©

2014 by Editura POLIROM

Această carte este protejată prin copyright. Reproducerea integrală sau parţială,
multi­­plicarea prin orice mijloace şi sub orice formă, cum ar fi xeroxarea,
scanarea, transpunerea în format electronic sau audio, punerea la dispoziţia
publică, inclusiv prin internet sau prin reţele de calculatoare, stocarea perma­
nentă sau temporară pe dispozitive sau sisteme cu posibilitatea recuperării
informaţiilor, cu scop comercial sau gratuit, precum şi alte fapte similare săvârşite
fără permisiunea scrisă a deţi­nă­torului copyrightului reprezintă o încălcare a
legislaţiei cu privire la protecţia proprietăţii inte­lectuale şi se pedepsesc penal
şi/sau civil în conformitate cu legile în vigoare.

www.polirom.ro

Editura POLIROM
Iaşi, B‑dul Carol I nr. 4 ; P.O. BOX 266, 700506
Bucureşti, Splaiul Unirii nr. 6, bl. B3A, sc. 1, et. 1,
sector 4, 040031, O.P. 53, C.P. 15‑728

Descrierea CIP a Bibliotecii Naţionale a României :

LUNGU, DAN
Cărţi, filme, muzici şi alte distracţii din comunism / Dan Lungu,
Amelia Gheorghiţă (coord.) ; Dan Lungu (pref.). – Iaşi : Polirom, 2014

ISBN print : 978‑973‑46‑4366‑0

ISBN ePub : 978‑973‑46‑4554‑1
ISBN PDF : 978‑973‑46‑4555‑8

I. Gheorghiţă, Amelia (coord.)

II. Lungu, Dan, sociologie (coord.)

379

Printed in ROMANIA
POLIROM
2014
DAN LUNGU (n. 1969) este unul dintre cei mai apreciaţi şi
mai traduşi scriitori din noua generaţie, cărţi ale sale fiind
publicate în limbile franceză, germană, italiană, spaniolă,
poloneză, slovenă, maghiară, bulgară, greacă şi turcă.
La Editura Polirom a mai publicat volumele de proză scurtă
Băieţi de gaşcă (ed. I, 2005 ; ed. a II‑a, 2013) şi Proză cu amă­
nuntul (ed. a II‑a, 2008), precum şi romanele Raiul găini­
lor (ed. I, 2004 ; ed. a II‑a, 2007 ; ed. a III‑a, 2010 ; ed. a IV‑a,
2012), Sunt o babă comunistă ! (ed. I, 2007 ; ed. a II‑a, 2011 ;
ed. a III‑a, 2013 ; ecranizat în 2013, în regia lui Stere Gulea),
Cum să uiţi o femeie (ed. I, 2009 ; ed. a II‑a, 2010 ; ed. a III‑a,
2011) şi În iad toate becurile sunt arse (2011). Tot la
Polirom a coordonat volumele colective Tovarăşe de drum.
Experienţa feminină în comunism (2008, în colaborare) şi
Str. Revoluţiei nr. 89 (2009, în colaborare). A fost distins,
între altele, cu Premiul USR, filiala Iaşi, pentru proză (2005,
2010). În 2011, statul francez i‑a acordat titlul de „Chevalier
de l’Ordre des Arts et des Lettres“ pentru contribuţii la
îmbogăţirea patrimoniului cultural francez.

AMELIA GHEORGHIŢĂ (n. 1988) este licenţiată în Comu­

nicare şi Relaţii Publice la Universitatea „Al.I. Cuza“ din
Iaşi. Este responsabil de relaţii publice la Muzeul Literaturii
Române din Iaşi şi asistent comunicare la Festivalul Interna­
ţional de Literatură şi Traducere Iaşi. A fost gazda emisiunii
culturale „Cultural echoes“ la Radio Wid din Varşovia.
 Cuvânt‑înainte

Voi începe cu un avertisment : această carte nu este una

de literatură, cu toate că multe dintre texte vă vor delecta
cu virtuţi estetice. Miza ei este în altă parte. Cărţi, filme,
muzici şi alte distracţii din comunism cuprinde texte cu
valoare documentară despre consumul cultural în perioada
comunistă. Este vorba despre relatarea relaxată, emoţio­
nantă, amuzantă sau insolită a unor episoade de experienţă
personală, legate de cărţi, muzică, teatru, film ş.a.
Cum datele statistice din perioada de dinainte de ’89
sunt extrem de sărace în domeniul culturii şi, nu fără temei,
suspecte de a fi manipulate ideologic, orice sursă comple­
mentară de informaţii este bine‑venită. Dacă despre consu­
mul cultural al elitei intelectuale aflăm adesea din scrisori,
jurnale sau memorii, despre practicile omului obişnuit,
nedeprins să‑şi consemneze experienţa cotidiană, ştim mult
mai puţine lucruri. Volumul de faţă încearcă să scruteze
consumul cultural al epocii comuniste chiar din această
perspectivă, a firului ierbii.
Într‑un anumit sens, propunem acelaşi exerciţiu din
Tovarăşe de drum. Experienţa feminină în comunism, volum
colectiv coordonat împreună cu Radu Pavel Gheo (Polirom,
2008), acela de a documenta comunismul din unghiuri ine­
dite, prin lentile microsociale, pentru o mai complexă
cunoaştere a sa.

5
 Construcţia cărţii are, la rândul ei, o poveste. Noi, coor­
donatorii, am lansat un apel de culegere a textelor pe o pagină
de Facebook, creată special în acest scop. Prima contribu­
ţie, promptă, a venit din partea Luminiţei Corneanu, cunos­
cutul critic de la România literară, ceea ce ne‑a încurajat.
În scurt timp, fără un efort deosebit de promovare, au sosit
aproximativ şaizeci de texte, foarte diferite ca extracţie
socială a autorilor şi ca valoare documentară, dintre care
patruzeci au trecut de o primă fază a selecţiei. Am comple­
tat apelul de pe pagina de Facebook cu invitaţii pe mail
sau adresate direct unor persoane obişnuite, dar a căror
memorie culturală personală era interesantă, ceea ce ne‑a
permis să lărgim paleta socială a experienţelor relatate.
Anunţul nostru a sunat astfel :

Aţi trăit cumva pe vremea comunismului ? Dacă da, atunci

cu siguranţă aveţi o poveste, o întâmplare legată de o carte,
un film, o melodie, un disc de vinil, o preferinţă, în fine,
orice fel de bun cultural sau pasiune, una care merită
povestită. O întâmplare de care să fiţi mândru sau, dimpo­
trivă, să vă fie ruşine, amuzantă sau poate amară... 
Poate aţi fost un cititor împătimit şi aţi stat la coada pentru
cărţi ? Dacă da, pentru ce autori ? Aţi cumpărat bilete la
cinema la suprapreţ sau romane pe sub mână ? Aţi recurs
la o nebunie pentru a pune mâna pe un disc sau pe o
casetă video ? Eraţi înnebunit după un actor, o emisiune
TV, radio sau un desen animat ? Aţi fost la cenaclul Flacăra ?
Aţi participat la Cântarea României ? Poate aţi lucrat ca
librar sau la un cinema, un teatru ori o casă de cultură ? Aţi
participat la cenacluri literare, mişcări artistice de amatori
sau aţi cântat la vreun instrument ?
Relataţi în câteva rânduri sau câteva pagini experienţa
dumneavoastră legată de un produs cultural sau o pasiune,
din care să afle oricine este curios cum era cu viaţa cultu­
rală în comunism, nu doar cu carnea, laptele sau buteliile...

6
 Textele trimise rememorează episoade care s‑au desfă­
şurat în diferite regiuni ale ţării (Moldova, Ardeal, Bucovina,
Muntenia, Dobrogea), în mediul rural şi/sau urban. Există
variaţiuni şi în ceea ce‑i priveşte pe autorii textelor şi rela­
ţia acestora cu scrisul. Atraşi de ideea proiectului, scriitori
deja publicaţi în România sau în străinătate au decis să con­
tribuie la acest proiect. Însă, cel mai adesea, printre autorii
antologiei se regăsesc persoane care au scris acum pentru
prima oară sau care au cochetat cu scrisul literar, nefiind
publicate. Cum confidenţialitatea este o sursă de potenţare
a autenticităţii experienţelor relatate, câteva texte au fost
semnate cu pseudonim.
Structura volumului se concentrează în jurul amintirilor
legate de bunuri culturale precum cartea, teatrul, filmul,
revistele culturale, muzica, dar şi al amintirilor culturale mai
largi din diferite perioade ale comunismului : sfârşitul ani­
lor ’60, anii ’70 şi ’80.
Cărţi, filme, muzici şi alte distracţii din comunism se
adresează celor care doresc să afle mai multe despre con­
sumul cultural din comunism : de la tineri interesaţi de viaţa
părinţilor lor, la adulţi care doresc să‑şi rememoreze pro­
pria tinereţe sau la studenţi şi cercetători interesaţi de feno­
men din punct de vedere ştiinţific.
Dan Lungu

