Dacia literara a aparut in perioda pasoptista, anul 1840, in lasi, sub redactia lui Mihail Kogalniceanu, in

colaborare cu Vasile Alecsandri si Costache Negruzzi. Desi cenzura a suprimat revista dupa doar trei
numere din cauza efectului pe care l-a avut, programul enuntat a corespuns atat de precis aspiratiilor
momentului, incat s-a fixat in constiinta publica si a devenit linie directoare pentru evolutia literaturii
romane.

Mihail Kogalniceanu, mentor al perioadei pasoptiste, publica in primul numar al revistei un articol-
program numit Introductie, considerat manifestul literar al romantismului romanesc. Revista isi
propune, dupa cum sugereaza si titlul ei simbolic, sa se adreseze tuturor locuitorilor din toate provinciile
romanesti si sa devina astfel un repertoriu general al literaturii romanesti.

Daca predecesorii incurajasera deopotriva creatiile originale si traducerile, Dacia literara afirma ca
originalitatea este insusirea cea mai pretioasa a unei literaturi, descurajand imitatiile, care omoara în noi
duhul national. Punctul de vedere a lui Kogalniceanu este ferm: Traductiile nu fac litaratura. Astfel,
acesta atrage atentia asupra abuzurilor si asupra maniei primejdioase de a imita, fara descernamant,
literatura occidentala.

Kogalniceanu face un apel catre scriitori pentru a le indica sa se inspire din realitatea autohtona,
indicandu-le sursele principale: istoria, natura si tezaurul culturii populare(folclorul): Istoria noastra are
destule fapte istorice, frumoasele noastre tari sunt destul de mari, obiceiurile noastre destul de pitoresti
si de poetice, pentru ca sa nu putem gasi si la noi surjeturi de scris.

Un alt punct programatic precizeaza ca revista va lupta pentru constituirea unei limbi si a unei literaturi
comune tuturor romanilor si insista aupra instituirii unei atitudini critice obiective si constructive: Critica
noastra va fi nepartinitoare; vom critica cartea, iar nu persoana.

In paginile revistei sunt publicate creatii literare originale, de o valoare neatinsa pana la momentul
respectiv: Alexandru Lapusneanul, Costache Negruzzi, Buchetiera de la Florenta, Vasile Alecsandri, Anul
1840, Grigore Alexandrescu.

Nuvela Alexandru Lapusneanul este prima nuvela istoria romaneasca. Aparuta in anul 1840, in primul
numar al revistei literare Dacia literara, nuvela ilustreaza o parte din principiile romantismului romanesc.
Istoria nationala ca subject al unui discurs literar apare odata cu romantismul si aduce in prim-plan
personaje dramatice si puternic individualizate.

Costache Negruzzi, scriitor pasoptist, intemeietorul nuvelei istorice romanesti, este primul scriitor care
valorifica intr-o creatie literara cronicile moldovenesti( Letopisetul Tarii Moldovei de G. Ureche, Miron
Costin si Ion Neculce), conform esteticii romantice si recomandarilor din Introductie.

Fiind vorba despre o opera de fictiune, realitatea istorica este doar partial respectata. Chiar si in
conturarea profilului personajului principal, se abate de la portretul pe care l-a facut Grigore Ureche
domnitorului. Negruzzi elimina viziunea unidimensionala asupra personajului(tiran,sadic), facand din el
un vizionar romantic, un filosof al istoriei, care interpreteaza evenimentele, conflictele anterioare,
speculeaza secatuirea tarii si asupriprea poporului de catre boieri.

Fiind o nuvela istorica, in contextul literaturii pasoptiste, Alexandru Lapusneanul este si o nuvela de
factura romantica prin respectarea principiului romantic enuntat in Introductie la Dacia literara-
inspiratia din istoria nationala, dar si prin specie, tema, personaje exceptionale in situatii exceptionale,
principalul personaj alcatuit din contraste, antiteza angelic-demonic, spectaculosul gesturilor, al
replicilor si al scenelor.

Revista Dacia literara are marele merit de a fi insittuit un program cultural national, de a fi unit fortele
intelectuale disperate ale scriitorilor din toate provinciile romanesti si de a le fi dat o directie comuna,
Configuratia literaturii romane din prima jumatate a secolului al XIX-lea i se datoreaza in cea mai mare
masura, deoarece i-a jalonat traseul pana la aparitia Junimii, un sfert de veac mai tarziu.

