PORTRET: Alecu Russo, un

„ostaş al propăşirii”
Postat de 
V. B.
 -
17/03/2020

Motto: „Dacă duşmanul vostru va cere legăminte ruşinoase de la voi, atuncea

mai bine muriţi prin sabia lui, decât să fiţi privitori împilării şi ticăloşiei ţării
voastre. Domnul părinţilor voştri însă se va îndura de lacrimile slugilor sale şi
va ridica dintre voi pe cineva, care va aşeza iarăşi pe urmaşii voştri în volnicia
şi puterea de mai înainte” – Alecu Russo în „Cântarea României”

de Razvan Moceanu
Marţi, 17 martie, se împlinesc 201 de ani de la naşterea lui Alecu Russo, poet,
prozator, eseist, memorialist și critic literar, ideolog al generației de la 1848
şi militant activ în favoarea Unirii Principatelor Române din anul 1859.

Alecu Rusu, pe numele avut la naştere, a văzut lumina zilei, la 17 martie

1819, în satul Prodăneştii Vechi – „un sat frumos, răşchirat între gră dini şi
copaci pe o vale a codrilor Bâcului, cu un păr mare în mijloc” -, lângă
Chişinău, în familia lui Iancu Rusu, care făcea parte din mica boierime,
înrudindu-se cu familiile Negruzzi, Rosetti şi Gane.
Cea mai mare bucurie a copilăriei era să asculte poveştile minunate ale
„moşnegilor”, o pasiune care se va reflecta, peste ani, în interesul deosebit pe
care îl va manifesta faţă de creaţia literară populară.
 În anul 1829, o cumplită epidemie de holeră
face ca doar Alecu şi tatăl său să scape din toată familia, iar pentru a-l feri de
alte primejdii, Iancu Rusu îşi trimite fiul în Elveţia, unde acesta va învăţa
limbile franceză şi germană şi unde va lua contact cu marile curente
intelectuale şi ideologice din Europa acelor ani.
Îşi continuă, apoi, studiile la Institutul lui Francois Naville din satul Vernier de
lângă Geneva, perioadă în care realizează şi primele sale încercări literare.
În toamna anului 1835, părăseşte Elveţia, îndreptându-se spre Viena, pentru
studii de comerţ.
În 1836, tânărul scrie poemele „La mort d’Alibaud” şi „Epitaphe d’Alibaud”, în
limba franceză, ambele inspirate de tânărul Louis Alibaud care, după un
atentat nereuşit împotriva regelui Ludovic Filip, este condamnat la moarte.
Scrierile sale sunt semnate Alecu Russo.
Încă de acum, Russo se dovedeşte un revoltat, scrierile sale reliefând un
deosebit simţ al dreptăţii şi al egalităţii, o gândire liberală, atribute care îl
aduceau, ulterior, în poziţia de ideolog al mişcării revoluţionare de la 1848 din
Moldova.
În noiembrie 1836, se îndreaptă spre ţară, fiind expulzat din Austria, ca
suspect politic, fiindcă la o percheziţie asupra sa se găsiseră două încercări
poetice în limba franceză, în spirit revoluţionar.
Se întoarce în Moldova, la moşia de la Negrişoara, din ţinutul Dornei, unde
tatăl său arendase mai multe pământuri.
În 1839, realizează, împreună cu Vasile Alecsandri, o călătorie în ţinuturile
Neamţului, frumusetea folclorului şi peisajele remarcabile constituind surse
de inspiraţie pentru celebra legendă a „Piatrei Teiului”.
Russo îşi concentrează eforturile spre creaţia literară, o creaţie care, mai ales
în domeniul teatral, se dovedeşte militantă şi critică la adresa realităţilor din
societatea românească a vremii.
Un an mai târziu se stabilește la Iași, unde, impresionat fiind de locurile şi
oamenii de aici, scrie, în limba franceză, „Iașii și locuitorii lui la 1848”, dar şi
„Studie naționale”, o lucrare care avea să apară postum sub îngrijirea lui
Alecsandri.
În anul 1841, domnitorul Mihail Sturdza îi încredințează un post de funcționar
la Tribunalul districtual de la Piatra Neamț, iar în 1845, scrie piesele „Băcălia
ambițioasă” și „Jicnicerul Vadră sau Provincialul” – care avea să fie pusă în
scenă la Teatrul Național.
Tot în 1945, îl cunoaşte pe Nicolae Bălcescu, la o întâlnire la moșia de la
Mânjina a lui C. Negri.
În anul 1846, îi apare în Albina Românească articolul „Critica criticii”, un
studiu programatic în spiritul Introducțiunii de la Dacia literară, apoi, în urma
reprezentaţiei comediei „Jicnicerul Vadră”, care i-a înfuriat pe reprezentanţii
regimului „tiranic” al domnitorului Mihail Sturza, Russo este exilat, pentru
câteva luni, la mănăstirea Soveja. Autorităţile, apreciau că piesa „atacă
orânduiala publică şi întocmirea ţării”, hotărau „arestuirea tulburătorilor” şi