7
CĂRŢI
 Povestea candidei cititoare
şi a nesăbuitei sale bunici,
mamaia Lenuţa
Mihaela Biliovschi

Lecturi obligatorii şi suplimentare

Ştiam sigur că odată şi‑odată Tovarşa o să mă prindă
cu mâţa‑n sac. Cumva, bănuiam că Tovarşa nu‑i atât
de proastă să creadă că toţi elevii citeau cărţile date
de ea pentru lectura suplimentară. Eu nici măcar pe
alea obligatorii nu le puteam citi, pentru că nu aveam
de unde. Cine le avea ? Numai ăia care aveau părinţi
sus‑puşi în partid, părinţi bogaţi şi cu pile, cel puţin
aşa credeam.
Dar ce invidioasă eram pe Iftode Andreea, colegă
din banca a doua ! Cei cu note bune la învăţătură şi
mai ales cei cu părinţi sus‑puşi aveau locuri în băn­
cile din primele rânduri. Andreea avea toate cărţile
acasă. Tot timpul ea citea cărţile dinainte. Nu cred că
le citea din plăcere, ci pentru că tatăl ei, un om pe
care mi‑l imaginam foarte înalt, cu mustaţă şi slab, o

11
obliga să citească totul din scoarţă‑n scoarţă. Tatăl ei
era mai bucuros de cititul cărţilor decât Andreea, şi
asta o ştiam cu siguranţă pentru că uneori îi făcea şi
temele. Adică el scria compunerile alea şi rezumatele
de cărţi de literatură pe care trebuia să le citim. Şi
Tovarşa ştia de treaba asta. Şi întreba : „Andreea, te‑a
ajutat tăticul tău ?“. Aşa spunea, „tăticul“. Dar când vor­
bea de tata lui Paul, cel mai obraznic copil al clasei,
Tovarşa întotdeauna spunea „tat‑tu“.
Şi Andreea spunea : „Un pic, Tovarşa. M‑a ajutat un
pic. Dar data viitoare promit‑promit că scriu eu sin­
gură“. Iar data următoare Andreea pur şi simplu min­
ţea. Spunea : „Nu, Tovarşa, nu m‑a ajutat tăticu’“. Dar
Tovarşa ştia oricum, după scris.
Îmi imaginam că Andreea avea acasă, în sufrage­
rie, aşa un perete lung cu o bibliotecă cu rafturi din
lemn din ăla închis la culoare. Şi plină burduf cu cărţi,
toate înghesuite una în alta şi un pic, dar numai un
picuţ‑picuţ, prăfuite, ca să le dea aromă de cărţi.

*
*   *
Eram geloasă pe Andreea, pentru că avea un tată
mai bun decât alţii. Un tată care a cumpărat şi păstrat
cărţi. De unde le‑o fi avut nu ştiu. Că la mine acasă
nu era nici urmă de pagină de carte, nici nimica.
Câteodată, tata aducea acasă un ziar vechi de la ser­
viciu ca să aibă mama cu ce împacheta mâncarea a
doua zi, borcanul cu fasole şi bucata de slănină afu­
mată cu tot cu şorici, care devenea neagră ca tăciunele
până venea vremea prânzului. Tata aducea pagini de

12
ziare mereu acasă. Unele mai aveau pete de slănină
şi nu se putea înţelege scrisul, dar multe erau curate‑­
curate, ca noi‑nouţe, numai bune de împachetat mân­
carea.
Tata citea pagina de morţi, să vadă dacă a murit
cineva cunoscut sau cineva tânăr. Mereu se mira de vâr­
sta morţilor şi‑i spunea şi lui mama. Pe urmă citea
pagina de criminali, să vadă cine a mai fost prins
furând. Rareori se mai citea şi despre câte un ucigaş
veritabil, un adevărat deliciu pentru tata, pentru că el
mereu refăcea scena crimei de câteva ori. Ajungea
chiar şi până acolo că scotea criminalul basma curată.
Pe urmă tata încerca să rezolve rebusuri, dar nu‑i prea
ieşeau. Unele cuvinte nici nu ajungeau să umple toate
căsuţele. Dar avea un scris tata, un scris de intelec­
tual ! Că nu l‑ai fi crezut după scris că e mecanic auto,
repară autobuzele alea mari care merg de la oraş la
ţară şi invers. Tata scria frumos şi odată ne‑a spus,
mie şi surorii mele, că aşa a învăţat el de la naşul lui
de botez, care era notar în sat.
Citeam şi eu ziarul, pe ascuns, să nu mă vadă tata.
Mereu mă certa că ce treabă am eu cu lucrurile adul­
ţilor, că mereu încurc lumea şi numai rele fac. Citeam
pe ascuns mai ales pentru că sora mea râdea de mine,
îmi spunea : „Ce, te‑a apucat cititul acuma, de parcă
eu nu ştiu ce proastă eşti. Cu carul, aşa eşti“. Dar eu
îi spuneam înapoi tot ce îmi spunea ea prima dată.
Cine spune ăla este, ca măgarul din poveste. Na !
Pe ascuns, dar citeam ! Erau câteva poezii, aşa, mai
patriotice, şi sunau frumos. Dar nu poeziile mă fasci­
nau aşa de tare, ci numele de la sfârşit. Cei care le

13
scriau, ce oameni trebuie să fi fost ! Să fie atât de inte­
ligenţi şi atât de apreciaţi şi să se bucure de atâta
încredere încât să fie lăsaţi să îşi scrie numele în ziar !
Şi oamenii aceia care îşi puneau numele lângă poezii,
chiar şi femei, aveau aşa mare libertate încât să gân­
dească lucruri atât de intime, precum sentimentele, şi
să le pună în ziar să le vadă toată lumea.

La bibliotecă
Nu aveam deloc cărţi în casă !
Când am aproximat eu că Tovarşa Învăţătoare îşi va
da seama că nu citesc cărţile, mi‑am luat inima în dinţi
şi am hotărât să mă înscriu la Biblioteca Judeţeană.
Dar nu m‑a lăsat tata.
A zis că, dacă pierd cărţile, sau le mâzgălesc, sau
le rup, el e bun de plată. Şi numai asta nu‑i trebuie
lui, să se trezească deodată că trebuie să plătească
amenzi pe la biblioteci şi să fie dat la gazetă. Mama
nu zicea nimic. Mama făcea ce zicea tata şi era de
acord de cele mai multe ori cu ce spunea el. Nici
mama nu ştia prea multe. Ştia doar că nu are bani de
cărţi, abia are bani de ceapă şi cartofi şi pâine, de ulei
şi poate uneori de zahăr şi de schimbat butelia. Dar
de cărţi, cine are bani de cărţi ? ! „Iar Tovarşa ta“, spu­
nea mama, „trebuie să înţeleagă, că doar ea pe ce
lume trăieşte ? De unde să scoatem noi acum cărţi, din
piatră seacă ? Ea nu vede că lumea abia se descurcă
să supravieţuiască de azi pe mâine, că părinţii mun­
citori se duc cu noaptea‑n cap la lucru ? De unde să

14
mă duc eu haihui să‑ţi caut ţie cărţile ?“. Şi pe urmă
mama, un pic revoltată, dar şi tristă, aduna pătrunje­
lul tocat mărunt‑mărunt în căuşul palmei şi‑l punea
în oala cu ciorbă de fasole fierbinte şi ieşea un miros
de uitai toate necazurile !
Tata încheia discuţia : „Tu du‑te la şcoală cu ce ai,
învaţă tot ce ai de învăţat din manual, că nu am pre­
tenţii de nota zece. Eu să nu te văd repetentă sau
codaşa clasei şi sunt mulţumit. S‑a înţeles ? Că proastă
nu eşti, şi de aia ai manuale de la şcoală. Tu dacă
înveţi manualele din scoarţă‑n scoarţă, e destul pen­
tru mine“.

Dar odată m‑a umplut norocul...

A venit Sanepidu’ cu controlul la păduchi. Aşa era
Sanepidu’, venea când nu te aşteptai ! Câteodată, venea
când aveai mai mare nevoie să vină, ne salva de la
ora de istorie sau de la o lucrare de control. Şi m‑a
găsit cu păduchi. Nu mi‑a fost ruşine, pentru că
jumate din clasă a fost găsită cu păduchi şi râdeam cu
toţii împreună.
Ne‑a trimis acasă în plină zi de şcoală şi nu puteam
fi mai bucuroasă. Dar când a venit mama de la servi­
ciu şi a trebuit să‑i spun ce s‑a‑ntâmplat, a început să
plângă. Pe urmă a luat pieptenul des şi lat, special
pentru păduchi, şi am început şi eu să plâng. De
durere.
„Te scap eu de arătăniile astea într‑o singură zi“,
îmi spunea cu ciudă şi printre lacrimi mama. Dar eu

15
nu voiam o zi, eu voiam să stau acasă mai multe zile.
Deşi trebuia să găsesc o explicaţie pentru copiii de
afară, fiindcă altfel imediat m‑ar fi suspectat că am
păduchi şi de aia stau acasă.
Pe urmă mama s‑a dus la vecina de sus şi a venit
înapoi cu o sticlă de benzină. Mi‑a turnat‑o în cap şi
mi‑a spus să stau departe de chibrituri. Abia atunci
am simţit ruşine. Ştiam că de mirosul de benzină nu
mai pot să scap vreo lună de zile şi toţi copiii de afară
vor şti că am păduchi şi mă vor face de râs pentru tot
restul vieţii mele. Plus, sora mea n‑a fost găsită cu
păduchi, iar mama a strigat în gura mare : „Nenorociţii,
mă fac de râs în faţa lumii că copiii mei au păduchi,
las’ că mă duc eu la tine la şcoală !“.
Şi m‑a trimis la şcoală imediat a doua zi mama. Dar,
înainte să fiu primită în clasă, Tovarşa avea nevoie să‑i
arăt dovadă de la cabinetul medical din incinta şcolii
că nu am păduchi. Aşa că m‑am oprit în faţa uşii cabi­
netului medical şi am aşteptat. Femeia de serviciu a
bătut la uşă pentru mine şi mi‑a zis să intru. Înăuntru,
tovarşa doctor m‑a căutat şi mi‑a zis că sunt curată.
„Când te‑a găsit cu păduchi ?“, a întrebat. „Ieri“, am
spus eu palid. „Atunci îţi dau bilet să te întorci la
şcoală începând de mâine.“
Bucuria mea ! Încă o zi de vacanţă.
Ieşind din cabinet, am trecut pe lângă biblioteca
şcolii. Pentru prima dată am văzut că nu era coadă în
faţa uşii. De obicei, e tot timpul coadă în faţa uşii,
elevi care aduc înapoi cărţile sau elevi care vor să
împrumute. Am pierdut şi eu câteva pauze stând la
coadă, dar niciodată nu am reuşit să intru, pentru că
se suna de oră.