Mihail Kogălniceanu (n. 18 septembrie 1817, Iași, Moldova – d. 1 iulie 1891, Paris, Franța) a fost un om
politic de orientare liberală, avocat, istoric și publicist român originar din Moldova, care a devenit cel de-
al treilea prim-ministru al României la 11 octombrie 1863, după Unirea din 1859 a Principatelor
Dunărene în timpul domniei lui Alexandru Ioan Cuza, și mai târziu a servit ca ministru al Afacerilor
Externe sub domnia lui Carol I. A fost de mai multe ori ministru de interne în timpul domniilor lui Cuza și
Carol. A fost unul dintre cei mai influenți intelectuali români ai generației sale (situându-se pe curentul
moderat al liberalismului). Fiind un liberal moderat, și-a început cariera politică în calitate de colaborator
al prințului Mihail Sturdza, în același timp ocupând funcția de director al Teatrului Național din Iași și a
publicat mai multe opere împreună cu Vasile Alecsandri și Ion Ghica.

A fost redactor șef al revistei Dacia Literară și profesor al Academiei Mihăileane. Kogălniceanu a intrat în
conflict cu autoritățile din cauza discursului inaugural cu tentă romantic-naționalistă susținut în anul
1843. A fost unul dintre ideologii Revoluției de la 1848 în Moldova, fiind autorul petiției Dorințele
partidei naționale din Moldova.

După Războiul Crimeii, prințul Grigore Alexandru Ghica l-a însărcinat cu elaborarea unui pachet de legi
pentru abolirea robiei romilor. Împreună cu Alecsandri, a editat revista unionistă Steaua Dunării, a jucat
un rol important în timpul alegerilor pentru Divanurile ad-hoc, și l-a promovat cu succes pe Cuza,
prietenul său pe tot parcursul vieții, la tron.

Kogălniceanu a susținut prin propuneri legislative eliminarea rangurilor boierești și secularizarea averilor
mănăstirești. Eforturile sale pentru reforma agrară au dus la o moțiune de cenzură, care a declanșat o
criză politică care a culminat cu lovitura de stat din mai 1864, provocată de Alexandru Ioan Cuza pentru
implementarea reformei. Cu toate acestea, Kogălniceanu a demisionat în 1865, în urma conflictelor cu
domnitorul. După un deceniu, a pus bazele Partidului Național Liberal, dar mai înainte de asta, a jucat un
rol important în decizia României de a participa la Războiul Ruso-Turc din 1877-1878, război care a dus la
recunoașterea independenței țării. În ultimii ani de viață a fost o figură politică proeminentă, președinte
al Academiei Române și reprezentant al României în relațiile cu Franța.

Alecu Russo (n. 17 martie 1819,[2] Chișinău, Imperiul Rus – d. 5 februarie 1859,[2] Iași, Principatele
Unite ale Moldovei și Țării Românești) a fost poet, prozator, eseist, memorialist și critic literar român
(originar din Basarabia), ideolog al generației de la 1848. Este autorul volumului Cântarea României,
tipărit anonim. Fără a revendica vreodată explicit această operă, a furnizat unul dintre cele mai
cunoscute litigii de paternitate literară din istoria literaturii române. A participat la Revoluția de la 1848
din Moldova, după care a luat parte la Marea Adunare Națională românească de la Blaj din 3/15 mai
1848 și la adunarea de la Lugoj din 15/27 iunie 1848. A fost arestat la Dej și întemnițat la Cluj. A militat
pentru Unirea Principatelor Române. A murit de tuberculoză și este înmormântat la Biserica Bărboi din
Iași.
Opera

Alecu Russo a început să scrie în limba franceză la vârsta de 20 de ani, dar a publicat numai în limba
română între 1846 și 1856 și numai în reviste, având de gând să-și termine scrierile sale și să revină
asupra lor, lucru pentru care nu a mai avut răgaz. Activitatea cea mai importantă a desfășurat-o în anul
1855 la revista România literară a lui Vasile Alecsandri. Aici au apărut Cugetările, Amintirile și poemul
Cântarea României.

