — plăgi cranio-cerebrale penetrante şi perforante sunt
cele care au depăşit dura mater şi ajung în profunzime, interesând şi creierul.
Ştim că este vorba de o plagă nepenetrantă şi nu de una penetrantă pe baza
faptului că nu se evacuează lichid cefalorahidian. Conduita de urgenţă •
Deoarece astfel de traumatisme sunt însoţite cel puţin de o contuzie cerebrală
minoră, dacă nu chiar de o contuzie gravă, primul ajutor dat accidentatului se va
adresa şi acestor leziuni • Plaga cranio-cerebrală se consideră de la început
infectată, deoarece agentul penetrant a antrenat fie corpi străini, fie păr sau piele.
• Tratamentul plăgii la locul accidentului: — se taie părul din jurul plăgii,
tegumentul din jur se curăţă şi se dezinfectează, — în rest se va face tamponaj şi
pansament de protecţie, dar nu compresiv, — înfăşare. Atenţie! Este interzisă
îndepărtarea a chilelor osoase care nu sunt libere. Este interzisă meşarea sau
îndesarea ș tampoanelor în plaga cranio-cerebrală, dat fiind pericolul de
compresiune. în plăgile cranio-cerebrale nu se introduc antibiotice sau
antiseptice. • Mobilizarea bolnavului va fi redusă la minimum, pentru a preveni
agravarea unor leziuni nervoase şi vasculare. Transportul se va face cu mare
grijă, cu foarte mare grabă şi într-un serviciu care să beneficieze de T.I. Cura sau
tratamentul definitiv al plăgii cranio-cerebrale o face neurochirurgul.

Hemoragia
- reprezintă pierderea de sânge în afara sistemului vascular, prin
distrugerea totală sau parţială a unui vas de sânge. Cauzele hemoragiilor
pot fi: traumatismele (contuzii, entorse, fracturi, luxaţii, leziuni musculare),
intervenţiile chirurgicale, diferitele boli (ulcer gastro-duodenal, tuberculoză
pulmonară etc.). În funcţie de momentul în care se produc, hemoragiile pot
fi primare și secundare. Articolul prezintă informații pe larg despre
hemoragii și primul ajutor în caz de hemoragii.
Clasificarea hemoragiilor în funcție de tipul vasului care se rupe

În funcţie de tipul vasului care se rupe, se disting hemoragii arteriale hemoragii

venoase şi hemoragii capilare. Hemoragiile arteriale sunt cele mai periculoase,

70 DIN 92
deoarece sângele ţâşneşte ritmic şi cu forţă, ceea ce face ca în scurt timp să se
piardă o cantitate mare de sânge, provocând moartea. În foarte puţine cazuri
aceste hemoragii se opresc spontan. Culoarea sângelui este roşu aprins (sânge
oxigenat). Vasul secţionat se observă în plagă (inel de culoare alb-gălbuie
permiţând stabilirea cu precizie a locului de unde curge sângele. Hemoragiile
venoase sunt mai puţin grave decât cele arteriale, deoarece sângele venos circulă
la o presiune foarte redusă faţă de presiunea din artere. Culoarea sângelui este
roşu-închis (deoarece conţine hemoglobină redusă), iar curgerea sângelui se face
în valuri, inundând plaga. Dacă vasul secţionat nu este prea mare, hemoragia se
poate opri printr-un simplu pansament. Deoarece venele însoţesc întotdeauna
arterele, se poate întâmpla ca hemoragia să fie mixtă: arterială şi venoasă.

Hemoragiile capilare

Hemoragiile capilare apar din cauza lezării vaselor de calibru mic din muşchi,
piele etc., ceea ce face imposibilă stabilirea vasului din care curge sângele. Sunt
hemoragii mai puţin grave şi de obicei uşor de oprit. Sângele este de culoare
roşie (culoare intermediară între sângele venos şi cel arterial deoarece sunt
lezate atât capilarele arteriale, cât şi cele venoase) şi musteşte din plagă. În cazul
unor afecţiuni care interesează capilarele din anumite organe sau dacă plăgile au
suprafeţe întinse ori interesează zone foarte vascularizate, hemoragiile capilare
devin periculoase pentru că sunt greu de stăpânit.

Tot ce trebuie să știți despre hemoragiile digestive

Hemoragii externe, interne şi exteriorizate

După locul unde are loc sângerarea, hemoragiile se clasifică în hemoragii

externe, interne şi exteriorizate. Hemoragiile externe sunt hemoragiile în care
sângele apare la suprafaţa corpului. Au avantajul că sunt observate imediat, fapt
care permite luarea unor măsuri urgente în vederea opririi lor. Hemoragiile
interne sunt hemoragiile în care sângele se scurge într-o cavitate închisă (cutia

71 DIN 92
craniană, cavitatea toracică, cavitatea abdominală, organe cavitare, stomac,
intestin, vezica urinară). Sunt mai grave deoarece nu pot fi observate imediat,
diagnosticarea lor necesită investigaţii clinice şi paraclinice efectuate de
personal competent, tratamentul lor se face numai într-un serviciu specializat.

Hemoragiiie exteriorizate sunt hemoragiile în care sângele se scurge într-un

organ care comunică cu exteriorul:

 epistaxis = sângerare nazală;

 otoragie = sângerare din urechea medie;
 rectoragie = sângerare la nivelul rectului;
 uretroragie = sângerare din uretră;
 hemoptizie = sânge provenit din plămâni, care se scurge prin cavitatea
bucală;
 hematemeza = hemoragie la nivelui stomacului în care sângele se
exteriorizează prin cavitatea bucală (vărsătura);
 melena = sângerare la nivelul tubului digestiv (stomac, intestin) în care
sângele este eliminat odată cu materiile fecale.

