BIBLIOGRAFIE ”ROMÂNIA DE 10”- LIMBA ROMÂNĂ

Dacia literară

Prima jumătate a secolului al XIX-lea este, poate, cea mai agitată şi bogată perioadă de
transformări social-culturale, culminând cu revoluţia de la 1848, prin care lupta pentru
emancipare socială şi naţională a antrenat toate cele trei provincii româneşti. Etapa cuprinsă între
anii 1830 şi 1860, în care a avut loc o riguroasă activitate culturală şi o intensificare a ideii de
unire a ţărilor române, este cunoscută în literatură sub denumirea de perioada paşoptistă.
În această epocă de avânt al culturii, literatura română a cunoscut o dezvoltare deosebită
prin contribuţia unor scriitori pătrunşi de idealul eliberării şi unităţii naţionale, care au preţuit
frumuseţile patriei şi folclorul,satirizând totodată viciile orânduirii feudale şi participând activ la
lupta socială, la evenimentele politice ale vremii. În operele lor au împletit romantismul cu
clasicismul, în spiritul marilor valori ale literaturii universale.
Perioada paşoptistă a fost reprezentată în literatură prin scriitori aparţinând celor trei provincii
româneşti: Gheorghe Asachi, Costache Negruzzi, Vasile Alecsandri, Alecu Russo în Moldova;
Ion Heliade Rădulescu, Vasile Cârlova, Grigore Alexandrescu, Nicoale Bălcescu, Ion Ghica,
Cezar Bolliac, Dimitrie Bolintineanu în Ţara Românească; Timotei Cipariu, George Bariţiu,
Andrei Mureşanu în Transilvania.
Presa, aflată la începuturi, s-a manifestat printr-o amplă activitate publicistică. Primele
ziare au fost: la Bucureşti – „Curierul românesc” (1829), sub conducerea lui Ion Heliade
Rădulescu; la Iaşi – „Albina românească” (1829), din iniţiativa lui Gheorghe Asachi; la Braşov –
„Gazeta de Transilvania” (1838), având în frunte pe marele cărturar ardelean George Bariţiu.
La 30 ianuarie 1840 ia fiinţă la Iaşi revista „Dacia literară”, din iniţiativa şi sub
conducerea lui Mihail Kogălniceanu (1817-1891), fiind „întâia revistă de literatură organizată”
(G. Călinescu). „Dacia literară” este aşadar prima revistă literară, în jurul căreia s-a manifestat un
curent naţional-popular şi prin care s-au afirmat primii noştri scriitori moderni.
În primul număr al revistei, Mihail Kogălniceanu, în vârstă de numai 23 de ani, publică articolul-
program sub titlul „Introducţie”, în care evidenţiază principalele idei care vor sta la baza creării şi
orientării literaturii româneşti şi care este considerat primul manifest al romantismului românesc.
(Pe plan european, programul romantismului a fost trasat în Franţa, de Victor Hugo, în „Prefaţa”
de la drama „Cromwell” – 1827).
Structura revistei.
– prima parte va cuprinde „compuneri originale” ale scriitorilor colaboratori;
– a doua parte va reproduce articole din alte publicaţii;
– a treia parte se va ocupa de critica operelor nou apărute;
– partea a patra, având un titlu special – „Telegraful Daciei” – va conţine informaţii despre
cărţile în curs de apariţie, despre evenimente culturale sau despre scriitori, adică „tot ce poate fi
vrednic de însemnat pentru publicul român”.
Articolul-program intitulat „Introducţie” începe cu succinte referiri la publicaţiile vremii,
care, în afară de politică, de ştiri administrative şi de câteva informaţii locale, acestea nu conţin
nimic despre literatură. De aceea, Kogălniceanu s-a gândit că este momentul să iniţieze „o foaie”
care să se îndeletnicească „numai cu literatura naţională” şi în care să poată fi publicate „cele mai
bune scrieri originale”. Pune la dispoziţie paginile revistei „Dacia literară” tuturor scriitorilor din
cele trei provincii româneşti, „fieştecarele cu ideile sale, cu limba sa, cu chipul său”, ambiţia sa
fiind să apară „producţiile româneşti, fie din orice parte a Daciei, numai să fie bune”.
Mihail Kogălniceanu trasează principalele direcţii pe care să le urmeze scriitorii pentru
a putea crea o literatură naţională, ţelul mărturisit al marelui om de cultură fiind acela ca „românii
să aibă o limbă şi o literatură comună pentru toţi”, asigurând scriitorii că operele originale vor
beneficia de o critică obiectivă, „vom critica cartea, iar nu persoana”.
Kogălniceanu condamnă deprinderea de a imita literaturi străine, fără nici o legătură
