ALEXANDRU MACEDONSKI

(1854 – 1920)

Scriitor cu o operă prodigioasă, Alexandru Macedonski reprezintă personalitatea cea mai puternică a
literaturii secolului al XIX-lea, după Mihai Eminescu. Spirit antijunimist, format sub influenţa ideologiei
paşoptiste, deschis înnoirilor, poet de geniu, de patos şi de exaltare tipic romantică, de fibră byroniană, cu ecouri
mussetiene, prozator original, de talent, dramaturg interesant, estetician de o fineţe greu egalabilă, cu idei
îndrăzneţe, novatoare, Macedonski reprezintă „prima mare conştiinţă modernă românească“ şi, din orice unghi
l-am privi, un punct de răscruce în literatura noastră. S-a născut la 14 martie 1854, în Bucureşti, unde tatăl său
îşi avea garnizoana. Este al treilea fiu al maiorului Alexandru D. Macedonski, cel dintâi român înălţat la gradul
de general de către domnitorul Alexandru Ioan Cuza, și a manifestat o ambiţie remarcabilă de a da oştirii
române posibilitatea devenirii ei, prin organizare, disciplină şi instrucţie. Cu toate că a intrat în conflict cu A. I.
Cuza în ultimii ani, nu e de acord cu detronarea acestuia şi aducerea unui Domn străin. La 21 septembrie 1869
moare subit, familia susţinând că ar fi fost otrăvit. După moartea generalului, văduva rămâne cu patru copii –
Caterina, Dimitrie, Alexandru şi Vladimir –, şi o stare financiară precară. Căsătorit cu Maria, fiica pitarului
Dimitrie Pârâianu, din cunoscuta boierime oltenească, înrudită cu Brăiloii şi Urdărenii. Al. D. Macedonski şi-a
confecţionat şi un arbore genealogic fantast, ca descendent al casei princiare Biberstein, una dintre cele mai
puternice de pe Rin, cum menţionează poetul în Cartea de Aur (1902). Bunicul poetului, Dumitru Macedonski,
este cunoscut pentru participarea deosebit de activă la mişcarea revoluţionară condusă de Tudor Vladimirescu.
De la mama sa, Maria Pârâianu, a moştenit elanul romantic.
Dinspre Pârâieni, familie veche boierească, originară din Vâlcea, Macedonski pare că a moştenit un
anumit lirism specific olteanului, acel sentiment conservat în doină, amestec de nostalgie, duioşie şi tristeţe,
care l-a legat afectiv de locurile copilăriei cu un alean neistovit. Şi nu o dată apar în operă evocări de oameni şi
locuri: Floarea şi Verigă-ţiganul, Valea Amaradiei, Şimnicul, Balta Craioviţei, Valea Vlăicii sau Fântâna cu
ţeapă. Multe din schiţele şi povestirile sale au şi un caracter autobiografic.
Cea mai mare parte a copilăriei a petrecut-o în casele părinteşti din Adâncata-Pometeşti (Dolj), pe valea
Amaradiei, pe care o cântă în Mângâierea dezmoştenirii, ori la Craiova, în casa bunicului din mahalaua „Sf.
Ioan Sebastian“ – pe locul actualei Grădini botanice universitare, unde se află şi Fântâna „Jianu“ – moment
evocat în poema Copilărie în Rondelul trecutului, dar şi în unele proze.
Ca orice odraslă de familie boierească, Alexandru a primit educaţie mai întâi în familie, apoi la Craiova,
absolvind Şcoala primară de băieţi nr. 1 (1869) şi un pension de limba franceză (probabil al profesorului L. Ch.
Raymond). Imediat după moartea tatălui, manifestând stări de nevroză, sănătatea sa fiind tot mai şubredă, mama
poetului consideră oportună trimiterea tânărului în străinătate. La 16 ani, singur, colindă Austria, Italia şi
Elveţia. Se opreşte mai întâi la Viena, de unde trimite „Telegrafului român“ din Sibiu prima sa poezie: Dorinţa
poetului, datată 3 decembrie 1870, apărută în nr. 94, din 8 decembrie 1870 al publicaţiei amintite, şi care
reprezintă debutul său publicistic.
În 1871 este la Geneva, unde compune poezii incluse în volumul Prima verba, apoi în Italia,
frecventând, o perioadă, cursuri universitare la Pisa şi Veneţia. Formal, era înscris la Institutul Schewitz şi la
Facultatea de Litere, Universitatea din Bucureşti. După o scurtă şedere la Veneţia, revine în Bucureşti, intră în
viaţa publică şi ziaristică, începe să colaboreze la „Transacţiuni, literarie şi scientifice“, „Revista
Contimporană“ sau „Telegraful“ și debutează editorial cu volumul Poesii. Prima verba (1872), apariţie grăbită,
fără ecouri.
În 1873, când nu avea nici 20 de ani, intră în Partidul Liberal şi editează prima sa revistă, „Oltul“, unde
publică articole politice antidinastice ce atrag atenţia şi pentru care va avea de suferit. Revista serveşte şi
campaniei de răsturnare a guvernului conservator al lui Lascăr Catargiu. Pentru editorialul din 29 iunie 1874
este arestat la Craiova şi încarcerat trei luni la Văcăreşti. Tribunalul îl achită, fapt ce dă naştere unor manifestaţii
de simpatie în favoarea poetului, care nu va întârzia să-şi reia atacul prin pamflete şi mai puternice. În acelaşi
timp publică versuri şi traduceri din Lamartine, Béranger etc. În 1878 ţine la Ateneul Român o conferinţă
despre Mişcarea literară din cei din urmă zece ani, cu mari ecouri, schiţând un nou program cultural de
perspectivă. Pentru scurt timp, împreună cu Pantazi Ghica, Bonifaciu Florescu şi George Fălcoianu scoate ziarul
„Stindardul“, iar în 1877 „Vremea“, urmat de alte periodice, cu o apariţie efemeră: „Trăsnetul“, „Fulgerul“,
„Plevna“. O perioadă conduce Prefectura judeţului Bolgrad, este administrator al Gurilor Dunării, la Sulina,
cadru ce îi va servi în elaborarea romanului Thalassa. Editează ziarul satiric antidinastic „Tarara“ (1880), unde
publică articole prin care atacă regele şi Partidul Liberal şi ironizează veleităţile literare ale lui Carmen Sylva. În
acelaşi an, împreună cu Th. N. Stoenescu şi Bonifaciu Florescu, scoate revista „Literatorul“ prin care „ţinteşte
gloria literară după ce eşuase în politică“. În istoria presei româneşti, „Literatorul“, prima revistă simbolistă
românească, are o contribuţie remarcabilă. Întemeiată la 20 ianuarie 1880, la Bucureşti, publicaţia apare, cu
unele intermitenţe, până în martie 1919. Prin „Literatorul“, Macedonski urmăreşte să creeze „o şcoală de poezie
nouă“. O dovedeşte şi spaţiul generos rezervat poeziei în comparaţie cu celelalte compartimente. Programul
revistei este în tradiţia paşoptistă, cu timpul conturându-se perspectiva polemică, în special cu „Convorbirile
literare“. Relaţiile cordiale de la început cu „Junimea“ şi Maiorescu se vor deteriora repede, deşi Macedonski
citeşte în cenaclul lui Maiorescu poema Noaptea de noiembrie (1881), Alecsandri colaborează la „Literatorul“,
dar autorul Nopților îşi schimbă atitudinea faţă de Alecsandri, Caragiale, Eminescu și publică poezia
antijunimistă Dialogul morţilor. „Noua direcţie“ a „Literatorului“ pleda pentru o „poezie socială“, despre „arta
versurilor“, deosebirea dintre poezie şi proză, idei care atrăgeau atenţia generaţiei de scriitori tineri.
Scriitorul întemeiază şi colaborează la un mare număr de periodice dovedindu-se un gazetar redutabil.
Anii 1880–’82 sunt deosebit de productivi pentru scriitor: Teatrul Naţional din Bucureşti îi joacă piesele
Unchiaşul Sărăcie şi Iadeş (15 nov. 1880) cu distribuţii de excepţie; pe 14 iulie 1881, are loc premiera piesei 3
Decembrie; îi apare volumul Poezii (1881), cu o Prefaţă-manifest în sprijinul „poeziei sociale“ care îl impune ca
şef de şcoală socială. Publică în „Literatorul“ Noaptea de ianuarie, Noaptea de februarie, Noaptea de martie şi
Noaptea de noiembrie, dar şi articolul O analiză critică a creaţiei lui Alecsandri, care duce la ruptura cu bardul
de la Mirceşti. Înfiinţează Societatea revistei „Literatorul“, sub preşedinţia lui V. A. Urechia; și este numit
inspector al Monumentelor Istorice. Acum, însă, poetul se manifestă neîncrezător faţă de premiul acordat de
Academia Română lui Alecsandri pentru Sânziana şi Pepelea, intrând într-o polemică acerbă cu acesta.
Nemulţumirea venea de la faptul că şi el concurase la premiul respectiv cu Parisina – o traducere din Byron.
În paginile „Literatorului“, Macedonski îşi va publica primele poezii în vers liber, o parte din rondeluri,
fragmente din romanul Thalassa şi o serie de articole considerate manifeste ale simbolismului românesc, care îl
impun ca teoretician al curentului la noi. „Literatorul“ devine o tribună de la care poetul dă glas şi poeziei
sociale, cu caracter protestatar, o poezie cu accente noi, care nu s-au mai auzit în literatura română. Revista
„Literatorul“ rămâne importantă în primul rând prin faptul că promovează conceptul de poezie modernă şi
teoretizează simbolismul. Publicaţia intră în polemică cu „Junimea“ şi „Convorbirile literare“ care dominau
viaţa literară în epocă. Ea găzduieşte începători în ale scrisului, ajunşi apoi piscuri ale literaturii noastre, precum
Arghezi şi Galaction. În coloanele ei se regăsesc la conducere sau colaboratori: Cincinat Pavelescu, Ştefan
Petică, Traian Demetrescu, George Bacovia, Tudor Vianu, Ion Barbu (debutează cu poezia Fiinţa), G. M.
Zamfirescu, Anton Bacalbaşa, Victor Eftimiu ş.a.
În faimosul cenaclu al „Literatorului“ au fost reunite generaţii de poeţi, cu deosebire tineri, mulţi ajunşi
scriitori de valoare. Galaction avea să-şi amintească de viaţa boemei literare pe când frecventa cenaclul
„neuitatului artist“. Prima generaţie simbolistă, din care au făcut parte Şt. Petică, Al. Obedenaru, E. Sperantia,
M. Cruceanu, I. C. Săvescu, D. Karnabatt etc. se formează la „şcoala“ lui Macedonski. Cei care au frecventat
cenaclul evocă figura Maestrului prezent la întrunirile literare în redingotă de catifea neagră, pantaloni cenuşii,
cravată albă, vrând cu acestea „să reînvie eleganţele defuncte ale saloanelor de la 1830“. În perioada 1896–1898
şedinţele cenaclului se ţineau în salonul plin cu flori şi lucrări de artă, cum îl descrie simbolistul Ştefan Petică,
ori „Maison d’un artiste“, după însemnările lui Al. Marino.
Poetul va avea de suferit pentru nefericita epigramă publicată în iulie 1883 contra lui Eminescu, în care
vedea „un exponent tipic al Junimii“ (Un X..., pretins poet, acum/ S-a dus pe cel mai jalnic drum./ L-aş plânge,
dacă-n balamuc/ Destinul său n-ar fi mai bun;/ Căci până ieri a fost năuc/ Şi nu e azi decât nebun!). Mai târziu
avea să afirme că „doar întâmplarea făcuse ca publicarea ei să coincidă cu boala poetului“ (Cestiunea Eminescu,
„Literatorul“, 15 dec. 1892). Cincinat Pavelescu în Amintiri literare scrie: „Epigrama aceasta care i s-a atribuit
lui Macedonski, dar care a apărut neiscălită și a cărei paternitate maestrul nu și-a însușit-o niciodată, nu era nici
prea răutăcioasă, nici prea spirituală [...] Chiar dacă epigrama ar fi aparținut maestrului deși el a tăgăduit-o
necontenit încă suferința și pedeapsa îndurate de el și de familia lui au fost în disproporție cu imprudența sau
chiar cu vinovăția autorului.“ Se pare că şi Eminescu l-a atacat în ziarul „Timpul“ pe care îl conducea
(Naţionalitate şi cosmopolitism, 1881), iar în Materialuri etnologice (1882) un portret satiric l-ar fi vizat pe
Macedonski. Epigrama împotriva lui Eminescu a dus la indignări publice cu urmări dintre cele mai grave pentru
viaţa şi opera lui Macedonski.
În 1884, când volumul Poezii al lui Macedonski este primit nefavorabil de „Convorbirile literare,“
„Literatorul“ atacă, uneori violent, pe Eminescu, Alecsandri, Delavrancea, Vlahuţă, Coşbuc, Caragiale şi chiar îl
sprijină pe C. A. Ionescu-Caion, în nedreptul proces de plagiat intentat marelui dramaturg.
După căsătoria cu Ana Rallet Slătineanu (februarie 1883), care provine dintr-o cunoscută familie de