Hemoragii primare și hemoragii secundare

În funcţie de momentul în care se produc, hemoragiile pot fi:

 hemoragii primare, care se produc odată cu lezarea vasului sangvin;

 hemoragii secundare, care apar la un anumit interval de la traumatism,
prin erodarea peretelui vascular de către un tub de dren, proces supurativ
etc.

În funcţie de cantitatea de sânge pierdut, hemoragiile se clasifică în:

 hemoragii mortale în care pierderea de sânge depăşeşte 50% din volumul

de sânge al organismului;

72 DIN 92
  hemoragii mari în care se pierde aproximativ 20% din volumul total de
sânge;
 hemoragii mijlocii şi mici, în care pierderea de sânge nu depăşeşte 20%
din volumul sangvin.

În concluzie, clasificarea hemoragiilor se poate face după diferite criterii, dar

oricare ar fi forma de hemoragie, ea pune în pericol viaţa individului, fie imediat
prin pierderea unei cantităţi mari de sânge, fie tardiv, prin posibilitatea repetării
şi extinderii sau intensificării sale. De aceea, după recunoaşterea hemoragiei,
aceasta trebuie oprită cât se poate de repede, iar supravegherea şi îngrijirea unei
persoane cu hemoragie trebuie făcută cu o deosebită atenţie.

Recunoaşterea unei hemoragii

În hemoragii există două grupe de simptome:

a) simptome locale de exteriorizare;

b) simptome generale.

În cadrul hemoragiilor mici, se iau în considerare numai simptomele locale de

exteriorizare, deoarece o cantitate mică de sânge pierdută nu se resimte la
nivelul întregului organism (există mecanisme de compensare). Totuşi, aceste
hemoragii mici trebuie privite cu seriozitate, ele putând să se repete mai ales
dacă apar pe fondul unor tulburări de coagulare a sângelui.

Encefalopatia acută necrotizantă asociată infecțiilor virale

a) Simptomele locale de exteriorizare se recunosc prin apariţia sângelui.

 Dintre hemoragiile externe, cele arteriale se recunosc după forţa cu care

ţâşneşte sângele şi caracterul pulsatil, sincron cu bătăile inimii.
 Hemoragiile venoase se revarsă încet, continuu, iar sângele are o culoare
mai închisă.

73 DIN 92
  Hemoragia capilară este difuză, în cantitate moderată.
 Hemoragiile exteriorizate se manifestă sub diferite forme şi acestea au
fost descrise anterior.

b) Simptomele generale traduc starea de anemie acută şi reacţia de apărare a

organismului. Ele reprezintă singurele criterii de recunoaştere în cazul
majorităţii hemoragiilor interne şi sunt reprezentate de: paloare accentuată,
ameţeli, frison, lipotimie, extremităţi reci, puls accelerat, dar mic, tensiune
arterială scăzută, hipotermie, oligurie, convulsii.

Orice hemoragie constatată trebuie raportată imediat unui medic. Oprirea unei
hemoragii se numeşte hemostază. Hemostaza poate fi spontană, provizorie şi
definitivă.

Hemostaza spontană

Hemoragiile mai mici se opresc, de regulă, singure prin hemostaza spontană

realizată prin vasoconstricţie locală însoţită de coagularea sângelui la nivelul
leziunii. Realizarea hemostazei spontane are o importanţă deosebită în
hemoragiile organelor cavitare. Se va aplica în regiunea interesată o pungă cu
gheaţă sau comprese reci, cu scopul de a favoriza vasoconstricţia. Hemostaza
provizorie se efectuează în hemoragiile externe, care nu se opresc spontan, are o
durată limitată şi trebuie urmată la scurt timp de hemostaza definitivă.
Hemostaza provizorie se realizează prin apăsarea arterei sau venei lezate, pe o
suprafaţă osoasă subiacentă. Apăsarea poate fi executată la nivelul plăgii prin
tamponare, pansamente compresive sau la nevoie, cu pumnul sau degetele.

Hemostaza definitivă se efectuează în spital în serviciile de chirurgie şi constă

în:

 cauterizarea capetelor vasculare secţionate;

 tamponarea plăgilor;

74 DIN 92
  ligatura vaselor;
 pensarea cu pensă hemostatică permanentă.

Măsurile de prim ajutor în hemoragiile externe

 Se întinde accidentatul la orizontală, în decubit dorsal, cu capul mai jos

decât trunchiul şi extremităţile (poziţia Trendelenburg) pentru a favoriza
circulaţia sangvină la nivel cerebral.
 Se stabilește tipul hemoragiei (venoasă, arterială, capilară).
 Se efectuează hemostaza provizorie prin pansament compresiv sau
compresie la distanţă, în funcţie de mărirea hemoragiei şi localizarea ei.
 Dacă hemoragia este foarte puternică sau dacă salvatorul este izolat sau
fără materialele necesare şi trebuie să facă faţă unui număr mare de răniţi,
precum şi în faţa unui membru secţionat, se aplică garoul. Garoul poate fi
improvizat dintr-un tub de cauciuc elastic (preferabil) sau orice material
flexibil, însă neelastic: cravată, fular, batic rulat pe diagonală, ciorap etc.
Garoul se aplică la rădăcina braţelor (la patru laturi de deget sub axilă),
pentru hemoragiile membrului superior, şi la rădăcina coapselor pentru
hemoragiile membrului inferior.

Aplicarea garoului se face fixând în zona traiectului arterei principale un rulou

de tifon sau de material textil, notând pe un bilet data şi ora când s-a aplicat. În
hemoragiile venoase, garoul se aplică dedesubtul plăgii.