spirituală cu specificul românesc, de aceea el consideră că „dorul imitaţiei s-a făcut la noi o manie
primejdioasă, pentru că omoară în noi duhul naţional”, iar traducerile unei opere de valoare din
literatura universală „nu fac o literatură”. El militează cu avânt pentru crearea de opere autohtone,
deoarece operele literare trebuie să păstreze spiritul original şi simţirea românească, ca fiind
„însuşirea cea mai preţioasă a unei literaturi”. Argumentele lui Kogălniceanu se referă la
subiecte inspirate din istoria zbuciumată a neamului românesc, din folclorul nepreţuit şi din
frumuseţile patriei, care pot constitui oricând cele mai originale izvoare de inspiraţie pentru
scriitori.
Numele revistei este ales semnificativ, pentru a exprima unitatea de neam şi ţară,
Dacia, idealul de unire al românilor fiind sugerat destul de transparent.
Mihail Kogălniceanu are concepţii iluministe, rămânând, de altfel, celebră faza prin care
îndeamnă pe toţi românii să-şi cunoască originile şi identitatea spirituală prin întoarcerea către
trecutul istoric al neamului din care provin: „Întrebaţi dar istoria, şi veţi şti ce suntem, de unde
venim şi unde mergem”. El nu se rezumă însă numai la îndemnuri teoretice, ci, pentru a pune la
dispoziţia scriitorilor material documentar şi tipăreşte „Letopiseţele Ţării Moldovei” ale
cronicarilor Grigore Ureche, Miron Costin şi Ion Neculce. Acestea au constituit principalele surse
de inspiraţie pentru scriitorii epocii, ca Vasile Alecsandri, Costache Negruzzi, Grigore
Alexandrescu, Al. Odobescu etc.
Cu o apariţie scurtă în timp, ianuarie-iunie 1840, revista „Dacia literară” a fost suprimată de către
domnitorul Mihail Sturdza, după numai trei numere. Cu toate acestea, în paginile sale au apărut
scrieri valoroase şi au publicat scriitori ce vor intra în patrimoniul literaturii române. În numărul I
al revistei a apărut prima nuvelă istorică, „Alexandru Lăpuşneanul” de Costache Negruzzi. Alţi
scriitori au găsit aici găzduire pentru operele lor, cum ar fi pagini de proză sub semnăturile lui
Vasile Alecsandri şi Mihail Kogălniceanu, poezii de Grigore Alexandrescu (printre care „Anul
1840”), şi C. Stamati, fabule de Alex. Donici, precum şi articole despre frumuseţea poeziei
populare şi a obiceurilor folclorice româneşti.
Articolul-program „Introducţie” al reviste „Dacia literară” ar putea fi sintetizat prin câteva direcţii
principale trasate de Mihail Kogălnicenanu:
– Creşterea interesului pentru crearea unei literaturi române, prin realizarea de „compuneri
originale”, de producţii româneşti „fie din orice parte a Daciei, numai să fie bune”;
– Înlesnirea colaborării scriitorilor din toate ţinuturile româneşti în paginile revistei, „fieştecarelea
cu ideile sale, cu limba sa, cu chipul său”;
– Realizarea unei limbi şi literaturi unice, deoarece este foarte important ca „românii să aibă o
limbă şi o literatură comună penrtu toţi”;
– Combaterea imitaţiei altor literaturi, deoarece „dorul imitaţiei s-a făcut la noi o manie
primejdioasă, pentru că omoară în noi duhul naţional”;
– Traducerile operelor din alte literaturi să fie ale celor de valoare, deşi „traducţiile însă nu fac o
literatură”, ba, mai mult, sunt „ucigătoare a gustului original”;
– Păstrarea specificului naţional în opera literară, a originalităţii creaţiei, care constituie
„însuşirea cea mai preţioasă a unei literaturi”;
– Folosirea surselor de inspiraţie din istoria poporului român – „istoria noastră are dstule fapte
eroice” – , din frumuseţile patriei – „frumoasele noastre ţări sunt destul de mari” – şi din folcor –
„obiceiurile noastre sunt destul de pitoreşti şi de poetice, pentru ca să putem găsi la noi sujeturi de
scris, fără să avem pentru aceasta trebuinţă să ne împrumutăm de la alte naţii”;
– Afirmarea criticii literare obiective, „critica noastră va fi nepărtinitoare, vom critica cartea, iar
nu persoana”, precum şi a unei critici de direcţie;
– Scriitorii sunt datori să contribuie prin operele lor la împlinirea idealului tuturor românilor,
Unirea Principatelor.
Curentul naţional-popular „Dacia literară” reuneşte cele mai strălucite personalităţi literare ale
epocii, care vor determina dezvoltarea ulterioară a literaturii române.

