Mihail Kogălniceanu (1817-1891)

A fost un om politic de orientare liberală, avocat, istoric și publicist român

originar din Moldova, care a devenit cel de-al treilea prim-ministru al României la
11 octombrie 1863, după Unirea din 1859 a Principatelor Dunărene în timpul
domniei lui Alexandru Ioan Cuza, și mai târziu a servit ca ministru al Afacerilor
Externe sub domnia lui Carol I. A fost de mai multe ori ministru de interne în
timpul domniilor lui Cuza și Carol.
În următoarele decenii, el a publicat un număr mare de lucrări, inclusiv
eseuri și articole, prima sa ediție a Cronicilor Moldovei, precum și alte cărți și
articole, înființând mai multe periodice: Alăuta Românească (1838), Foaea
Sătească a Prințipatului Moldovei (1839), Dacia Literară (1840), Arhiva
Românească (1840), Calendar pentru Poporul Românesc (1842), Propășirea
(redenumit Foaie Științifică și Literară, 1844), și multe almanahuri.
În mai 1840, în timp ce era secretarul personal al Prințului Sturdza, a
devenit director (împreună cu Alecsandri și Negruzzi) al Teatrului Național din Iași,
după ce domnitorul a decis unirea celor două teatre din oraș, din care unul
găzduia reprezentații în franceză. În anii care au urmat, la acest teatru, devenit cel
mai popular de acest gen din țară, s-au jucat comedii cunoscute din repertoriul
francez[15] și a debutat și Alecsandri ca dramaturg. Treptat, teatrul a început să
fie supus cenzurii lui Sturdza.
În 1843, Kogălniceanu a ținut o cunoscută prelegere inaugurală despre
istoria națională la nou-înființata Academie Mihăileană din Iași, discurs ce i-a
influențat puternic pe studenții români de la Universitatea din Paris, precum și
generația pașoptistă. Printre profesorii Academiei Mihăilene se numărau Ion
Ghica, Eftimie Murgu și Ion Ionescu de la Brad. Conținutul discursului a fost în
parte determinat de refuzul lui Sturdza de a-i da aprobarea de a publica, și a
constituit un proiect revoluționar. Printre altele, el făcea referire explicit la cauza
comună a tuturor românilor care trăiau în Moldova și Țara Românească, precum
și a zonele aflate în Imperiul Austro-Ungar și în Imperiul Rus:
"...țara mea este orice loc de pe Pământ unde se vorbeste românește, și
istoria națională este istoria întregii Moldove și Țării Românești, și cea a fraților
din Ardeal.”
O vreme, el și-a concentrat activitatea pe cercetarea izvoarelor istorice,
extinzându-și seria de cronici moldave pe care le edita și le tipărea. La acea vreme,
a reluat legăturile cu Vaillant, care l-a ajutat să-și publice articolele în Revue de
l'Orient. Mai târziu avea să spună:
„Nu am venit la Paris doar ca să învățăm cum să vorbim franțuzește ca
francezii, ci și să împrumutăm ideile și lucrurile de trebuință ale unei națiuni atât
de luminate și de libere”.
După declanșarea revoluțiilor europene din 1848, Kogălniceanu a fost
prezent în prima linie a politicii naționaliste. Deși, din mai multe motive, el nu a
semnat „Petițiunea-proclamațiune” din martie 1848, care a dus la declanșarea
revoluției în Moldova, el a fost considerat a fi unul din instigatori, iar domnitorul
Sturdza a ordonat să fie arestat. Kogălniceanu a scăpat de arestare, a lansat mai
unele dintre cele mai dure atacuri împotriva lui Sturdza și, astfel, în iulie, se
oferise o recompensă pentru prinderea sa „viu sau mort”. Spre sfârșitul verii, a
trecut granița cu Austria în Bucovina, unde s-a refugiat pe proprietatea fraților
Hurmuzachi (în paralel, revoluția munteană reușise să preia puterea la București).