Memorialist interesant în Amintiri, Alecu Russo s-a făcut cunoscut mai mult ca polemist împotriva
exagerărilor curentului latinist și ca autor al poemului patriotic revoluționar Cântarea României. Trebuie
amintit însă și rolul său de îndrumător în teatru, în critica literară, în folclor. El a atras atenția asupra
importanței literaturii originale, de caracter specific național, recomandând scriitorilor să se inspire din
trecutul de luptă al poporului nostru și din literatura de circulație.

Poemul Cântarea României a avut un larg ecou printre contemporani, mai întâi prin excelenta versiune a
lui Nicolae Bălcescu. În 1858, Dimitrie Bolintineanu încearcă o traducere în versuri a poemului, atras de
conținutul lui patriotic, fără a putea da un echivalent.

Date biografice

Alecu Russo s-a născut în familia unui boier de viță veche, dar cu o situație socială relativ modestă.
Copilăria și-a petrecut-o la țară, în mijlocul țăranilor. Pe la 1829 o cumplită epidemie de holeră i-a
secerat familia. Rămas orfan de mamă, Alecu Russo e trimis de părintele său la studii în Elveția. După
studiile din Elveția, își continuă studiile la Institutul lui Francois Naville din satul Vernier de lângă Geneva.
Pe băncile institutului scrie primele sale încercări literare. Majoritatea lucrărilor au fost scrise în limba
franceză și au apărut postum, în traducere.

Nicolae Bălcescu (n. 29 iunie 1819, București – d. 29 noiembrie 1852, Palermo) a fost un istoric, scriitor
și revoluționar român. Alături de fratele său mai mic, Barbu, a participat la Revoluția din 1848. Prin
capodopera sa Românii supt Mihai Voievod Viteazul, Bălcescu l-a impus în canonul național pe voievodul
Mihai Viteazul.

Viața

Născut în București, într-o familie de mici boieri, era fiul pitarului Barbu și al „serdăresei” Zinca
Petreasca-Bălcescu. Va lua numele de familie al mamei sale, originară din Bălcești, Vâlcea, în locul celui
al tatălui, Petrescu. Tatăl lui Nicolae Bălcescu a murit în anul 1824. Nicolae Bălcescu avea doi frați:
Costache și Barbu, precum și două surori: Sevasta și Marghioala. Într-un alt document se mai pomenește
și de o altă soră: Eleni.

Studiază la Colegiul Sfântul Sava, începând cu 1832, fiind pasionat de istorie, avându-l coleg pe Ion
Ghica, iar ca profesori, între alții, pe Ion Heliade Rădulescu. La 19 ani intră în armată, iar în 1840
participă, alături de Eftimie Murgu, Marin Serghiescu Naționalul, la conspirația Filipescu, care este
descoperită, și este închis la Mănăstirea Mărgineni, unde a rămas doi ani, până la 21 februarie 1843, la
plecarea domnitorului Ghica și venirea lui Bibescu.

După ce este eliberat înființează împreună cu Ion Ghica și Christian Tell o altă organizație secretă numită
Frăția, călătorește prin toate teritoriile locuite de români: Țara Românească, Moldova, Transilvania,
Bucovina, precum și prin Franța și Italia și studiază istoria, fiind editor, alături de August Treboniu
Laurian, al unei reviste de istorie numită Magazin istoric pentru Dacia, apărută începând cu 1844.

În Franța s-a implicat în revoluția din februarie 1848. Inspirat de această revoluție s-a întors la București
pentru a participa la revoluția din 11 iunie, fiind timp de două zile ministru de externe și secretar de stat
al guvernului provizoriu instaurat de revoluționari. Va fi de partea liberalilor, dorind împroprietărirea
țăranilor și vot universal.

În același an i s-a născut la Pesta un fiu, Bonifaciu Florescu, rezultat din relația sa cu Luxița Florescu, fiica
marelui agă Iordache Florescu.

Arestat la 13 septembrie 1848 de autoritățile Imperiului Otoman care au înăbușit revoluția, reușește să
evadeze și să treacă în Transilvania, de unde a fost expulzat apoi de autoritățile habsburgice.

În primele luni ale anului 1849, trece prin Trieste, Atena și ajunge la Constantinopol. Apoi, la Debrețin, se
întâlnește cu Lajos Kossuth, conducătorul revoluției maghiare, încercând un aranjament „pacificator”
între revoluționarii români transilvani și cei maghiari.[9] Lajos Kossuth îi face lui Bălcescu o impresie
bună și este de acord cu „proiectul” revoluționarului român.