C. Negruzzi- Al. Lăpușneanul

Nuvela este o specie a genului epic in proza, cu un singur fir narativ si cu un conflict
care implica un numar redus de personaje. Nuvela “Alexandru Lapusneanul” scrisa de Costache
Negruzzi este prima nuvela istorica din literatura romana, aceasta apare la 30 ianuarie 1840, in
primul numar al revistei “Dacia Literara”, inscriindu-se intr-una din directiile imprimate de
programul acesteia conceput de Mihail Kogalniceanu si anume, inspirarea scriitorilor din istoria
patriei. Pentru crearea acestei nuvele, Negruzzi se inspira, in principal, din cronica lui Grigore
Ureche.
Tema nuvelei “Alexandru Lapusneanul” ilustreaza evocarea unui moment zbuciunat din
istoria Moldovei in timpul celei de a doua domnii a lui Alexandru Lapusneanul.
Domnitorul se intoarce in Moldova in fruntea unei ostiri turcesti. La Tecuci, este
intampinat de boierii: Motoc, Stroici, Veverita, Spancioc. Acestia ii comunica domnitorului ca
poporul nu-l iubeste si nu il vrea. Stefan Tomsa fuge in Valahia, iar Lapusneanul urca pe tronul
Moldovei. El este intampinat cu bucurie de popor si cu frica de catre boieri. Domnitorul se
razbuna cumplit luand averile boierilor si omorandu-i. Induiosata de lacrimile vaduvelor si ale
orfanilor, doamna Ruxanda il roaga pe sotul ei sa inceteze macelul.
Domnitorul ii promite un leac de frica. Intr-o zi de sarbatoare, din porunca domnitorului au fost
ucisi 47 de boieri. Boierii Spancioc si Stroici au reusit sa fuga. Pentru a nu-i scapa pe fugari,
Lapusneanul s-a instalat in cetatea Hotinului. Lapusneanul se imbolnaveste grav si cere, dupa
obiceiul timpului sa fie calugarit. La indemnul lui Spancioc, doamna Ruxanda isi otraveste sotul.
Nuvela “Alexandru Lapusneanul” este alcatuita din patru capitole, fiecare purtand un
motto, semnificativ pentru continutul acestuia. Primul capitol are motto-ul : “Daca voi nu ma
vreți, eu vă vreu”, cuvintele apartin lui Lapusneanul, ca raspuns la indemnul de a renunta la tronul
Moldovei, adresat lui de catre boierii veniti sa il intampine. Al doilea capitol incepe cu motto-
ul “Ai să dai samă, Doamna” si este replica vaduvei unui boier ucis de Lapușneanul, amenintare
adresata doamnei Ruxanda. Al treilea capitol detine motto-ul “Capul lui Moțoc vrem” si sunt
cuvintele multimii de tarani, veniti la curte sa se planga de asuprirea boierilor, de saracie, de
foame, de viata lor devenita insuportabila. Ultimul capitol are motto-ul “De mă voi scula, pre
multi am sa popesc si eu” si sunt cuvintele lui Alexandru Lapusneanul, aflat pe patul de suferinta,
ca o amenintare impotriva celor care il calugariseră
In nuvela scrisa de Costache Negruzzi sunt prezentate elemente de realitate impletite
cu elemente de fictiune.Un prim element de realitate este sursa de inspiratie a autorului, si anume
cronica lui Grigore Ureche. Alte elemente de realitate sunt spatiul: Moldova, timpul: anii 1564-
1569, domnitorul Alexandrul Lapusneanul, sotia acestuia Ruxanda, care era nepoata lui Stefan cel
Mare, boierul Motoc, reintoarcerea lui Alexandru voda cu ajutor turcesc si taranesc, uciderea unui
numar de boieri si moartea lui Alexandru Lapusneanul in conditii suspecte. Ca elemente de
fictiune, in aceasta nuvela, intalnim: limbajul personajeler, mimica, gesturile, reactiile, actiunile
lor si destinul boierilor Motoc, Veverita si Spancioc, care este prezentat cu totul diferit in nuvela
fata de realitate, acestia sunt de fapt personaje reale care au fugit in Polonia, unde au fost
decapitati la interventia lui Lapusneanul.
Din expozitiune, aflam ca Alexandru Lapusneanul revine in Moldova cu scopul de a-si
relua scaunul domnesc, dupa ce, cu eforturi indelungate, reusise sa il alunge pe Stefan Tomsa,
care ii urmase la domnie. Lapusneanul fusese inlaturat de la tron din cauza unor boieri, aceeasi
care l-au intampinat aproape de granita: Motoc, Veverita, Spancioc si Stroici. Acestia voiau sa il
convinga sa renunte la tron, deoarece poporul nu il voia
. Intriga consta in conflictul dintre Lapusneanul si boierii care l-au tradat.
In desfasurarea actiunii, aflam ca Motoc, speriat de amenintarile lui Lapusneanul, cade
in genunchi si il roaga sa nu il pedepseasca ca l-a tradat. Acesta ii promite ca il va cruta, ba mai