 Garoul se strânge astfel încât să se oprească circulaţia, dar culoarea

tegumentelor să se menţină apropiată de cea normală.
 Garoul se menţine maximum 2 ore, slăbindu-l 1-2 minute la fiecare 20
minute – interval pentru a se permite irigarea ţesuturilor, în acest timp
hemostaza fiind asigurată prin compresiune digitală la distanţă.

75 DIN 92
  Se iau măsuri urgente pentru a transporta rănitul la o unitate sanitară
dotată corespunzător.
 Se aşază rănitul pe o targă, în decubit dorsal, fără pernă, şi se
supraveghează tot timpul transportului.
 Se încălzeşte bolnavul în mod progresiv, administrându-i băuturi calde şi
încălzindu-i extremităţile cu sticle sau pungi cu apă caldă.
 Dacă este posibil, se administrează oxigen.
 Este de dorit ca scoaterea garoului să fie făcută de medic, deoarece trebuie
luate toate măsurile necesare pentru a interveni prompt la primele
manifestări ale şocului produs prin ridicarea garoului.

76 DIN 92
Observaţii

 Garoul nu se menţine mai mult de maximum 120 minute (risc de

gangrenă).
 Nu se fixează garoul prin nod.
 Decomprimarea garoului nu se face niciodată brusc.

77 DIN 92
Măsurile de prim ajutor în hemoragiile interne

De cele mai multe ori, se instalează starea de şoc. Semnele de recunoaştere a

unei hemoragii interne au fost enunţate anterior. Dacă este conştient, rănitul se
aşază în decubit dorsal cu picioarele uşor ridicate dacă nu sunt fracturate. Dacă
este inconştient, se aşază în decubit lateral.

Trebuie prevenită instalarea stării de şoc:

 accidentatul este mişcat cât mai puţin posibil;

 se scoate sau se slăbeşte orice parte a vestimentaţiei care apasă gâtul,
toracele sau mijlocul (cravată, curea);
 se acoperă accidentatul cu o pătură;
 nu se administrează nicio băutură pentru că orice creştere a debitului
circulator accentuează hemoragia;
 nu se lasă accidentatul nesupravegheat;
 obligatoriu, se transportă accidentatul la spital.

HEMORAGIILE DIGESTIVE SUPERIOARE (HDS)

Hemoragia digestivă superioară (HDS): hemoragia din segmentele digestive

situate între joncţiunea faringoesofagiană şi cea duodenojejunală delimitată de
ligamentul lui Treitz. HDS activă: sângerare acută exteriorizată prin
hematemeză şi/sau melenă şi/sau hematochezie.

Din motive terapeutice este necesară abordarea separată a HDS: A. HDS

NONVARICEALĂ EVALUAREA PREENDOSCOPICĂ ÎN HDS Pacientul cu
HDS ajunge la spital la serviciul de urgenţă medicală. Aici este preluat şi se
efectuează:

1. accesul la 1 sau 2 linii de abord venos;

78 DIN 92
2. prelevarea de sânge pentru explorare umoral biochimică (hemoleucogramă,
uree, electroliţi, teste funcţionale hepatice, grup sanguin, Rh, timp de
protrombină);

3. dacă se impune, resuscitare cu restabilirea TA şi volumului intravascular prin

administrare de soluţii cristaloide (salină şi Ringer) şi/sau sânge integral şi masă
eritrocitară (dacă este necesar cu ajutorul medicului de gardă de la terapie
intensivă)

Criteriile stării de şoc severe după o HDS gravă sunt: TA sistolică< 100 mmHg,
puls >100/min, hemoglobina 60 ani;

 comorbiditaţi severe;

 instabilitatea hemodinamică la internare;

 culoarea roşie a aspiratului nasogastric;

 hematemeza sau hematochezia;

 necesarul de transfuzie > 5U;

 sângerare continuă sau recurentă;

 nevoia de chirurgie în urgenţă. După aceste manevre, sau in timpul lor, este
anunţat medicul de gardă de la clinica de gastroenterologie care va prelua
pacientul.

EVALUAREA ENDOSCOPICĂ A HDS Ea se face în primele 16 ore de la

preluare, în funcţie de severitatea cazului: cazurile cu impact hemodinamic,
hematemeză, hematochezie necesită o evaluare cât mai rapidă; cazurile fără
anemie, fără semne de impact hemodinamic pot fi temporizate pentru
endoscopie până la 16 ore (a doua zi). Dacă medicul de gardă de la

79 DIN 92
gastroenterologie nu efectuează endoscopii, el va solicita de la domiciliu un
specialist gastroenterolog pentru efectuarea unei endoscopii terapeutice.

Endoscopia de urgenţă va fi făcută doar atunci când pacientul este stabil

hemodinamic, cu sau fără medic anestezist alături.

.2. Tratamentul medicamentos al HDS se face cu IPP (inhibitori de pompă de

protoni).

Tratamentul cu IPP se poate începe imediat după constatarea HDS, chiar

înaintea efectuării EDS. Tehnicile de tratament endoscopic hemostatic pot fi
împărţite în 3 categorii: prin injectare, coagulare sau tehnici mecanice.

a) Injectarea de substanţe variate (soluţie salină, adrenalină 1/10000, substanţe

sclerozante, alcool, trombină, fibrină, cyanoacrilat) determină tamponadă locală,
alterare tisulară cu tromboză şi scleroză locală, iar trombina şi cyanoacrilatul
formează o barieră la locul injectării.

b) Hemostaza prin coagulare include electrocoagularea (mono, bi şi multipolară)

termocoagularea şi cu argon plasmă (APC).

c) Tehnicile mecanice ale hemostazei includ clipurile şi ligatura elastică şi cea

cu anse detaşabile.