La 2 iulie 1849 se găsește la Pesta, unde este semnat „proiectul de pacificare”, un acord româno-
maghiar cu revoluționarii unguri. Avram Iancu și revoluționarii săi se declară de acord să rămână neutri
față de acțiunile militare ale maghiarilor, dar aceștia nu își respectă promisiunile și se ajunge din nou la
conflict. În același timp însă trupele imperiale contrarevoluționare habsburgice și ruse intră în
Transilvania și revoluția maghiară condusă de Kossuth este înfrântă.

Ca istoric, marea sa operă a fost „Românii supt Mihai-Voievod Viteazul”, pe care a scris-o în exil,
începând cu 1849, rămasă în manuscris și publicată de Alexandru Odobescu, în 1861 - 1863.

Se exilează la Paris, unde încearcă să coaguleze forțele revoluționare europene aflate în exil, pentru
întemeierea unei confederații europene. Cu un pașaport eliberat la Paris, la 27 septembrie 1850, „au
nom de Sa Majesté l'Empereur des Ottomans”, în primăvara lui 1852, pleacă la Constantinopol, de aici,
la Galați și încearcă să pătrundă în Țara Românească, însă autoritățile nu-i permit, deși e bolnav și vrea
să o vadă pe mama sa, în vârstă și bolnavă. Medicii îi sfătuiesc să se stabilească în Italia, unde clima e
mult mai blândă. Trece prin Malta, Napoli și se stabilește la Palermo, în Sicilia, la hotelul „Alla Trinacria”.
Moare la Palermo de tuberculoză la vârsta de 33 de ani.

Ion Heliade-Rădulescu (n. 6 ianuarie 1802,[1] Târgoviște, Țara Românească – d. 27 aprilie 1872,[1]
București, România) a fost un scriitor, filolog și om politic român, membru fondator al Academiei
Române și primul său președinte, considerat cea mai importantă personalitate din cultura română
prepașoptistă, prin aportul său cultural și estetic la dezvoltarea literaturii române, fiind apreciat și ca un
precursor al poeziei moderne.

După obiceiul și în spiritul vremii, Ion Heliade Rădulescu învață limba greacă, înainte de a învăța să
citească românește din lucrarea Istoria pentru începutul românilor în Dachia a lui Petru Maior (asemeni
lui C. Negruzzi, în Moldova), sub influența mamei sale, Eufrosina care „știa carte numai grecească,” după
cum mărturisește Heliade.
În 1818, el devine elevul lui Gheorghe Lazăr, căruia îi va urma la conducerea școlii de la „Sfântul Sava”.
Este membru activ al asociațiilor culturale din epocă: Societatea Literară (din 1827), Societatea
Filarmonică (din 1833), întemeietor al presei din Țara Românească: Curierul Românesc (1829) și Curierul
de ambe sexe (1837), tipograf, editor, poet, prozator, critic. În 1846, Heliade propune planul unei
„biblioteci universale”, inspirat de cel al lui L. Aymé-Martin,[4] menită să înzestreze cultura română cu
toate capodoperele literare, istorice, filozofice ale tuturor timpurilor, întreprindere uriașă, ce depășea cu
mult chiar puterile unei generații, oricât de ambițioase. A fost și director al Arhivei Țării Românești, în
perioada 1843-1848.

Ion Heliade Rădulescu a fost o personalitate marcantă a Revoluției de la 1848 din Țara Românească,
fiind membru al guvernului provizoriu și apoi al locotenenței domnești.

Personalitatea complexă de scriitor a lui Ion Heliade Rădulescu a provocat în literatura română ample
controverse, opiniile criticilor literari oscilând între acceptări elogioase și contestări severe. Indiferent de
unele opinii negative, Heliade rămâne un reper important în dezvoltarea literaturii de limbă română.
Îndemnul său impetuos: „Scrieți, băieți, numai scrieți!”, este emblematic pentru generația care a
contribuit decisiv la dezvoltarea modernă a literaturii române.

Constantin (Costache) Negruzzi (pronunțat în română [konstanˈtin neˈɡrut ͡si], „Negrú-ți”; n. 1808, satul
Hermeziu, județul Iași – d. 24 august 1868) a fost un om politic și scriitor român din perioada pașoptistă.