mult ii promite ca: “sabia mea nu se va manji in sangele tau”. Dupa fuga lui Tomsa, Lapusneanul
se intoarce la tronul Moldovei si trece la pedepsirea aspra a boierilor, le ia averile, iar la cea mai
mica greseala ii decapita. Doamna Ruxanda, sotia lui Lausneanul si fiica lui Petru Rares,
inspaimantata de cruzimile si crimele facute il roaga sa inceteze macelul. Domnitorul ii promite
un leac de frică.
Din punctul culminant, aflam ca Alexandru Lapusneanul i-a invitat pe boieri sa ia
pranzul la Curte, dupa slujba de la mitropolie. Spre sfarsitul ospatului, la semnul domnitorului,
boierii sunt ucisi, dupa care Lapusneanul face o piramida din capetele lor. Cand termina, o chema
pe Ruxanda sa ii dea leacul de frica promis, aceasta lesina cand vede piramida de capete, spre
dezamagirea domnitorului: “femeia tot femeie(...) in loc sa se bucure, ea se sperie.” Lapusneanul
este anuntat ca poporul a venit la curte sa isi spuna nemultumirile: “sa micsoreze dajdiile!(...) am
ramas saraci! N-avem bani! Ni i-a luat toti Motoc!” apoi au inceput toti de odata sa strige: “Capul
lui Motoc vrem!”. Profitand de aceasta situatie, Lapusneanul il da pe Motoc multimii care s-a
repezit asupra lui si l-a facut bucati. Astfel, Lapusneanul a pedepsit un alt boier tradator, fara ca
sabia lui sa se manjeasca de sange, asa cum i-a promis si lui Motoc.
Din deznodamant aflam ca timp de patru ani, Lapusneanul si-a respectat promisiunea
facuta doamnei Ruxanda si nu a mai ucis nici un boier, dar in schimb inventase tot felul de
pedepse, le scotea ochii, le taia mainile. Era totusi nelinistit pentru ca nu ii pedepsise pe Spancioc
si Stroici, care au reusit sa fuga. Din cauza aceasta , se simtea mereu in pericol de a fi tradat de
acestia. Alexandru Lapusneanul s-a mutat in cetatea Hotinului, unde s-a imbolnavit grav.
Deoarece il mustra constiinta pentru toate crimele infaptuite, il cheama pe mitropolitul Teofan
caruia ii cere sa il calugareasca. Trezindu-se din starea de inconstienta si vazandu-se imbracat in
calugar, se enerveaza foarte tare, isi pierde complet controlul si ii ameninta cu moartea pe toti,
inclusiv pe sotia si fiul sau: “m-ati popit voi, dar de ma voi indrepta, pre multi am sa popesc si
eu”. Ingrozita de amenintarile lui Lapusneanul, doamna Ruxanda accepta sfatul lui Spancioc de a-
i pune sotului ei otrava in paharul cu apa. Domnitorul moare in mainile boierilor Spancioc si
Stroici si este inmormantat la manastirea Slatina.
Alexandru Lapusneanul este personajul principal al nuvelei, in acelasi timp este
personaj eponim si romantic. Acesta este alcatuit din puternice trasaturi de caracter, un personaj
exceptional, ce actioneaza in imprejurari deosebite.
Alexandru Lapusneanul este tipul domnitorului tiran si crud, cu vointa puternica,
ambitii si fermitate in organizarea razbuanrii impotriva boierilor tradatori, aceasta fiind unica
ratiune pentru care s-a urcat la tronul Moldovei pentru a doua oara: “Daca voi nu ma vreti, eu va
vreu.” Bun cunoscator al psihologiei umane, Lapusneanul dovedeste acest lucru atat in atitudinea
lui fata de Motoc, cat si atunci cand profita de multimea adunata la portile curtii domnesti, stiind
astfel sa scape de unul dintre cei mai amenintatori dusmani ai sai, argumentand: “Prosti, dar
multi... sa omor o multime de oameni, pentru un om, nu ar fi pacat?”. Lapusneanul detine arta
disimularii, iar scena din biserica este semnificativa in acest sens: “imbracat cu mare pompa
domneasca” , se inchina pe la icoane, saruta moastele sfantului, il ia martor pe Dumnezeu pentru
cainta de a fi comis crime, citeaza din Biblie, in timp ce pregateste cel mai sadic omor din toate
cate comise: piramida de capete taiate ale celor 47 de boieri ucisi la ospatul domnesc, la care
fusera invitati. Fiind inteligent si perfid, reuseste sa ii pacaleasca pe boieri, sa manevreze pe
oricine si sa isi ascunda adevaratele planuri de razbunare, pe care le aplica cu o satisfactie
deosebita. Cruzimea este trasatura dominanta a personajului, motivata de multe fapte cumplite:
leacul de frica, linsarea lui Motoc, amenintarea cu moartea a propriei familii, schingiuirea si
omorarea cu sange rece, ba chiar cu satisfactie a boierilor.