În practică, recomandăm combinarea a două metode: se începe cu injectarea de

adrenalină asociat cu coagulare bipolară sau hemoclip. Dacă acestea nu sunt
eficiente, se poate continua cu a treia tehnică.

Tratamentul medicamentos Doza recomandată: bolus 80 mg, urmat de p.e.v. 8

mg/h, 72 ore. După 72 h se continuă cu IPP pe cale orală. În formele uşoare
(fără sânge în stomac sau stigmate) se poate da doar IPP oral. Doar în cazul în
care hemostaza endoscopică nu este eficientă şi pacientul este instabil
hemodinamic, se decide transferul la chirurgie, pentru o intervenţie de
hemostază chirurgicală.

80 DIN 92
. HDS VARICEALĂ Urmează, în mare, aceleaşi etape, doar că, de la început,
medicul din urgenţa medicală trebuie să se orienteze către suspiciunea de
ruptură de varice esofagiene: pacient cirotic cunoscut, pacient cu aspect cirotic
(icteric, fetor hepatic...), hematemeză în cantitate mare cu sânge proaspăt. Etapa
preendoscopică cuprinde aceleaşi etape. Medicul de gardă gastroenterolog
trebuie anunţat din momentul sosirii pacientului pentru a putea organiza cât mai
rapid o endoscopie terapeutică hemostatică. Înaintea endoscopiei, pacientului
trebuie să i se administreze antibioprofilaxie: norfloxacin 2x400mg/zi 7 zile.

Tratamentul farmacologic se începe, în mod ideal, înaintea endoscopiei cu

Somatostatină 250ug în bolus i.v. urmată de o perfuzie de 250ug/oră, nu mai
puţin de 24 de ore. Se poate folosi şi un analog sintetic al somatostatinei –
octreotid – 50ug în bolus i.v. apoi în perfuzie 25-50ug/oră, 1-5 zile . Terlipresină
în bolus( 2 mg) iar apoi în perfuzie( 1-2 mg) la 4-6 ore. Tratamentul endoscopic
se face, la ora actuală, prin ligatură endoscopică.Alternativa scleroterapie este
utilizată mai rar. Trebuie instituit cât mai repede din momentul internării. Eşecul
terapiei se consideră: - < 6 ore de la momentul internării: necesar de mai mult de
4 transfuzii, incapacitatea creşterii TA sistolice cu 20 mmHg sau la ≥ 70mmHg
şi/sau reducerea pulsului sub 100bătăi/minut. - > 6 ore de la momentul
internării : apariţia hematemezei, scăderea TA sistolice > 20mmHg şi/sau
creşterea pulsului ≥ 20bătăi/minut faţă de punctul de la 6 ore, necesarul de 2 sau
mai multe unităţi de sânge pentru a creşte Ht peste 27% sau Hb peste 9g%. În
caz de eşec de hemostază endoscopică alternativa este plasarea unei sonde cu
balonaş Blackemore, care poate fi eficientă şi în cazul varicelor fundice.

81 DIN 92
1 Plagile tesuturilor moi, Hemoragiile externe, Arsurile.

HEMORAGIILE EXTERNE DEFINIŢIE: HEMORAGIA ESTE

DEFINITĂ CA EXTRAVAZAREA DE SÎNGE DIN SISTEMUL
VASCULAR PRIN EFRACŢIA UNUIA SAU MAI MULTOR VASE DE
TIP ARTERIAL, VENOS SAU CAPILAR CARE DUCE LA SCĂDEREA
VOLUMULUI DE SÎNGE CIRCULANT, CAPACITĂŢII DE
TRANSPORT A O2 ŞI PERFUZIEI TISULARE.

Elemente de anatomie ale sistemului

Circulator/Cardiovascular Sistemul cardio -vascular este un sistem închis ce

include inima, sîngele şi vasele sangvine.

Inima (CORDUL) este un organ muscular, cu funcţie de pompă, ce propulsează

sîngele prin vasele sangvine spre ţesuturi.

• Arterele - reprezintă vase musculare cu pereţi groşi ce transportă sângele de la

inimă.

• Venele - reprezintă vase musculare cu pereţi subţiri ce returnează sângele spre

inimă.

• Capilarele - reprezintă vase sangvine foarte mici, care sunt foarte permeabile
pentru a permite moleculelor de oxigen şi bioxid de carbon să treacă prin pereţii
săi.

Clasificarea hemoragiilor:

 În dependenţă de ce vas este lizat deosebim: 2 ● Hemoragia arterială – se

caracterizează prin culoarea roşie vie a sîngelui, caracterul pulsativ sau continuu

