Viitorul cărții

În fiecare an la sfârşit de octombrie, Editura şi Revista Scrisul Românesc îşi concentrează

principalele activităţi sub genericul Colocviile Scrisul Românesc, cu o serie de evenimente
culturale: sesiuni ştiinţifice pe teme fundamentale, gala premiilor pe anul precedent, acordarea
premiilor de debut în volum la poezie, proză, eseu, teatru, pe anul în curs, lansări de cărţi,
întâlniri scriitori-cititori, expoziţie de carte şi reviste.
Dacă în 2008 tema Colocviilor a fost Multiculturalismul, iar în 2009 Actualitatea istoriei
literare, anul acesta dezbaterile sunt axate pe o temă care nu lasă indiferent iubitorul de lectură,
scriitorul sau colecţionarul – Viitorul cărţii.
Participarea unui mare număr de personalităţi – academicieni, profesori universitari şi din
învăţământul preuniversitar, critici şi istorici literari, scriitori, directori de edituri şi reviste de
cultură din ţară şi din străinătate – demonstrează interesul faţă de destinul cărţii.
Tema pusă în dezbatere porneşte de la temerea că va dispărea cartea, obiectul cel mai
potrivit pentru răspândirea şi păstrarea cunoaşterii şi că revoluţia digitală ar putea să o
înlocuiască. Competiţia dintre bibliotecă şi Internet, respectiv dintre cunoaştere şi informaţie,
devine tot mai accentuată.
După mai bine de o jumătate de mileniu de la tipărirea primelor cărţi de către Johannes
Gutenberg – era tiparului fiind considerată „cea mai înaltă dintre investiţiile omului“ –, cartea a
rămas cel mai solid suport de tezaurizare a gândirii şi civilizaţiei umane, instrumentul cel mai
subtil de perfecţionare a minţii noastre. „Un singur prieten rămâne neschimbat – cartea“, spunea
Fedin, „cartea este viaţa timpului nostru“, menţiona Belinski, iar Paul Valéry afirma: „cartea are
aceiaşi inamici ca şi omul: focul, umiditatea, animalele, timpul, ca şi propriul conţinut.“
Vorbind de timp, trebuie să recunoaştem că dezvoltarea societăţii aduce cu sine transformări
radicale, între care revoluţia digitală dobândeşte un rol tot mai mare. Societăţile au altă dinamică,
viaţa noastră este tot mai mult sub imperiul competiţiei şi performanţelor profesionale, iar spaţiul
dedicat lecturii este treptat înghiţit de nevoia de a sta conectaţi la informaţia diversă, şi ea venită
într-un ritm accelerat pe canalele mass-mediei. Pe de altă parte globalizarea economică atrage
globalizarea culturală şi un alt tip de apetit cultural, legat de interesul imediat şi axat pe lucrări de
istorie, politică şi economie, mai rapid satisfăcut prin accesul la Internet.
Umberto Eco, în cea mai recentă carte a sa, Memoria vegetală şi alte scrieri de bibliofilie,
apărută în 2006 la Milano şi la noi un an mai târziu, în traducerea lui Gellu Naum, la editura
RAO, are câteva reflecţii privind cartea pe care e bine să nu le uităm. „Cărţile sunt bătrânii
noştri. Chiar dacă ştim că adesea greşesc, le luăm mereu în serios. Le cerem să ne dea mai multă
memorie decât ne permite să acumulăm viaţa noastră cea scurtă. Nu ne dăm seama, dar bogăţia
noastră în comparaţie cu un analfabet (sau în comparaţie cu un alfabetizat care nu citeşte) constă
în aceea că el trăieşte şi va trăi numai viaţa sa, în timp ce noi am trăit nenumărate vieţi. Valentino
Bompiani inventase odată un slogan editorial: Un om care citeşte face cât doi. De fapt, face cât
o mie. Cu ajutorul memoriei vegetale a cărţii ne putem aminti, pe lângă jocurile copilăriei
noastre, şi pe cele ale lui Proust, pe lângă visurile adolescenţei noastre, şi pe acelea ale lui Jim în
căutarea Insulei Comorii, şi tragem învăţăminte nu numai din propriile greşeli, ci şi din acelea
ale lui Pinocchio sau ale lui Hannibal la Capua. N-am suspinat numai pentru amorurile noastre ci
şi pentru cele ale Angelicăi lui Ariosto…; ne-am însuşit ceva din înţelepciunea lui Solon, ne-au
trecut fiorii pentru unele nopţi cu vânt pe Insula Sfânta Elene şi ne repetăm, alături de povestea
spusă de bunica, şi pe cea spusă de Şeherezada.“ Şi conchide: „Cartea este o asigurare de viaţă,
un mic avans de nemurire.“
Mult mai înainte, Victor Hugo, în Notre-Dame de Paris, releva: „Sub forma tiparului,
gândirea e mai nepieritoare ca oricând…“
Temerea că nu vom mai putea savura cartea, că vom fi lipsiţi de plăcerea de a-i atinge şi
răsfoi paginile, a-i simţi mirosul de vechime sau de cerneală proaspătă, culoarea şi literele, de a o
vedea zilnic în raft ca pe ceva drag, preţios, nu poate lăsa indiferent pe niciun iubitor de carte.
Destinul cărţii pare a fi ameninţat fie de aşa-zisa criză a lecturii, fie de revoluţia tehnologică
– Internetul. Nu cred în dispariţia cărţii, aşa cum n-am crezut în dispariţia cinematografului când
a apărut televiziunea, a presei scrise când şi-a făcut apariţia Internetul, sau în atâtea dezastre
anunţate periodic prin intermediul diverselor mijloace mass-media.
Dezbaterea pe care o facem astăzi, sub genericul Viitorul cărţii, va avea, cu siguranţă, adepţi
pro şi contra, nu ne propunem nici să ajungem la o concluzie, nici să cădem în lamentaţii după
pierderea cărţii în formatul de până acum. Speranţa dăinuirii cărţii este însă îndreptăţită şi
nuanţele acestei supravieţuiri merită discutate.
Numărul de faţă al revistei Scrisul Românesc reproduce integral textele comunicărilor
susţinute în cadrul colocviilor de către autorii prezenţi, dar şi pe cele ale colaboratorilor care n-au
putut participa efectiv, în intenţia noastră fiind publicarea în volum a tuturor textelor, volum ce
va fi prezentat la manifestările din anul viitor.