Rolul literaturii

in perioada
pasoptista

Realizat de Trif Cosmin, Dari

Petru, Varvara Gabriel
           Perioada pasoptista (1830-1860) este o epocă de afirmare a
literaturii naţionale, în preajma Revoluţiei de la 1848. Perioada se
caracterizează printr-o orientare culturală şiliterară cu
trăsături specifice epocii de avânt revoluţionar, de emancipare socială
şi naţional.

     
               Principala trăsătură a literaturii paşoptiste constă în  coexistenţa curent
elor literare, nu numai în opera aceluiaşi scriitor, ci chiar şi în aceeaşi
Pasoptismul creaţie. Curentele literare (iluminism, preromantism, romantism,
clasicism, realism incipient) sunt asimilate simultan.

Paşoptismul este o ideologie literară niciodată sintetizată într-un

program particular şi supusă unor comandamente exterioare:
mesianism cultural şi revoluţionar, spirit critic, deschidere spre Occident
şi lupta pentru impunerea unui specific naţional, conştiinţă civică şi
patriotică, conştiinţa pionieratului în mai toate domeniile vieţii, o
retorică a entuziasmului şi a trezirii la acţiune. 
        Domniile pamantene(1822-1828)
               Cea mai importantă urmare a revoluţiei lui Tudor Vladimirescu, cu toate că revoluţia
a fost invinsă de fortele trimise de sultan, a fost faptul că, în 1822 se numesc conducerea
Ţării Româneşti şi a Moldovei domni proveniţi din rîndurile boierilor români autohtoni. Un
obiectiv major al proiectului politic făcut de Tudor Vladimirescu, înlăturarea domniilor
fanariote, era astfel atins.

             Începe, astfel, în istoria celor două Principate o perioadă nouă, numită perioada
domniilor pământene (1822 -1828),  întrerupte în 1828 de regimul ocupaţiei rusesti, ca
urmare a  războiului ruso-turc, încheiat prin pacea de la Adrianopol (1829).

             Au fost numiţi următorii domni: Ioniţă Sandu Sturdza (1822-1828) – pentru Modova şi
Grigore al IV-lea Ghica, (Grigore Dimitrie Ghica) (1822-1828), în Ţara Românescă. Era
începutul emancipării rapide a Principatelor române, desfăşurate în cursul următoarei
jumătăţi de secol. Ideea de emancipare si de modernizare a statului român apăruse foarte
sugestiv la proiectul lui Ionică Tăutu în Moldova, numit “Constituţia cărvunară” (1822),
dar gruparea boierilor mici şi mijlocii, din care făcea parte el, avea de infruntat gruparea
marilor boieri ce nu vroiau sa-şi piardă puterea.De aceea perioada aceasta este destul de
lentă în privinta modernizării statului, fiind întreruptă de ocuparea Principatelor Române
de către Rusia (1828-1834).
 Aparitia ziarelor in perioada
pasoptista