16
 Am bătut la uşă de una singură. Nu am auzit nimic,
aşa că am deschis şi am intrat. Aveam de gând să
împrumut o carte pe care urma să o citesc la lectura
obligatorie. Tovarşa dinăuntru m‑a întrebat dacă am
fişă. Am zis că nu ştiu.
„Cum nu ştii ? Ai sau nu ai ?“
„Nu“, am spus eu.
„Atunci nu am cum să‑ţi dau nici o carte. Mai întâi
trebuie să faci fişă.“ Gândindu‑mă că iar am nevoie
de buletinul lui tata, care oricum nu mi‑l va da, iar eu
nu am de gând să‑l fur decât dacă vreau să‑mi iau
lumea în cap şi să plec, am zis mulţumesc şi am ple­
cat. „Închide uşa bine !“, mi‑a ţipat naşpeta.
Dincolo de uşă, în faţa bibliotecii şcolii, am reali­
zat cât de aproape fusesem de ceea ce îmi doream.
Ce bine ar fi fost ca, măcar o dată în viaţa mea, să
citesc cartea de la lectura obligatorie şi să ţin două
degete numai pe sus, ca să răspund la întrebările lu’
Tovarşa şi să nu mai stau pitită în bancă precum un
hoţ de cai.

Şi totuşi, a dat norocul peste mine

Era sfârşitul anului şi Tovarşa trebuia să anunţe premiile,
după care eram cu toţii, în sfârşit, liberi. Simţisem în
aer, aşa, o schimbare, încă de acasă. Mama era mai
fericită zilele acelea, mă alinta mai des şi îmi vorbea
ca şi cum mă respecta. Mă miram foarte tare, pentru
că aşa ceva nu se mai întâmplase niciodată şi mi‑era
ruşine că mama mă respecta aşa. Simţisem că ceva s‑a
pus la cale, dar nu eram obişnuită să dau crezare

17
poveştilor, aşa că m‑am altoit imediat la minte şi
mi‑am căutat de treabă.
Sârbu Sorin a luat premiul întâi, ca de obicei.
Mama lui căra necontenit sacoşe, iar mama mi‑a zis
încă de la bun început să‑mi iau adio de la premiul
întâi pentru că ea nu are de cărat plocoane cu sacoşa
toată ziua‑bună ziua, cum face mama lui Sârbu Sorin.
Premiul al doilea a fost dat la două persoane. Tovarşa
era generoasă, mă gândeam. A luat Ciobanu Cristian,
pentru prima dată în viaţa lui, şi a luat şi Grădinaru
Anca, pentru prima dată în viaţa ei. „Premiul al trei­
lea“, anunţa Tovarşa în timp ce noi, copiii, ne băteam
cu picioarele pe sub bancă, „va fi luat de trei elevi
anul acesta...“.
Tovarşa chiar era generoasă ! Pe măsură ce împăr­
ţea premiile, dispăreau şi pachetele de cărţi de pe
catedră. Sârbu Sorin a avut cel mai mic pachet cu cărţi
acordate drept premiu. Grădinaru Anca a avut un
pachet dublu, spre exemplu, ceea ce am gândit eu că
e incorect. Dar cum cărţile trebuiau plătite de părinţi,
am achipuit eu că mama lui Grădinaru Anca a vrut să
se dea în stambă şi să se laude.
Ciobanu Cristian a primit şi el cărţi multe şi Tovarşa
l‑a felicitat pe el în special, pentru că din doi părinţi
bieţi muncitori a putut să iasă un copil atât de silitor
la învăţătură şi deştept, nu ca alţii ! Şi s‑a uitat la noi,
marea de elevi codaşi şi puturoşi.
Dar cum a anunţat Tovarşa că sunt 3 premii trei,
abia atunci mi‑am dat seama care‑i şpilul. Îmi aminti­
sem că Tovarşa ţinuse şedinţa cu părinţii şi mie mi‑a
spus că neapărat trebuie să vină mama. Ceea ce m‑a

18
mirat, pentru că eu chiar nu făcusem nimic rău la
şcoală. Deci, calculasem eu imediat în minte, mama
fusese chemată pentru altceva ! Oare pentru că voi lua
premiu ? Oare de asta mama se purta aşa frumos cu
mine acasă ?
Oare voi primi şi eu cărţi ?
Deja sângele mi se urcase la cap şi simţeam cum
mă înroşesc toată la faţă. Dacă Tovarşa mă cheamă în
faţa clasei să‑mi dea premiu şi nu voi primi nici o carte
cadou pentru că mama mea nu are bani ? Va râde de
mine toată clasa... Şi aşa, în fiecare secundă, emoţiile
mele urcau şi coborau.
Ca şi cum Dumnezeu ar fi vrut să‑mi arate că el e
mare şi tare, Tovarşa m‑a chemat ultima ca să îmi pri­
mesc premiul trei. Iar teancul cu cărţi aproape nu se
mai vedea. Era gras cât o coală de desen. Ruşinată,
am mers încetişor până la catedră şi am aşteptat. Mi‑a
întins cărţile şi diploma, după care m‑a trimis la loc.
În pachet erau două cărţi. Două cărţi numai şi
numai ale mele. Primele cărţi din familia noastră.
Nu, nu am desfăcut pachetul, legat frumuşel cu o
cordeluţă roşie. Curiozitatea era enormă, dar ruşinea
faţă de colegi că iaca, na !, sunt premiantă şi mă dau
cucoană mare mă dobora de fiecare dată când îmi
făceam curaj să dezleg cordeluţa.
În capul meu, mă gândeam cum voi citi cărţile...
Văzusem că una dintre ele avea nişte fotografii înă­
untru, cu privelişti din ţara noastră, Republica Socialistă
România, şi ştiam deja că va fi o carte plictisitoare, pe
care n‑o citeşte nici dracu ! Dar cealaltă carte, aşa, un pic
mai subţirică, după posibilităţile băneşti ale mamei,

19
era promiţătoare. Din câte observasem pe furiş, să nu
mă vadă colegii şi să mă pună să desfac pachetul în
faţa lor, avea pe copertă o caricatură de om cu fular
pe cap şi un măgăruş. E clar, mi‑am zis, măgăruşii sunt
întotdeauna animale foarte comice.

În sfârşit, cu cartea mea

În drum spre casă am decis că nu voi începe să citesc
nici măcar un cuvânt decât în momentul în care voi fi
complet singură. Ca să nu râdă nimeni de mine. Ştiam
că mama se pregătise să ne trimită „pachet“ pe mine
şi pe sora mea la mamaia Lenuţa, la Bârlad. Acolo
aveam destul timp să fiu singură‑cuc şi să citesc.
Mamaia şi tataia mereu dormeau la amiază, iar eu şi
sora mea trebuia să păstrăm tăcere ca în mormânt, să
nu‑i deranjăm din somn.
Aşa că ne ascundeam în grădină, între rândurile de
vie, sub gutui. Acolo aveam linişte. Câteodată, dincolo
de gardul nostru, venea vecinul Costache cu calul la
păscut, fiindcă era paragină. Venea şi ne pândea. În
afară de asta, era linişte. Decisesem să nu irosesc nici
măcar un cuvânt din carte până nu ajung liniştită la
mamaia Lenuţa, unde voi începe să devorez cartea.
Am răbdat vreo două săptămâni, timp în care
mama m‑a dat ca exemplu în faţa soră‑mi, care se chi­
nuia cu şcoala, iar eu mă simţeam tare rău. Mai ales
că premiul meu a făcut‑o pe sora mea să‑mi scape
scaltoace tot mai dese şi mai zdravene.
Titlul cărţii era Aventurile lui Nastratin Hogea.
Până să ajung la mamaia, nu mă puteam abţine şi mai

20
trăgeam cu ochiul pe furiş la câteva rânduri din carte.
Erau tare haioase. Erau aşa de comice, că i le poves­
team soră‑mi, dar ea îmi spunea că inventez poveşti
cu cai verzi pe pereţi. Când am început să mă simt de
parcă eu mă dădeam mare deşteaptă în faţa ei, nu
i‑am mai spus nimic din carte.
La mamaia, citeam în fiecare dimineaţă înainte să
vină peste noi şi să ne scoale din somn ca să mergem
la cules holbură pentru porc. Seara nu puteam citi,
fiindcă nu ne lăsa cu becul aprins, să consumăm
curent degeaba. Cel mai bine citeam când mamaia
dormea la amiază, deşi era greu să fiu singură pentru
că sora mea avea tot felul de idei şugubeţe şi ne luam
la joacă şi la întrecere mereu.
Ajunsesem să citesc mai bine de jumătate din carte
şi îmi plăcea tare mult. Mă simţeam mai deşteaptă şi
mai înţeleaptă cu fiecare pagină şi mă şi imaginam
înapoi acasă, în faţa blocului, spunând toate isteţimile
din carte copiilor ca să mă dau mare. În fiecare seară,
înainte de culcare, îmi imaginam cum le povesteam
eu copiilor despre năzdrăvăniile lui Nastratin Hogea.
Poate nici nu trebuia să le spun că sunt din carte, să
creadă că sunt ale mele. Dar... dacă le spuneam că
sunt ale mele mă făceau proastă. Hm...