boieri, cu o dotă substanţială, poetul se autoexilează la Paris (1884), cu ambiţia de a cuceri gloria europeană în
viaţa literară. Scrie versuri în limba franceză şi colaborează la „L’Élan littéraire“ din Liège şi la „Bulletin
officiel de l’Académie des Muses Santonnes“. Contactul cu poezia europeană a fost benefic, creând climatul
pentru poezia modernă la noi.
Revenind în ţară, în 1885, găseşte aceeaşi atmosferă ostilă şi, ca urmare, plecările la Paris se succed tot
mai des. „Literatorul“ îşi încetează apariţia (17 martie 1885), o perioadă reapare sub titlul de „Revista literară“
condusă de Th. M. Stoenescu. În 1886 Macedonski colaborează cu versuri la revista „La Walonie“, unul dintre
primele organe ale simbolismului european, editată de belgianul Albert Mockel. Sub influenţa lui René Ghil,
Macedonski teoretizează poezia „simbolist-instrumentalistă“, fiind primul român care a iniţiat un curent poetic
original – „instrumentalismul“ sau „simbolismul instrumentalist“ – identificabil în rondeluri fără echivalent, din
acest punct de vedere. Continuă să scrie şi să publice în revistele franceze „Revue du monde latin“, „La
Walonie“, „L’Élan littéraire“ şi „Revue française“ un număr de zece poezii. La Paris frecventează boema
literară, celebrele cafenele „Vachette“, „Closerie des Lilas“, „La Brasserie du jubilité“. Cunoaşte personalităţi
din lumea artistică, în atelierul fiului său Alexis, pictor, stabilit şi el la Paris. Cu toate acestea poetul trăieşte o
stare deloc liniştitoare.
Începând cu Macedonski, poeţii acordă teoretizării actului poetic o importanţă echivalentă creării poeziei
însăşi. Simbolismul este prima doctrină impusă în mod polemic la noi, având drept consecinţă cristalizarea unui
nou criteriu al poetului: sugestia. Simbolismul românesc, moment de înnoire efectivă a liricii noastre, se naşte
împotriva epigonismului eminescian şi a sămănătorismului, împotriva sentimentalismului dulceag, lacrimogen
şi desuet, iar contribuţia lui Macedonski este hotărâtoare.
Poziţiile novatoare susţinute de Macedonski în articolele: Despre logica poeziei (1880), Poezia viitorului
(1892), Simbolismul (1895), Despre poezie (1895), Simţurile poeziei (1895), În pragul secolului (1899) ş.a.
vizează lărgirea domeniului poeziei, complexitatea sufletului modern, valoarea cuvintelor în poezie, logica
poeziei, „ridicarea la lirism“, „simţurile în poezie“ şi, mai ales, simbolismul, instrumentalismul şi
wagnerianismul.
Prin Al. Macedonski, simbolismul românesc este, cel puţin în faza de pionierat, a teoretizării şi a
experimentelor, sincron cu întreaga mişcare europeană. Poetul român a fost iniţiatorul versului liber înainte de
Kahn şi Laforgue, cu poezia Hinov (1879) şi teoreticianul muzicii versului înainte de René Ghil, în articolul
Despre logica poeziei (1880). În revistele „Literatorul“ şi „La Walonie“, Macedonski îşi afirma vocaţia de
precursor, În arcane de pădure fiind „întâia cercare simbolistă în româneşte“, cum scrie în comentariul ce
însoţeşte poezia publicată în 1890.
În revista „Literatorul“, Macedonski teoretizează simbolismul abordând, în acelaşi timp, problema artei
romantice cu deschideri şi spre alte curente literare novatoare.
Situaţia precară în care poetul continuă să se zbată este oarecum ameliorată, pentru o vreme, prin
editarea săptămânalului „Stindardul ţărei“ (1888), revistă antimonarhică, şi „Streaja ţărei“ (1889), organ liberal-
conservator, aceasta din urmă condusă împreună cu Şt. Vlădescu. În 1889 revine şi în redacţia „Românului“, cu
o cronică săptămânală, iar un an mai târziu editează o nouă serie a „Literatorului“, în care publică primele
versuri „simbolist-instrumentaliste“. În 15 iulie 1892 îi apare Poesia viitorului, primul manifest simbolist din
literatura noastră, şi publică Idilele brutale, patru poezii „simbolist-instrumentaliste“ care au surprins pe
contemporani. Luând ca model pe Baudelaire şi Mallarmé, Maeterlink şi Moréas, Macedonski explică ce este
simbolul, deşi se oprise mai înainte la forma lui instrumentalistă parodiată de Caragiale în „Moftul român“. În
noua serie a „Literatorului“ are colaborator şi apoi director adjunct pe Cincinat Pavelescu semnând, cu acesta,
tragedia Saul, pusă în scenă de Constantin Nottara la Teatrul Naţional din Bucureşti, în 28 decembrie 1893.
Cincinat Pavelescu şi Constantin Cantilli îi sunt şi tovarăşi pe drumul parcurs cu bicicleta de la Bucureşti la
Braşov, spre uimirea celor care îi priveau în trecere pe şoseaua Kiseleff. În 1894 scoate, împreună cu D.
Miulescu, ziarul „Lumina“ şi are o polemică violentă cu „Adevărul“.
Volumul Excelsior. Poesii (1895), ce are ca motto versuri din Noaptea de ianuarie, deşi trecut sub tăcere
de critica vremii, îl va afirma viguros.
Intrând în propaganda făcută în favoarea Mitropolitului Petrescu Ghenadie, înaltul prelat fiind demis de
rege în 1896, Macedonski scoate, împreună cu Eugen Vaian, „Liga ortodoxă“ (20 iulie 1896), la care se
formează Grigore Pişculescu (Gala Galaction) şi debutează Ion Theo (Tudor Arghezi). Un an mai târziu publică
volumul de versuri în limba franceză Bronzes cu o prefață de Alex. Bogdan-Piteşti şi a doua ediţie din
Excelsior.
La 28 decembrie 1901 editează „Forţa morală“, unde publică unele dintre cele mai valoroase creaţii ale
sale, între care şi Noaptea de decemvrie. Revista are şi o tristă amintire, prin oferta ce o făcea lui Caion,
încredinţându-i paginile în nedreapta campanie împotriva lui Caragiale, despre care, în cele din urmă, senzitivul
Macedonski va trimite la „Adevărul“ (iunie 1912) rânduri de aleasă preţuire şi admiraţie. „Liga conservatoare“
este ultimul ziar politic scos de Macedonski (1904), după care scriitorul plecă la Paris şi scrie în limba franceză
Le Calvaire du feu (1906) şi drama Le fou? (1913), cu speranţa de a fi jucată pe scenele pariziene. Între 1907–
1910, frământat de plecările la Paris, chiar „pentru totdeauna“, poetul se simte totuşi încurajat de unele proiecte
fantaste cum ar fi invenţia (împreună cu Cristea Simionescu) unui aparat de stins coşurile sau de invenţia
„sidefului artificial“ a fiului său, Nichita, prin acestea urmărind de fapt să intre în Societatea Astronomică a
Franţei. În 1908 trimite Institutului Franţei un memoriu susţinând că lumina nu străbate vidul, dezvăluind una
din preocupările sale ştiinţifice. La Paris frecventează boema literară şi intră în legătură cu Pierre Quilland
(„Mercure de France“), Charles Fuster, Paul Fort, Alexandre Mercereau, Laurent Taihaude, Marc Brésil.
Încercările de lansare a dramei Le fou? eşuează din nou.
În 1912, Macedonski revine în ţară. De data aceasta este primit cu căldură de cercul revistei „Convorbiri
critice“ a lui Mihail Dragomirescu, criticul introducând în manualul său de limba română, de clasa a VIII-a,
capodopera Noaptea de decemvrie. Ion Pillat şi Horia Furtună îi publică la Institutul de Arte Grafice volumul
Flori sacre (1912) în Colecţia „Cărţile albe“, ce edita poeţii epocii.
Începând cu 1913 cercul „Literatorului“ renaşte, se redeschide Cenaclul din strada Dorobanţi, cu acelaşi
fast: ceremonia darurilor, elogiu fără măsură faţă de tinerii prezenţi. Este frecventat acum de un mare număr de
scriitori tineri: Oreste, Al. Dominic, Alexandru Moşoiu, N. N. Hârjeu, M. Romanescu, D. Stratulat, Cincinat
Pavelescu, Şt. Petică, I. Pillat, Gala Galaction, I. Peltz, G. Bacovia, A. Maniu, T. Vianu, Al. Th. Stamatiad, N.
Davidescu, Horia Furtună. Salonul cenaclului, cu tronul poetului decorat de fiul său, Alexis, este tot mai plin.
Mentorul acordă tinerilor poeţi nestemate false. Arghezi primise şi el un inel cu piatră de safir, asemănător cu
ochii migdalaţi ai tânărului Theo.
Prin activitatea sa jurnalistică, Macedonski desemnează una dintre cele mai întinse cariere publicistice,
semnând un număr însemnat de articole polemice sub diverse pseudonime: Académus, Z. Aghira, Alb–Astru,
Paul din Alep, Alma, Radu Amăreanu, Argus, Aristarch, Ariosto, Le Capitaine, Catulus, Diaconul Damaschin,
Ego, Général Bonhomme, Ianus, Juvenal, G. Lais, Doctorul Laurenţiu, Leandre, Luciliu, J. Lut, Mac, Vlad
Mircescu, Moi, Mirtil, Prince Rogala, Stradivarius, Tarara, Lisandru sin Vasile, A. Vatar, Zenone, Paul Zvor,
El. Zévir, Un discipol, Masca de fier, D. K. Pité, Gogascu, Eu, Censor, Bilan etc.
Primul Război Mondial îl surprinde pe poet într-o situaţie grea, plină de lipsuri materiale. Publicistica sa
dintre 1914–1916 este favorabilă neutralităţii şi ostilă faţă de Franţa. În urma editării publicaţiei „Cuvântul
meu“, foaie polemică filogermană, Macedonski trăieşte iarăşi o perioadă de izolare socială şi morală. Atenţia şi-
o îndreaptă însă spre desăvârşirea creaţiei literare: publică un ciclu din Poema rondelurilor, în „Flacăra“ începe
să publice din Thalassa, marea epopee, şi concepe drama Moartea lui Dante pe care o termină în 1916. În 1919
compune Sonetul puterii şi publică broşura polemică Zacherlina în continuare, cu atacuri la adresa lui Ov.
Densusianu, E. Lovinescu şi O. Tăslăuanu, în care îşi fac loc toate răfuielile ce l-au măcinat. Densusianu îşi
retrage propunerea de primire în Academia Română după ce află de articolul publicat de Macedonski despre
Feldmareşalul Mackenzen. În 1920 îi apare volumul Poezii alese şi ultima serie din Rondeluri.
Scriitorul încetează din viaţă la 24 noiembrie 1920, în urma unei crize de angină pectorală, de care
suferea încă din 1915, inhalând parfum de trandafiri, şoptind: „Rozele“, în timp ce Bacovia avea să murmure:
„Vi-ne în-tu-ne-ri-cul“. Este înmormântat la Cimitirul Bellu din Capitală, la 27 noiembrie 1920. Nestrămutata
încredere într-o viitoare recunoaştere, profetic văzută, va fi împlinită: „Dar când patru generaţii peste moartea
mea vor trece,/ Când voi fi de-un veac aproape oase şi cenuşe rece,/ Va suna şi pentru mine al dreptăţii ceas
deplin,/ Şi-al meu nume, printre veacuri, înălţându-se senin,/ Va-nfiera ca o stigmată neghiobia duşmănescă,/
Cât vor fi în lume inimi şi o limbă românească“.
Având o personalitate puternică, incomodă, dar cuceritoare prin proteismul ei, Macedonski şi-a
consumat existenţa creatoare la modul tragic. Ion Pillat remarca destinul donquijotesc al poetului-emir, datorat
marii sale capacităţi de iluzionare. În ciuda tuturor excentricităţilor lui, a rămas fundamental sincer, animat de
un înalt ideal artistic. Romantic prin Nopţi, clasic prin Rondeluri, Macedonski cultivă în acelaşi timp elemente
simboliste şi parnasiene.
Într-un studiu, intitulat Spiritul macedonskian, Adrian Marino face unele aprecieri de care trebuie ţinut
seama în abordarea poeziei autorului Nopţilor: „Macedonski, în partea fundamentală a operei sale, este un mare
poet, de o excepţională vocaţie şi capacitate de transfigurare a existenţei, în sens extatic, ideal, himeric, pe un
substrat de o rară frenezie vitală. Ori de câte ori voim să ne învingem deprimarea, tristeţea, scepticismul, nu
cunoaştem o lectură mai tonică decât avânturile, chemările şi mirajele macedonskiene, atât de energetice, de
propulsoare. Dar în perspectiva istoriei spiritului românesc, înclinăm să credem că adevărata prezenţă
macedonskiană, care-i asigură de pe acum un loc incomparabil, constă în viziunea categorială pe care o