Principalele modalitati de caracterizare ale lui Alexandru Lapusneanul sunt indirecte,

prin faptele, vorbele si atitudinile personajului: “iesiti! Ca pre toti va omor!... iar pre cateaua asta
voi s-o tai in patru bucati impreuna cu tancul ei”. In acest citat este evidentiata cruzimea
domnitorului dusa pana la extrem deoarece acesta nu tine cont nici macar de propria familie. O a
doua caracterizare este caracterizarea directa, de catre autor, acesta realizeaza portretul fizic si
moral , prin redarea gesturilor si mimicii lui Alexandru Lapusneanul: “sangele intr-insul incepe a
fierbe; impotriva obiceiului sau Lapusneanul in ziua aceea era imbracat cu toata pompa
domneasca. In minutul acela el era foarte galben la fata”. O alta metoda de caracterizare este
caracterizarea facuta de catre alte personaje: “crud si cumplit este omul acesta, fata mea; nu imi
voi spurca vitejecul junghi in sangele cel pangarit a unui tiran ca tine”. Aceste replici apartin
mitropolitului Teofan si respectiv boierului Spancioc care isi arata si ei ca multe alte personaje
din aceasta nuvela, dispretul fata de Lapusneanul.
Vasile Alecsandri a vorbit despre “tragedia crunta a lui Lapusneanul”, iar Ovid
Densusianu constata la erou “O inclinatie diabolica, sadica, spre teroare, o dorinta bolnavicioasa
de a vedea curgand sange”. Mai analitic, Nicolae Iorga vedea aici “sufletul unui bolnav ce-si afla
alinarea unei suferinte tainice numai la vederea si auzul suferintei altora”.
Ca si in celelalte opere cu caracter istoric, in nuvela “Alexandru Lapusneanul” culoarea
de epoca are rolul de-l introduce pe cititor in perioada istorica prezentata de catre autor. In aceasta
nuvela culoarea de epoca este realizata de descrierea costumelor personajelor , de descrierea
interioarelor si a evenimentelor din cadrul nuvelei. Costumul domnitorului Alexandru
Lapusneanul reprezinta un element important in realizarea culorii de epoca: “Lapusneanul, in ziua
aceea, era imbracat cu toata pompa domneasca. Purta coroana Paleologilor si peste dulama
poloneza de catifea stacojie, avea cabanita turceasca”. Descrierea mesei si a obiceiurilor culinare
din Moldova anilor 1564 reprezinta de asemenea un element important in realizarea imaginii
acelei perioade: “cel mai mare ospat se cuprindea in cateva feluri de mancare. Dupa borsul
polonez, veneau mancari grecesti fierte cu verdeturi, care pluteau in unt; apoi pilaful turcesc si, in
sfarsit, fripturile cosmopolite. Panza mesei si servetelele erau de filaliu tesute in casa. Tipsiile pe
care aduceau bucatele, talgerele si paharele erau de argint. Pe langa parete sta asezate in rand mai
multe ulcioare pantecoase, pline cu vin”. Arhaismele folosite de autor in naratiunea sa au o
contributie consistenta la construire atmosferei de epoca, transpunandu-l pe cititor in Moldova
acelei vremi: “vornic”, “talgere”, “tipsii”, “junghiuri”.
Imbinarea armonioasa a actiunii celor patru capitole ale nuvelei, simplitatea si puterea
sugestiva, caracterul aforistic al unor replici: “prosti, dar multi” se imbina cu elemente romantice
in nuvela “Alexandru Lapusneanul”. Din recuzita romantica se pot identifica aspecte precum
imaginea capetelor insangerate puse pe zidurile curtii domnesti, ospatul transformat in macel,
piramida facuta din capetele celor 47 de boieri omorati, otravirea lui Lapusneanul si moartea sa in
chinuri groaznice, caracterul demonic al domnitorului, in antiteza cu caracterul angelic al
doamnei Ruxanda.
Limpezimea si maiestria stilistica a nuvelei, elemente arhaice si regionale care fixeaza
atmosfera epocii si dau culoarea locala, arta descrierii si a dialogului, fac din nuvela lui Costache
Negruzzi una dintre primele opere de mare valoare din proza romaneasca.
 Vasile Alecsandri
Poet, prozator și dramaturg (n. 21 iulie 1821, Bacău — d. 22 august 1890, Mirceşti, judeţul Iaşi).
Provine dintr-o familie boierească ridicată la o poziție de oarecare însemnătate; fiu al medelnicerului Vasile
Alecsandri (ajuns mai tîrziu vornic) și al Elenei. Este denumit până astăzi Bardul de la Mircești.
A luat parte la mișcarea revoluționară de la 1848 din Moldova, redactând unul din documentele ei
programatice. După înfrângerea mișcării pașoptiste Vasile Alecsandri este exilat. După ce călătorește prin
Austria și Germania se stabilește la Paris, unde se întâlnește cu alți militanți pașoptiști munteni; din perioada
exilului datează poeziile Adio Moldovei și Sentinela română.
În mai 1849 pleacă, împreună cu ceilalți exilați, la Brașov, apoi în Bucovina, iar în toamna aceluiași an, la
Paris.
Scrie primele „cântecele comice” (Șoldan Viteazul, Mama Anghelușa) și câteva scenete comice și
muzicale. Se întoarce în țară în luna decembrie.
Înapoiat în țară, ia parte la luptele pentru Unirea Principatelor Moldova şi Muntenia, se numară printre
devotații lui Al. I. Cuza și e trimis de acesta în Franța, Italia și Anglia, pentru a determina marile puteri să
recunoască faptul dublei sale alegeri.
În 1863 ia naștere la Iași societatea Junimea, al cărui membru onorific a fost până la sfârșitul vieții.
Descoperirea poeziei populare, care are loc cu ocazia unei călătorii, va marca profund destinul său de
scriitor și va avea consecințe incalculabile asupra întregii dezvoltări a literaturii noastre din secolul trecut și de
mai tîrziu.
Prin traducerile în limbile franceză, germană, engleză ale poeziilor populare sau ale unora din poeziile
originale, Alecsandri se numară și printre primii noștri scriitori moderni a căror operă a devenit accesibilă
străinătății.
Poeziile, cărora autorul însuși le-a acordat, în conformitate cu gustul și cerințele epocii, calitatea
principală în cuprinsul operei, au fost structurate, în cîteva cicluri mai mult sau mai puțin unitare sub aspectul
tematicii, al principalelor caracteristici stilistice și al epocii în care au fost scrise. Primele sunt cele inspirate
din poezia populară, "Doinele". Al doilea grup de poezii, "Lăcramioare", apărute pentru prima dată în volumul
din 1853, cuprinde partea cea mai mare a poeziei erotice a lui Alecsandri.