Mamaia Lenuţa, nesăbuita mea bunică

Într‑o zi, după ce eu şi sora mea fuseserăm în grădina
bunicului la furat castraveţi, ne‑am dus la mărul de
lângă veceu, care era cel mai înalt pom din ograda
bunicii. Am vrut să ne urcăm, să vedem cine ajunge

21
cel mai repede în vârf. Numai că am descoperit cum
câteva mere începuseră să aibă un pic de roşu pe ele,
ceea ce însemna că începeau să se coacă, şi ne‑am
pus pe ronţăit.
Mâncam un măr, cântam un cântec în şoaptă. Mai
mâncam un măr, mai cântam ceva. Era o veselie în
măr şi o linişte împrejur de parcă lumea era toată a
noastră. Dintr‑odată sora mea a amuţit. „S‑a trezit
mamaia !“, a zis ea şi a înţepenit pe cracă precum o
bufniţă. Mamaia Lenuţa era ca o vrăjitoare, foarte afu­
risită dacă îi ieşeai din cuvânt. Iar tot ce făceam eu şi
sora mea era în afara cuvântului ei, pentru că mamaia
nu ne dădea voie să facem nimic‑nimicuţa fără per­
misiunea ei. Iar dacă îi ceream permisiunea, oricum
spunea NU, aşa că nu ne mai pierdeam timpul cu per­
misiunile.
Am decis cu sora mea că e mai bine să stăm sus,
în copac, să ne facem neştiute, decât să încercăm să
coborâm.
Mamaia ieşise din casă şi venea direct spre noi. De
parcă dracu’ îi tot arăta cu degetul să vină spre noi.
Amorţiserăm pe cracă. Mamaia venea, dar nu se uita
spre noi. Tot mergea aşa, în rochia ei pătrată şi fără
cordon, ca babele. Cocoşată, cu o mână la spate şi
una balansându‑se ca picioarele unui soldat.
„Se duce la veceu“, mi‑am spus în gând, ţinându‑mi
respiraţia. „Dacă se pune pe chirostei şi se uită în sus,
sigur ne vede printre scândurile veceului !“ Mă uit la
sora mea, ea se uită la mamaia, înmărmurite amân­
două. A stat cam multişor aşa, la veceu. În gândul
meu, deja îmi făceam glume despre care să râd cu

22
sora mea, cum mamaia era pitulită în veceu, iar noi în
copac, şi ea habar nu avea în timp ce făcea treaba mare.
Dintr‑odată, aud un foşnet de hârtie. Oooo... treabă
mare. Iar foşnet de hârtie. Chiar foşnet de pagini de
carte. Am tresărit ! De unde avea mamaia cărţi să rupă
la veceu ? Singura carte din casă era... Îmi dădeau
lacrimile... Nu putea fi adevărat ! Nu credeam vreodată
ca Dumnezeu să fie atât de nemilos cu mine !
Secundele păreau ore. Sora mea continua să se hli­
zească, fără să‑şi dea seama ce se întâmplă, iar eu îmi
doream să fiu în locul ei şi să nu‑mi pese.
Când mamaia a tras uşa, intrând înapoi în casă, am
sărit din copac tocmai de sus şi am fugit la veceu. Sora
mea râdea şi făcea glume că mă simt atrasă de miro­
sul de la caca lui mamaia. Am intrat şi m‑am cutremu­
rat ! În cuiul ruginit ce ţinea loc de suport pentru hârtie
igienică stătea înjunghiat măgăruşul lui Nastratin Hogea.
În josul veceului, de sub o moviliţă de rahat, se
vedea şi Nastratin. Se desluşeau şi rândurile pe care
tocmai le citisem în dimineaţa aceea.

În loc de sfârşit
Aşa am rămas proprietara unei singure cărţi, România
ilustrată, pe care nu am dorit să o răsfoiesc niciodată,
de ciudă că părinţii nu mă lăsau niciodată să merg în
excursie cu clasa ori în tabără la mare. Aşa că am
înmormântat‑o în fundul noptierei. Iar visul de a
avea o carte, o carte numai a mea, cu care să fiu o
intelectuală, se sfârşise acolo, la mamaia Lenuţa, îngro­
pat sub o moviliţă de rahat omenesc.

23
 Reviste de cultură
înşirate pe sfoară
Simona Constantinovici

Se întâmpla prin anii 1977‑1978. Locuiam într‑un

bloc situat la marginea Timişoarei. Domnul Borcan,
protagonistul acestei amintiri, a terminat teologia. Nu
a profesat însă niciodată în acest domeniu. Era veci­
nul nostru de la unu. Bătrân, respectabil, cu ochi
pătrunzători, albaştri. Se sprijinea mai tot timpul într‑un
baston de modă veche şi venea de trei ori pe săptă­
mână, şchiopătând, în vizită la noi, cu soţia Lia şi fiica
Olimpia. Puşa, cum eram obişnuiţi să‑i spunem. Stă­
team cu toţii, ore‑n şir, înghesuiţi în bucătărie. Suflet
lângă suflet. Şase persoane. Situaţie alarmantă atunci
când veneau şi vecinii de uşă, mai precis familia
Buzu, Ionel şi Florica, amândoi corpolenţi. Ca să nu
mai zic de vecina de la etajul cinci. Contabilizând,
ajungeam lejer la nouă persoane. Unii, întârziaţii,
n‑aveau loc pe scaune şi se sprijineau de dulap ori de
chiuvetă. În timp, aceste obiecte au suferit uşoare
modificări. Vopseaua dulapului, din albă a devenit, pe
la muchii, maronie, iar suportul chiuvetei s‑a curbat

24
vizibil spre dreapta. De obicei, în această atmosferă
tovărăşească, mama şi tata fumau ţigară de la ţigară şi
fierbeau, pe aragazul cu două ochiuri, cafea după
cafea. Aveam cu toţii timp. Prin pâcla de fum neprie­
tenos, domnul Borcan ne povestea, uneori plângând,
alteori privind în gol, câtă şcoală a făcut el la viaţa lui,
cum a paralizat pe partea stângă, cum a fost director
de şcoală comunală şi profesor de limba română, ace­
leaşi poveşti lungi, paralizante, pigmentate, la răstim­
puri, cu câte‑o paranteză de actualitate. Când începea
să recite din poeţii ruşi, ştiam că ne va prinde miezul
nopţii cu ochii încercănaţi, părul năclăit de fum şi res­
piraţia greoaie. Dar, adevăraţi soldaţi înrolaţi, nu ne
dădeam bătuţi. Ascultam cu stoicism şi, la sfârşit, apla­
udam la unison.
Dacă‑mi amintesc bine, eram în clasa a treia când,
forţată de împrejurări, am prins curaj şi l‑am rugat
să‑mi împrumute câteva cărţi. Nu m‑a refuzat. Avea o
bibliotecă uriaşă, întinsă ca o caracatiţă în tot aparta­
mentul : pe jos, de‑a lungul coridorului, pe balcon, în
cutii, alături de sacii cu cartofi şi sculele de meşterit,
pe la ferestre, până‑n buza ghivecelor cu flori, în dor­
mitor, sub paturi, pe dulapuri. Din motive de securitate,
pentru a nu fi contaminate de aburii mâncă­rurilor,
cărţile n‑au pătruns totuşi, din câte ştiu, până în bucă­
tărie. Intram de fiecare dată în biblioteca preotului
ratat ca‑ntr‑un mausoleu. Nu‑mi era îngăduit să mă
împiedic. Păşeam crispat, pe vârfuri, cu respiraţia
sugrumată. Îi plăcea să colecţioneze, de asemenea,
ziare şi reviste. Vederi, felicitări, pliante, broşuri, ste­
guleţe, agende, carneţele şi alte minuni. Avea obiceiul