sugerează, în vocaţia şi capacitatea de a deveni simbol, de a figura şi defini un mod de a fi, un stil şi o concepţie
de existenţă“.
Nopţile constituie partea cea mai durabilă a poeziei macedonskiene. Poezia nopţii devine celebră prin
opera preromanticului englez Edward Young şi cunoaşte o îndelungată existenţă asigurată de creaţiile lui
Novalis, Foscolo, Lamartine, iar la noi prin Heliade Rădulescu, Gr. Alexandrescu, Bolintineanu. Modelul lui
Macedonski îl reprezintă Alfred de Musset cu Nopţile sale. Poetul român scrie între 1879 şi 1901 douăsprezece
poeme, depăşind convenţia romantică a meditaţiei nocturne prin afectivitatea copleşitoare, ca şi prin suportul lor
epic. Publicate mai întâi în „Literatorul“ sau în alte reviste afiliate („Revista independentă“, „Forţa morală“),
Nopţile macedonskiene oferă „cheia întregii sale poezii“ (Ion Pillat): Noaptea de ianuarie exprimă deznădejdea
şi protestul poetului faţă de idealurile burgheze; Noaptea de februarie dezvăluie drama femeii pierdute; Noaptea
de martie (dedicată „Maicei mele“) cuprinde interogaţii în legătură cu fatalitatea destinului şi ironia sorţii;
Noaptea de aprilie este închinată iubirii; Noaptea de mai, prin care reia filonul romantic al „nopţilor“, cântă
armonia naturii, jubilaţia în faţa valorilor perene; Noaptea de iunie denunţă suferinţa geniului în societate;
Noaptea de iulie conturează himera fericirii; Noaptea de august aduce sentimentul veşniciei; Noaptea de
septembrie vorbeşte despre menirea poetului; Noaptea de octombrie încearcă să construiască viziunea unui
potop apocaliptic; Noaptea de noiembrie înscenează moartea poetului; Noaptea de decemvrie orchestrează
drama geniului fascinat de ideal şi reprezintă capodopera liricii macedonskiene, comparabilă, dintr-un anume
punct de vedere, cu Luceafărul lui Eminescu. Scrise în perioada de maturitate a creaţiei sale, Nopţile lui
Macedonski sunt reprezentative în cel mai înalt grad pentru arta poetului, pentru romantismul său larg, generos,
pentru viziunea sa critică asupra societăţii.
Apariţia postumă a Poemei rondelurilor (Casa Şcoalelor, 1927), în acelaşi an cu volumul de debut
editorial al lui Tudor Arghezi, Cuvinte potrivite, constituie un moment de seamă în evoluţia literaturii
româneşti, moderniste. În Rondeluri, Macedonski foloseşte poezia cu formă fixă apărută în literatura franceză
din secolul al XIII-lea, iar la noi abia în secolul al XIX-lea, prin încercările lui Cincinat Pavelescu şi Al.
Obedenaru, publicate în „Literatorul“ şi în „Românul literar“.
În Poema rondelurilor, Macedonski vine cu o viziune nouă în contemplarea lumii, cum ar fi aspiraţia
către linişte, izolarea, găsirea unui echilibru sufletesc interior, universul tematic fiind variat: amintirile suave ale
copilăriei (Rondelul trecutului: „Iată Pometeștii, iată Adâncata,/ Scurtul pod de bârne este retrecut./ Renviază
mama, îmi zâmbește tata.../ Vreme câtă curs-a parcă n-a trecut.// Jar și vâlvorare soarele urcat-a./ Arde grâu-n
flăcări pânʼ la brâu crescut./ Iată Pometeștii, iată Adâncata,/ Scurtul pod de bârne este retrecut.// Iarba pe tot
șesul de cosit e gata./ Apele-și deșiră graiul ne-ntrecut./ Pentru viața de-astăzi mi-a sosit răsplata/ Copilandrul
vesel din nou m-am făcut... –/ Iată Pometeștii, iată Adâncata.“), suferinţa artistului (Rondelul înălţimilor),
exaltarea frumosului pur (Rondelul cupei de Murano), sentimentul erotic idealizat (Rondelul domniţei: „Ieșind
din balta Craiovița,/ Unde-a fost crai Craiovisin,/ Văpaie, vezi plutind domnița/ Mai argintată ca un crin.// Sub
lună-i tremură cosița,/ În suflet poartă ca un chin,/ Plutind pe balta Craiovița,/ Unde-a fost crai, Craiovisin.// Își
duse viața-ntr-un suspin,/ Nedându-și nimănui gurița,/ Dar a rămas mironosița/ Din veacul cel detot creștin,/
Plutind pe balta Craiovița.“), dezastrul societăţii măcinate de vicii (Rondelul dezastrului mondial, Rondelul
Parisului iad), nostalgia plecărilor (Rondelul plecărei), atracţia himericului (Castele-n Spania), elevaţia şi
puritatea apei (Rondelul apei din grădina japonezului) sau Rondelul rozelor ce mor ce deschide ciclul
Rondelurile rozelor: „E vremea rozelor ce mor,/ Mor în grădini, și mor și-n mine –/ Ș-au fost atât de viață
pline,/ Și azi se sting așa ușor.// În tot, se simte un fior./ O jale e în orișicine./ E vremea rozelor ce mor –/ Mor în
grădini, și mor și-n mine.// Pe sub amurgu-ntristător,/ Curg vălmășaguri de suspine,/ Și-n marea noapte care
vine/ Duioase-și pleacă fruntea lor... –// E vremea rozelor ce mor“.
Macedonski cântă, ca mai târziu Bacovia, spleen-ul (Cântecul ploaiei, Dor zadarnic) sau nevroza
(Rondelul uriaşului, Rondelul înecaţilor: „Pe sub poduri, Sena toată/ Este moarul tristei seri;/ Ies în față-i și
înoată/ Înecații cei de ieri.// Nici plăceri și nici dureri/ Să-i mai miște n-o să poată./ Pe sub poduri, Sena toată/
Este moarul tristei seri.// Sunt aleșii cei din gloată.../ Veștejite primăveri/ De-a necazurilor zloată, –/ Și le cântă
mângâieri,/ Pe sub poduri, Sena toată.“).
Ca prozator, Macedonski este romantic şi autobiografic. Tudor Vianu descifrează în Arta prozatorilor
români două tendinţe esenţiale în proza lui Macedonski: continuarea liniei primului realism memorialistic
paşoptist şi anticiparea modernismului prin scrieri non-narative şi prin realizarea unor caractere excentrice.
Poetul îşi găseşte timbrul propriu în acele Năluci din vechime apărute în Cartea de aur (1902), ca un reflex al
unui adevărat complex de inadaptare socială. El se refugiază într-o societate istorică fictivă, îmbătat de poezia
epocii trecute, regretând fericirea copilăriei şi patriarhalitatea (Pitarul, Ceauşul, Căpitanul de poştă, Verigă-
ţiganul).
În proza macedonskiană, evocarea se conjugă cu obsesia confesională, permanent putându-se detecta
elemente memorialistice şi biografice (Pe drum de poştă, Caii negri, Bariera Şimnicului, Dramă banală). În
partea cea mai valoroasă a prozei lui Macedonski ne întâmpină trăirea idealului, elevaţia, visul, himera. De aici
vine percepţia psihologiilor singulare, alienate, simpatia pentru tipurile de iluzionişti şi fantaşti (Între coteţe,
Nicu Dereanu). Personalitatea eroilor nu merge în direcţia socială, ci morală. Macedonski nu este un creator de
personaje, el excelează în descrieri de tip estet, remarcabile fiind rafinamentul, fineţea, simţul plastic. Casa cu
No. 10 este o veritabilă „natură statică“. Scriitorul a abordat, printre primii la noi, şi genul science fiction în
Oceania–Pacific–Dreadnought. O operă unică rămâne romanul Thalassa (1902), care inaugurează în literatura
noastră proza de notaţie a senzaţiilor, cu tendinţa explorării unor zone noi, instinctuale, onirice, patologice.
Macedonski acumulează, cum a demonstrat Adrian Marino în masiva sa exegeză din 1966–ʼ67, pe
fondul său fundamental romantic elemente parnasiene, naturaliste, simboliste, intuind chiar suprarealismul prin
descoperirea ideii de hazard şi absurd.
Cea mai puţin realizată parte a operei lui Macedonski este teatrul. Iadeş!, Unchiaşul Sărăcie sunt
adaptări, la începutul activităţii sale, după E. Augier şi, respectiv, E. M. d’Hervilly şi A. Grevin, iar 3
Decembrie după Der 24 Februar al lui Zacharias Werner. Drama Saul, scrisă în colaborare cu Cincinat
Pavelescu, aduce pe scenă personaje tipic macedonskiene. Saul este personajul stăpânit de un orgoliu fără
margini, David, cântăreţul pur. Le fou? înfăţişează drama personalităţii. Personajul Dorval, bancher parizian,
visează să redea Franţei puterea din epoca lui Napoleon, veleităţile de cucerire a puterii şi gloriei. Moartea lui
Dante „închipuie o apoteoză a marelui florentin, în destinul căruia Macedonski se regăseşte“. Teatrul impune
figura poetului ca erou central al dramelor sale.
Ca traducător, Macedonski se simte atras de Byron (Parisina, Laura), Goethe (Monologul lui Faust),
Lamartine (Lacul, Vâlceaua), Musset (Octav), Hugo, Schiller, Chateubriand, Shelley, M. Rollinat, Th. Gautier.
Dă o versiune a tragediei shakespeariene Romeo şi Julieta, după textul lui Ernesto Rossi.
Opera lui Alexandru Macedonski ilustrează toate genurile și speciile literare. Edgar Papu observa că
„Macedonski întregeşte peisajul culturii moderne româneşti cu spiritul dârz şi voluntar al Olteniei, spirit care,
până la el, se valorificase mai mult în ordinea acţiunii practice. Poetul va dăinui, deci, şi ca prim mesager
artistic tocmai al acelei regiuni de care, în veacul nostru, se vor lega numele ilustre ale lui Arghezi, Brâncuşi sau
Ţuculescu“.
Macedonski este personalitatea poetică cea mai puternică a secolului al XIX-lea, după Mihai Eminescu,
opozabilă însă – aşa cum s-a şi dorit de altfel tot timpul –, cu atât mai mult relevabilă, cu cât îi privim pe cei doi
mari poeţi în contextul direcţiilor şi mişcărilor literare din care au făcut parte: pe Eminescu în climatul spiritual
al „Junimii“, iar pe Macedonski ca promotor al direcţiei novatoare grupată în jurul revistei şi societăţii
„Literatorul“.
 Făcând o paralelă Eminescu–Macedonski, G. Călinescu consideră că „pesimismului eminescian, nimeni
ca el (Macedonski, n.n.) nu i-a adus o replică mai trăită de încredere în absolut. Câte strofe din opera lui
Macedonski rezistă sunt ale unui poet mare, tot aşa de mare ca şi Eminescu în punctul cel mai înalt atins“.
Spre deosebire de Eminescu, cel mai mare poet român, preocupat de rezonanţe grave, veşnic îndreptat
către lumea dinăuntru, către adâncurile abisale, Macedonski este un vizual şi un pictural, pentru care lumea din
afară există. El aduce, în plus, o notă de optimism, de energie, vitalitate şi, totodată, o încredere necontenită în
ideal, în ciuda obstacolelor de netrecut. Oricum, Macedonski reprezintă – aşa cum afirmă şi exegetul său cel
mai autorizat, Adrian Marino – prima mare conştiinţă modernă românească.
În studiul introductiv la ediţia de poezii din 1939, Tudor Vianu remarca: „Exceptând pe scriitorii de
origine română care nu s-au exprimat niciodată în limba maternă, Alexandru Macedonski este fără îndoială cel
mai virtuos scriitor român, care a înstrunat vreodată lira franceză. Inspiraţia sa a luat în posesiune domeniul
ambelor limbi cu o uşurinţă care uimeşte. Literatura modernă nu mai cunoaşte decât cazul lui D’Annunzio, în
lucrarea de folosinţă magistrală a două idiomuri poetice. Ambii poeţi latini sunt meşteri iscusiţi ai formei,
complăcându-se a modela un alt sistem de sunete şi ecouri decât cel obişnuit al creaţiei lor…“.
Cu Macedonski se inaugurează în literatura română psihologia poetului „blestemat“, neînţeles şi prigonit
de contemporani. Dar psihologia macedonskiană are o mult mai mare aderenţă decât ne închipuim, prin ea se
continuă o galerie întreagă de spirite dintre cele mai strălucite şi dintre cele mai moderne.
Analizându-i poezia, acelaşi critic susținea că Macedonski „a înălţat unul dintre cele mai însemnate
monumente poetice ale limbii noastre. Originalitatea lui incontestabilă, îndrăzneala concepţiilor şi atitudinii lui,
farmecul cântecului său când jubilând de bucurie, când dulce şi melancolic, forţa şi fecunditatea imaginaţiei
sale, armonia savantă a lirei pe care o înstruna, nenumăratele iniţiative poetice care şi-au găsit atâţia imitatori şi
continuatori, toate acestea fac din Macedonski unul dintre cei mai mari poeţi ai literaturii române“.