Biografie

Constantin Negruzzi s-a născut în anul 1808 la Trifeștii Vechi (astăzi Hermeziu), din apropierea Prutului,
lângă Iași, fiind fiul lui Dinu Negruț[1], de origine răzășească, ajuns boier în rang de paharnic, și al Sofiei
Hermeziu, fiica logofătului dreptății Iorgu Hermeziu. În anul 1809 mama sa s-a stins din viață.

Costache Negruzzi și-a început învățătura în greacă cu unul din dascălii greci mai cu renume pe atunci în
Iași, iar să citească românește a învățat singur dintr-o carte a lui Petru Maior, precum însuși mărturisește
într-un articol intitulat Cum am învățat românește, foarte interesant pentru detaliile pe care le dă asupra
metodelor pedagogice întrebuințate de profesorii din acea vreme.

Izbucnind revoluția din 1821, s-a refugiat în Basarabia cu tatăl său. La Chișinău face cunoștință cu poetul
rus Pușkin, care-i trezește interesul pentru literatură și cu un emigrant francez de la care ia lecții de
limba și literatura franceză. Din această perioadă datează primele sale încercări literare: Zăbavele mele
din Basarabia în anii 1821, 1822.

După moartea tatălui său, intră copist la visterie, începând astfel viața politică, cum făceau mulți fii de
boieri pe atunci.

În acest timp publică câteva traduceri de poezii (Mnemon de Voltaire, Prostia Elenei de Marmontel), și
câteva nuvele, care făcură mult efect. Îndemnat de scrierile patrioților de peste munți, studiază istoria și
dă la lumină poemul Aprodul Purice ca un fel de protest indirect la adresa domnului și a boierilor din
timpul său.

Ales, în 1837, deputat de Iași în Obșteasca obișnuită adunare, instituită de Regulamentul Organic, apoi
ca funcționar superior și ca director al teatrului (alături de Mihail Kogălniceanu și Vasile Alecsandri), se
arată pătruns de idei liberale și doritor de progres. În 1840 era ales primar al orașului Iași.
Negruzzi nu ia parte la mișcarea din 1848 și mult timp rămâne retras din afacerile statului, reintrând mai
târziu ca judecător, membru în Divanul domnesc (1857) și apoi, sub domnia lui Cuza, ca director al
departamentului finanțelor, deputat și epitrop la Sf. Spiridon.

Se stinge din viață la 24 august 1868, și este înmormântat în cimitirul bisericii din Trifeștii Vechi.

Activitatea literară

Casa memorială Costache Negruzzi de la Hermeziu.

Negruzzi debutează cu traducerea poeziei Șalul negru după Aleksandr Pușkin. Apoi întreprinde
traducerea baladelor lui Victor Hugo, lucrare meritorie, pentru că a căutat să întrebuințeze un vers
analog cu al poetului francez, vers greu de făcut în românește, mai ales în timpul când scria Negruzzi (ex.
Pasul de arme al Regelui Ioan) și pentru că multe din ele exprimă foarte bine ideea autorului într-o
românească curată. Dintre cele mai reușite se poate cita Uriașul. O altă traducere importantă este a
satirelor lui Antioh Cantemir, din rusește, făcută împreună cu Alexandru Donici.

Negruzzi a scris și poezii originale, dar acestea nu sunt partea cea mai strălucită din opera lui. Cea mai
însemnată lucrare în versuri e Aprodul Purice. Începutul e pastoral; tonul epic e păstrat cumva, dar
interesul și calitățile poetice scad la un moment dat, și de aici încolo este numai o cronică rimată.

Poemul începe prin a descrie starea liniștită a Moldovei, care scăpase de războaie. Hroiot, un general
ungur al regelui Matias Corvin, aflând că Ștefan este departe de hotarele ungurești, hotărî să întreprindă
o năvălire în principat ca să se răzbune împotriva lui Ștefan, care-l învinsese de multe ori. Pregătirile pe
care încep să le facă ungurii sunt însă aflate de un român, care se găsea rătăcit prin armata dușmană.
Acesta, îmboldit de iubirea de patrie, alergă la pârcălabul din Roman și-i spuse ce se uneltea între
unguri. Pârcălabul trimite în pripă un curier la Ștefan și în același timp ia oarecare măsuri ca să întâmpine
pe inamic, dacă ar sosi mai înainte.