Poet grațios și echilibrat, discret, dar vibrînd în fața frumuseții, atent la armonia ansamblului și fin
cizelator de imagini surprinse fugitiv în evanescența anotimpurilor (Iarna, Sania, Malul Siretului), sensibil la
farmecul naturii genuine, dar și la sugestiile rafinate ale unui obiect de artă, Alecsandri rezistă cel mai bine
trecerii timpului tocmai în asemenea poezii în care manifestă calitatea reală a talentului său, răspunzînd
totodata unei nevoi de armonie înnăscută sufletului omenesc.
Alecsandri începe să publice pasteluri în 1868, în diverse numere ale Convorbirilor literare.
Astfel de încercare de obiectivare a viziunii sunt pastelurile lui Alecsandri. Pastelul este o specie a genului liric
cunoscută - în această formă - numai în literatura română, creată și dusă la celebritate de Alecsandri însuși,
într-un ciclu de versuri care i-a dat numele: "Pasteluri", publicate în revista Convorbiri literare, în cea mai mare
parte între 1868 și 1869.
Pastelul preia de la poezia descriptivă a primilor romantici nu numai ideea corespondenței dintre
sentiment și tabloul de natură, ci și pe aceea a privirii unui peisaj sub unghiul mișcător al marilor cicluri
naturale, al anotimpurilor, care îl luminează și-l însuflețesc mereu de altă viață, în alte nuanțe; pe de altă parte,
supune descrierea unui proces de obiectivare caracteristic poeziei post romantice, încercând să o apropie de
trăsăturile unei opere plastice. Pastelul este mai degrabă un tablou realizat cu ajutorul limbajului (la origine
pastelul însemna un desen în creion moale, ușor colorat). Acest tip de poezie manifestă preocupare pentru
satisfacerea unor exigențe specifice: compoziție, colorit, echilibru.

