Nicolae Balcescu

Nicolae Bălcescu (n. 29 iunie 1819, Bucureşti - d. 29 noiembrie 1852,

Palermo, Italia), istoric, scriitor, om politic, lider al mişcării revoluţionare de
la 1848 în Ţara Românească. Exponent al generaţiei paşoptiste, Bălcescu s-a
numărat printre fondatorii societăţii secrete „Frăţia” şi „Societăţii studenţilor
români” de la Paris, prin intermediul cărora a promovat ideile liberale
moderne de organizare a statului. Opera sa, „Românii supt Mihai-Voevod
Viteazul”, publicată postum, este una dintre operele ilustrative pentru
ideologia naţională a secolului al XIX-lea prin conturarea mitului unităţii
naţionale înfăptuite de voievoul Mihai Viteazul.

Originea. Studiile

Nicolae Bălcescu provenea dintr-o familie înstărită, fiind fiul cel mare al
pitarului Barbu Bălcescu şi al Zincăi Petrescu. A mai avut un frate, Barbu
Bălcescu. Rămâne orfan de tată de la vârsta de 5 ani. În 1826, mama sa îl
dă în grija unui arhimandrit grec, de unde deprinde primele cunoştinţe de
limba română şi greacă. Pasionat de istorie încă de mic copil, începând
cu 1832 Bălcescu se înscrie la Colegiul „Sfântul Sava” din Bucureşti,
perioadă în care leagă o bună prietenie cu Ion Ghica. Printre profesorii săi se
numără Florin Aaron şi Ion Heliade Rădulescu. De asemenea, în casa
părintească, bănăţeanul Eftimie Murgu îi predă un curs de filosofie.
Detenţia de la Mărgineni. Fondarea societăţii Frăţia

După absolvirea studiilor liceale cu „distincţiune” (1838), adolescentul

Nicolae Bălcescu optează pentru o carieră militară şi se înscrie în categoria
cadeţilor din miliţie. Aici a iniţiat un curs pentru gradele militare inferioare,
însă activitatea i-a fost interzisă de autorităţi. Atras de ideile politice liberale
promovate de colonelul Ion Câmpineanu şi Heliade Rădulescu în cadrul
Societăţii Filarmonice (1833 - 1837), Bălcescu participă alături de mentorii
săi la o conjuraţie împotriva domnitorului Alexandru D. Ghica, condusă de
marele boier Dimitrie Filipescu. Iniţiativa a fost dejucată de autorităţi, iar
protagoniştii au fost arestaţi, judecaţi şi condamnaţi la închisoare. Bălcescu a
fost depus într-o chilie de la Mănăstirea Mărgineni, suferind o detenţie
severă. Aici contractează o boală de plămâni care îi va fi fatală în numai
câţiva ani.

După instalarea lui Gheorghe Bibescu pe tronul Munteniei, Bălcescu este

amnistiat şi eliberat din detenţie pe 21 februarie 1843. În toamna aceluiaşi
an, împreună cu Christian Tell şi Ion Ghica, Nicolae Bălcescu fondează
Societatea „Frăţia”, sub lozinca „Dreptate, Frăţie”, cu scopul de a iniţia o
mişcare care să reformeze din temelii Principatele Române. Printre membrii
mişcării s-au mai numărat Alexandru G. Golescu, Gheorghe Magheru, Cezar
Bolliac, Ion I. Negulici şi alţii.

Anii petrecuţi în exil. Decesul

Nicolae Bălcescu a fugit în Transilvania pentru a urmări de la faţa locului

desfăşurarea evenimentelor. Până la sfârşitul anului, Bălcescu mai
călătoreşte la Constantinopole, iar în primăvara anului 1849 merge la
Debreţin pentru a încerca aplanarea conflictului româno-maghiar. Într-un
moment favorabil revoluţiei maghiare, Nicolae Bălcescu încearcă să
negocieze cu Lajos Kossuth un proiect de pacificare la Seghedin (2 iulie),
însă acesta nu renunţă la ideea unirii Ardealului cu Ungaria. O dublă
intervenţie ruso-austriacă înfrânge definitiv mişcarea maghiară, astfel că
Transilvania îşi recăpăta vechea autonomie în cadrul Imperiului Habsburgic.
 După acest moment, Bălcescu se stabileşte la Paris unde îşi continuă
activitatea ştiinţifică. Între timp, starea sănătăţii sale se deteriorează
continuu şi în primăvara anului 1852 porneşte spre Constantinopole, de unde
se îmbarcă spre Galaţi pentru a pătrunde în Ţara Românească, în speranţa
că îşi va mai putea revedea pământul natal, însă autorităţile nu îi dau voie să
debarce, astfel încât se întoarce la Constantinopole. Aici, medicii îl sfătuiesc
să se stabilească în Italia, deoarece clima era mult mai blândă.

În cele din urmă ajunge la Palermo, de unde a trecut la cele veşnice pe 29
noiembrie 1852, la vârsta de 33 de ani.