Florea Firan, Alexandru Macedonski, în Portrete și restituiri literare,

Scrisul Românesc,Craiova, 2014, pp. 204–215
 TEORETICIANUL

Începând cu Macedonski, poeţii acordă teoretizării actului poetic o importanţă echivalentă creării poeziei
însăşi. Simbolismul este prima doctrină impusă în mod polemic la noi, având drept consecinţă cristalizarea unui
nou criteriu al poetului: sugestia.
Poziţiile novatoare susţinute de Macedonski în articole precum Despre logica poeziei (1880), Poezia
viitorului, (1892), Simbolismul (1895), Despre poezie (1895), Simţurile poeziei (1895), În pragul secolului
(1899), Despre poemă ş.a. vizează lărgirea domeniului poeziei, complexitatea sufletului modern, valoarea
cuvintelor în poezie, logica poeziei, „ridicarea la lirism“, „simţurile în poezie“ şi, mai ales, simbolismul,
instrumentalismul şi wagnerianismul.
Prin revista „Literatorul“, Macedonski teoretizează simbolismul abordând, în acelaşi timp, problema
artei romantice cu deschideri şi spre alte curente literare novatoare.

Poezia viitorului

Rolul de căpetenie în poezia modernă îl are poezia simbolistă complicată de instrumentalism. Acest
gener, cel mai înalt, provoacă râsete. Cu toate acestea, astăzi când simbolismul numără genii ca Baudelaire, ca
belgianul Maeterlinck, ca Mallarmé, ca Joséphin Péladan, ca Moréas şi alţii, simbolismul, fie el în proză, fie în
versuri, fie el numit decadentism sau cum se va voi, pare în ajun să triumfe. Se impune clar a se pune cititorul
inteligent în curent cu noul pas pe care poezia îl realizează în domeniul artei.
Simbolismul, în greceşte symbolon, altfel zis semn, este numele modului de a se exprima prin imagini
spre a da naştere, cu ajutorul lor, ideii. Astfel, (...) Faunul este imaginea lubricităţii bestiale ce-şi are sediul în
fiecare om. Albeaţa crinilor poate să fie altceva decât simbolul inocenţei ?
Precum se vede, simbolismul este apropiat de natură, fiindcă el, pentru a ne sugera idei, procedează
întocmai ca dânsa, – cu alte cuvinte, fiindcă ne înfăţişează una sau mai multe imagini ce se transformă la urmă
în cugetări.
Instrumentalismul nu este iar decât tot un simbolism, cu deosebire că sunetele joacă în instrumentalism
rolul imaginilor. Este evident pentru oamenii ce nu sunt lipsiţi de cultură muzicală că sunetele închise, precum:
î, u, ă, cât şi sunetele grave, ca: a şi chiar o, sunt menite să deştepte senzaţii, dintre care, cele întâi vor fi note
triste şi întunecate, iar cele de-al doilea sonore dar solemne.
Din datele definiţiunii, rezultă că poezia modernă a început să graviteze către un ideal cu totul superior şi
că tinde a se deosebi de proză, de elocvenţa vulgară ce impresionează pe ignoranţi, de succesele de bâlci ale
antitezei, şi că şi-a creat, în fine, un limbaj al ei propriu, limbaj în care se simte în largul ei, şi pe care
burghezimea sufletelor, nearipate către aristocraţia în arte, nu va ajunge, – din fericire pentru poezie, – să-l
înţeleagă niciodată.
Ca şi wagnerismul, simbolismul unit cu instrumentalismul este ultimul cuvânt al geniului omenesc.
Poezia viitorului nu va fi decât muzică şi imagine, aceste două eterne şi principale sorginţi ale ideii.
Şi iată cum poeţi zişi cu idei se vor trezi în secolul al XX-lea că n-au avut niciuna.
(Literatorul, 15 iulie 1892)