25
să le atârne vara, ca pe nişte rufe, pe‑o sfoară albă,
care urma cuminte traseul apartamentului, de la intrare
până‑n sala de baie. Se oprea să le admire şi, când îşi
găsea un fraier dispus să‑l asculte, un vecin rătăcit
prin labirintul erudiţiei, explicaţiile nu mai conteneau.
După Revoluţie, le‑a dat la grămadă, aşa, fără noimă,
vândute la kilogram, reviste de cultură de la începu­
tul secolului XX. Au mai rămas câteva exemplare,
nişte reviste de cultură prinse pe sfoară cu clame de
rufe. Ultimele vestigii. Poate că a încasat bani din vân­
zarea lor, poate şi‑a cumpărat vreo cravată sau o pălă­
rie de fetru cu care să fi mers duminica la biserică.
Habar n‑am. Nu vorbea niciodată despre acest episod.
Mi‑a împrumutat, în ediţii de lux, Mizerabilii lui Victor
Hugo şi un Creangă. N‑aş putea spune cu certitudine
că erau Amintirile din copilărie. Urma să le înapoiez
cât mai repede posibil, aşa ne‑a fost înţelegerea.
(Ciudat, Jean Valjean avea să mă urmărească o vreme.
Profesorul de română din generală amintea entuziast,
ori de câte ori avea ocazia, de acest personaj, iar dom­
nul Borcan, ca o fantomă, se iţea în acel moment la
catedră şi‑mi făcea semn dojenitor cu mâna ori cu
bastonul.) Mândră le‑am arătat colegilor cărţile, mân­
dră am citit din ele câteva seri la rând, le‑am tot frun­
zărit, am mângâiat filă cu filă… aproape că prefiguram
ce avea să se întâmple.
După ore, fetele din clasa mea se opreau să
culeagă flori din gardul viu ce delimita zona Casei
Tineretului de stadionul „1 Mai“. Tocmai ce înfloriseră
arbuştii de pe marginea drumului. În acea zi, deşi, de
felul meu, timidă şi nesociabilă, m‑am oprit să le

26
admir şi plănuiam să‑i confecţionez mamei un buchet
deosebit, de pus în sufragerie, în vaza de cristal albăs­
trui ce trona în mijlocul mesei. Mi‑am aruncat ghioz­
danul pe jos şi preţ de‑o jumătate de oră, printre
râsete şi ghiduşii de tot felul, m‑am iniţiat în plăcerea
de a simţi florile galbene, înşirate pe nişte crengi fle­
xibile, ca de salcie. Aveau miros de lămâie proaspăt
stoarsă. Cu nimic mai prejos decât parfumurile Yves
Saint Laurent pe care le‑am descoperit mult mai târziu.
Memoria mea le asociază acum. Aceeaşi gamă stilis­
tică. Ca să n‑o lungesc prea mult, în acele împrejurări,
cărţile dispăruseră. Cineva le‑a furat. Nu avea prea
mare importanţă cine. La sosirea părinţilor de la ser­
viciu, m‑am prefăcut bolnavă, apoi, fiindcă atmosfera
devenise greu de suportat, cu bărbia adânc înfiptă în
piept, am mărturisit. Săracii ! Au alergat într‑un suflet
peste drum, acolo unde se aflau arbuştii buclucaşi.
Sperau să găsească pe undeva, pitite bine, cărţile.
„Copiii, cu capul în nori, uită unde‑şi lasă lucrurile“,
şoptea tata în barbă. Nu, de data asta n‑am uitat.
Le‑am indicat cu precizie locul în care mi‑am azvârlit
ghiozdanul. Tristeţea era cu atât mai mare cu cât îmi
dispăruse şi puloverul bleumarin primit de ziua mea,
cu iniţialele numelui cu tot.
Din acel moment, domnul Borcan a început să aibă
altă atitudine faţă de vecinii amfitrioni, ne vizita tot
mai rar, părea mereu încruntat şi sprâncenele stufoase
i‑au albit subit. Mama, care avea o prietenă bună la
librăria din centru, fostă deportată şi ea în Bărăgan, a
făcut, într‑un final, rost de cărţi, le‑a împachetat în hâr­
tie de cadou frumos colorată, a pus alături o prăjitură

27
de casă plus o bucată de costiţă primită de tata, lunar,
de la Comtim şi a sunat la uşa păgubitului. Doamna
Lia a preluat pachetul fără s‑o poftească înăuntru.
Puşa susţine, după trei decenii de la derularea eveni­
mentelor, că nu i‑au parvenit niciodată toate aceste
bunătăţi.
Vecinul recitator, cu solide studii de teologie, a
murit la puţin timp după Revoluţie. N‑am fost la
înmormântarea lui, deşi s‑ar fi cuvenit să‑mi cer ier­
tare pentru fapta comisă cu mulţi, foarte mulţi ani în
urmă. De atunci, dintr‑un puternic instinct de conser­
vare, Olimpia şi Lia Borcan s‑au modernizat, şi‑au
cumpărat, cu bani cash, televizor, telefoane mobile,
maşină de spălat, aragaz gri metalizat, frigider, cen­
trală electrică şi alte obiecte folositoare într‑o gospo­
dărie. Nu le‑a mai auzit nimeni vorbind despre cărţi
sau reviste de cultură. Se pare că, din pricini obscure,
biblioteca domnului Borcan a fost acoperită cu o folie
imensă de aluminiu. Alţii bârfesc, pe la colţuri, că
toate cărţile ar fi fost vândute unui anticariat chiar îna­
inte ca preotul fără parohie să‑şi fi dat duhul. Cert e
că‑n bucătăria noastră nu se mai recitau poezii, scau­
nele rămâneau neocupate în duminicile ploioase, iar
vecinii se certau din ce în ce mai des pentru plata
întreţinerii la bloc.

28
 Preparate reci pentru zile calde
Gadjodillo

Din comunism, amintirile mele, oricât de mult aş

încerca să cosmetizez realitatea, sunt legate de
aspecte materiale : sărăcie, cozi, mâncare puţină şi
proastă. Atâta doar că fiecare dintre acestea are o
codiţă, un apendice cultural.
Nu se găsea de mâncare – mă rog, mama nu ştia
să se descurce cu un salariu şi patru copii, deci reali­
tatea mea este că nu se găsea de mâncare, prin
’87‑’88‑’89 –, aşa încât fiecare masă era „condimen­
tată“, suplimentată sau chiar îmbogăţită peste măsură
de... lecturi.
Cele câteva volumaşe cât palma, de la editura
Caleidoscop – Preparate reci pentru zile calde, Dieta
suferindului de stomac, Preparate din ou, dulciuri şi
băuturi etc. –, erau companionii noştri (ai mei şi ai
surorii mele) la fiecare masă. Mai puţin la cele la care
mâncam în familie şi mâncam mâncare.
Aşadar, în acei ani, când eram printr‑a şaptea sau
a opta, la masa de dimineaţă cu margarină şi gem şi
nelipsitul ceai de tei, la masa de prânz cu ciorbă de

29
cartofi sau cartofi semiprăjiţi, la masa de seară cu car­
tofi, noi mâncam regeşte... reţetele despre care
citeam. Mâncam nimic sau aproape nimic, dar în can­
tităţi mari – şi înghiţeam în sec citind, dar ne exersam
imaginaţia şi ne păcăleam papilele gustative cu iluzia
lucrurilor despre care citeam. Preferata mea, dintre
cărţuliile‑caleidoscop, era aceea cu preparate reci.
Evident, era vorba de „aperitive“ şi „antreuri“, lucru­
rile care mi‑au rămas dragi toată viaţa, pe care aş fi
dat orice masă „sănătoasă“.
Ouă pe canapea, cu o imagine sugestivă alături,
nişte ouă cu cap şi mâini aşezate pe pâine ca şi cum
ar fi stat pe canapea, tort de şuncă şi caşcaval în
pâine, sos meunière, pâine mozaic, sendvişuri fante­
ziste, reţete de preparate cu maioneză, cu caşcaval
gratinat, salate spectaculoase, cuvântul „şuncă“, des­
pre care nici nu prea auzisem de fapt, reţete luxuri­
ante în care foloseai câte 10 ouă doar pentru o parte
a produsului finit, reţete de preparate scăldate în unt
topit, trase în aspic, aşezate pe farfurioare nu pentru
masa de Crăciun, ci, quelle surprise, pentru masa de
zi cu zi !
Nici nu îndrăzneam să ne gândim că exista posibi­
litatea ca vreuna dintre acele sugestii să fie adevărată,
pentru că, nu‑i aşa, mama nu gătea după acele cărţi,
ci după banala Sanda Marin, plictisitoare, cu sarmale,
ciorbe, fripturi, lucruri care, deşi absente de pe masa
noastră cotidiană, nu ne lipseau de fapt. Şi nu doar
atât – de fapt, mama nu gătea după reţetă decât câteva
fantasmagorice prăjituri, după reţetele din caietul
ei scris de mână, din care era un chin să‑i citim de

30
sărbători ingredientele pentru suruleţe, prăjitura cu foi
Lica, prăjitura cu foi de amoniac sau alte chestii dulci.
De unde probabil că în mintea noastră se înrădă­
cinase convingerea că reţetele din acele cărţulii
reprezintă pesemne echivalentul SF‑ului din litera­
tură, com­parat cu romanele despre oameni‑reali‑­din‑­
lumea‑noastră. Tot pe aceeaşi logică ne uitam prin
Neckermann şi Otto, crezând că sunt nişte reviste care
prezintă modele de visat, aşa că, după masă, strân­
geam pachetul cu margarină, puneam la loc, cel puţin
parţial, celofanul‑rochiţă pe borcanul cu gem de prune
sau gutui şi ne retrăgeam în cameră, să zburdăm cu
mintea prin interioarele nemţeşti, cu burta plină de
gem sau, în zilele când ni se permitea să folosim un
ou din rezerva familiei, cu ou frecat. Pentru că deli­
catese existau, însă erau mult sub preparatele la care
visam...
După 30 de ani : revirimentul e necesar. Astăzi nu
mai citesc cărţi de bucate. N‑am curajul să mai visez.
Mi‑am abandonat şi blogul despre amintirile din bucă­
tărie. Mănânc (ar trebui să adaug : cu zgârcenie) lucru­
rile care‑mi plac, citind etichetele de pe produse. Mă
îngrozesc instantaneu. Dacă intru în două locuri unde
se mănâncă, într‑o zi, în ambele îmi iau câte o ciorbă.
Preferabil de legume. Preferabil supă‑cremă. Vremu­
rile s‑au schimbat.

