Dacia literara

Contextul istoric al perioadei pasoptiste este dominat de o stare de spirit puternic

antifeudala, simtindu-se nevoia de schimbare a sistemului de guvernamant. Prin
activitatea lor socială, politica şi literara, scriitorii acestei epoci au contribuit la
modernizarea societatii romanesti pe toate planurile, la realizarea idealului de unitate
nationala. Cei mai multi dintre scriitorii epocii au inceput invatatura cu profesori
particulari, dupa obiceiul vremii, continuandu-şi apoi studiile in strainatate, in special in
Franta. Aceste perioade petrecute in strainatate au reprezentat un prilej de a intra in
contact cu idei social-politice si culturale apusene, revolutionare pe epoca respectivă.

In perioada paşoptistă, s-au pus bazele culturii moderne prin dezvoltarea

invatământului, a presei, a unui teatru national, a societatilor culturale, a literaturii şi a
ştiintelor, prin infiintarea bibliotecilor şi a librariilor. Dezvoltarea culturală a avut la bază
un program politic animat de idealul unitații nationale, de trezirea constiintei patriotice
şi de promovarea specificului national.În această perioadă, se conturează o primă etapa,
cea "a deschizătorilor de drumuri", caracterizata prin constituirea institutiilor culturale:
presa, teatrul, şcolile de diverse tipuri etc. După anul 1840, accentul se pune pe
afirmarea identitatii creatiei literare românesti.

Antrenati permanent şi activ in viata publică, multi scriitori au ocupat functii

importante. Astfel, Gheorghe Asachi, in calitate de indrumator oficial al invatământului
din Moldova, a elaborat programe şi manuale şcolare, a contribuit la dezvoltarea
invatamantului in limba natională prin infiintarea unor scoli: o şcoală de ingineri
hotarnici, o școală elementară, prima scoala normala, un gimnaziu la Trei Ierarhi,
Academia Mihăileană, cu trei facultati: de filosofie, de drept şi de teologie. Ion Heliade
Radulescu a dus mai departe initiativa lui Gheorghe Lazăr, contribuind la ridicarea primei
promotii de profesori romani formati la Colegiul "Sf. Sava"din Bucuresti. A fost, printre
altele, membru fondator al Societătii Academice Române. Grigore Alexandrescu,
membru al Societatii Filarmonice, a ocupat functii importante in domeniul cultural-
politic: a fost director al Arhivelor Statului, al Eforiei Spitalelor Civile, al Departamentului
Cultului şi Instructiei Publice, ministru ad-interim la Culte. Cei mai multi dintre acestia au
participat la Revolutia de la 1848, find apoi obligati să plece in exil. Astfel, Vasile
Alecsandri a pledat cauza revolutiei romaneşti la Paris, facând apoi parte din Comitetul
Unirii (1856), fiind deputat in Divanul ad-hoc(1857) şi apoi ministru. Dupa alegerea lui
Alexandru loan Cuza, a plecat la Paris pentru a obtine recunoaşterea Unirii, ajungând
ministru al României la Paris. Exilat, asemenea celorlalti participanti la revolutie, la Paris,
Dimitrie Bolintineanu a colaborat la publicatile editate de revolutionarii romani, pledând
pentru unire si pentru un regim democratic în țările romane.

In vederea dezvoltării unei prese in limba romana, scriitorii din generatia paşoptistă
au contribuit la infiintarea multor ziare sau au fost colaboratori activi ai publicatiilor
vremii. Din initiativa lui Gheorghe Asachi, a apărut la laşi, in 1829, ”Albina românească”,
una dintre primele gazete in limba natională. Ion Heliade Radulescu a infiintat ”Curierul
romanesc” la Bucuresti, in 1829, iar Dimitrie Bolintineanu a condus ziarul ”Poporul
suveran”. Mihail Kogalniceanu, preluand modelul lui Ion Heliade Rădulescu şi al lui
Gheorghe Asachi, si-a cumparat o tipografie şi a editat opere in limba romană, franceza
si in germană, conducand şi revista ”Dacia literară”, interzisă doar după trei numere.

”Revista Dacia literară a dat naștere unui curent poporan, național și istoric."

(Garabet Ibraileanu). A apărut la Iaşi, între 19 martie şi 23 august 1840, intr-un tom
insumand trei numere. Cel mai cunoscut articol, ”Introductie”, este semnat de mentorul
revistei, Mihail Kogälniceanu, şi este considerat manifestul noului curent, romantismul,
in ciuda faprului ca are si alte roluri la fel de importante, cum ar fi acela de a formula, cu
mijloacele momentiului, autonomia esteticului, conceptie fundamentată ulterior de
criticul Titu Maiorescu.