82 DIN 92
intens în dependenţă de tipul plăgii şi rata mare a pierderilor de sînge. ●
Hemoragia venoasă – se caracterizează prin coloarea roşie închisă, a sîngelui,
sîngele se scurge sau se prelinge din plagă. ● Hemoragii capilare - se
caracterizează prin sîngerare difuză de culoare roşie vie , sunt lezate capilarile-
cele mai mici vase. Astvel de hemoragie fregvent se stopează de sinestător. ●
Hemoragii mixte - se caracterizează prin scurgerea de sînge de culoare roşie
închisă amestect cu valuri de sînge roşu aprins  În funcţie de momentul
apariţiei:  Primară: apare imediat după producerea efracţiunii vasculare; 
Secundară (tardivă): apare după un interval de timp de la traumatism.  După
manifestări clinice – Externe – Interne – Exteriorizate – Oculte  În funcţie de
exteriorizarea clinică a sîngerării: Hemoragie externă – sîngerarea în afara
corpului Hemoragie internă – sîngerarea într-o cavitate (peretoneu, pericard,
pleură, articulaţie), fie în interiorul unui organ parinhimatos; creer, ficat, splina,
hemoragie intestinală, muşchi etc. Hemoragie internă neexteriorizată – constitue
hemoragia într-o cavitate care nu comunică în mod natural cu exteriorul, ea nu
se poate exterioriza (cavitatea pleuralăhemotorace, peritonială -
hemoperitoneum, hemopericard - sange acumulat in cavitate pericardica;
articulaţiei – hemartroză). Hemoragii interne exteriorizate - care iniţial se produc
într-un organ cavitar(stomac, intestin ş.a.) şi se exteriorizează după un timp prin
hematemeză şi/sau melenă, hemoptizie, epistaxis, metroragie ş.a.  În funcţie de
cantitatea sîngelui pierdut deosebim:  Hemoragie mică – pînă la 15 din
volemie ( 750 ml.), 0,5-1 din greutatea corporală.  Hemoragie medie – pînă
la 20-25% din volemie (750-1500 ml.), 1,5-2,5% din greutatea corporală. 
Hemoragie mare – pînă la 30-40% din volemie (1500-2000 ml.), 2,5% din
greutatea corporală.  Hemoragie gravă – mai mult de 40% din volemie (
2000ml.), mai mult de 2,5% din greutatea corporală. 3 Evaluarea aproximativă a
hipovolemiei :  Indicele de şoc M. Allgower Reprezintă raportul pulsului la
tensiunea arterială sistolică. În raport cu valoarea indicelui de şoc Allgower se

83 DIN 92
estimează şi pierderile de VSC, exprimate procentual:  60/120 sau 70/140 = 0,5
= normovolemie  80/100 = 0,8 = deficit 10-20% din VSC  100/100 = 1,0 =
deficit 20-30% din VSC  120/80 = 1,5 = deficit 30-50% din VSC  140/70 =
2,0 = peste 50% din VSC  Pierdele de singe in corelere cu caracterul traumei 
Fractura de braț 200 - 500  Fractura de antebraț 100 - 300  Torace 2000 -
3000  Fractura de bazin 1500 - 2000  Fractura de femur 800 - 1200 
Fractura de gamba 600 - 1000  Aprecierea cantităţii de sânge pierdut În plăgile
mici (suprafaţă mai mică de o palmă) - pierde sub 20% din volemie; În plăgile
de 1-3 palme ca suprafaţă – pierde 20-40% din volum În plăgile mari
(aproximativ 3-5 palme) - pierde 40%; În plăgile foarte mari (aproximativ 5
palme) - pierde 50%.  Evaluare • Identificarea hemoragiei • Prezenţa pulsului -
calitatea, frecvenţa • Coloraţia tegumentelor şi mucoaselor • Pulsul capilar •
Monitorizarea TA 4 SIMPTOMATOLOGIA HEMORAGIEI ESTE
POLIMORFA ȘI DEPINDE DE: mărimea hemoragiei, locul vasul lezat viteza
de sângerare  Semnele generale ale hemoragiilor: Indiferent de localizarea
acestora ne orienteaza atat asupra diagnosticului de hemoragie cat mai ales
asupra gravitatii ei (care este direct proportionala cu cantitatea de sange pierdut
din volumul sanguin circulant); astfel persoana care are o hemoragie dezvolta
intr-o perioada de timp variabila de la producerea accidentului (invers
proportionala cu debitul hemoragiei ) urmatoarele semne generale:  paloarea
tegumentelor si mucoaselor;  extremitati reci  tahicardie (puls accelerat,
frecventa cardiaca peste 80-90 batai/minut, puls filiform;  hipotensiune
arteriala;  tahipnee (cresterea frecventei respiratorii peste 16-18 respiratii /
minut)  stare de agitatie, neliniste;  senzatia de sete;  oligurie (scaderea
cantitatii de urina eliminata);  lipotomie (manifestata prin pierderea brusca a
starii de constienta insotita de relaxare musculara, dar cu mentinerea functiilor
vitale )  sincopa posthemoragica reprezina pierderea brusca si de scurta durata
a cunostintei, insotita de abolirea respiratiei si activitatii cardiac  socul

84 DIN 92
posthemoragic este o stare foarte grava, uneori ireversibila, determinata de
perfuzia tisulara scazuta si care implica toate organele si sistemele; socul
hemoragic apare chiar si dupa realizarea hemostazei, uenori la cateva ore de la
producerea unei hemoragii mai mari.  Semnele locale ale hemoragiilor: I. in
hemoragiile externe poate fi evidentiat usor chiar si tipul de vas care a fost lezat,
astfel: – in hemoragiile arteriale, sangele se scurge la exterior prin pulsatii in
ritmul frecventei cardiace a accidentatului, fiind colorat rosu aprins; – in
hemoragiile venoase, sangele este exteriorizat printr-un flux continuu,
nepulsatil, avand o nuanta de rosu inchis; – in hemoragiile capilare
(caracteristice escoriatiilor), sangele se evidentiaza printr-o scurgere cu debit
mic, numita si hemoragia in panza, acestea se opresc de obicei spontan datorita
proceselor fiziologice de hemostaza care sunt eficiente doar in cazul
hemoragiilor la nivelul vaselor sangvine mici si mijlocii. II. Hemoragia interna
exteriorizata apare in cazul in care o hemoragie interna se produce la nivelul
unei cavitati sau a unui organ care comunica in mod fiziologic cu mediul extern;
aceste hemoragii au denumiri specifice: 5 – epistaxis: hemoragie din cavitatile
nazale; – hemoptizie: hemoragie la nivelul tesutului pulmonar (sangele este rosu
aerat, spumos si se elimina prin tuse); – hematemeza: hemoragie la niveul
tubului digestiv superior (esofag sau stomac) care se elimina prin varsatura
avand aspect de sange proaspat sau de sange diferat cafeniu, avand aspectul
zatului ramas de la cafea. – melena: se datoreaza unei hemoratii la nivelul
tubului difestiv superior dar care se exteriorizeaza prin materii fecale (ce contin
sange digerat, care sunt negricioase, fetide; – rectoraglia se manifesta prin
prezenta de sange proaspat, nedigerat in scaun fiind exteriorizarea unei
hemoragii digesitve inferioare la nivelul colonului sau a regiunii ano-rectale; –
hematuria reprezinta pierderea de sange prin urina in timpul mictiunii; cauza
acestui tip de hemoragie poate fi la nivel renal, ureteral, vezial, uretral sau
prostatic; – uretroragia consta in pierdrea de sange prin uretra, in perioadele
intermictionale; – metroragia reprezinta hemoragia de origine uterina,