În 1827 se înfiinţează „Societatea literară”, condusă de Dinicu Golescu şi Ion Heliade Rădulescu, care
va fi înlocuită, în 1833, cu „Societatea filarmonică”, din iniţiativa lui Ion Heliade Rădulescu şi a lui
Ion Câmpineanu. În 1845, Iancu Văcărescu creează „Asociaţia literară”, care acoperă activitatea
conspirativă a societăţii secrete „Frăţia”. 
La Bucureşti, în 1818, Gheorghe Lazăr înfiinţează „Şcoala de la Sfântul Sava”; în acelaşi an, la Iaşi,
Gheorghe Asachi pune bazele „Şcolii de la Trei-Ierarhi”. Mai târziu, în 1834, la Braşov, ia fiinţă
prima şcoală comercială, avându-l ca profesor pe Gheorghe Bariţiu, animatorul mişcării culturale
din Transilvania. 
În 1829, la Bucureşti, sub conducerea lui Ion Heliade Rădulescu, apare ziarul „Curierul românesc”, iar,
în acelaşi an, la Iaşi, din iniţiativa lui Gheorghe Asachi, apare „Albina românească”. În 1838, la
Braşov, Gheorghe Bariţiu scoate „Gazeta de Transilvania”, căreia îi adaugă un supliment, „Foaia
pentru minte, inimă şi literatură”, purtând mesajul spiritului românesc pe plan politic, istoric şi
cultural în provinciile aflate încă sub stăpânire străină. 
În 1840, apare, la Iaşi, „Dacia literară”, condusă de Mihail Kogălniceanu, iar, în 1845, la Bucureşti,
Nicolae Bălcescu şi A. Treboniu-Laurian scot revista de orientare ştiinţifică „Magazin isotric pentru
Dacia”. La Iaşi, în 1841 şi 1845, apare culegerea de documente istorice „Arhiva românească”, prin
îngrijirea lui Mihail Kogălniceanu. În 1844, Mihail Kogălniceanu, Vasile Alecsandri şi Ion Ghica scot
revista „Propăşirea”. În 1848, apar, la Bucureşti, „Pruncul român” şi „Poporul suveran”, ca purtătoare
de cuvânt ale revoluţiei. După revoluţie, în 1850, apare, la Paris, revista „România viitoare”, care
reunea în jurul ei pe toţi revoluţionarii exilaţi, în frunte cu Nicolae Bălcescu. În 1885, apare, la Iaşi,
„România literară” a lui Vasile Alecsandri, fiind cea mai valoroasă publicaţie a paşoptismului cu
orientare umanistă, iar în 1855-1856 apare „Steaua Dunării” a lui Mihail Kogălniceanu. 
                Ion Eliade Radulescu
             I s-a zis „părintele literaturii române” şi i s-a ridicat o statuie la Bucuresti. Este, a doua mare
personalitate a literaturii române dupa D. Cantemir" (G. Călinescu). Vede lumina zilei la Târgovişte, ca fiu
al lui Ilie Rădulescu. Urmează Şcoala grecească de la Schitu Măgureanu. Trece la Colegiul Sf. Sava,
ajutându-l pe Gh. Lazăr şi devenind, la retragerea acestuia, succesor de nădejde. Va preda aici româna şi
matematica. Publică la Sibiu „Gramatica Românească” (1828). Înfiinţează primul ziar „Curierul românesc”
(1829), urmat de suplimentul literar „Curierul de ambe sexe” (1837). În 1836, îsi aduna producţia literară
în volumul „Culegeri din scrierile lui I. Eliad de proze si de poezie”. Participă la pregătirea Revolutiei de la
1848, redactează proclamaţia ce s-a citit la Izlaz, e membru al guvernului provizoriu si e silit a se expatria,
trăind 10 ani departe de ţară la Paris, Constantinopol, şi Insula Chios. Abia în 1859 se înapoiază din exil. 
              Scriitor, filolog şi îndrumator cultural, Heliade domina o jumatate de secol de poezie româneasca.
Îşi face planuri mari, dar nu le duce la îndeplinire. Încearcă toate speciile genului liric, însă producţiile
literare sunt inegale: unele excelente, altele slabe, lipsite de culoare. S-a dovedit înzestrat pentru
poezia satirică şi fabula. Şi în proză, unde are talent, se distinge spiritul sau satiric. Cea mai importantă
opera este „Echilibru între antiteze”, prima schiţă româneasca a unui sistem filosofic. 
              A scris elegii, poeme, satire şi fabule. Clasică rămâne „Sburătorul”. A cultivat şi proză satirică în
maniera „filzologiilor”. A tradus şi prelucrat din La Fontaine, Lamartine, Boileau, Dante, Goethe, Byron. A
fost preocupat şi de problemele de critică şi literară (Regurile sau gramatica poeziei, Curs întreg de
poezie). Este şi autorul valoroasei Gramatici româneşti, tipărită la Sibiu în 1828 şi al unei lucrări de
filozofie în care încearcă un sistem original (Echilibru între antiteze). George Călinescu îl numea „după
Cantemir, a doua mare personalitate a literaturii române”. A fost membru al Academiei Române, la care
cărei înfiinţare a contribuit. 
           Mihail Kogalniceanu
        Mihail Kogălniceanu este reprezentantul moldovenesc cel mai dinamic al noii
generaţii paşoptiste, ridicată din mijlocul boierimii mijlocii, cu hotărârea de a lupta
pentru desfiinţarea privilegilor de clasă, pentru emanciparea şi ridicarea economică
a poporului, pentru Unirea Principatelor şi Independenţă.
        Incă de la Lunéville, se gândeşte să scrie o istorie a Moldovei, stăruind pe lângă
surorile lui să-i completeze documentaţia, iar prin tatăl său dorea să obţină lucrarea
fundamentală al lui Petru Maior. De la Berlin cerea prin Asachi şi Cuénim, cărţi şi
acte mai vechi sau mai noi, informaţia masivă procurându-şi-o prin lecturi în
biblioteca regală. Proiectul limpezindu-se ca o istorie generală a românilor de
ambele părţi ale Dunării, lucrarea este pusă sub îndoiala domnitorului, Mihail
Sturza care se arată speriat de eventualitatea ducerii ei la zi şi de susceptibilităţile
puterii protectoare, ca şi de ale celui suzerane. Mihail Kogălniceanu protestează,
afirmându-şi intenţiile cele mai curate şi mulţumindu-se a trata în prima parte a
lucrării numai istoria Ţării Româneşti până în pragul veacului.
         De la 10 aprilie 1852 datează prefaţa la „Letopiseţele Ţării Moldovei”, iar în
1855 colaborează la „România literară”, revistă ce aparţinea lui Vasile Alecsandri.
         Este numit întâiul nostru istoric si fondatorul istoriografiei române moderne. A
făcut cunoscut trecutul nostru într-o limbă de circulaţie universală cu un material
ştiinţific adunat şi coordonat de el însuţi. Dacă adăugăm la aceasta activitatea sa
de editor critic al primului corpus de cronici moldoveneşti şi a primului periodic de
documente istorice vechi, într-un interval care nu depăşeşte cincisprezece ani.
         Mihail Kogălniceanu a murit la 20 iunie 1891 pe masa de operaţie, la Paris cu
ocazia celei de-a unsprezecea intervenţie chirurgicală.