DACIA LITERARĂ

Etapa cuprinsă între anii 1830 şi 1860, în care a avut loc o viguroasă activitate culturală şi o
intensificare a ideii de unire a ţărilor române, este cunoscută în literatură sub denumirea de perioada
paşoptistă. Aceasta a fost reprezentată în literatură prin scriitori aparţinând celor trei provincii româneşti:
în Moldova - Gheorghe Asachi, Costache Negruzzi, Vasile Alecsandri, Alecu Russo; în Ţara
Românească - Ion Heliade Rădulescu, Vasile Cârlova, Grigore Alexandrescu, Nicolae Bălcescu, Ion
Ghica, Cezar Bolliac, Dimitrie Bolintineanu; în Transilvania - Timotei Cipariu, George Bariţiu, Andrei
Mureşanu.

La 30 ianuarie 1840 ia fiinţă la Iaşi revista „Dacia literară”, din iniţiativa şi sub conducerea lui
Mihail Kogălniceanu (1817-1891), fiind „întâia revistă de literatură organizată” (G. Călinescu); este o
revistă literară, în jurul căreia s-a manifestat curentul naţional-popular şi prin care s-au afirmat primii
noştri scriitori moderni.
În primul număr al revistei, Mihail Kogălniceanu publică articolul-program sub titlul
„Introducţie”, în care evidenţiază principalele idei care vor sta la baza creării şi orientării literaturii
româneşti şi care este considerat primul manifest al romantismului românesc. (Pe plan european,
programul romantismului a fost trasat în Franţa, de Victor Hugo, în „Prefaţa” la drama „Cromwell” -
1827).
Mihail Kogălniceanu îşi începe articolul-program cu câteva referiri la primele publicaţii ale
vremii, pe care le menţionează direct: „Curierul rumânesc” subt redacţia d. I. Eliad, „Foaia inimii” a d.
Bariţ şi „Albina românească”. Observând că există „o mare lipsă în literatura noastră”, Kogălniceanu s-
a gândit că este momentul să iniţieze „o foaie” care să se îndeletnicească „numai cu literatura naţională”
şi în care să poată fi publicate „cele mai bune scrieri originale”.
Oferă paginile revistei „Dacia literară” tuturor scriitorilor din cele trei provincii româneşti,
„moldoveni, munteni, ardeleni, bănăţeni, bucovineni, fieştecarele cu ideile sale, cu limba sa, cu chipul
său”, ambiţia sa fiind să realizeze „o foaie” în care să apară „producţiile româneşti, fie din orice parte a
Daciei, numai să fie bune”.
Numele revistei este ales semnificativ, pentru a exprima unitatea de neam şi ţară a unor meleaguri
ce fuseseră cândva o singură ţară, Dacia, idealul de unire a românilor fiind sugerat destul de transparent
de Kogălniceanu.

Articolul-program - „Introducţie” - al revistei „Dacia literară” ar putea fi restrâns la câteva

direcţii principale trasate de Mihail Kogălniceanu:
1. Unificarea forţelor scriitoriceşti pentru crearea unei literaturi române prin editarea unei
publicaţi literare - „Dacia literară”, ce s-ar îndeletnici cu producţii româneşti, „compuneri originale” „fie
din orice parte a Daciei, numai să fie bune”;
2. Imprimarea unui spirit critic obiectiv, fiindcă literatura din acel moment avea trebuinţă de
unire, iar nu de dezbinare: „critica noastră va fi nepărtinitoare: vrăjmaşi ai arbitrariului, nu vom fi
arbitrari în judecăţile noastre literare”; „vom critica cartea, iar nu persoana”. Susține astfel afirmarea
criticii literare obiective, precum şi a unei critici de direcţie.
3. Realizarea unei literaturi originale, fiindcă „traducţiile nu fac o literatură”, iar „dorul imitaţiei
s-au făcut la noi o manie primejdioasă, pentru că omoară în noi duhul naţional”, ba, mai mult, sunt
„ucigătoare a gustului original”. Traducerile operelor din alte literaturi să fie ale celor de valoare.
4. Sunt recomandate sursele de inspiraţie din realitatea autohtonă: istoria poporului român
(„Istoria noastră are destule fapte eroice...”), din frumuseţile patriei, din natură („frumoasele noastre
ţări sunt destul de mari”) şi folclor („obiceiurile noastre sunt destul de pitoreşti şi poetice pentru ca să
putem găsi la noi sujeturi de scris, fără să avem pentru aceasta trebuinţă să ne împrumutăm de la alte
naţii”)
5. Revista va milita pentru realizarea unei limbi şi a unei literaturi unice deoarece este foarte
important ca „românii să aibă o limbă şi o literatură comună pentru toţi”. Păstrarea specificului naţional
în opera literară, a originalităţii creaţiei, constituie „însuşirea cea mai preţioasă a unei literaturi”.
6. Scriitorii sunt datori să contribuie prin operele lor la împlinirea idealului tuturor românilor,
Unirea Principatelor.
Cu o apariţie scurtă în timp, ianuarie - iunie 1840, revista „Dacia literară” a fost suprimată de
către domnitorul Mihail Sturdza, după numai trei numere. Cu toate acestea, în paginile sale au apărut
scrieri valoroase şi au publicat scriitori ce vor intra în patrimoniul literaturii române.
În numărul unu al revistei a apărut prima nuvelă istorică, „Alexandru Lăpuşneanul” de Costache
Negruzzi. Alţi scriitori au găsit aici găzduire pentru operele lor, cum ar fi pagini de proză sub semnăturile
lui Vasile Alecsandri (nuvela romantică „Buchetiera de la Florenţa”) şi Mihail Kogălniceanu, poezii de
Grigore Alexandrescu (printre care Anul 1840), fabule de Alexandru Donici, precum şi articole despre
frumuseţea poeziei populare şi a obiceiurilor folclorice româneşti.
Contribuind la redeşteptarea spiritului naţional, ideile din articolul „Introducţie” au constituit un
adevărat program al romantismului românesc, pe linia militantismului, declanşând o adevărată mişcare
de idei în epocă: „curentul naţional-popular” care reunind cele mai strălucite personalităţi literare ale
epocii, vor determina dezvoltarea ulterioară a literaturii române.