85 DIN 92
independenta de modificarile fiziologice din timpul ciclului menstrual Cand in
urma unei contuzii sangele se acumuleaza in tesuturi si nu se exteriorizeaza, se
formeaza un hematom. Exista o serie de hemoragii interne neexteriorizate care
au denumiri consacrate, determinate de localizarea colectiei sanguine:
Manifestări clinice • Astenie şi fatigabilitate instalate relativ brusc, cu caracter
progresiv; • Sete; • Vomă; • Modificări ale senzaţiilor vizuale şi auditive; •
Greaţă; • Agitaţie (hipoxie cerebrală) Semne obiective • Paloarea tegumentelor
şi mucoaselor; • Hipotermie; • Hipotensiune; • Tahicardie; 6 • Tahipnee; •
Scăderea reflectivităţii; • Oligurie Atitudinea terapeutica prioritara in fata unei
hemoragii consta: oprirea sangerarii (hemostaza) si inlocuirea sangelui pierdut
MANAGEMENT  ABC  degajare cu multe precauţii  aşezarea victimei in
pozitie de repaus cu segmentul sangerand in poztitie ridicata (mai sus decat
restul corpului (poziţia Trendelenburg)  Se stabilește tipul hemoragiei
(venoasă, arterială, capilară).  Hemostaza plăgii  Prelucrarea plăgii cu sol.
dezenfectante  Aplicarea pansamentului ass.  imobilizarea provizorie a
fracturii în caz de necesitate  Analgetice  Pungă cu geaţă  Adresare la medic
 comfort termic şi poziţional HEMOSTAZA PROVIZORIE Hemostaza
provizorie constă în oprirea hemoragiei pentru un timp limitat, printr-o serie de
manevre: • Compresiunea digitală care se aplică: – deasupra leziunii, în caz de
hemoragie arterială şi – la nivelul leziunii, în caz de hemoragie venoasă •
Hemostaza prin pansament compresiv se realizează prin diferite tehnici de
înfăşare • Compresiunea circulară se realizează cu: – mijloace improvizate
(curea, cravata, fâşii de pânză etc.), – cu garou. COMPRESIUNE DIRECTĂ
Pansamentul compresiv este cel mai simplu mod de a realiza hemostaza; se
acopera rana cu mai multe comprese sterile sau in lipsa lor cu bucati de panza
curata (batiste, haine etc.) care se comprima cu podul palmei sau cu fasa. 7
Locul compresiei Compresia se efectueaza intotdeauna in dependenta de
caracterul singerarii: plagi ale arterelor antebratului: compresia se aplica la

86 DIN 92
nivelul bratului (artera brahiala) plagi ale bratului: compresia in fosa axilara
(artera axilara) plagi ale umarului: se comprima cu degetele in fosa
supraclaviculara, in spatele claviculei (artera subclavie) plagi ale gambei si
piciorului: compresie in fosa poplitee (in spatele genunchiului) plagi ale coapsei:
compresia intr-o zona numita triunghiul lui Scarp, apasand cu degetele mari de
la maini suprapuse in timp ce cu palmele se inconjoara coapsa plagi ale aortei si
arterelor iliace: compresia peretelui abdominal cu pumnul, pana la coloana (mai
dificil de realizat) plagi superficiale ale fetei: compresia in fata urechii (artera
temporala superficiala) plagi faciale: compresia la nivelul mandibulei in cazul
leziunii in teritoriul arterei faciale, sau compresie pe carotida comuna Primul
ajutor in cazul epistaxisului consta: in adoptarea unei pozitii cu capul usor
aplecat in fata si aplicarea unei compresii digitale pe aripa nazala de unde este
hemoragia. Garoul Aplicarea garoului este o masura extrema, care se aplica
numai in caz de hemoragii arteriale masive, atunci, cand nu este posibila
realizarea hemostazei prin alte metode. In cazul in care se aplica garoul, acesta
se aplica peste o bucata de fasa sau alt material moale si se ataseaza neaparat un
biletel pe care se noteaza numele victimei si ora exacta a aplicarii garoului.
Garoul poate fi improvizat dintr-un tub de cauciuc elastic (preferabil) sau orice
material flexibil, însă neelastic: cravată, fular, batic rulat pe diagonală, ciorap
etc. Garoul se aplică la rădăcina braţelor (la patru laturi de deget sub axilă),
pentru hemoragiile membrului superior, şi la rădăcina coapselor pentru
hemoragiile membrului inferior. Garoul se strânge astfel încât să se oprească
circulaţia, dar culoarea tegumentelor să se menţină apropiată de cea normală.
Garoul se menţine maximum 2 ore, slăbindu-l 1-2 minute la fiecare 20 minute –
interval pentru a se permite irigarea ţesuturilor, în acest timp hemostaza fiind
asigurată prin compresiune digitală la distanţă. Observaţii: – Garoul nu se
menţine mai mult de maximum 120 minute (risc de gangrenă). – Nu se fixează
garoul prin nod. – Decomprimarea garoului nu se face niciodată brusc.
PLAGILE 8 Definitie Plăga reprezintă o discontinuitate a integrităţii pielii,