În pragul secolului

Decăderea sentimentelor ce-a trecut peste Europa ca un vânt pustiitor pare în ajun de a-şi fi încheiat
ciclul. Un reviriment literar însemnat se schiţează de câtva timp în spiritul neo-latinilor.
Naturalismul, adeseori josnic, alteori anostitor din cauza frazei ce se târăşte şi nu aleargă decât rar, din
cauza amănuntelor plictisitoare, începe să fie lăsat la o parte. Neîndoielnic că naturalismul îşi are capetele lui de
operă; el nu trebuie, şi nu poate să fie neţinut în seamă. Zola, în Le Réve, – suav duet de amor, – în La Faute de
l’abbé Mouret, – admirabilă poemă în care rozele cântă o simfonie neuitată, – în numeroase alte pagini ca, de
exemplu, unele din l’Assomoir, altele din l’Oeuvre şi aşa mai departe, este şi rămâne nemuritor. Însă discipolii
au stricat şcoala şi sunt foarte mulţi aceia care au redus-o la banalităţi greoaie, la grosolănii. Nevoia de a se
părăsi calea apucată se simţea încă de câţiva ani. Bourget, şi alţii, au încercat să reînvie aşa zisa literatură
psihologică; dar abia un geniu ca Stendhal izbutise să facă citibile pagini din această direcţiune. Tot ce poate să
facă un autor, – şi nici aceasta nu o poate face în total, – este să psihologizeze numai cu privire la dânsul.
Germanii, de la care derivă tendinţele de impresionalism sau de obiectivism, au dovedit de ajuns
superficialitatea şi falsitatea unei astfel de literaturi. Zadarnic autorii lor nu se pun pe ei în joc. Sub numele
eroilor ce născocesc, nu vorbesc nimeni alţii decât ei înşişi. Totul se reduce, deci, la o simplă chestiune de
ipocrizie şi la o pretenţiozitate ridicolă. Pe lângă acestea, literatura lor, când nu este un reflex al spiritului latin,
din care, – de altminteri ar fi şi imposibil a se tăgădui aceasta, – izvorăşte întreaga cultură germană; când nu este
dar un reflex al acestui spirit, se pierde în nebulozităţi, în abstracţiuni, – fraze de câte o poştă şi cuvinte deşarte
cum este bunăoară faimoasa înşirare a lui Schopenhauer: Despre împătrita rădăcină a raţiunii suficiente prin ea
însăşi.
Este evident că, mai cu seamă în Franţa, literatura psihologică şi a altor abstracţiuni nu putea să prindă
rădăcini. N-au mai rămas decât oarecare cucoane să se prăpădească după nesărăturile lui Bourget ce te fac să-ţi
rupi fălcile cu căscatul. A ieşit vorba prin saloane, şi de acolo la mahala, că Bourget e grozav, şi iată acum,
leliţele şi cucoanele l-au pus la inimă. Nu că pricep ceva din ce scrie Bourget, dar fiindcă unora le place apa
dulceagă ori sălcie, iartă-le şi pe ele că nu se mai adapă de la alt izvor. Tot aşa odinioară se duceau ele la apele
de la Văcăreşti ca să curarisească la numărul eins sau la numărul drei, fiindcă aşa le spusese medicul Fontanei,
Penescu cel de celebră memorie. Acel medic zicea în adevăr că clociturile şi murdăriile cu pricina sunt mai
abitir decât apele de la Karlsbaden, declaraţiuni ştiinţifice făcute în temeiul celor o mie de lei pe lună pe care i-a
primit ani lungi de la primărie, până s-a constatat că pretinsul izvor mineral nu era decât scârba detrituselor de la
turnătoria Lemaître. Apoi, unde mai pui că Bourget e băiat nostim, cum o fi fost pe vremea aceea şi Medicul
Fontanei, şi că portretul cu mustăţile sbârlog apare prin toate publicaţiunile ce răzbesc prin Bucureşti.
Pentru a ieşi dintr-o aşa situaţie, francezii care se află până acuma tot ei în fruntea mişcărilor
intelectuale, nu aveau de făcut altceva decât să evolueze. În poezie, – ramură ce şi dânsa se îmburghezise prin
François Coppée, care o alăturase adesea de proza rimată şi ce se materializase cu desăvârşire prin unele din
versurile lui Richepin şi ale celor care derivă de la ambii, – s-a căutat un drum nou, iar el este aproape
descoperit. Belgienii, şi se poate zice aceasta cu mândrie şi despre unii din români, dacă n-au fost tocmai ei
precursorii mişcării, au avut meritul de a fi întrevăzut din vreme întinderea strălucită ce se deschidea glorioasă
dinaintea poeziei viitorului. Maeterlink, Rodenbach, Verhaeren, Giraud, Franz Ell, Fernand Séverin şi alţii
încă, – cei patru întâi câtaţi, astăzi deja iluştri, – au avut onoarea împreună cu mine, să ia parte acum 12 ani, la
mişcarea provocată din Liège de revista Wallonie, al cărei energic şi valoros director era dl. Albert Mockel, unul
dintre distinşii colaboratori actuali ai marii reviste pariziene Mercure de France. Dintre români, Bogdan-Piteşti,
Charles A. Cantacuzène, A. Sturdza şi alţii au evoluat în acelaşi sens. Acea mişcare, îndrăzneaţă, avântase spre
ideal, a întrupat într-însa închiderea pentru profani a porţilor templului sacru; crearea unei limbi şi a unor
formule speciale acestor mari sacerdoţii, ce se numesc: Poezie şi Artă; ţinerea socotelii de valoare de muzică şi
de colorare a semnelor grafice; deşteptarea de imagini, de senzaţii şi cugetări, cu ajutorul formei; crearea de
ritmuri noi, flexibilizarea şi înavuţirea formelor existente, spre a se ajunge la muzică, imagine şi culoare,
singura poezie adevărată. Chiar în acest număr al „Literatorului“ se află bucăţi de versuri, ale căror poeţi, deşi
tineri, pot să fie priviţi ca premergători în această direcţiune. Dar despre micile poeme citate aci în treacăt, se va
vorbi pe larg cu o apropiată ocaziune. Deocamdată este sigur că împrejmuirea în care excesul vulgarităţilor
Naturalismului sau Realismului prozaic închisese poezia modernă, cade de toate părţile ruinată. Orizontul
începe să reapară larg şi frumos. Este o zare artistică plină de lumină... Dar din imensitatea răului n-a născut
însă binele numai în domeniul poeziei.
Prozatori francezi, fie că au prins de veste că publicul e obosit de ticăloşiile şi murdăriile vieţii zilnice,
fie că erau ei obosiţi, s-au împărţit în două tabere, tinzând însă amândouă deodată, şi cu toate că pe căi diferite,
la atingerea unuia şi aceluiaşi scop. Dintre aceste tabere, una face din frazări admirabile melopee, cizelări
artistice, giuvaeruri rare sau tablouri de preţ. Cealaltă, – iar în această privinţă reînvierea pare a fi început din
teatru, – urmând instinctului propriu, dă naştere, în mod inconştient, unui ilustru dramaturg, lui Edm. Rostand.
Cyrano de Bergerac este reînvierea strălucită a Romantismului.
Operele de imaginaţie cu care mulţi dintre contemporani ne-am făcut educaţia sufletească în Victor
Hugo, în Dumas-père, în Théophile Gautier şi în o mulţime de alţii; avântarea departe de real, de păcătoşiile
traiului; sacrul entuziasm pentru tot ce e mare, nobil, frumos; tot ce făcuse splendoarea unei epoci şi tot ce nu
mai era, – se reîntregesc, încep să reapară în suflete şi în scrieri, iar în curând va curge Dunăre largă. Psyche,
cea care ajunsese o babă hârcă, cu fălcile căzute, sulemenită şi ridicolă, reîntinereşte; sprâncenele i se
rearcuiesc, blonde; ochii i se fac peruzele şi adâncesc cerurile în ei; buzele îi sunt floarea de rodiu. Crini şi
viorele renasc sub obrajii feciorelnici. Şi aripile de azur cu care zbura aşa de sus, reîncep să-i freamăte la umeri.
Spre a-şi lua avântul din nou, în lumea idealului, în zarea visului, răsar deja, ici-colo, feţi-frumoşi. Dar aceştia
nu sunt întârziaţi în Nirvanism, nici stupefacţi ce batjocoresc frumosul în toate manifestările lui: în formă, în
limbă, în culoare... Sunt îndrăzneţi sublimi, care se aruncă în cer ca într-un abis şi pierd lumea din vedere... O
pierd atât de bine din ochi încât ei, zei superbi, sunt mai sus de viaţă şi de moarte...
Această evoluţie e spre îndeplinire şi duce sufletul spre perihelia lui. Ea va fi ca o reînviere şi învierea va
fi dumnezeiască. Căci ce va învia şi va fi sublim atunci, va fi inima tinerimii, pe care zadarnic s-au cercat s-o
usuce şi s-o omoare. Şi ce va mai învia, – vor fi generozităţile, astăzi moarte. Şi ce nu va mai fi mort, – va fi
simţul artistic, – simţ ce este astăzi fără grai şi fără licărire de viaţă. Şi ce va fi nobil, – va fi cel sărac !... Nu se
va mai râde de el cum se râde astăzi. A fi rămas sărac, într-un timp de corupţie, va fi considerat ca cea mai mare
virtute. Săracului nu i se va mai zice: prost şi tâmpit, cum i se zice. Avuţia nu va mai fi un merit, – sau supremul
merit. Femeile nu vor mai fi insultate, sau chiar şi pălmuite în stradă, după cum au fost, de cavaleri ai spadei, –
ofiţeri, care odinioară nu ştiau cum să le înconjoare cu mai multă curtenire şi cu mai mult respect. Cazul cu d-na
dr. Thör nu se va mai reproduce. Mulţumirile nu se vor mai da de partea celui tare. Ele vor ocroti pe cei care,
eroi, luptă cu viaţa, cu restriştea din destinele lor, cu ei înşişi. Curentele oficiale, oricât de puternice, vor fi
covârşite de geniul poporului, de voinţa lui, de forţa şi de frumuseţea lui. Cei izbiţi, cei năpăstuiţi, victime
sublime ale credinţei lor în izbânda finală a luminii asupra întunericului, îşi vor avea în curând ziua lor.
Romantismul a însemnat şi a însumat aceste toate. El a fost o şcoală. În cărţile ce-au trăit din el şi prin el,
bunătatea, adevărul sfârşeau prin a triumfa. El ne învăţa să ne respectăm mamele, soţiile, amantele, femeile, – şi
chiar pe femeia căzută. El râdea de Burtăverdism. El vibra de patriotism şi de iubirea aproapelui. Poate că
uneori nu nuanţa destul şi se avecina câteodată cu ridicolul. Însă, aşa cum era, era un soare, rodnic. Lumina
încălzea şi, ca soarele, îşi avea petele lui. Acele pete însă n-au împiedicat niciodată pe astrul vieţii să facă să
crească grânele, să albăstrească cerurile, să şoptească izvoarele, să cânte frunzele, păsările şi inimile noastre, să
iubim, – să le iubim, – să ne iubim.
Abstragere de viaţă reală, reîntoarcere şi urcare nouă către frumos, triumf al poemei simţurilor, fanteziei
şi cugetării, iată nevoia ce, în stare manifestă sau încă latentă, trăieşte azi în toţi. Simple consecinţe ale acestei
nevoi, sunt: aristocratizarea poeziei; ascensionarea spre ideal; regravitarea împrejurul a ce se va numi
neoromantism, idealism sau altfel, în fine, toată mişcarea intelectuală a timpului.
Cu ochi schinteietori se poate privi viitorul.
(„Literatorul“, 1899)

POETUL

Având o personalitate puternică, incomodă dar cuceritoare prin proteismul ei, Macedonski şi-a consumat
existenţa creatoare la modul tragic. Ion Pillat remarca destinul donquijotesc al poetului-emir, prin marea sa
capacitate de iluzionare. În ciuda tuturor excentricităţilor lui, a rămas fundamental sincer, animat de un înalt
ideal de artă. Romantic prin Nopţi, clasic prin Rondeluri, Macedonski cultivă într-o măsură elemente parnasiene
şi simboliste.
Într-un studiu, intitulat Spiritul macedonskian, Adrian Marino realizează unele aprecieri de care trebuie
ţinut seama în abordarea poeziei autorului Nopţilor: „Macedonski, în partea fundamentală a operei sale, este un
mare poet, de o excepţională vocaţie şi capacitate de transfigurare a existenţei, în sens extatic, ideal, himeric, pe
un substrat de o rară frenezie vitală. Ori de câte ori voim să ne învingem deprimarea, tristeţea, scepticismul, nu
cunoaştem o lectură mai topică decât avânturile, chemările şi mirajele macedonskiene, atât de energetice, de
«propulsoare». Dar în perspectiva istoriei spiritului românesc, înclinăm să credem că adevărata prezenţă
macedonskiană care-i asigură de pe acum un loc incomparabil, constă în viziunea categorială pe care o
sugerează, în vocaţia şi capacitatea de a deveni simbol, de a figura şi defini un mod de a fi, un stil şi o concepţie
de existenţă.
Mergem şi mai departe şi afirmăm că, dintre toţi poeţii români, Macedonski – cel puţin deocamdată –
este singurul care poate evoca şi denumi o categorie nominală, de speţa bovarismului şi donquijotismului, cu
care se înrudeşte, dar pe care le îmbogăţeşte şi chiar le corectează, într-un anume fel, prin ceea ce am numi luci-
ditatea şi valorizarea eşecului. Eminescianismul nu duce dincolo de o categorie a romantismului. Balcanismul,
de la Anton Pann la Ion Barbu şi Tudor Arghezi – admiţând că acest balcanism ne-ar aparţine în întregime – nu
trece peste dimensiunile unei formule estetice: un gen de stilizare, de estetizare a urâtului, a pitorescului ţipător,
violent, a înjurăturii şi blestemului, o înnobilare a vulgarului şi trivialului. Macedonskianismul înseamnă
altceva, o realitate spirituală mai profundă, de esenţă permanentă şi universală. Şi deci, mai actuală, mai
aproape, mult mai aproape, de spiritul epocii noastre şi de climatul său moral.
Trebuie insistat şi revenit mereu asupra idealului şi idealismului macedonskian, care ne dă cheia întregii
experienţe a poetului. Într-o primă ipostază – romantică – idealul este conceput ca antiteza realului, negarea prin
spiritualizare a materiei. Acest «idealism» deschide calea tuturor elevaţiilor şi viziunilor, gratuităţilor şi
utopiilor macedonskiene. Opus acestui ideal estetic este «jugul prozaic al realităţii», «realul... inferior visului»,
iluzia şi poezia ca regim normal al geniului. Dar alături de nostalgia «speranţei» şi a «iluziunii», dincolo de
«visul cuprinzător al unei plăceri delicios de îmbătătoare şi de dulce», de zborul «îndrăzneţilor sublimi care se
aruncă în cer ca într-un abis şi pierd lumea din vedere», surprindem la Macedonski şi un alt ideal, de o vibraţie
mai pură, mai incandescentă. Este idealul intransigent şi combativ al «forţei morale», entuziasmul pentru marile
valori ale existenţei, invincibila pasiune abstractă – poetul îi spune chiar «fanatică» – pentru frumos, bine,
dreptate, pentru ideea de creaţie şi operă, trăită şi cultivată la cea mai înaltă tensiune. «Năluca strălucită a unui
ideal glorios» devine la Macedonski un prilej permanent de exaltare pentru finalitatea ideală a umanităţii, care
este poezia, frumosul, arta, despre care poetul cultivă o dublă reprezentare: contemplativă şi totodată activă,
aproape frenetică.
Nu se poate sublinia şi elogia îndeajuns semnificaţia acestui dinamism macedonskian de mari proporţii,
tenacitatea şi energetismul, fixaţia în marile scopuri ale existenţei, stăruinţa invincibilă în realizarea idealului
«oricare ar fi împrejurările vieţii prin care oamenii pot să fie chemaţi». Această înaltă lecţie de viaţă şi de
morală – deloc dogmatică, deloc teoretică, deloc didactică – deoarece impulsul este profund, organic existenţial,
consacră în mijlocul spiritului filistin, mic-burghez, mediocru, tranzacţional, timorat şi oportunist, triumful şi
valoarea – de esenţă revoluţionară am spune – a idealului exigent şi activ, pentru care merită să visezi, să trăieşti
şi să te baţi şi acesta este sau ar trebui să fie nu numai cazul poetului, ci al oricărui spirit constructiv, de vocaţie,
de orice tip, fie el om de ştiinţă, artist, sau om politic, creator al unei noi opere, sau al unei noi societăţi. Nimic
grandios, nimic durabil, nimic adânc şi înnoitor nu se poate realiza, în nicio sferă de gândire şi de activitate, fără
acest idealism combativ, voluntarist şi inflexibil, pe care Macedonski îl cultivă, îl cântă şi îl teoretizează, în
termeni încă unici în literatura română. Simbolul este nestemata, piatra preţioasă, smulsă dramatic din stâncă şi
şlefuită în sânge:

Sfidând a duşmăniei pornire omenească,

Şi stând într-o lumină mereu mai strălucită,
Să piară n-au vreodată şi nici să-mbătrânească.