Vasile Cârlova (n. 4 februarie 1809, Buzău (Târgoviște după alți autori[1][2]) - d. 18 septembrie 1831,
Craiova) a fost un poet și ofițer român, care a scris doar cinci poezii dar a intrat în Istoria literaturii
române a lui George Călinescu și a introdus în literatura română faimoasa temă a preromantismului
european.

Biografie

Vasile Cârlova s-a născut la 4 februarie 1809 la Buzău, ca fiu al medelnicerului Ioniță Cârlova, fost
ispravnic de Buzău, descendent al unei familii de boiernași (Cârlomanii/Cârlovanii) având între înaintași
pe Luca, episcop de Buzău (trimis în misiuni diplomatice de Mihai Viteazul), mai apoi mitropolit al
Ungrovalahiei. După mamă, se trăgea din familia Lăcustenilor din Locusteni – Dolj.

1816 - După moartea timpurie a părinților, este crescut de o soră a mamei, căsătorită cu stolnicul
Nicolae Hiotu, la Craiova. Are ca tovarăș de învățătură pe viitorul poet Grigore Alexandrescu; a învățat
limba greacă și limba franceză. După încercări de versificare în grecește, la stăruința lui Ion Voinescu II va
scrie poezii în limba română.

1827 - A debutat cu o traducere după Hero și Leandru a lui Musaios și a poemului Zaïre a lui Voltaire. A
scris „Păstorul întristat”, poezie publicată la 8 mai 1830 în Curierul Românesc, condus de I. Heliade
Rădulescu. Poezia a fost pusă pe muzică, la 8 mai 1850, de Anton Pann.
1828 - Scrie „Ruinurile Târgoviștei”, tipărită la 20 martie 1830, în aceeași gazetă, cu o prezentare a lui
Heliade Rădulescu, care îi menea un strălucit viitor literar: „geniul său cel poetic făgăduiește mult pentru
limba românească, cea atât de frumoasă subt pana lui”.

1828 - Scrie poezia „Rugăciune”, publicată postum (1839) de Heliade.

30 mai 1830 - Revista ieșeană Albina Românească reproduce poezia „Ruinurile Târgoviștei”. Scrie poezia
„Înserarea”, publicată în Curierul Românesc, la 29 iunie.

1830 - Ia ființă miliția națională, nucleu al oștirii române moderne.

6 iulie 1830 - E al treizeci și treilea dintre voluntarii angajați în miliția națională, unde va servi cu gradul
de sublocotenent.

1831 - Scrie „Marșul românilor” sau „Odă oștirei române cu ocazia înălțării steagului național”, versuri ce
au circulat tipărite pe foi volante (cenzura a făcut să nu poată fi tipărite decât postum, în 1839, în
Curierul Românesc).

18 septembrie 1831 - Vasile Cârlova a murit la Craiova, în urma unei boli infecțioase. A fost îngropat în
curtea bisericii Madona Dudu.

Andrei Mureșanu, scris și Mureșianu, (n. 16 noiembrie 1816, Bistrița – d. 12 octombrie 1863, Brașov) a
fost un poet și revoluționar român din Transilvania. Născut în familia unui mic întreprinzător greco-
catolic, a studiat filosofia și teologia la Blaj, lucrând apoi ca profesor la Brașov, începând cu 1838. A
început să publice poezie în revista Foaie pentru minte, inimă și literatură. S-a numărat între
conducătorii Revoluției din 1848, ca membru în delegația Brașovului la Adunarea de la Blaj, în mai 1848.
Poemul său Un răsunet, scris la Brașov pe melodia anonimă a unui vechi imn religios (Din sânul maicii
mele), poem denumit ulterior Deșteaptă-te, române!, a devenit imn revoluționar - fiind numit de
Nicolae Bălcescu „Marseilleza românilor”. În 1990 Deșteaptă-te, române! a devenit imnul de stat al
României. După Revoluția de la 1848 Mureșanu a muncit ca traducător la Sibiu și a publicat în revista
Telegraful Român, operele sale având tentă patriotică și de protest social. În 1862 poeziile sale au fost
adunate într-un volum. Având sănătatea precară, a murit în 1863 la Brașov.

