Nicolae Balcescu

Iniţierea în lupta politică şi-a făcut-o aderând la “Partida Naţională“ a

lui Ion Câmpineanu, care a desrobit ţăranii de pe moşia sa şi a desfiinţat
claca.În manifestul lui Câmpineanu din 1838 se vorbea de “fuziunea
întregului popor românesc şi reunirea lui sub acelaşi sceptru” într-o
patrie independentă. Un proiect de constituţie elaborat de
Câmpineanu cu ajutorul fostului ataşat al Consulatului francez din
Bucureşti, Felix Colson, prevedea votul universal şi eliberarea clacasilor
fără a li se da pământ. Programul lui Câmpineanu, care în chestiunea
agrară, nu făcea decât să întărească moşia boierească, eliberând-o de
orice servitute feudală, nu putea să-l satisfacă pe Bălcescu, care se lasă
atras de societatea secretă organizată şi condusă de Mitita Filipescu în
1840. Profitând de războiul turco-egiptean, care agravase situaţia
Imperiului Otoman şi trezise în toate popoarele creştine din Turcia
europeană nădejdea eliberării, societatea s-a dezvoltat repede, atrăgând
mai ales tineri din pătură mijlocie. Printre fruntaşii societăţii se numărau
Filipescu şi Bălcescu, C Telegescu, Marin Serghiescu, D Macedonski,
Eftimie Murgu şi profesorul francez J. A. Vaillant.
Conform lui Bălcescu, scopul societăţii era răsturnarea dominaţiei
otomane şi suprimarea regimului regulamentar, desfiinţarea privilegiilor
feudale şi instituirea unei republici democratice, în care cetăţenii să fie
egali în faţă legii, iar clăcăşii eliberaţi şi stăpâni embaticari pe pământul
aflat în stăpânirea lor. Dar Societatea a fost descoperită şi membrii ei
arestaţi. Alexandru Ghica îi trimite pe cei 10 acuzaţi, la 1/13 februarie, în
judecată Înaltului Divan, dar această trimitere se face mai mult din cauza
insistenţelor consulilor străini – Viena şi Sankt Petersburg. Patru acuzaţi
sunt condamnaţi la muncă silnică la ocnă, 5 la 8 ani închisoare la
mânăstiri, iar Nicolae Bălcescu, minor, la 3 ani de închisoare la mănăstirea
Mărgineni, apoi la Gorgani.
 Eliberat după 2 ani, intră în “Societatea Literară“, unde se întâlneau
viitorii conducatori ai Revoluţiei de la 1848:Tell, Bolliac, Ion Ghica, doi
Goleşti, Eliad, Voinesu Ion, Laurian. Societatea era tolerată de guvern
deoarece pretindea că se ocupă doar cu chestiuni inofensive de limbă, în
realitate scopul ei fiind întărirea unităţii culturale. La adapostul acestei
societăţi s-a constituit organizaţia secretă “Fraţia”, întemeietorii căreia –
Ion Ghica, Bălcescu şi Tell – au jurat să-şi închine viaţa patriei şi să lupte
pentru emanciparea şi împroprietarirea clacaşilor, în numele
sentimentului de “Fraţie “, adică de solidaritate natională.
In cele din urma, in 1846, Nicolae Bălcescu a reusit sa plece la Paris,
unde s-a intalnit cu Kogalniceanu, C.A. Rosetti, Ion Ghica si Ion si
Dimitrie Bratianu. Principala lui preocupare era sa stranga date despre o
“poema istorica asupra lui Mihai Voda Viteazul”, prin care spera sa puna
piatra de temelie a unitatii nationale. Pentru a-si completa
documentarea, dar si pentru a cunoaste Italia, s-a dus la Roma, apoi la
Neapole, unde s-a intalnit cu Vasile Alecsandri si Elena Negri, pe care i-a
insotit la Palermo. Intors in Franta, participa la revolutia din februarie
1848, convins ca ea va schimba fata lumii. Cand revolutia a cuprins si
Germania si Austro-Ungaria, tinerii aflati la Paris au hotarat ca e
momentul de a declansa revolutia si in Principate.
In cele din urma, in 1846, Nicolae Bălcescu a reusit sa plece la Paris,
unde s-a intalnit cu Kogalniceanu, C.A. Rosetti, Ion Ghica si Ion si
Dimitrie Bratianu. Principala lui preocupare era sa stranga date despre o
“poema istorica asupra lui Mihai Voda Viteazul”, prin care spera sa puna
piatra de temelie a unitatii nationale. Pentru a-si completa
documentarea, dar si pentru a cunoaste Italia, s-a dus la Roma, apoi la
Neapole, unde s-a intalnit cu Vasile Alecsandri si Elena Negri, pe care i-a
insotit la Palermo. Intors in Franta, participa la revolutia din februarie
1848, convins ca ea va schimba fata lumii. Cand revolutia a cuprins si
Germania si Austro-Ungaria, tinerii aflati la Paris au hotarat ca e
momentul de a declansa revolutia si in Principate. Ei se intalnesc la
Bălcescu acasa la 8/20 martie 1848 si stabilesc principiile in numele
carora avea sa se ridice poporul:libertatea individuala, a cuvantului si a
presei, desfiintarea privilegiilor feudale, improprietarirea taranilor cu
despagubirea proprietarilor, regim constitutional sub suzeranitatea Portii
si abolirea Regulamentului Organic. Pe baza acestor principii, Bălcescu a
redactat o proclamatiecare, aprobata la Bucureşti de membrii “Fratiei “,
avea sa fie citita la Islaz.