Bineînţeles, idealul nu învinge oricând, oriunde şi în orice împrejurare. El este nu o dată înfrânt,
temporar sau pentru totdeauna, poate suferi eşecuri grave, catastrofale. Ei bine, chiar şi în această împrejurare,
adesea disperată, spiritul macedonskian descoperă şi propune o soluţie constructivă, care constă în răsturnarea
eşecului în triumf, în întoarcerea înfrângerii în victorie. Cum este posibil acest paradox? La Macedonski eşecul
devine creator prin acceptare, asimilare şi reconvertire în sens energetic. Poetul, care în existenţa sa practică
ratează tot ce întreprinde, se instalează deschis în amărăciunea înfrângerii, acceptă eşecul ca o fatalitate. Începe
să-l cultive ca o damnare, să facă din ratare însăşi raţiunea sa de a fi, situaţie profund negativă, care devine însă
subit pozitivă prin acceptare, luciditate şi reconversiune voluntaristă. Voinţa macedonskiană este atât de tenace,
de oarbă, de «schopenhaueriană» am spune, încât ea absoarbe şi converteşte prin dezlănţuire orice decepţie,
orice himeră distrusă, orice iluzie sfărâmată. Lui Macedonski totul îi stă împotrivă: limba (cu care are
dificultăţi), poezia (totdeauna elaborată, smulsă formei), mediul (de care se desparte cu violenţă şi scandal, încă
din tinereţe) şi, mai ales, el însuşi (temperament orgolios, excesiv, neabil şi agresiv, subiect şi obiect de iritare
perpetuă). Şi totuşi, toate succesele de substanţă, toate realizările sale, întreaga sa operă n-au fost posibile decât
prin depăşirea acestor antagonisme, prin dominarea – de sus şi în stil de mare luptă, uneori donquijotească,
alteori eroică – a tuturor adversităţilor, inadaptărilor şi contrarietăţilor care i-au ulcerat existenţa. Cum se
explică acest mister, al permanentului conflict care:
«...Nu mi-au frânt caracterul, nu mi-au secat simţirea şi mi-au lăsat tot nedomolită setea de a alerga şi
acum, şi oricând, tot mai spre Mecca, spre sfânta cetate a idealului, neîncetat urmărit – adâncimi de vis şi de cer
– ce fug dinaintea noastră, dar pe care noi tot le credem aproape...?»
Explicaţia ne pare una singură: vitalitatea idealului macedonskian este atât de mare, încât ea absoarbe şi
suprimă toate obstacolele ridicate în cale prin anularea sistematică a conştiinţei lor. Acestea dispar pur şi
simplu, unul după altul în actul negării şi al refuzului moral. Poetul profesează o foarte caracteristică dialectică
a termenilor contrari, graţie căreia durerea, suferinţa, înfrângerea, ratarea şi celelalte eşecuri macedonskiene,
sunt pe loc suprimate, escamotate, prin neparticipare, refuz al posibilităţii de a le admite şi salt instinctiv la
polul opus. Dacă Macedonski îşi compune o mască damnată, de geniu neînţeles, de etern sacrificat al poeziei,
reacţiunea sa este de ordin pur instinctiv. Pentru poet – şi nu-i un paradox – acest gest constituie un reflex
defensiv şi deci profund vital, fiindcă numai din şi prin această situaţie tragică el poate efectiv evada, se poate
salva, contempla, perihelia. Şi astfel devenit el însuşi: hieratic, iluzionist, fericit în beatitudine.
Am afirmat că Macedonski ilustrează fenomenul donquijotismului lucid şi faptul este evident. Dacă am
putut reconstitui întreg acest proces, explicaţia stă mai ales în faptul că poetul însuşi ni se dezvăluie, se explică,
se analizează, se introspectează, face confesiuni numeroase, atât în sensul dezvăluirii iluzionării, cât şi al
vindecării continue de iluzie. Fiindcă el reprezintă tocmai acest caz singular în sfera spiritului românesc: al unei
excepţionale lucidităţi a dramei interioare, care se lasă resorbită şi anulată chiar în actul autoanalizei şi al
evocării poetice. Luciditatea macedonskiană are deci acest dublu aspect: ea agravează, adânceşte suferinţa mo-
rală produsă de prăbuşirea continuă a iluziilor, Castelelor în Spania, mirajul cetăţii Mecca, etern inaccesibilă.
Dar, în acelaşi timp o neagă, o suprimă prin autoreflexie, prin transformarea sa în spectacol poe tic, contemplat
şi obiectivat ca atare.
Acest proces autoreflexiv, existenţial şi creator în egală măsură, relevând în ambele ipostaze, o vie
conştiinţă de sine, formează una din laturile cele mai moderne ale spiritului macedonskian. Artistul modern este
lucid prin definiţie, atât în succesele cât şi înfrângerile sale. Foarte adesea, pentru el, proiectul, schiţa,
nerealizarea sunt mai însemnate şi mai semnificative decât operele încheiate. Vedem deci în veşnica tendinţă
macedonskiană de a se explica sieşi şi altora, de a se analiza, de a-şi dezvălui în permanenţă programul şi
metodele de lucru, de a-şi justifica opera, un impuls substanţial modern. Ca şi stilul programatic, teoretizant şi
de manifest, adoptat nu o dată, reflex al unei conştiinţe în acelaşi timp creatoare şi estetice. Pe această latură,
atât de puţin cunoscută şi de asimilată de critica noastră, descoperim încă una din notele fundamentale ale
spiritului macedonskian. El este modern şi actual, o dată mai mult, prin întreaga orientare a conştiinţei sale
estetice: permeabilă, deschisă şi foarte «experimentală».
Faptul că Macedonski fie că intuieşte, fie că asimilează cu o volubilitate extraordinară, toate curentele
poetice esenţiale ale secolului XIX: romantism (prin afinităţi structurale), parnasianism, naturalism, simbolism,
neoclasicism (făcând mai ales în cazul simbolismului figură de adevărat precursor), dovedeşte că ne aflăm în
faţa unui spirit poetic excepţional de receptiv la noutate, de o rară vocaţie a ineditului estetic... O afirmăm
categoric: nu există în întreaga poezie românească clasică, un al doilea caz de receptivitate şi disponibilitate
poetică mai strânsă, mai profundă şi, în acelaşi timp, mai creatoare. Căci Macedonski se deschide tuturor
curentelor moderne, experimentează în spiritul şi litera lor, le absoarbe substanţa, apoi le părăseşte pe toate
printr-un gest critic, lucid, de răspundere. De fapt, Macedonski realizează în permanenţă, în afara oricăror
indicaţii exterioare, ceea ce se va numi sinteza dintre tradiţie şi inovaţie, în cazul său operaţie spontană,
autentică, de o desăvârşită seriozitate. Nimic mai firesc, mai organic, decât entuziasmele macedonskiene pentru
o serie de idei mai mult decât paradoxale în epocă (logica şi absurdul poeziei, corespondenţele poetice,
afinităţile dintre poezie şi muzică, armonie imitativă, instrumentalism, imagism, inefabil, sugestie, extaz poetic
etc.), nimic mai nesilit decât sincronismele sale periodice cu simbolismul sau naturalismul francez. Şi mai ales,
cu greu se pot cita în secolul trecut, texte mai moderne, mai vizionare, mai tipic «manifest», decât Poezia viito-
rului din 1892 şi Simbolismul din 1895, atât de concentrate asupra reflexiei poetice esenţiale, atât de convinse
de noile adevăruri în izolarea lor aproape totală.
Căci Macedonski prezintă şi acest aspect, specific spiritului de avangardă, pe care – fără îndoială – el îl
introduce în literatura noastră, în prelungirea fibrei sale olteneşti (patria indiscutabilă a avangardismului
românesc) făcut în cazul său din inconformism ostentativ, agresivitate, polemică sistematică, mesianism,
prozelitism, sfidarea întregii ierarhii şi orientări literare a epocii, prin depăşirea continuă a formulelor adoptate,
soarta avangardelor fiind negarea şi excluderea lor reciprocă, în serie continuă. Doar că acest fenomen, care în
literatura franceză, se produce prin exponenţi diferiţi, se consumă prin Macedonski în interiorul unei singure
personalităţi ce-şi asumă succesiv rolul tuturor avangardismelor epocii. Situaţia şi mai originală, într-un sens,
chiar unică în istoria poeziei moderne: a unui poet care să treacă prin toate avangardele şi să le depăşească una
după alta, rămânând mereu el însuşi, îmbogăţit efectiv prin fiece nouă experienţă. Căci Macedonski domină
ideea literară, nu se lasă copleşit de prestigiul ei. El reduce întreaga literatură la scara sa interioară, nu i se predă
cu docilitate. Spiritul său rămâne ireductibil, chiar şi atunci când aparent el se dăruie, se deschide în afară.
Descoperim în felul acesta o zonă întinsă unde spiritul macedonskian se dovedeşte plin de
corespondenţe, aspiraţii şi afinităţi afective“.
(Comentarii macedonskiene, coord. volumului Florea Firan,
Editura Minerva, Bucureşti, 1971, pp. 23–27).
 BIBLIOGRAFIE

I. Ediţii antume

POESII. PRIMA VERBA, Bucureşti, 1872

ITHALO, Bucureşti, 1878.
PARIZINA (dupe lord Byron), Bucureşti, 1878.
POESII, precedate de o Privire critică asupra poesiei (cuprinde şi piesa IADEŞ), Bucureşti, 1882.
DRAMA BANALĂ. Nuvelă, Bucureşti, 1886.
EXCELSIOR, Tipografia de lux, Bucureşti, 1895. (Cuprinde și piesa Cuza Vodă); Ediţie nouă, 1897.
BRONZES. Prefaţă de Alex. Bogdan-Piteşti. Imprimeria populară, 1897. (Versuri în lb. franceză).
POEZII ALESE, Bucureşti, Editura Casa Şcoalelor, Colecţia „Autori români moderni“, 1920.