Biografie

Andrei Mureșanu s-a născut în orașul Bistrița în familia unui arendaș. Tatăl, Teodor, ținea în arendă, la
Bistrița, o moară de argăsit scoarță, care abia asigura existența familiei relativ numeroase: soția și trei
copii. Casa în care locuiau era compusă dintr-o singură chilie ceva mai largă, și o tindă. Câțiva ani după
nașterea lui Andrei Mureșanu, tatăl său a murit strivit de un car de argăseală. Întreaga greutate a
întreținerii celor trei copii mici rămâne în seama mamei. Frații mai mari ai poetului, din cauza greutăților
materiale, nu au putut urma la școli mai înalte, pentru a se califica într-o profesie intelectuală. Unul a
ajuns cântăreț bisericesc, altul morar, ca și tatăl. Singur Andrei, ajutat de împrejurări și de o înclinație
deosebită pentru studii, a mers mai departe. Primele cunoștințe de școală le primește de la un bătrân
grănicer, Dănilă Doboș, din Valea-Rodnei.

În anul 1825 a fost primit ca elev la școala normală săsească din Bistrița, iar peste câțiva ani a trecut la
liceul piariștilor, din același oraș, făcându-se remarcat printre elevii cei mai buni. În 1832 s-a mutat la
Blaj, unde a fost ajutat de profesorul Nicolae Marin și unde a studiat doi ani filosofia, apoi teologia la
Academia Greco-Catolică din Blaj. Acolo l-a avut coleg de studenție, cu câțiva ani mai mare, pe George
Bariț, organizatorul unei echipe teatrale, care dădea spectacole de teatru în limba română. Cu Bariț l-a
legat o prietenie adâncă, prelungită apoi de-a lungul multor ani la Brașov.

Grigore Alexandrescu (n. 22 februarie 1810,[1][2] Târgoviște, Țara Românească – d. 25 noiembrie 1885,
[1][2] București, România[3]) a fost un poet și fabulist român.

Biografie

S-a născut la Târgoviște, pe data de 22 februarie în anul 1810, în mahalaua Lemnului, fiind al patrulea
copil al vistiernicului Mihai Alexandrescu și al Mariei Fusea. În anul 1827 își pierde ambii părinți, rămâne
orfan și se mută la părintele Ieremia, unchiul lui din București.

De mic dovedește o inteligență deosebită și o memorie extraordinară. În anul 1831, este înscris la școala
de limba franceză a lui Jean-Alexandre Vaillant. În 1832, școala lui Vaillant este inclusă în școala „Sf.
Sava”, devine astfel elev la Colegiul Național „Sfântul Sava”, aici fiind coleg cu Ion Ghica. Face cunoștință
cu Ion Heliade Rădulescu. Îi uimește pe toți prin talentul său poetic.

Un timp va locui acasă la Heliade, care-i va publica, la 6 martie 1832, în „Curierul românesc”, poezia
„Miezul nopții”, apoi, în același an, publică și primul său volum de poezii, „Eliezer și Neftali”, poezii
traduse și originale.prima poezie, Miezul nopții, în Curierul Românesc, urmată de elegia Adio. La
Târgoviște.

În anul 1834, se înrolează în armată, dar va demisiona în (1837). În anul 1835, Alexandrescu este trimis
la Focșani, la hotarul dintre Moldova și Țara Românească. După ce demisionează din armată, se întoarce
la București.

Din pricina unor scrieri („Anul 1840” și Lebăda și puii corbului) este întemnițat, timp de trei luni. A
ocupat funcții mărunte. În 1848 e redactor al ziarului Poporul suveran. În 1856, este membru al Comisiei
Centrale de la Focșani.

Se căsătorește la Focșani, la 29 mai 1860, la biserica Stamatinești[4], cu Raluca Stamatin, fiica unui
spătar din Moldova. În ultimii 25 de ani de viață a fost marcat de alienare mintală.