Din ciclul Pastelurilor fac parte creațiile:

Serile la Mircești
Sfârșit de toamnă
Iarna
Gerul
Viscolul
Sania

În perioada 1878-1879, la conacul sau de la Mircești, scrie drama istorică romantică Despot-Vodă.
 Titu Maiorescu

Titu Maiorescu este primul critic literar în adevăratul sens al cuvântului pe care l-a avut
literatura română; el a fost totodată mentorul generatiei marilor clasici, promovând scriitori
precum Eminescu, Slavici, Creangă, Caragiale
Contribuția lui Titu Maiorescu la dezvoltarea criticii și esteticii literare românești
Spirit clasic, armonios, echilibrat, Titu Maiorescu are preocupări în domeniul limbii,
literaturii, criticii, esteticii, filosofiei și al culturii în special.
Articole scrise de Titu Maiorescu în diferite domenii:
- articole de limbă:"Despre scrierea limbei române","Beția de cuvinte", "Oratori, retori, limbuți",
"Neologisme";
- articole de critica literară și estetică: "Asupra poeziei noastre populare","O cercetare critică
asupra poeziei noastre de la 1867", "Directia noastra in poezia si proza româneasca","Eminescu si
poezia lui","Poeti si critici"
- articole de cultura: - "In contra directiei de astazi in cultura romana"
Domeniile de manifestare ale spiritului critic maiorescian sunt numeroase: limba româna,
literatura, cultura, estetica, filosofia. Studiile sale sunt de o importanta majora pentru literatura
româna.
Studiul "O cercetare critica asupra poeziei române de la 1867" are un puternic caracter
didactic, urmarind sa initieze tinerii scriitori în problemele mai generale ale artei. Obiectivul
propus de Titu Maiorescu era delimitarea raportului dintre forma si fond în poezie, de aceea îsi
împarte cercetarea în doua capitole: "Conditiunea materiala a poeziei" si "Conditiunea ideala a
poeziei".
În "Conditiunea materiala a poeziei", se dovedeste ca poezia este "arta de a pune fantezia în
miscare prin cuvinte", lucru realizat prin figuri de stil, tropi, licente poetice, expresivitate, dar mai
ales prin utilizarea "cuvântului cel mai putin abstract", cuvântul fiind "organ de comunicare", sau
prin utilizarea figurilor de stil - epitete, comparatii, metafore, personificari.
Cealalta conditiune, "ideala" reprezinta exprimarea sentimentelor si pasiunilor. Criticul
face o clasificare a obiectelor gândirii omenesti, astfel încât "iubirea, ura, tristetea, bucuria,
desperarea, mania etc. sunt obiecte poetice; învatatura, perceptele morale, politica etc. sunt
obiecte ale stiintei niciodata ale artelor". Primele reprezinta obiectele poetice, deoarece sunt stari
ce exista în viata oricarei persoane, pot fi întelese de toata lumea, având un grad mai mare de
sensibilizare asemanator cu cel al artelor. Celelalte nu pot deveni niciodata arte, întrucât nu
sensibilizeaza, nu trezesc niciun sentiment, fiind neinteresante si neîntelese de majoritate
oamenilor. Obligatia poetului, spre deosebire de cea a omului de stiinta, care sustine adevarul,
este de a se expune în fata cititorului, prin intermediul limbajului figurativ.
Atât artele frumoase, cât si poezia sunt realizate în urma repaosului intelectual, redând
satisfactia spiritului omenesc, pe când stiinta produce fenomene cu efecte nelimitate, în continua
schimbare.
Într-o perioada în care cultura româna se afla într-o stare instabila, Titu Maiorescu
întrevede o speranta în ceea ce priveste evolutia literaturii române. Prin lucrarea sa "Directia noua
în poezia si proza româneasca" face o selectie între artistii vremii, aratând "adevaratele valori".
În poezie, reprezentanti de frunte erau Vasile Alecsandri, Mihai Eminescu si Bodnarescu,
iar în proza sunt mentionate nume ca Odobescu, Slavici, Xenopol, P.P. Carp.Tot în aceasta
lucrare, Maiorescu aminteste si de "talentele inferioare", care aspirau fara fundament la statutul
de artist.
Un alt studiu important, "Comediile d-lui Caragiale", trateaza tema moralitatii în arta si a
înaltarii impersonale, pornind de la moralitatea în raport cu opera comica a lui Caragiale.
Pornind de la constatarea ca tipurile si situatiile din comediile lui Caragiale sunt inspirate
din realitatea sociala a timpului, criticul atrage atentia ca artistul recreeaza realitatea,
generalizeaza pentru a surprinde o trasatura etern valabila a omului.
 Al doilea argument în sustinerea valorii reale a operelor lui Caragiale este acela ca o arta
are efect asupra sensibilitatii umane, având un caracter educativ, deoarece produce un sentiment
de înaltare si purificare. Prin urmare, arta e morala prin valoarea ei, nu prin ideile moralizatoare
pe care le sustine. Prin aceasta teorie, Maiorescu reuseste sa combata criticile care respingeau
comediile lui Caragiale, pe motiv ca ar fi imorale.
"Eminescu si poeziile lui" este un studiu prin care Maiorescu defineste profilul geniului si
personalitatea lui Eminescu, scotând în evidenta, pe lânga talentul înnascut, inteligenta si
memoria poetului, dar si modernitatea acestuia, prin cultura de nivel european.
Un studiu important în cultura româna a fost "In contra directiei de astazi în cultura
româna", în care, prin "teoria formelor fara fond", Maiorescu se revolta fata de situatia existenta
în epoca, tendinta de a împrumuta forme ale culturilor occidentale si de a le adapta conditiilor
existente. Acesta sustinea ca trebuie adaptate la specificul national si anticipate de crearea unui
fond propriu.
Vizând limba româna, teoria formelor fara fond are proiectii în studii precum: "Despre
scrierea limbei romane", "Limba româna în jurnalele din Austria", "Betia de cuvinte",
"Neologismele". Maiorescu sustine în aceste studii alfabetul latin si principiul ortografiei
fonetice, îmbogatirea vocabularului cu neologisme si combate împrumuturile realizate în mod
fortat, ridiculizând totodata ceea ce el numeste sugestiv "betia de cuvinte".Filosof, critic literar,
estetician, Titu Maiorescu a fost una dintre cele mai importante personalitati ale culturii
române.