La Bucureşti, comitetul “Fratia” conta pe sprijinul maiorului Christian
Tell, pe membrii influenti de la tara si din orase, precum si pe
nemultumirea generala impotriva domniei lui Gheorghe Bibescu.
In acest sens, ajuns in tara impreuna cu Alexandru Golescu-Negru,
Bălcescu se indreapta spre Caracal, pentru a-si asigura sprijinul lui
Gheorghe Magheru, prefectul judetului Romanati, pe care insa nu-l
gaseste acolo. A doua zi, se duce la Islaz pentru a se intalni cu maiorul
Nicolae Plesoianu.Acesta ii va spune ca este gata, avand aceleasi
sentimente si bucurandu-se de sprijinul soldatilor, dar ca mai intai trebuie
anuntat si maiorul Christian Tell, lucru pe care care Bălcescu se grabeste
sa-l faca, plecand la Giurgiu, unde se afla maiorul Tell. Aici ii comunica
acestuia “hotararea de a face cat mai in graba o revolutie“, programul
hotarat la Paris, precum si cele discutate cu Plesoianu.Planul de actiune
propus era acesta:Tell sa porneasca cu batalionul de sub comanda sa spre
Bucureşti, in timp ce Plesoianu urma sa se indrepte cu soldatii sai spre
Craiova. A doua varianta a planului a fost ca Tell sa mearga la Plesoianu,
sa preia comanda soldatilor de la Islaz sis a porneasca de acolo spre
Craiova. Tell este de accord cu aceasta a doua varianta, luandu-si in plus
si sarcina de a-l atrage in miscare si pe Magheru, care ii era prieten. Mai
mult, el ii da sugestia lui Bălcescu ca la Bucureşti sa constituie baza
organizatorica a revolutiei, in sensul unirii intr-o singura tabara a tuturor
revolutionarilor.
 juns in Bucureşti, in intrevederile sale cu ceilalti revolutionari, Bălcescu
militeaza pentru declansarea revolutiei in ziua de Pasti, adica 11 aprilie
1848, dar ion Bratianu se opune, cerand sa fie asteptat sprijinul francez.
Astfel, se ia hotararea ca declansarea revolutiei sa fie amanata cu 2 luni.
Pentru Bălcescu, principala revendicare ce trebuia imediat rezolvata era
cea agrara, insa intampina rezistenta in rezolvarea ei chiar din partea
colegilor sai din Comitetul revolutionar, care erau boieri liberali si stapani
de mosii. Ei erau de acord cu Nicolae Bălcescu in a recunoaste ca relatiile
agrare regulamentare erau de tip feudal si ca taranimea dependenta se
afla in o stare de dependenta, insa nu recunosteau taranilor un drept de
coproprietate, afirmand ca mosia era proprietatea deplina a stapanului
ei, dar recunoscand necesitatea de a se ceda satenilor o parte din aceasta
prin despagubire.
hiar si dupa declansarea revolutiei de la Islaz din iunie 1848 si
abdicarea lui Bibescu, Balcesu continua sa se preocupe de aceasta
problema, infiintand chiar o Comisie a Proprietatii.Insa presiunile externe
si iminenta unei interventii militare straine duc in august 1848 la
suspendarea dezbaterilor din Comisia proprietatii, iar mai apoi intrarea
in capitala la 13 septembrie a ostilor otomane si apoi a celor tariste
insemna lichidarea guvernului revolutionar si instaurarea unui regim de
ocupatie.
Admitand, printr-un act public remis lui Soliman –Pasa, suspendarea
institutiilor create prin revolutie, Locotenenta domneasca a sacrificat
autonomia tarii, revolutia sociala si politica fiind astfel abandonata.
Ridicat impreuna cu ceilalti, Bălcescu e dus la Giurgiu unde se imbarca pe
o ghimie.De la Orsova se duce la Sibiu, apoi la Belgrad, pentru ca in final,
trecand prin Atena, sa ajunga la Constantinopol in martie 1849.
In acest timp revolutia maghiara continua, iar Bălcescu spera ca aceasta
revolutie a maghiarilor sa duca la o noua redesteptare a sentimentelor
nationale si la repornirea revolutiei, in tarile romane. In acest sens, el isi
propune sa realizeze o conciliere intre Kossuth si Avram Iancu, plecand la
14 aprilie 1849 din Constantinopol, inzestrat cu scrisorile de acreditare
de la Ion Ghica pentru Kossuth si generalul Bem. Odata ajuns la fata
locului, isi da seama ca maghiarii nu aveau de gand sa le faca nici o
concesie romanilor, chiar in ciuda succeselor repetate ale lui Avram
Iancu.