A murit sărac la București în anul 1885. Vasile Alecsandri, într-o scrisoare trimisă din Paris lui Alexandru
Papadopol-Calimah, deplângea nepăsarea față de cel mai de seamă fabulist român: „Moartea bietului
Alexandrescu nu m-a mîhnit atît de mult (căci el era mort de mai mulți ani), cît m-a mîhnit nepăsarea
generației actuale în privirea lui și uitarea în care căzuse renumele lui, odinioară strălucit.”[necesită
citare]

Activitatea literară

A debutat cu poezii publicate în Curierul Românesc condus de Ion Heliade Rădulescu. Poezia sa a fost
influențată de ideile care au pregătit Revoluția din 1848. Poet liric, scrie mai întâi meditații romantice,
sub influența lui Lamartine. Tonul lor este extraordinar de fantastic. Cea mai reușită este Umbra lui
Mircea. La Cozia (făcuse o călătorie în Oltenia, cu prietenul său, Ion Ghica). Este ultimul fabulist autentic
din literatura română, scriind circa 40 de fabule, în care adevărul este mascat, din cauza cenzurii
autorităților (Câinele și cățelul, Boul și vițelul, Dreptatea leului, Vulpea liberală ș.a.). Lui Grigore
Alexandrescu îi revine meritul de a fi consacrat în literatura română, ca specii literare autonome
epistola, meditația și satira. A tradus din Lamartine și Byron.
Dimitrie Bolintineanu (n. 1819,[2][3] Bolintin-Vale, Țara Românească – d. 20 august 1872,[2][3][4][5]
București, România) a fost un poet român, om politic, diplomat, participant la Revoluția de la 1848.

Biografie

Dimitrie Bolintineanu era macedonean aromân de origine; părintele lui, Ienache Cosmad, a venit în țară
din Ohrida. În puținii ani ai tatălui său, Ienache, acesta își făcu în Valahia o situație acceptabilă. Arendaș,
mic proprietar, apoi subprefect, cu reședința la Bolintin, sat aproape de București; el nu apucă să-i lase
celui de al doilea născut, Dimitrie, o avere care să-l scutească de griji.

Orfan de ambii părinți încă din 1831, tânărul a fost crescut de rude mai avute. Se susține de timpuriu,
precum Grigore Alexandrescu, I. L. Caragiale, Mihai Eminescu, prin slujbe funcționărești. În 1841 era
copist la Secretariatul de Stat, în 1843 - secretar la departamentul „pricinilor suditești". Printr-un
misterios concurs de împrejurări, e ridicat, în 1844, la rangul de pitar. Faptul că publicase în 1842
admirabila poemă "O fată tânără pe patul morții", prezentată elogios de Ion Heliade Rădulescu (și
invocată mai târziu de Mihai Eminescu în Epigonii), a jucat, probabil, un rol decisiv. Poemul "O fată
tânără pe patul morții" era o imitație după "La jeune captive" ("Tânăra prizonieră"), de André Chénier, și
a fost publicat în "Curierul de ambe sexe". La fel ca alți pașoptiști, tânărul nu se trudi prea mult să intre
în grațiile principelui. Inima îl trăgea mai curând spre lumea care „va să vină". Cooptat în Frăția și în
Asociația literară, a adoptat rapid mentalitatea de carbonar.

În acel timp se formase în București Asociația literară, sprijinită de frații Alexandru și Ștefan Golescu care
îl trimiseră pe la sfârșitul anului 1845 pe Bolintineanu la Paris. Plecat la Paris în 1845, cu o bursă din
partea Asociației literare, audiază și el cursurile lui Jules Michelet, Edgar Quinet și Adam Mickiewicz.
Când Revoluția izbucni la Paris, în februarie 1848, tinerii studioși hotărâră să se întoarcă în țară.
Conjurații îi dădură rolul de a stabili contacte cu revoluționarii din Bucovina. Aga poliției, Ion Manu, i-a
refuzt pașaportul pentru Moldova și îl amenințase cu un arest.

Participant la revoluția pașoptistă

Și la 1848 revoluția a adus o explozie gazetărească. Dacă C.A. Rosetti scosese, imediat după izbândă,
"Pruncul român", Bolintineanu conduce (de la 19 iulie la 11 septembrie) "Poporul suveran". Era o foaie
mică, de patru pagini, cu doar două coloane pe fiecare față, dar redactorul șef avea proiecte mari. Ar fi
vrut să tipărească un „jurnal al intereselor democratice și al progresului social", pe potriva modelului
francez - Le Peuple souverain. Izbucnind revoluția din 1848, reveni în țară și redactă împreună cu Nicolae
Bălcescu, Cezar Bolliac ș. a. "Poporul suveran", dar - căzând revoluția - a fost exilat și se duse în
Transilvania, apoi la Constantinopol și, în sfârșit, la Paris ca să-și continue studiile întrerupte.