Junimea
În 1863 Titu Maiorescu pune bazele Societății cultural - literare "Junimea" alaturi de: Petre Carp,
Iacob Negruzzi, Theodor Rosetti, Vasile Pogor
Curentul literar promovat de societatea ieșeană “Junimea” este o mișcare modernistă profundă și
de aplicare a spritului critic.
Junimiștii au recunoscut contribuția predecesorilor, dar s-au raportat la epoca pașoptistă.
Junimismul include atât elemente de ruptură față de trecut, cât și tendințe de continuitate cu
direcția inițiată de Mihail Kogălniceanu în “Dacia literară”

Activitățile "Junimii":
- "prelecțiuni populare" (ședințe publice care urmareau ridicarea -nivelului cultural al maselor
populare)
- întâlniri săptămânale ale membrilor
- editarea de reviste si ziare ("Convorbiri literare")
- colaborarea la alte publicatii ale vremii
- înfiintarea unor tipografii sau instituții de invatamant

Ideile promovate de junimisti:

-promovarea unei literaturi originale
- lupta împotriva formelor fara fond
-sustinerea autonomiei esteticului in fata eticului, etnicului, politicului
- promovarea spiritului filozofic (prin: speculatia teoretica, gândire abstracta, idei generale)
-spiritul oratoric (dizertatia)
-gustul clasic si academic
- ironia, spiritul critic promoveaza o critica de îndrumare a creatiei artistice cu scopul de a forma
o literatura de valoare europeana

Etapele Junimii
In viata societatii Junimea se disting cateva etape, cu orientari si activitati diferite.
-Etapa ieseana – are un pronuntat caracter polemic si se manifesta in trei directii: limba,
literatura si cultura. Se elaboreaza principiile sociale si estetice ale junimismului. Necesitatea
educarii publicului, asa-numitele “prelectiuni populare”. Are ca scop educarea publicului larg. Se
cauta modele apte sa asigure progresul la care aspira Titu Maiorescu.
-A doua etapa (desfasurarea sedintelor Junimii la Bucuresti, dar revista activa la Iasi) este o
etapa de consolidare, in aceasta etapa se afirma reprezentanti ai “directiei noi”, in poezia si proza
romana: Eminescu, Creanga, Slavici, Caragiale, dar si alti scriitori necunoscuti azi. Maiorescu
sustine imbogatirea vocabularului limbii romane prin neologisme de origine romanica.
-A treia etapa (bucuresteana), revista este mutata la Bucuresti, ca si intreaga societate Junimea.
Are un caracter preponderent universitar prin studiile de specialitate din domeniile: istorie,
filozofie, filologie, geografie.

Trasaturile Junimii
In lucrarea “Istoria literaturii romane moderne”, criticul Tudor Vianu identifica trasaturi
definitorii ale junimismului:
 spiritul critic
 spiritul filozofic
 gustul pentru clasic si academic
 spiritul oratoric
 ironia

Concluzie

În istoria literaturii si culturii române, "Junimea" a marcat începutul

functionarii sigure a spiritului critic, victoria ideii de valoare estetica si a dezvoltarii
simtului artistic, majoritatea ideilor fiind preluate de la etapa anterioara, pasoptista,
dar evoluate.