31
 Shogun (de George Călinescu)
Laurian Marian

Cartea avea într‑adevăr cam 4 kile. Nea Vali, şofe­

rul de la Centrul Judeţean de Librării, nu minţise.
„Fată“, i‑a zis, „ţi‑am adus 100 de kile de cărţi“. Pe aviz
scria „25 bucăţi“. Înmulţit cu 4, dădea fix 100.
„Astea nu se urcă singure pă scări !“, îi zise, ară­
tându‑i pachetele voluminoase. „Ţi‑am zis că într‑o zi
o să ai nevoie de mine !“ Vali nu pierdea nici o ocazie
să‑i facă avansuri, dar ea îl sictirise mereu. Măcar atât
ţinea minte de la tată‑său, că bărbaţii sunt de trei feluri
(buni, răi şi şoferi), iar fermoarele de două (de care
te pişi pe ele şi de care te pişi pe tine). În treacăt fie
zis, bătrânul („şubredul“, după cum îi spunea fratele
ei mai mic) era şofer la CAP‑ul din satul natal, iar când
venea iarna stătea mai mult în cârciumă, dându‑şi pri­
lej să‑şi deschidă fermoarul de la pantaloni de foarte
multe ori.
Şoferul îi cără cele cinci pachete până la etaj, fără
să se mai lase rugat, după care se grăbi să plece. Era
deja noapte, iar el de‑abia începuse distribuţia. Atât îi
mai strigă pe scări : „Vezi că e o carte de istorie !“.

32
 Lucica era de trei ani vânzătoare la librărie, dar nu
mai văzuse aşa ceva. Scoase o carte dintr‑un pachet,
o aşeză pe tejghea şi se uită la ea ca viţica la poartă
nouă. Citi autorul şi titlul, ajutându‑se de degetul ară­
tător : G. Călinescu – Istoria literaturii române de la
origini până în prezent. Ceva din titlul cel lung îi
scăpa. Şi‑a amintit că la o ceartă cu un coleg de la
seral, pe care îl vorbise pe la spate, acesta îi spusese :
„Sunt prea domn ca să te bag în p… mă‑tii, aşa că am
să te trimit la origini“. Nu înţelesese atunci, aşa cum
nu înţelegea nici acum.
Rămase singură în tot magazinul, în aşteptarea
transportului care întârziase mult, deşi fusese anunţat
de la prima oră a dimineţii. În sinea ei, situaţia îi con­
venea. Putea să se organizeze în voie, fără să simtă
răsuflarea niciunui curios în ceafă. Pe acelaşi etaj mai
era raionul de electrice, despărţit noaptea de librărie
cu o sfoară, de parcă pe întuneric s‑ar fi amestecat
gestiunile. Încuie uşa de la intrare şi lăsă aprins doar
un bec, ca să nu atragă prea mult atenţia din stradă.
Era o linişte de mormânt, iar ea se simţea acum în
siguranţă, ca acasă, înconjurată de mobilierul din pal
melaminat, roşu cu alb.
Luă o riglă de 30, cea mai lungă pe care o avea pe
raft, şi încercă fără succes să măsoare lungimea cărţii.
Apoi îi veni în cap să aşeze două foi de scris pe
copertă. Asta era : cartea era format A3, adică două de
A4. Învăţase chestiile astea la orele de desen tehnic
şi acum simţea o bucurie ciudată la gândul că se ivise
ocazia să le pună în practică.

33
 La început a crezut că e o carte despre Tovarăşul.
Colega care ieşise la pensie îi spusese o poveste ase­
mănătoare despre o carte numită Omagiu. Cică nu
scăpase de ea până nu venise o directivă de la judeţ,
în urma căreia contabilii‑şefi de la primărie, casa de
cultură, biblioteca orăşenească şi cele două şcoli fuse­
seră nevoiţi să se înţeleagă în aşa fel încât stocul să
fie lichidat în aceeaşi zi. Ba chiar se certaseră pe un
exemplar care, după o împărţire egală, rămăsese în plus.
Lucica răsfoi mia de pagini cu grijă, să nu se
îndoaie vreuna. Erau acolo poze cu câţiva scriitori de
care auzise şi foarte mulţi de care nu ştia absolut
nimic. Aha ! gândi ea. Nu e chiar istorie cum a spus
mediocrul ăla de Vali, e un fel de carte de română. Se
uită pe ultima pagină : Editura Minerva, 1985. Iar mai
jos, pe copertă, preţul care îi tăie răsuflarea : 300 lei.
O carte greu de vândut !
Cu cât studia mai mult problema, Lucica descope­
rea şi alte detalii de natură să o îngrijoreze. În partea
de jos a avizului de însoţire a mărfii, cineva scrisese
de mână, cu litere ascuţite, imperative : „Cartea se
vinde la pachet cu alte volume, în valoare de 200 lei“.
Ştampila centralei şi semnătura indescifrabilă pe care
o ştia foarte bine şi care îi dădea fiori. Îi vâjâia capul.
Mintea începuse să‑i lucreze. La ce cărţi avea ea pe
raft, pachetul suplimentar trebuia să numere între 5
şi 10 volume. Mai avea nişte Teze ale Partidului, de
culoare roşie, de valoare mai mare, dar de care fugeau
toţi ca de dracu’, iar restul erau cărţi la 10‑20 lei bucata.
Se simţea deja obosită, aşa că hotărî să plece acasă,
urmând să‑şi lămurească dilemele a doua zi. Mai avea

34
o problemă de rezolvat. Unde să stivuiască cărţile ? Să
le lase pe jos ? Nici vorbă ! Mintea ei începu să ţeasă
tot felul de situaţii urâte, cum ar fi aceea că s‑ar putea
sparge un calorifer, iar apa scursă pe jos ar fi deteri­
orat cărţile. Moştenise de la maică‑sa un fel păcătos
de a pune tot timpul răul în faţă.
Rafturile erau cam fragile şi plus de asta nu putea
să afişeze cărţile la vedere până când nu afla dede­
subturile acestei livrări. Nu voia cu nici un chip ca
Nelu de la Electrice să le vadă, ar fi umplut imediat
magazinul, apoi oraşul cel mic în care informaţia cir­
cula cu o viteză fantastică. De unde adineauri îşi făcea
probleme că nu o să le vândă, acum instinctul de
lucrător în comerţul comunist îi dicta să le pitească
cât mai departe de ochii lumii. Sub tejghea era plin
de tot felul de angarale, în special ambalaje pe care
nu se îndurase să le arunce. Trase perdeaua şi intră
în magazia strâmtă, unde se afla un dulap metalic, cu
două compartimente. Într‑unul ţinea actele raionului,
iar din celălalt lipsea numai bunică‑sa. Îşi ridică ochii
şi răsuflă uşurată. Găsise Locul. Făcu douăşcinci de
drumuri şi, cu ajutorul scării cu două trepte, clădi căr­
ţile pe dulap într‑un fel de piramidă ţuguiată. Se spălă
pe mâini şi plecă acasă cu sufletul împăcat.

*
*   *
Pe tata l‑am găsit în bibliotecă, cu cartea cea mare
pe masă. Eram elev în ultimul an de liceu şi venisem în
vacanţa de primăvară acasă. Cei ce ne dirijau desti­
nele avuseseră grijă din nou să nu coincidă cu Paştele.

35
 „Ce faci ?“, i‑am zis. „Ai dat‑o pe panta religiei ?“
(mama îmi spusese ironic să nu‑l deranjez, că citeşte
Ceaslovul). „Nu‑ţi mai găseşti scăpare în cele lumeşti ?“
De fapt, ştiam despre ce carte e vorba. O văzusem în
casa unui prieten la Iaşi. Îi admirasem deja design‑ul
superior, absolut scandalos în comparaţie cu vremu­
rile de mizerie pe care le trăiam. Eram în 1988, în cea
mai neagră etapă din comunism, nu se mai găsea
nimic prin alimentare, iar haitele de securişti se infil­
trau pe la cozi, de unde‑şi procurau „dosare“ în per­
soana celor care vociferau împotriva regimului.
„Ai dat bani pe ea ?“
„Aş ! Doar am ediţia veche. Am împrumutat‑o de
curiozitate.“
„De la cine ?“
„De la Mardare.“
„Strungarul ?“
„Da, ce te miri ? Are încă salariu mare, lucrează în
acord individual la fabrica de scule. Şi‑a luat mobilă
nouă de sufragerie şi trebuia să o umple cu ceva.
Nevastă‑sa, coafeza, a cumpărat o groază de cărţi, fără
să o intereseze titlurile, pe un singur criteriu : culoa­
rea cotorului să se asorteze cu mobila şi covorul. Am
fost la ei în casă. Fata are gusturi. A făcut ceva frumos.
Un raft de juma’ de metru l‑a umplut cu aceeaşi carte.
Îţi imaginezi ? Zece cărţi identice, cu acelaşi titlu, una
lângă alta şi încă una, absolut la fel, pusă neglijent
deasupra suratelor. Mardare nu putea să i‑o dea peste
nas decât într‑un fel. Cu cărţoiul ăsta. A luat‑o la
pachet cu încă şapte‑opt mai mici. Faptul că una din