87 DIN 92
mucoaselor sau ale ţesuturilor situate în profunzime şi a organelor interne cu
pierderea simultană a integrităţii tegumentelor. Epidimiologia In perioada
paşnică plăgile alcătuiesc majoritatea traumelor de uz casnic, traumelor
industriale, de transport, sportive şi criminale. La momentul actual 96% sînt
plăgi de uz casnic (din ele 3,5% sunt suicidale). După arma traumatizantă
predomină cele obţinute prin tăiere – 96%, cu toate că şi în timpul paşnic există
destule plăgi prin armă de foc ≈ 3% . 70% de plăgi sunt primite la pacienţii în
stare de ebrietate. CLASIFICARE Dupa natura agentului traumatic: - mecanic:
tăiere, înţepare, dissecare, muşcătură, armă albă sau de foc; chirurgical sau
accidental; - termic: arsură, degeratură; - chimic: arsură; - electric: electrocutare,
fulger. • plăgi contuze - au aspect zdrobit, cauzate de obiecte boante, neascuţite •
plăgi tăiate - au aspect liniar, regulat, cauzate de obiecte tăioase • plăgi înţepate -
penetrante, au aspect punctiform, cauzate de obiecte ascuţite • plăgi muşcate - au
aspect sfâşiat, neregulat, cauzate de muşcătură de animal sau om • plăgi
împuşcate - Prezenţa defectelor însemnate de tegumente şi ţesuturi moi. • plăgi
muşcate - au aspect sfâşiat, neregulat, cauzate de muşcătură de animal sau om.
Toate aceste rani se pot infecta, asa ca primul lucru pe care trebuie sa-l facem
este sa spalam repede locul cu apa si sapun. Ranile majore provocate de
muscatura trebuie tratate controland hemoragia, aplicand o compresa si un
bandaj corespunzator. Orice muscatura de animal este o urgenta medicala pentru
in afara de infectarea plagii animalele pot transmite si rabie, adica turbare După
regiunea anatomică interesată: • cap (scalp, faţă, etc.), gât, membre, trunchi
(abdomen, torace, pelvis). După profunzime şi complexitate: - plăgi superficiale:
limitate la tegument şi ţesuturile subiacente; nu depăşesc fasciile de înveliş; -
plăgi profunde: 9 nepenetrante (nu pătrund în cavitaţi seroase) penetrante (fără /
cu leziuni viscerale). MANAGEMENT • prelucrarea tegumentelor în jurul plăgii
• Prelucrarea plăgii cu sol. dezenfectante • Aplicarea pansamentului • Analgetice
• Imobilizarea provizorie • Pungă cu geaţă • Transportare de urgenţă la instituţia
medico – sanitară În cazul amputației unui segment a membrului superior sau

88 DIN 92
inferior procedati in felul urmator: păstrați segmentul amputat în
pachet/conteiner cu apa rece, gheață. Managementul plagii deschise la nivelul
toracelui În cazul plagilor penetrante adanci, aflate la nivelul toracelui, folosim
comprese de dimensiuni mai mari decat plaga si-l vom fixa cu benzi de
leucoplast pe trei laturi. A patra latura se lasa liber, nefixata, permitand
pansamentului sa functioneze ca o supapa. In timpul inspirului, cand toracele se
destinde, pansamentul se va lipi de torace nepermitand intrarea aerului. In
timpul expirului, cand toracele revine, pansamentul se departeaza de peretele
toracelui, permitand iesirea aerului si la acest nivel. Managementul plagii
deschise la nivelul abdomenului In cazul unei plagi abdominale vom folosi
pansament, pe care, il vom fixa pe toate cele patru laturi. Daca plaga este
complicata cu evisceratia organelor abdominale (exteriozarea organelor
abdominale) vom folosi un pansament umed. Managementul plagii provocată de
muscatura animalelor In cazul muscaturilor de animale, primul lucru pe care
trebuie sa-l facem este sa spalam repede locul cu apa si sapun. Ranile majore
provocate de muscatura trebuie tratate controland hemoragia, aplicand o
compresa si un bandaj corespunzator. Orice muscatura de animal este o urgenta
medicala pentru ca in afara de infectarea plagii animalele pot transmite si rabie
(turbare) LEZIUNI TERMICE DEFINIŢIE: 10 Arsurile sunt o categorie
specifică de traumatisme cauzate de acţiunea unor agenţi fizici, chimici şi
ionizanţi, care produc leziuni locale şi generale, cu evoluţie stadială bine definită
şi prognostic in funcţie de suprafaţă, profunzime, gravitatea complicaţiilor şi
calitatea asistenţei medicale acordate. CLASIFICARE gradul I (arsură solară): –
eritem dureros; – edem nepronunţat; gradul II – eritem dureros în primele 2-3
zile; – edem (exudat) masiv; – flictene cu conţinut clar; gradul III A – epidermul
lipseşte; – edem pronunţat; – flictene cu conţinut hemoragic; – sensibilitatea
dureroasă şi tactilă este păstrată; – escara elastică sau uscată; gradul III B –
edem; – flictene cu conţinut hemoragic; – escară concrescută cu ţesuturile
subbia-cente; Gr.III-Isensibilitatea tactilă şi dureroasă lipseşte; gradul IV –