II. Ediţii postume:

CARTEA NESTEMATELOR. Prefaţă de Gala Galaction. Bucureşti, Editura Viaţa Românească, 1923.
POEMA RONDELURILOR (1916 – 1920), Bucureşti, Editura Casa Şcoalelor, 1927.
POEZII. Ediţie îngrijită de Ion Pillat. Bucureşti, Editura Cartea Românească, colecţia „Pagini alese din scriitori români“, 1939.
OPERE, I. POEZII. Ediţie critică cu studiu introductiv, note şi variante de Tudor Vianu. Bucureşti, Fundaţiile Regale pentru Literatură
şi Artă, 1939.
POEZII. Ediţie îngrijită şi studiu introductiv de Mihu Dragomir. Bucureşti, Editura de Stat pentru Literatură şi Artă, 1955.
POEZIE ŞI PROZĂ. Antologie, prefaţă şi note de Mircea Zaciu. Bucureşti, Editura Tineretului, Colecţia „Biblioteca şcolarului“, 1960.
OPERE. I–II. POEZII. Ediţie îngrijită, studiu introductiv, note şi variante, cronologie şi bibliografie ele Adrian Marino. Bucureşti,
Editura pentru Literatură, Colecţia „Scriitori români“, 1966.
VERSURI. Ediţie îngrijită şi prefaţă de Adrian Marino. Bucureşti, Editura Tineretului, Colecţia „Cele mai frumoase poezii“, 1967.
EXCELSIOR. Ediţie îngrijită de Adrian Marino. Prefaţă de Marin Mincu. Bucureşti, Editura pentru Literatură, Colecţia „Biblioteca
pentru toţi“, 1968.
POEMA RONDELURILOR, Bucureşti, Editura pentru Literatură, 1968.
VERSURI ŞI PROZĂ. Antologie, studiu introductiv şi note de Mircea Anghelescu. Text stabilit de Adrian Marino, Bucureşti, Editura
Tineretului, colecţia „Lyceum“, 1969. Ediţia a II-a, Editura Albatros, Colecţia „Lyceum“, 1976.
POEZII. Antologie, postfaţă şi bibliografie de Daniel Dimitriu. Bucureşti, Editura Minerva, seria „Arcade“, 1972.
RONDELURI, PSALMII, NOPŢILE. Antologie şi postfaţă de Ovidiu Ghidirmic. Craiova, Editura Scrisul Românesc, 1975.
VERSURI. Ediţie îngrijită de Elisabeta Brâncuş şi Adrian Marino. Bucureşti, Editura Minerva, Ediţie bibliofilă, 1975.
CARTEA DE AUR. Antologie, postfaţă şi bibliografie de Laurenţiu Ulici, Bucureşti, Editura Minerva, 1975.
VERSURI ŞI PROZĂ. Antologie, studiu introductiv şi note de M. Anghelescu, Bucureşti, 1976.
EXCELSIOR. POEMA RONDELURILOR. Postfaţă si bibliografie de Daniel Dimitriu, Bucureşti, Editura Minerva, 1977, 288 p.
POEZII, Bucureşti, Editura Univers, 1979, 472 p.
POEZII, Cluj-Napoca, Editura Dacia, 1981, 159 p.
EXCELSIOR; POEMA RONDELURILOR, postf. şi bibliografie Daniel Dimitriu, ediţia a II-a, Bucureşti, Editura Minerva, 1983, 192
p. (Seria Arcade).
CARTEA DE AUR, Bucureşti, Editura Minerva, 1986, 258 p.
VERSURI ŞI PROZĂ, Bucureşti, Editura Albatros, 1987, 204 p.
POEZII, Bucureşti, Editura Silvana, 1993, 231 p.
THALASSA, Bucureşti, Editura Mondero, 1993, 126 p.
CARTEA DE AUR: versuri, proză, articole, Alexandru Macedonschi. studiu introductiv şi ediţie critică de M. Beşteliu, Craiova,
Editura Scrisul Românesc, 1995, 420 p.
VERSURI ŞI PROZĂ, antologie, studiu introductiv şi tabel cronologic Mircea Anghelescu, Bucureşti, Editura Albatros, 1996, 182 p.
EXCELSIOR, Chişinău, Editura Litera, 1997, 288 p.
VERSURI, postfaţă, tabel cronologic şi referinţe critice de Aureliu Goci, Bucureşti, Editura 100+1 Gramar, 1997, 168 p.
VERSURI, Bucureşti, Editura 100+1 Gramar, 1998, 168 p.
OPERA POETICĂ, Chişinău, Editura Cartier, 2000, 3 vol.
POEZII, [s.l.], Editura Herra, 2002, 192 p.
POEZII, Bucureşti, Editura Corint, 2002, 128 p.
POEZII, tabel cronologic, studiu introductiv şi repere critice de Lucian Pop, Bucureşti, Editura Tritonic, [2002], 196 p. (Seria
Bibliografie şcolară)
SCRIERI ESENŢIALE, ediţie îngrijită de Ion Soare, Râmnicu-Vâlcea, Editura Fortuna, 2003, 5 vol. (Tezaur literar românesc)
OPERE, ediţie alcătuită de Mircea Coloşenco, introducere de Eugen Simion, Bucureşti, Univers Enciclopedic, Editura Univers
Enciclopedic, 2004, 3 vol. (Opere Fundamentale).
POEZII, Bucureşti, Editura Cartex 2000, 2005, 176 p.
POEZII, Cluj-Napoca, Editura Dacia, 2006, 264 p. (Biblioteca elevului)
NOPŢI, RONDELURI ŞI ALTE POEZII, prefaţă de Marin Mincu. Bucureşti: Editura Minerva, 2007, 484 p. (Colecţia Biblioteca
pentru toţi).
THALASSA: roman, Muşăteşti, Editura Tana, 2008, 127 p.
EXCELSIOR, selecţie şi prefaţă de Mihai Zamfir, Bucureşti, Editura Curtea Veche Publishing, 2011, 299 p. (Colecţia Biblioteca
pentru toţi)
FAUN: Antologie de poezie, selecţia textelor şi prefaţă de Gabriel Nedelea, Craiova, Editura Sim Art, 2012, 132 p.
POEZIA VIITORULUI, prefaţă de Adrian Marino, ediţie îngrijită şi cuvânt înainte de Gabriel Nedelea, Craiova, Editura Aius, 2013,
148 p. Volum publicat cu ocazia Festivalului Naţional de Poezie „Alexandru Macedonski“, ediţia a 3-a, din 15–17 noiembrie
2013.

REFERINŢE CRITICE ÎN VOLUME

(Selectiv)

ILARIE CHENDI: Alexandru Macedonski, în Foiletoane, Bucureşti, Editura Minerva, 1904.