36
ele era Ghidul prelucrătorului prin aşchiere i‑a con­
venit de minune.“
Tata era profesor de română, cu a doua speciali­
tate rusa. Avea o bibliotecă frumuşică, cu volume des­
tul de valoroase. Până în urmă cu câţiva ani, două zile
după ce lua chenzina dispărea de acasă. Mama ştia că
umblă după cărţi prin capitala de judeţ, dar şi prin
cătunele din jur, unde se mai găseau volume rare pe
la te miri ce magazin sătesc. Avea un stil al lui de a‑şi
face rost de cărţi. Nu‑i plăcea deloc sistemul care
funcţiona în oraş la noi, unde maxim zece procente
din carte se scoteau la raft, restul fiind procurate „pe
sub mână“ prin metoda „serviciu contra serviciu“. De
exemplu, profesorul primea două lăzi de mere de la
inginerul agronom care avea odrasla în clasă la el,
păstra una pentru dânsul şi una o dădea contabilului
de la cooperativa meşteşugărească cu care juca şah
sâmbăta, iar acesta îi făcea rost de cartea respectivă
de la o cumătră, care avea cafea braziliană în casă,
adusă de mătuşa unui cumnat căsătorită cu un vapo­
rean, şi avea plăcerea să o servească cu o ceaşcă de
două ori pe săptămână şi pe buna ei vecină, vânză­
toare la librărie. Din acest sistem alambicat nu faceau
parte protipendada comunistă, miliţienii, securiştii şi
alte persoane influente din oraş, care erau informaţi
primii asupra mărfii primite şi îşi trimiteau imediat
nevestele sau copiii să‑şi procure tot ce le dorea
inima. Fetele de liceu se duceau după Pânza de
păianjen, băieţii mai mici după Toate pânzele sus ! sau
Cireşarii, iar nevestele după Arta conversaţiei.

37
 Unele cărţi ajungeau direct pe piaţa neagră, aflându‑se
la discreţia câtorva persoane din oraş, la care puteai
să ajungi doar prin intermediari de încredere. Preţul
era unul corespunzător mărfii de contrabandă.
Tata făcea altfel, evitând acest lanţ odios de pile şi
relaţii. O lua la talpă sau cu bicicleta prin satele limi­
trofe. La Deleni, gestionar la magazinul sătesc era un
fost elev de‑al lui. „Mişule“, îi zicea, „tu o să ajungi
mare ! Am ştiut asta de când te‑am scos la tablă prima
oară, chiar dacă ţi‑am pus patru“. Apoi îşi arunca ochii
roată prin magazin, unde se găseau de cumpărat pe
aceeaşi tejghea marmeladă, halva, cârlige de rufe şi
burlane pentru godinuri : „Cărţi nu aveţi ?“. „Nu avem,
dom’ profesor, că nu se vinde.“ „Dar la o adică, dacă
ceri o carte, crezi că te refuză ?“ „Se poate ? Am şi eu
relaţiile mele.“ După ce‑i zgândăra orgoliul, tata îi
dădea lui Mişu un bilet pe care erau câteva cuvinte,
cum ar fi „Delirul de Marin Preda“, precum şi banii
necesari, plus câţiva lei de‑o horoşpincă. „Cred că la
valoarea ta nu‑ţi ia mai mult de două săptămâni.“
Cam într‑o săptămână, Mişu îi trimitea cartea acasă,
printr‑unul din feciorii săi.
La Văleni, schema era de altă natură. Gestionarul
era un vechi prieten din copilărie. După ce jucau un
poker mic, tata, care nu pierdea niciodată, dar nici nu
jecmănea pe nimeni, zicea : „Mirceo, ai pierdut, tre’
să‑mi faci un serviciu“. Mircea mai văzuse filmul. „Zi
ce vrei ! Nu trebuia să mă baţi la cărţi ca să‑ţi fac rost
de ceva.“ Tata îi dădea biletul : „Constantin Noica –
Cuvânt împreună despre rostirea românească“. De
data asta dura mai mult, dar cartea venea negreşit.

38
 Îi plăcea să vorbească despre cărţile lui. Ştia că şi
mie îmi place să citesc, aşa că, de câte ori mă prin­
dea, îmi ţinea o prelegere. O secţiune serioasă din
bibliotecă era a clasicilor ruşi.
„Când ai de gând să‑l citeşti pe Turgheniev ?“, mă
întreba.
„Când n‑o să mai fie rus.“
„O să te lămureşti tu rapid cum e cu cultura sovie­
tică şi cum e cu cea rusă. Nu mai e mult.“
Avea un cuţitaş special, bine ascuţit, cu care des­
făcea corespondenţa. Acum separa cu grijă foile Cărţii,
lipite aşa cum ieşiseră din tipografie.
„Mardare are cartea asta de trei ani“, îmi zise.
Avea în glas o ironie reţinută. Îl mustra un pic con­
ştiinţa : strungarul îi împrumutase cartea, iar el îl bârfea.
Închise cartea cu zgomot, ferm, şi se propti în ea
cu amândouă mâinile. Am dus mâna la gură, într‑un
gest de sinceră îngrijorare.
„Ai rupt‑o !“, am zis. „Eşti bun de plată !“
Cartea arăta ca scăpată din avion. Avea supraco­
perta lucioasă sfâşiată pe circa douăzeci de centime­
tri, lipită cu scotch. Cotorul era de asemenea îndoit,
semn că primise o lovitură zdravănă. Se vedea totuşi
că cineva muncise la recondiţionarea ei.
Tata se uita fix la mine.
„Se vede că nu prea dai pe acasă. Cartea asta are
o istorie aparte. E mult mai valoroasă decât aia de‑ai
văzut‑o tu la Iaşi. O ştii pe oaia aia creaţă care vinde
la librărie ? Lucica. A clădit douăşcinci de cărţi din
astea pe un dulap, încercând să le ascundă de ochii
lumii, şi când a încercat să ia una s‑au prăvălit toate

39
peste ea. Dacă nu mai era cineva în magazin murea.
Aşa, a stat în spital vreo două zile, iar când s‑a întors
la serviciu, românii îi rupeau uşa. Într‑o oră a dat toate
exemplarele, aşa boţite cum le vezi. Pare bizar, dar
când vine cineva la nevasta lu’ Mardare, prima oară
îi prezintă piesa de rezistenţă din bibliotecă : «Asta e
cartea care era s‑o bage în mormânt de tânără pe
Lucica». Nimeni nu râde. Toată lumea e serioasă şi dă
din cap a compasiune, ca la priveghi.“

*
*   *
Lucica îşi întindea oasele pe canapeaua făcută pen­
tru export. Era duminică, zi de relaş, în care putea să
se întreţină cu buna ei prietenă, Magda, de la raio­
nul de sticlă şi porţelanuri. Beau cafea şi fumau Kent
„original“.
Mereu îşi aducea aminte că după accidentul pe
care‑l avusese în urmă cu trei ani începuse să‑i meargă
nesperat de bine. În magazin se bucurase de un val
ciudat de simpatie, de parcă toţi se gândeau că ar fi
putut să păţească acelaşi lucru. La urma urmei, ea
pitise nişte cărţi, alţii doseau garnituri întregi de mobilă,
lustre sau servicii de farfurii, colete grele care, dacă
le‑ar fi căzut în cap, i‑ar fi omorât pe loc.
Imediat trezise interesul bărbaţilor holtei din maga­
zin, iar după circa un an se măritase cu Puiu de la
Alimentară. Terminase liceul la seral şi imediat pri­
mise carnetul de partid la care râvnise atâta. Puiu o
iniţiase imediat în tainele comerţului socialist, în care
o oră stăteai la tejghea, iar restul de şapte în spatele
magazinului, unde se făcea adevărata distribuţie.

40
 Lucica descoperise că marfa de librărie e la fel de
căutată ca şi mâncarea, deşi erau vremuri de foamete
cruntă, pentru carne, ulei şi zahăr introducându‑se
cartele. A început să‑şi facă relaţii cu radiere parfu­
mate, stilouri şi penare chinezeşti. Cărţile nu le citea,
dar începuse să le înveţe valoarea după titlu şi numele
autorului. Nu curgea, dar câte ceva pica în fiecare zi.
Nu‑i plăceau cozile, aşa că vindea cam totul prin
spate, fără nici o ruşine. Puiu o învăţase să ţină nasul
pe sus şi să ocărască în cel mai grosolan mod pe ori­
cine i‑ar fi adus vreun reproş faţă de felul cum îşi
făcea datoria. Aveau maşină, apartamentul era pus la
punct, iar ea purta nişte lanţuri de aur care mai că‑i
îndoiau grumazul.
„Auzi“, întrebă Magda, „ai primit cartea aia de care
vorbeşte toată lumea ? Shogun“.
„Da ! De asta era coadă ieri la mine.“
După ce se întâmplase la Braşov în 1987, primeau tot
mai des directive explicite să scoată toată marfa la raft.
„Vorbeşte lumea că Shogun e Tovarăşul !“
Lucica dădu din cap, ceva de genul : „Unii zic că
da..., alţii zic că nu...“.
„Cine a scris‑o ? Că nu mai ţiu minte.“
„George Călinescu“, zise Lucica, dând frâu liber
unei reminiscenţe literare nu tocmai plăcute.
Îşi dădu seama că a zis o prostie. Dar Magda tră­
gea din ţigară uitându‑se departe pe geam, de parcă
s‑ar fi gândit deja la altceva sau ar fi fost mulţumită
de răspuns. O lăsă aşa.