89 DIN 92
necroza pielii şi ţesuturilor învecinate; – escară indurată insensibilă, uneori
culoare neagră; – distrucţie totală a epidermului şi dermu-lui, cu semne de
carbonizare Dintre numeroasele "tehnici" de determinare a suprafeţei arse,
amintim regula lui "9" descrisă de Wallace. Conform acestui procedeu, suprafaţa
corpului este împărţită în 11 regiuni, fiecare reprezentând 9% din suprafaţa
totală astfel: Metoda determinarii suprafetii arse dupa Vallace - cap, gât - 9%; 11
- cap, gât - 9% - membre toracice - 9% x 2; - membre pelvine - 18% x 2; -
trunchi anterior - 18%; - trunchi posterior- 18%; - perineu şi organe genitale
externe - 1%; Metoda cu degetele apropiate După această schemă palma
individului ars, reprezintă 1% din suprafaţa sa corporală. Tratamentul Arsurilor
Termice • Poziţia pacientului: decubit dorsal (pacientul conştient) sau poziţia
laterală de siguranţă (pacientul inconştient). • ABC; • Scoaterea rapidă din
incendiu • Interzicerea efortului fizic şi liniştirea pacientului; • Vestimentarea
aprinsă se stinge prin acoperirea victimei cu pături, haine • Răcirea zonei arse cu
un prosop umed, rece sau duşul cu apă rece timp de 10-15 min. • Pansament
aseptic pe partea afectată. • Protecţia termică • Setea se combate prin umezirea
buzelor cu apă • Apel – 112 TRATAMENTUL LOCAL  Îndepărtarea hainelor
 Irigaţii cu apă sau ser fiziologic  Pansamente protectoare cu soluţii
antiseptice  La necesitate – imobilizare de transport  Nu se efectuiază
prelucrarea primară a plăgii  Nu se aplica losioane, ungvente  Nu se inlătură
flictenele 12 Arsurile electrice Arsurile electrice pot provoca leziuni graveși
chiar moartea, însă lasă puține semne de distrucție în exteriorul organismului.
Electricitatea cauzează leziuni interne majore mai frecvent decât leziuni externe.
Un curent electric puternic afectează nervii, mușchii vasele sangvine și organele
interne. Persoanele ce au fost fulgerate, au frecvent arsuri electrice. Tratați acești
pacienți ca pe pacienții cu arsuri electrice. Evaluați-i cu atenție, pentru că pot de
asemenea să facă stop cardiac. Transportați-i imediat la o unitate medicală.
Înainte de a atinge sau trata o persoană ce a fost electrocutată, asigurați-vă că
persoana respectivă nu mai este în contact cu sursa de electricitate ce a

90 DIN 92
determinat electrocutarea. Dacă persoana mai este în contact cu sursa de curent
electric, oricine o atinge poate fi la rândul său electrocutat. Acțiuni imeddiate:
Dacă nu puteți întrerupe sursa de curent de unul singur, sunați pentru ajutor la
compania electrică sau la Inspectoratul pentru Situații de Urgență. Dacă o linie
electrică cade peste un autovehicul, persoanele dinauntrul acestuia trebuie
sfătuite să rămână înauntru până când personalul calificat va muta linia electrică,
sau va opri curentul electric. După ce v-ați asigurat că a fost oprit curentul
electric, examinați fiecare pacient cu grijă, evaluați ABC-ul și trata]i arsurile
externe vizibile. Acoperiți aceste arsuri cu o compresă uscată, sterilă, și
transportați pacientul imediat la o unitate medicală apropiată. Arsurile chimice
Multe substan]e pot produce arsuri chimice. Aceste substanțe includ acizi tari
cum este acidul de baterie sau baze puternice. Unele substan]e chimice produc
leziuni chiar dacă sunt în contact cu pielea sau cu ochii pentru scurt timp. Cu cât
durează mai mult contactul cu substanta chimică, cu atat mai mult sunt afectate
pielea și țesuturile subiacente. Substanțele chimice sunt extrem de periculoase la
nivelul ochilor și pot produce arsuri superficiale, parțiale sau totale la nivelul
pielii. Tratamentul inițial pentru arsurile chimice este îndepărtarea a cât mai
multă substanță chimică de la nivelul pielii. Îndepărtați orice substanță chimică
uscată de la nivelul hainelor sau pielii pacientului, având grijă să nu vă
contaminați. După ce ați îndepărtat cât a fost posibil din substan]a chimică
uscată, spălați pielea contaminată cu mari cantită]i de apă. Este esențial ca
substan]a chimică să fie spălată rapid de la nivelul pielii pentru a evita leziunile
ulterioare. Spălați zona afectata cel putin 10 minute, apoi acoperiți zona arsă cu
o compresă uscată, sterilă (curata), și transporta]i pacientul la o unitate medicală
apropiată. Arsurile chimice la nivelul ochilor sunt extrem de dureroase și produc
distrucții severe. Spălați cu blânde]e ochiul sau ochii afectați cu apă, cel pu]in
20 de minute. Trebuie să mențineți ochiul deschis pentru ca să poată fi spălat pe
întreaga suprafață. Direcționați 13 apa din unghiul intern al ochiului spre

91 DIN 92
marginea externă. După ce ați spălat ochii 20 de minute, acoperiți-i lejer cu
bandaje compresive și transportati pacientul la institutia medicala apropiata

BIBLIOGRAFIE SELECTIVA

Manual European de Prim Ajutor , Crucea Rosie , Bucuresti , 2012 2.

Primul Ajutor , Bucuresti , ed. Litera , 2013 3.

https://www.revistagalenus.ro/practica-medicala/primul-ajutor-in-hemoragii-
notepentru-activitatea-practica-de-teren/

. https://cc.bingj.com/cache.aspx?q=

HEMORAGIA+- +PRIMUL+AJUTOR&d=5024360255133668&mkt=en-
US&setlang=en-US&w=wC5.

++https://www.revistagalenus.ro/practica-medicala/primul-ajutor-in-hemoragii-
notepentru-activitatea-practica-de-teren/

92 DIN 92