In încercarea de a prezenta publicului noua revista, Mihail Kogälniceanu scrie un

articol riguros structurat, în care se deosebesc mai multe secvente, in ciuda dimensiunii
sale reduse. Prima secventa, destul de amplă in ansamblul articolului, nu reprezinta
altceva decât o revistă a presei romåneşti pâna in 1840. Kogalniceanu caută atent locul
pe care revista ”Dacia literară” l-ar putea ocupa, in contextul în care se constată
existenta unui numar impresionant de publicati. Astfel, radiografia domeniului respectiv
indica, din 1817 până in 1840, o suită de eşecuri şi prea putine realizări remarcabile. In
acelaşi an, 1829, arată Kogălniceanu, apare întâi "Curierul românesc" al lui Heliade, apoi
”Albina romanească” a lui Asachi. Sub înrâurirea acestora, continuă să apară si alte ziare,
unele pentru scurtă vreme, altele mai trainice. Mihail Kogälniceanu nu uită să priveasca
peste toate cele "trii mari provincii a vechei Dacii" remarcand şi strădania
transilvaneanului George Barițiu, care ingrijeşte "Foaia inimii".

Cea de-a doua secventă a articolului ”Introducție” semnalează doua puncte

nevralgice ale celor trei ziare româneşti, trasături comune şi, totodată, două mari
neajunsuri : publicatiile sunt pline de politică şi ”au mai mult sau mai putin o coloră
locala”. Sever în aprecierile sale, Kogalniceanu face astfel trecerea spre formularea celor
doua obiective majore ale ”Daciei literare”, sugerate chiar din titlul revistei. Aceasta ar
trebui sa fie "o foaie româneasca", independenta de politica şi indeletnicindu-se ”numai
cu literatura natională”. Om politic înainte de a fi scritor, Kogalniceanu vrea ca o astfel
de revista să realizeze unirea culturala a tuturor romanilor, care să prefateze unirea
politica, ideal complex şi imposibil aproape incă doua decenii. Aşa întelege el să evite
”colora locala”. Prezentand in secvența urmatoare rubricile importante ale revistei,
Kogalniceanu arata cum anume se vor realiza cele doua obiective formulate anterior,
promovarea exclusivă a operelor literare şi constituirea lor in ceea ce el numeşte "un
repertoriu general a literaturei româneşti". Intr-o epoca de reale dificultati editoriale si
de pionierat în privinta mijloacelor de comunicare, nu exista decat o singură cale de a
reflecta "ca într-o oglinda" tot ceea ce este de calitate pe întreg teritoriul locuit de
românii din cele trei principate: realizarea unei selectii riguroase a operelor care apar
initial în publicațiile reprezentative pentru cele trei provincii istorice, ”Curierul
românesc” al lui Heliade, ”Albina româneasca” a lui Asachi şi ”Gazeta de Transilvania” a
lui Baritiu. Selectate după originalitatea şi valoarea esteticä ("cele mai bune scrieri
originale"), operele din "jurnalurile româneşti" se vor regăsi într-o rubrică aparte.
Celelalte rubrici sunt mentionate spre finalul articolului: partea a treia este rezervată
studiilor critice, iar a patra se va numi ”Telegraful Daciei”, o rubrică de ştiri culturale
variate.

Cea mai comentată secvență a articolului ”Introducție” este aceea in care se

formulează teoria specificului national, nucleul romantic al studiului. Indicând
originalitatea drept criteriu de selectie a operelor literare destinate publicării,
Kogalniceanu atinge alt punct nevralgic al literaturii paşoptiste - problema traducerilor.
In schimbul traducerilor, recomanda descoperirea unor surse autohtone de inspiratie,
cum ar fi trecutul istoric, natura patriei şi folclorul, acestea devenind posibile teme sau
subiecte ale scriitorilor pasoptişti.

Principiile luminoase ale ”Daciei Literare” au generat un climat proprice evoluției

literaturii naționale (sub raport cantitativ, dar mai ales calitativ).  Fenomenul
caracterizant al epocii constituie coexistența mai multor curente si orientări literare:
elemente preromanice si romanice, clasice si realiste, care se pot întâlni chiar în opera
aceluiași autor.