ROLUL „DACIEI LITERARE” ÎN ORIENTAREA LITERATURII ROMÂNE

Programul „Daciei literare”, devenit programul romantismului românesc, a avut un rol
determinant în constituirea literaturii române originale, cu un specific naţional evident, în raport cu
romantismul european occidental.
În scopul redeşteptării conştiinţei naţionale, Vasile Alecsandri scrie, de pildă, „Deşteptarea
României”, dar cea mai reprezentativă creaţie este „Un răsunet” de Andrei Mureşanu, acelaşi mesaj
patriotic străbate şi vibrantele pagini ale „Cântării României” de Alecu Russo.
Teme, motive, personaje mitologice sau istorice pătrund în opera romantică a paşoptismului,
dându-i o notă aparte. Trecutul este oferit drept pildă pentru prezent, ca în poemele eroice ale lui V.
Alecsandri „Dumbrava Roşie”, „Dan căpitan de plai”, în baladele lui D. Bolintineanu, „Muma lui
Ştefan cel Mare” ori în meditaţiile lui Gr. Alexandrescu, „Răsăritul lunii. La Tismana”, „Trecutul.
Mănăstirea Dealului”, „Mormintele. La Drăgăşani”. Heliade Rădulescu proiectează un amplu poem
„Mihaida”, în timp ce N. Bălcescu elaborează lucrarea rămasă neterminată „Românii supt Mihai-
Voievod Viteazul”.
C. Negruzzi, scrie nuvela „Alexandru Lăpuşneanul”, urmată de „Sobieski şi românii”, „Regele
Poloniei şi Domnul Moldovei”.
Preţuirea folclorului reprezintă de asemenea un efect al curentului naţional-popular de la „Dacia
literară”. Al. Russo, în studiul „Poezia populară”, consideră folclorul un permanent izvor de inspiraţie
pentru literatura cultă; apare prima colecţie „Poezii poporale” (1852) culeasă de V. Alecsandri, autor şi al
volumului de inspiraţie folclorică „Doine şi lăcrămioare”. Înaintea sa, I.H. Rădulescu va fi primul poet
care, pornind de la motivul folcloric al zburătorului, va crea el însuşi o baladă cultă cu acest titlu.
Frumuseţile naturii patriei reprezintă o nouă sursă de inspiraţie recomandată de „Dacia literară”
în vederea autohtonizării literaturii noastre. Memorialul de călătorie este foarte răspândit (V. Alecsandri,
„O plimbare la munţi”, Al. Russo, „Piatra Teiului”, „Stanca Corbului”, Grigore Alexandrescu,
„Memorial de călătorie”), în timp ce I. H. Rădulescu realizează primul pastel în partea a doua a baladei
„Zburătorul”, iar Gr. Alexandrescu conturează un romantic tablou de natură pregătind cadrul în vederea
apariţiei fantomei lui Mircea („Umbra lui Mircea, La Cozia”). Cel care va consacra însă pastelul ca pe o
specie distinctă în literatura română va fi V. Alecsandri, care din 1868 începe să publice în „Convorbiri
literare” ciclul „Pasteluri”.
O altă categorie de scrieri literare cu caracter satiric (fabulele, satire, fiziologiile etc.) demască
moravurile societăţii epocii militând indirect pentru îndreptarea lor.
Scriitorii paşoptişti relevă o nouă dimensiune a patriotismului pledând pentru însănătoşirea
societăţii. Reprezentative sunt în acest sens creaţiile lui Gr. Alexandrescu, „Satiră. Duhului meu”,
precum şi fabule ca „Toporul şi pădurea”, care vizează pe trădători, „Dreptatea leului” abuzurile
feudale, „Câinele şi căţelul” - demagogia, „Boul şi viţelul” - parvenitismul. Acelaşi rol l-au avut şi
schiţele: „Fiziologia provinţialului” de C. Negruzzi, „Fiziologia provincialului în Iaşi”, de M.
Kogălniceanu. La rândul său V. Alecsandri, în domeniul teatrului, prin comediile „Chiriţa în provincie”,
„Chiriţa în Iaşi”, „Chiriţa în balon”, satirizează cosmopolitismul şi parvenitismul burgheziei în ambiţia
ei de ascensiune rapidă pe o treaptă socială cât mai înaltă.
Aşadar apariţia „Daciei literare” cu articolul-program „Introducţie”, semnat de M. Kogălniceanu
a marcat decisiv cultura noastră, punând totodată bazele literaturii moderne.