In iulie 1849, Kossuth ii oferea lui Iancu un post de general in armata sa,
nefacand insa niciun fel de concesii natiunii romane. Singurul rezultat pe
care Bălcescu l-a avut in tentativa sa de reconciliere, a fost neutralitatea
lui Iancu in timpul luptelor armatei maghiare cu cele austro-ruse din
august 1849.
Dupa capitularea de la Siria din 15 august 1849, Bălcescu s-a intors la
Avram Iancu care l-a tinut ascuns catva timp in o coliba de pe munte,
pana cand, travestit, a putut, prin Pesta si Viena, sa se intoarca la Paris.
Ramane la Paris pana in 1852, cand, bolnav de tuberculoza fiind, pleaca
la Constantinopol, iar de acolo la Galati, incercand sa patrunda in Tara
Romaneasca pentru a-si vedea familia. I se refuza acccesul si, la sfatul
medicilor, se stabileste in Italia, la Palermo, unde se va si stinge din viata
la sfarsitul lui noiembrie 1852, la numai 33 de ani.
Pentru a ne putea face o impresie cat mai buna despre activitatea si
despre ideile revolutionare ale lui Nicolae Bălcescu, nu este de ajuns sa
tratam revolutia de la 1848, ci trebuie sa ne preocupam si de operele
sale, macar de cele mai importante dintre ele.
Avem astfel “Puterea armata si arta militara de la intemeierea
Principatului Valahiei pana acum“ din 1844, completata cu “Puterea
armata in Moldova“, opere in care atribuie armatei un rol important in
cucerirea libertatii si independentei nationale. Idealul de armata
permanenta, recrutata din o taranime libera, il gaseste la Mircea cel
Batran si Stefan cel Mare, scopul lui fiind sa isi indemne poporul sa-si
caute dreptatea singur, la fel cum au facut-o stramosii prin puterea
armelor lor.
In 1846 scrie primul sau studiu de istorie sociala “Despre starea sociala
a muncitorilor plugari“ in care cauta sa demonstreze ca stapanirea
pamantului de boieri e o uzurpatie, iar pamantul trebuie inapoiat
taranilor. Boierii si-au atins scopurile prin 3 mijloace:interesul, nevoia si
sila:
1.Interesul – marii proprietari, ca detinatori ai marilor dregatorii
de stat, obtinusera de la domn scutirea de dari pentru locuitorii de pe
mosiile lor. Din interesul de a dobandi scutiri de dajdii si aparare
impotriva slujbasilor publici, multi tarani liberi s-au vandut impreuna cu
mosia lor unui stapan puternic.
2.Nevoia – razboiul i-a silit pe mosneni sa se indatoreze si cum nu
s-au putut elibera la timp, proprietatile lor au cazut in mana creditorilor,
care erau boierii si manastirile.
3.Sila – cel mai eficace si mai general mijloc de spoliere a taranilor
a fost sila:incalcarea si acapararea brutala a proprietatii mosneanului,
procesele nedrepte in care boierii erau si parti si judecatori, falsificarea
actelor si furtul documentelor autentice.
Aceste idei sunt reluate si in 1850 in “Question economique“, in care este
analizata situatia claselor noastre sociale si regimul politic si economic al
Regulamentelor Organice si in care sunt formulate reformele de care
depindea ridicarea clasei taranesti.
Tot in 1850, in “Mersul revolutiei in istoria romanilor“ e afirmata ideea
ca revolutia e dreptul legitim al tuturor popoarelor asuprite.
Trebuie amintita principala opera a lui Bălcescu, scrisa intre 1846 si 1852
si ramasa neterminata:”Istoria romanilor supt Mihai Voda Viteazul“,
opera in care le sunt evocate urmasilor degenerati faptele marelui domn.
Mihai devine “un erou de epopee “, “poate cel dintai razboinic din Europa
“, care, inainte de Gustav Adolf si Turenne, a inteles tainele strategiei
moderne. De fapt, Bălcescu proiecta in trecut preocuparile si idealurile
timpului sau, asternand pe “trupul vanjos al vechiului voievod “ toate
atributele omului de stat din preajma revolutiei de la 1848.
Ca o concluzie, putem spune ca Nicolae Bălcescu a fost unul dintre marii
revolutionari de la 1848 si un aparator fervent al idealurilor si nazuintelor
nationale, in slujba carora si-a pus viata, din frageda tinerete si pana la
moartea sa prematura din 1852.
Bibliografie:
Otetea, Andrei-Nicolae Bălcescu, Bucureşti, Editura Didactica si
Pedagogica, 1967
Panaitescu, Petre P.-Contributii la o bibliografie a lui Nicolae Bălcescu,
Bucureşti, Tipografia “Convorbiri literare”, 1923
Georgescu-Buzau, Gheorghe-Activitatea lui Nicolae Bălcescu pentru
pregatirea revolutiei de la 1848, in “Revista de istorie “, IX, nr1, 1956, p45-
57
Stan, Apostol –Nicolae Bălcescu si problema agrara, in “Studii si articole
de istorie”, vol XIV, Bucureşti, 1969