E. LOVINESCU: Al. Macedonski poet parnasian (1912), în Critice, IV. Ediţie definitivă. Bucureşti, Editura Ancora S. Benvenisti,
1928. Reprodus în Scrieri, I, Bucureşti, Editura pentru Literatură, 1969, pp. 267–271.
TUDOR VIANU: Alexandru Macedonski, în Opere, II, Bucureşti, Editura Minerva, 1972, pp. 519–581.
N. DAVIDESCU: Poezia lui Alexandru Macedonski, în Aspecte şi direcţii literare, II, Bucureşti, Editura Cultura Naţională, 1924.
G. IBRĂILEANU: Poezia nouă, în Campanii, Bucureşti, Editura Minerva, 1972, pp. 216–224.
MIHAIL DRAGOMIRESCU: (Despre Macedonski), în De la misticism la raţionalism, Bucureşti, Editura Tipografiile Române Unite.
1924, pp. 392–393.
N. IORGA: Noul Macedonski..., în Istoria literaturii româneşti contemporane, I, Bucureşti, Editura Adevărul, 1934, pp. 354–356.
PERPESSICIUS: Alexandru Macedonski, „Poema rondelurilor“, în Menţiuni critice, seria a II-a, Bucureşti, Fundaţia pentru
Literatură şi Artă, 1934.
POMPILIU CONSTANTINESCU. Scrieri, III, Bucureşti, Editura pentru Literatură, 1969, pp. 463–471.
TUDOR VIANU: Introducere la Alexandru Macedonski, Opere, I–III, Bucureşti, Fundaţia pentru Literatură şi Artă, colecţia „Scriitori
români moderni“; Alexandru Macedonski, în Studii de literatură română. Bucureşti, Editura Didactică și Pedagogică 1964, pp.
359–442.
G. CĂLINESCU: Alexandru Macedonski, în Istoria literaturii române de la origini până în prezent, Bucureşti, Fundaţia pentru
Literatură si Artă, 1941, pp. 456–468.
VLADIMIR STREINU: Alexandru Al. Macedonski, în Istoria literaturii române moderne (în colaborare cu Tudor Vianu, Şerban
Cioculescu), Bucureşti. Editura Contemporană, 1944. Ediţie nouă, Bucureşti, Editura didactică si pedagogică, 1971, pp. 308–
327.
CHARLES DROUHET: Influenţa franceză în poezia lui Macedonski, Bucureşti, 1944.
V. G. PALEOLOG: Visiunea şi audiţia colorată sinestezică la Alexandru Macedonski, Corlate [Dolj], 1944.
MIRCEA ZACIU: Prefaţă la Al. Macedonski, Poezie şi proză, Bucureşti, Editura Tineretului, 1960, pp. 5–23.
D. MICU: Literatura română la începutul secolului XX, Bucureşti, Editura pentru Literatură, 1964, pp. 223–236.
LIDIA BOTE: Simbolismul românesc, Bucureşti, Editura pentru Literatură, 1966, pp. 72–73, 78–88 etc.
VLADIMIR STREINU: Alexandru Macedonski şi versul liber, în Versificaţia modernă, Bucureşti, Editura pentru literatură, 1966, pp.
173–183.
MIRCEA TOMUȘ: Cincisprezece poeţi, Bucureşti, Editura pentru Literatură, 1968, pp. 48–61.
ADRIAN MARINO: Opera lui Alexandru Macedonski. Bucureşti, Editura pentru Literatură, 1967.
NICOLAE MANOLESCU: (Despre Macedonski), în Metamorfozele poeziei, Bucureşti, Editura pentru Literatură) 1968, pp. 7–12.
MARIN MINCU: Avatarul poetului, în Critice. Bucureşti. Editura pentru Literatură, 1969, pp. 58–75.
MIRCEA ANGHELESCU: Macedonski poetul „Nopţilor“, în Alexandru Macedonski, Poemele „Nopţilor“, Editura Tineretului,
colecţia „Lyceum“, 1976, pp. 15–34.
ADRIAN MARINO: Spiritul macedonskian, în Comentarii macedonskiene, coordonarea vol. Florea Firan, Bucureşti, Editura
Minerva, 3971, pp. 23 – 28.
FLOREA FIRAN: Nostalgia copilăriei şi locurilor de obârşie la Alexandru Macedonski, Bucureşti, Editura Minerva, 1971, pp. 83–
96.
AL. PIRU: Macedonskiana, în Comentarii macedonskiene. Bucureşti, Ed. Minerva, 1971, pp. 29–38.
CONST. CIOPRAGA: Rolul lui Al. Macedonski, în Literatura română între 1900 şi 1918, Iaşi, Editura Junimea, 1970, pp. 144–151.
LIVIU CĂLIN: Cuvânt înainte la Al. Macedonski. Excelsior, Bucureşti, Editura Eminescu, colecţia „Biblioteca Eminescu“, 1971, pp.
5–10.
ION ROTARU: Alexandru Macedonski şi curentul de la „Literatorul“, în O istorie, a literaturii române, I, Bucureşti, Editura
Minerva, 1971, pp. 513–537.
*** – Comentarii macedonskiene. Coordonarea volumului Florea Firan. Bucureşti, Editura Minerva, 1971, (Cuprinde 20 de studii şi
comunicări).
DANIEL DIMITRIU: Postfaţă, în Al. Macedonski, Poezii, Bucureşti, Editura Minerva, seria „Arcade“, 1972, pp. 225–257.
MIHAI ZAMFIR: Introducere în opera lui Alexandru Macedonski, Bucureşti, Editura Minerva, 1972.
POMPILIU MARCEA: (Despre Macedonski), în Convorbiri literare şi spiritul critic, Bucureşti, Editura Minerva, 1972, pp. 120–130.
MIRCEA ZACIU: Macedonski, în Colaje, Cluj, Editura Dacia, 1972, pp. 114–118.
MIRCEA ANGHELESCU: Al. Macedonski. poetul „Nopţilor“, în vol. colectiv Sinteze de literatură română, Buc, 1974, pp. 249–254.
MIHAI GAFIŢA: Alexandru Macedonski, în Faţa ascunsă a lunii, Bucureşti, Editura Cartea Românească, 1974, pp. 459–471.
FLOREA FIRAN: De la Macedonski la Arghezi, Ed. Scrisul Românesc. Craiova, 1975, pp. 259–275.
OV. GHIDIRMIC: Postfaţă la Al. Macedonski, Nopţi. Psalmi. Rondeluri..., Craiova, Editura Scrisul Românesc, 1975, pp. 103–109.
*** – Alexandru Macedonski interpretat de... .Antologie, prefaţă, comentarii, tabel cronologic şi bibliografie de Fănuş Băileşteanu.
Bucureşti, Editura Eminescu, 1975.
ŞERBAN CIOCULESCU: Parisul în rondelurile lui Al. Macedonski, în Itinerar critic, II, Bucureşti, Editura Eminescu, 1976, pp.
219–225.
ION VINEA, Publicistică literară, ediţie şi prefaţă Constantin Brezu-Stoian, Bucureşti, Editura Minerva, 1977, 352 p.
OVID S. CROHMĂLNICEANU, Literatura română şi expresionismul, Bucureşti, Editura Minerva, 1978, 335 p.
ION HANGIU, Reviste şi curente în evoluţia literaturii române, Bucureşti, Editura Didactică şi Pedagogică, 1978, 288 p.
GHEORGHE MACARIE, Sentimentul naturii în proza românească a secolului XIX, Bucureşti, Editura Minerva, 1978, 295 p.
***, Scriitori români: Mic dicţionar, pref. Mircea Zaciu, Bucureşti, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, 1978, 528 p.
MIHAI GAFIŢA, Studii de istorie literară, Bucureşti, Editura Eminescu, 1979, 388 p.
G. IBRĂILEANU, Studii literare, Bucureşti, Editura Minerva, 1979, 2 vol.
HENRI ZALIS, Estetica imperfecţiunii: Contribuţii la studiul naturalismului românesc, Timişoara Editura Facla, 1979, 213 p.
DANIEL DIMITRIU, Singurătatea lecturii, Bucureşti, Editura Cartea Românească, 1980, 224 p.
BENJAMIN FUNDOIANU, Imagini şi cărţi, Bucureşti, Editura Minerva, 1980, 712 p.
ALEXANDRU PIRU, Istoria literaturii române de la început până azi, Bucureşti, Editura Univers, 1981, 583 p.
MIHAI ZAMFIR, Poemul românesc în proză, Bucureşti, Editura Minerva, 1981, 460 p.
MIRCEA ANGHELESCU, Scriitori şi curente, Bucureşti, Editura Eminescu, 1982, 219 p.
GEORGE CĂLINESCU, Istoria literaturii române de la origini până în prezent, ediţie şi prefaţă de Al. Piru, ediţia a 2-a, revăzută şi
adăugită, Bucureşti, Editura Minerva, 1982
IOSIF CHEIE-PANTEA, Palingeneza valorilor, Timişoara, Editura Facla, 1982, 204 p.
ŞERBAN CIOCULESCU, Poeţi români, Bucureşti, Editura Eminescu, 1982, 464 p.
EMIL MANU, Sensuri moderne şi contemporane: studii, Bucureşti, Editura Eminescu, 1982, 308 p.
MIRCEA SCARLAT, Istoria poeziei româneşti, Bucureşti, Editura Minerva, [1982], 3 vol.
ELENA TACCIU, Romantismul românesc: Un studiu al arhetipurilor, Bucureşti, Editura Minerva, [s.a.] , 3 vol.
FELIX ADERCA, Contribuţii critice, ediţie, prefaţă şi note Margareta Feraru, Bucureşti, Editura Minerva, 1983, 2 vol.
CHARLES DROUHET, Studii de literatură română şi comparată, Bucureşti, Editura Eminescu, 1983, 483 p.
DOINA MODOLA, Dramaturgia românească între 1900–1918: Acumulări, valori, perspective, Cluj-Napoca, Editura Dacia, 1983,
380 p.
EDGAR PAPU, Motive literare româneşti, Bucureşti, Editura Eminescu, 1983, 183 p.
CONSTANTIN TRANDAFIR, Dinamica valorilor literare, Bucureşti, Editura Eminescu, 1983, 236 p.
LAURENŢIU ULICI, Confort Procust, Bucureşti, Editura Militară, 1983, 279 p.
ION VLAD, Lectura romanului: studii critice, Cluj-Napoca, Editura Dacia, 1983, 264 p.
ALICE VOINESCU, Întâlnire cu eroi din literatură şi teatru: Eseuri, studiu introductiv, antologie şi note de Dan Grigorescu ,
Bucureşti, Editura Eminescu, 1983, 841 p.
MARIN BEŞTELIU, Alexandru Macedonski şi complexul modernităţii, Craiova, Editura Scrisul Românesc, 1984, 160 p.
GHEORGHE BULGĂR, Scriitori români despre limbă şi stil, ediţia a 2-a revăzută și adăugită, Bucureşti, Editura Albatros, 1984, 238
p.
DUMITRU MICU, Modernismul românesc de la Macedonski la Bacovia, Bucureşti, Editura Minerva, 1984, 2 vol.
***, Modernismul românesc de la Macedonski la Bacovia, Bucureşti, Editura Minerva, 1984, 2 vol.
***, Palatul fermecat. Antologia poemului românesc în proză, Bucureşti, Editura Minerva, 1984, 325 p.
DINU FLĂMÂND, Intimitatea textului, Bucureşti, Editura Eminescu, 1985, 179 p.
ADRIANA ILIESCU, Poezia simbolistă românească, Bucureşti, Editura Minerva, 1985, 318 p.
ALEXANDRU ROSETTI, Câteva precizări asupra literaturii române, ediția a 2-a revăzută şi adăugită, Bucureşti, Editura Eminescu,
1985, 200 p.
TEODOR VÂRGOLICI, Scriitorii clasici şi armata română, Bucureşti, Editura Militară, 1986, 420 p.
ION HANGIU, Dicţionar al presei literare româneşti: (1790–1982), Bucureşti, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, 1987, 511 p.
NICOLAE MANOLESCU, Despre poezie, Bucureşti, Editura Cartea Românească, 1987, 248 p.
CONSTANTIN M. POPA, Clasici şi contemporani (eseuri şi critice), Craiova, Editura Scrisul Românesc, 1987, 168 p.
MIRCEA ANGHELESCU, Textul şi realitatea, Bucureşti, Editura Eminescu, 1988, 208 p.
DANIEL DIMITRIU, Grădinile suspendate: poezia lui Alexandru Macedonski, Iaşi, Editura Junimea, 1988, 288 p.
MARIAN VASILE, Conceptul de originalitate în critica literară românească, Bucureşti, Editura Cartea Românească, 1988, 347 p.
ȘERBAN CIOCULESCU, Itinerar critic, Bucureşti, Editura Eminescu, [s.a.], 5 vol.; Vol.5 – 1989, 583 p.
POMPILIU CONSTANTINESCU, Figuri literare, Bucureşti, Editura Minerva, 1989, 408 p.
DIMITRIE PĂCURARIU, Teme, motive, mituri şi metamorfoza lor, Bucureşti, Editura Albatros, 1990, 244 p.
MIHAELA MANCAŞ, Limbajul artistic românesc în secolul XX: (1900–1950), Bucureşti, Editura Ştiinţifică, 1991, 319 p.
TUDOR OPRIŞ, 500 debuturi literare: istoria debutului şcolar al scriitorilor români (1820–1980), Galaţi, Editura Porto-Franco,
1991, 232 p.
ION ROTARU, O istorie a literaturii române, Galaţi, Editura Niculescu, [1994], 3 vol.
MATEI CĂLINESCU, Cinci feţe ale modernităţii: modernism, avangardă, decadenţă, kitsch, postmodernism, Bucureşti, Editura
Univers, 1995, 336 p.
I. FUNERIU, Al. Macedonski, Hermeneutica editării, Timişoara, Editura Amarcord, 1995, 260 p.
GHEORGHE GRIGURCU, De la Mihai Eminescu la Nicolae Labiş, Bucureşti, Editura Minerva, 1989, 472 p.
TUDOR NEDELCEA, Vocaţia spiritualităţii: Studii şi articole, Craiova, Editura Scrisul Românesc, 1995, 400 p.
NICOLAE MANOLESCU, Metamorfozele poeziei, Reşiţa, Editura Timpul, 1996, 144 p. (Repere)
ION NEGOIŢESCU, Scriitori moderni, cuvânt înainte de Emil Hurezeanu, Antologie, postfaţă şi notă biobibliografică de Mihai
Ungheanu, [Bucureşti], Editura Eminescu, 1996, 2 vol.
***, Poezia simbolistă românească, Antologie, introducere, dosare critice, comentarii, note şi bibliografie de Rodica Zafiu, Bucureşti,
Editura Humanitas, 1996, 336 p.
MARIAN BARBU, Reexaminări critice, Craiova, Editura Spirit Românesc, 1997, 328 p.
ZENOVIE CÂRLUGEA, Alexandru Macedonski: Palatul fermecat: eseu asupra barocului macedonskian, Târgu-Jiu, Editura
Alexandru Ştefulescu, 1997, 276 p.
CONSTANTIN CIOPRAGA, Personalitatea literaturii române, [Iaşi], Institutul European, 1997, 384 p.
TUDOR VIANU, Masca timpului: Schiţe de critică literară, ediţie îngrijită de Vlad Alexandrescu, Bucureşti, Editura Albatros, 1997,
80 p.
DANIEL DIMITRIU, Grădinile suspendate: poezia lui Alexandru Macedonski, ediţia a 2-a, Iaşi, Editura Polirom, 1999, 208 p.
(Colecţia Collegium. Litere)
NICOLAE MANOLESCU, Metamorfozele poeziei. Metamorfozele romanului, ediţie îngrijită de Mircea Mihăieş, Iaşi, Editura
Polirom, 1999, 240 p. (Colecţia Collegium Litere)
DUMITRU CHIOARU, Poetica temporalităţii: eseu asupra poeziei româneşti, Cluj-Napoca, Editura Dacia, 2000, 224 p.
***, Poemul românesc în proză, Bucureşti, Editura Atlas, 2000, 368 p. (Colecţia Sinteze)
***, Antologia poeziei româneşti clasice: De la Dosoftei la Octavian Goga, ediţie îngrijită de Al. Piru şi Ioan Şerb, cuvânt înainte de
Al. Piru, Bucureşti, Editura Grai şi Suflet – Cultura Naţională, 2001, 3 vol.; Vol. 3 – De la Macedonski la Goga – 458 p.
OVID S. CROHMĂLNICEANU, Literatura română şi expresionismul, [Bucureşti], Editura Universalia, 2002, 317 p.
GABRIELA DUDA, Metafora în poezia românească simbolistă: Reflecţii asupra formelor analogice, Bucureşti, Editura Eminescu,
Grupul Editorial Emco Internaţional, 2002, 264 p.
EMIL MANU, Arta poetică la români: antologie, studiu introductiv, indice de nume, bibliografie, Bucureşti, Editura Tritonic, 2002,
276 p.
MIRCEA SCARLAT, Istoria poeziei româneşti, prefaţă de Nicolae Manolescu, ediţia a II-a, revăzută şi adăugită, Editura
Teleormanul liber, [2002], 4 vol.
LUCIAN PRICOP, Macedonski: Dicţionar, Bucureşti, Editura Ager, 2003, 302 p.
NICOLAE MANOLESCU, Metamorfozele poeziei. Metamorfozele romanului, îngrijită de Mircea Mihăieş, Iaşi, Editura Polirom,
2003, 240 p. (Colecţia Collegium Litere)
FLORENTINA URZICEANU; ARIANA LUPESCU, Alexandru Macedonski: 1854–1920: biobibliografie selectivă, Craiova,
Biblioteca Judeţeană „Alexandru şi Aristia Aman“, 2004, 108 p.
MATEI CĂLINESCU, Cinci feţe ale modernităţii: modernism, avangardă, decadenţă, kitsch, postmodernism, traducere din engleză
de Tatiana Pătrulescu şi Radu Ţurcanu traducerea textelor din „Addenda“ (2005) de Mona Antohi postfaţă de Mircea Martin,
ediţia a II-a, revăzută şi adăugită, Iaşi, Editura Polirom, 2005, 471 p. (Colecţia Collegium)
MATEI CĂLINESCU, Conceptul modern de poezie: De la romantism la avangardă, postfaţă de Ion Bogdan Lefter cu un argument al
autorului, Piteşti, Editura Paralela 45, 2005, 256 p.
ELENA COTESCU, Lucian Blaga şi folclorul; Intersectarea direcţiilor literare în opera lui Alexandru Macedonski, Craiova, Editura
Sitech, 2006, 154 p.
CONSTANTIN CIOPRAGA, Personalitatea literaturii române, Iaşi, Editura Princeps Edit, 2007, 418 p.
MARIN MINCU, O panoramă critică a poeziei româneşti din secolul al XX-lea (de la Alexandru Macedonski la Cristian Popescu),
Constanţa, Editura Pontica, 2007, 1181 p.
LIDIA BOTE, Simbolismul românesc, postfaţă de Constantin M. Popa, ediţie revăzută, Craiova, Editura Sim Art, 2009, 331 p.
ANA SEVASTIŢA GHINEA, Romantic şi modern în opera macedonskiană, Craiova, [s.n.], 2012, 53 p.
EMILIAN MIREA, Alexandru Macedonski: macedoneanul literaturii române, Bucureşti, Editura Macedoneanul, 2014, 124 p.
(Colecţia Macedonenii şi istoria).