trimiterea lor în surghiun: Russo, la schitul Soveja, iar actorii la mănăstirea
Caşin: „Să se închidă Alecu Russo ca un răzvrătitor al orânduielii publice în
ţara sa; să se privegheze zi şi noapte de către doi jandarmi destoinici şi
nemitarnici, să se ţie la cea mai aspră popreală fără a i se da de scris sau a
primi el scrisori, şi a se aşeza pe hrană de fasole şi pe canon de rugăciuni,
spre a-şi veni la pocăinţă şi la ispăşania păcatelor”.
Cu acest prilej, Russo descoperă minunata baladă „Mioriţa” şi tot acolo, Russo
va scrie „Jurnalul Soveja. Ziarul unui exilat politic la 1846”, publicat postum
de Al. Odobescu.
În anul următor, scrie articolele „Poezia populară” și „Decebal și Ștefan cel
Mare”, publicate postum în „Foaia societății pentru literatură și cultură
română” din Bucovina.
În anul 1848, participă la mișcarea revoluționară din Moldova alături de V.
Alecsandri, iar în urma eșecului acesteia, Russo se refugiază mai întâi în
Ardeal, iar mai apoi se stabileşte la Paris.
În anul 1850, revista politică „România Viitoare”, a românilor exilați la Paris,
îi publică „Cântarea României”, în limba franceză, însă textul nu a fost
asumat prin semnătură de către Russo, ceea ce va face ca o lungă perioadă
de timp să existe intense controverse asupra paternităţii acestei opere.
Despre „Cântarea României”, Nicolae Iorga avea să declare: „ceea ce ar
ajunge a face din Russo unul dintre numele mari ale literaturii noastre e
tânguirea intitulată «Cântarea României» … E o scurtă ochire asupra
trecutului țării, în toată vitejia și durerea ce cuprinde, cu blesteme de profet
fanatic împotriva ticăloșilor timpului de față și cu perspective limpezi deschise
asupra viitorului. O simțire tot atât de aleasă pe cât de puternică, o mare
putere de a concretiza în icoane gândurile de păreri de rău sau de speranțe
dau acestei scurte bucăți o valoare pe care unii n-au atins-o și n-o ating, și
nimeni, în curgerea vremurilor, n-a mai găsit astfel de accente pentru a
mângâia și îmbărbăta maica în suferință, «țara cea dragă», și în același timp,
pentru întâia oară se caută în desfășurarea venimentelor ce alcătuiesc istoria
noastră un rost filosofic”.
În anul 1851, Russo se întoarce în țară şi publică „Studie moldoveană”, în
ziarul Zimbrul.
În anul 1855, Alecu Russo publică în România literară a lui Vasile Alecsandri,
„Cugetări” şi mai apoi, „Cântarea României”, versiunea în limba română.
În 1856, cumpără moşia Teţcani (Roman) şi o arendează pe cea de la Mirceşti
şi devine membru în Sfatul administrativ la „Departamentul lucrărilor
publice”.
În anul 1857, Moşia Teţcani este ipotecată pentru 9.000 de galbeni, Russo nu
poate figura ca alegător la Divanurile ad-hoc însă devine „procurist” al „Băncii
Moldovei”, care un an mai târziu îi va sechestra producţia celor două moşii,
iar scriitorul cunoştea o perioadă de mari greutăţi financiare.
La doar câteva zile după Unirea Principatelor Române, unul din idealurile sale
cele mai înalte, la 5 februarie 1859, Alecu Russo a trecut la Domnul, la doar
40 de ani, fiind bolnav de „troahnă” (tuberculoză).
A fost înmormântat la mănăstirea Bărboi, din Iaşi, într-o groapă de cărămidă,
în curtea bisericii, iar mai târziu a fost depus în cripta comună din interiorul
lăcaşului de cult.
O inscripţie aminteşte de faptul că acolo se află osemintele celui care,
dăruindu-se cu toată fiinţa sa luptei pentru dreptate, libertate şi unire, s-a
socotit „ostaşul propăşirii”. Într-o mică nişă, săpată în perete, este
mormântul lui Alecu Russo, marcat de o placă de marmură neagră, nefixată
în perete, cu următoarele cuvinte: „Alecu Russo, 17 martie 1819 – 14
februarie 1859, ale cărui oseminte au fost mutate de lângă zidul de afară în
Sf. Biserică, în semn de patriotică recunoştinţă”
Garabet lbrăileanu spunea despre Alecu Russo: „În epoca dinainte de 1848,
în Moldova critică, numai un om ca A. Russo, cu cultura lui franceză şi liberală
dinainte de 1848 şi de după 1830, anul ce se numeşte în istorie anul slavei,
cu temperamentul lui entuziast, visător, generos, cu mintea lui largă şi
înţelegătoare, cu firea lui blândă, unduioasă, dezmierdătoare, bogată,
izvorâtoare.