41
 Traista cu poveşti
Radu Părpăuţă

Pe vremea când eram copil, mama mergea la maga­

zinul sătesc să cumpere „gaz“ (petrol lampant). Acest
„gaz“ era pe sponci, aşa că morocănosul vânzător Drăgan
(în copilărie mi‑era frică de figura lui strâmbă şi
încruntată şi mă întrebam cum stă noaptea Drăgăniţa
lui cu el în casă) profita şi le obliga pe femei să cum­
pere, odată cu „gazul“, şi marfă nevandabilă. Marfa
nevandabilă o reprezentau la noi în sat cărţile. Femeile
se mai certau cu vânzătorul, mai ocărau, dar până la
urmă cumpărau la întâmplare şi câte o carte – cea mai
ieftină posibil. Mama însă i‑a cerut lui Drăgan să
treacă ea după tejghea şi să‑şi aleagă singură cărţile
din raft. „Morbul“ cititului de acolo l‑am căpătat : de
după tejgheau lui Drăgan. Mama era o mare cititoare,
deşi nu avea decât şapte clase. Citea, mi‑a povestit,
romane în fascicole, cum se editau în perioada inter­
belică, la lumina lunii – îşi aminteşte de acest citit la
lumina lunii ca de o mare bucurie a vieţii ei.
Aşa am început aventura cititului, cu traista de
poveşti adusă de mama. Erau nişte cărţulii cât palma

42
din colecţia astăzi uitată „Traista cu poveşti“ a Editurii
Tineretului. În această „traistă“ erau Zăpada purpurie
de Selma Lagerlöf – aceasta m‑a făcut să visez cel mai
mult, o ţin minte şi astăzi –, Ioanea Mamei de Slavici,
Vaca din lună – poveşti indiene –, Sabahh – sărmana
fetiţă egipteană –, Fata cea isteaţă, Legenda rânduni­
cii etc., etc. Dar nu erau numai poveşti în această
„traistă“. Era, de pildă, Domnul Goe. Pe copertă,
mam’mare, mamiţa şi tanti Miţa erau desenate ca nişte
exploatatoare grase (desigur, pentru că sugeau sân­
gele poporului), iar Goe avea facies de retardat. Pe
urmă erau şi poveşti cu „eroi“‑copii sovietici : comso­
molista‑partizan Zoia Kosmodemianskaia, tinerii comso­
molişti din Krasnodar care luptau cu fasciştii (după
Tânăra Gardă de Fadeev), Pavlik Morozov, cel care
şi‑a denunţat la Comsomol părinţii şi bunicii că deţi­
neau grâu, pe care nu îl dădeau la cote. Astfel de edu­
caţie ni se pregătea. Din fericire, n‑am apucat să‑mi
urăsc părinţii pentru atitudine „nepartinică“, fiindcă
instaurarea în 1965 a „iepocii Ceauşescu“ a relaxat
lucrurile.
Apoi, cu timpul, tot de la Drăgan şi tot mirosind a
„gaz“, a ulei rânced şi a scrumbie în saramură, au
venit alte cărţi, „pentru oameni mari“. Fără experienţă
şi aproape fără călăuză, m‑am cufundat în furia lec­
turii. Realitatea în care trăiam cu mai mare plăcere
decât în realitatea… „reală“ era aceea din traista
nesfârşită a cărţilor. Acolo erau aventura, necunos­
cutul, şirurile de băştinaşi care cărau prin junglă
bagajele lui Livingstone în căutarea conaţionalului
său, arborii şi animalele ciudate ale polinezienilor,

43
exploratorii bărboşi înfigând steaguri agitate de vânt
în locuri inaccesibile, supunând triburi îndobitocite
de „aborigeni“ (ah, ce‑mi plăcea acest cuvânt !). Luam
în serios absolut tot ce se spunea în ele. Nu făceam
deosebire între realitate şi legendă, între „tărâmul“
acesta şi celălalt, între imaginaţie şi istorie. Imaginam
alături de povestea din carte, refăceam, recompu­
neam, ghiceam după cât mă ducea capul. Nu înţele­
geam nici pe departe totul, dar mă înflăcăram instinctiv
de mirosul de sânge al incursiunilor măritului Ştefan
în Ţinutul Secuiesc, care căuta să‑l omoare pe Petru
Aron, ucigaşul tatălui său (citeam Viaţa lui Ştefan cel
Mare de Sadoveanu). Mă revolta mişelia lui Matiaş
Corvin, care pătrunsese în Moldova (nu ştiam nimic
de Moldova, dar intuiam că e a „noastră“), apoi mă
bucuram cu lacrimi naţional‑comuniste, fremătam de
mândrie patriotică, atunci când scăpărau noaptea
săbiile la Baia şi Matiaş ticălosul era pus pe fugă. Mă
urcam cu Inge şi alţi haiduci bulgari ai lui Iordan
Iovkov în munţii Stara Planina şi luptam până la
ultima picătură de sânge cu cârjalii turci. O compăti­
meam pe Carolina Maria de Jesus, negresă autodi­
dactă şi mamă cu trei copii, care strângea cutii de
tinichea, hârtie şi câlţi într‑o favelă din Sao Paulo (nu
băgam de seamă că realităţile acestea „din lumea capi­
talului“ erau şi pe la noi). Mă plimbam cu Doamna
cu căţelul, nu înţelegeam nimic din aventura ei, dar
o tristeţe indescriptibilă mi se strecura în suflet. La fel
ca şi în povestirea cu Zvăpăiata.
Nu pot spune că lectura m‑a depărtat de lume,
cum am citit la unii scriitori (la Papini, de exemplu).

44
Simţeam o nevoie irepresibilă să împărtăşesc şi altora
ceea ce citeam. Când citeam Mizerabilii, de pildă, tră­
geam din când în când o fugă şi le povesteam tova­
răşilor mei de joacă ce s‑a mai întâmplat cu Jean
Valjean. Sunt convins că chimia interioară a cititorului
„înrăit“ de mai târziu s‑a format atunci. O chimie ire­
petabilă, cu ritmuri, limite, răbufniri care sunt unice.
Mi se pare că fiecare cititor are un drum al său, unic
şi irepetabil, indiferent că trăieşte în „iepoca de aur“
sau în altă epocă mai normală.
Dar o depărtare de lume, o cufundare în traista
literaturii, totuşi, exista. Fără să ştiu, inocent, urmam
drumul a milioane de oameni sub comunism : evazi­
unea prin lectură, evadarea în lumea literaturii. Eu
citeam‑citeam, dar în serile acelea lungi, nesfârşite
(mi‑a rămas în minte una singură, cu discuţiile ei ştir­
bite adesea de tăcere), ai mei şi alţii care veneau în
casa noastră vorbeau despre trecere. Se anunţau alţi
şi alţi trecuţi. Nenea Mihai îi contabiliza, făcea suma
şi apoi trăgea concluzia : numai nespălaţi ! De la o
vreme însă, în seara aceea fără de sfârşit, se vorbea
tot mai puţin. Mai mult tăceau, iar umbrele li se zvâr­
coleau pe pereţi, ca şerpii sub furcă. Tăceau atât de
mult că uneori mama îşi băga capul pe uşă să vadă
ce se întâmplă. Văzând chipurile îngândurate, duse,
ale bărbaţilor, se trăgea îndărăt, la treburile ei... Neîn­
ţelegând, îmi desluşeam în felul meu mreaja aceea de
vorbe şi de tăceri. Trecerea – tălmăceam eu – se abă­
tea nu numai asupra oamenilor, dar şi asupra păsări­
lor, ierburilor, copacilor... Se treceau şi merele, şi
nucile, şi trandafirii, şi vara („Trece vara ca o pâine,

45
vine iarna ca un câine“ – zicea mama). Toate se treceau...
Cum stă scris şi în cărţile din coajă de mesteacăn ale
bufniţei albe şi înţelepte din povestea Selmei Lagerlöf...
Zăpada purpurie de pe Muntele Înalt, de la gura flu­
viului Pecioara, unde vuia Marea cea Rece, era acolo,
în vârf. Îmi umpleam căciula. Însă trebuia să mă întorc.
„Uhu‑hu ! Vino repede.“ Şi iar goneam peste şapte
râuri, peste şapte lacuri, peste şapte păduri, până la ai
mei. Dar, când mă uitam în căciulă, zăpada purpurie
se trecuse. Se prefăcuse într‑o apă murdară, cenuşie...
De ce toate se trec ?
Oamenii tăceau... iar vorbeau. La lumina săracă a
lămpii, vorbeau îndelung, sucit, întortocheat : că să ne
trecem, că să nu ne trecem. Dar ascultam o vreme
glasurile lor înăbuşite, gâfâite, scrâşnite, răbufnite
uneori („Eu nu mă trec !“). După aceea evadam în ţinu­
tul Mării Îngheţate, unde se afla zăpada purpurie, zbu­
ram cu Vulturul Gorgo, mă întreceam cu fata cea
isteaţă, cu Aladin şi lampa lui...
Apoi, într‑o seară, tot aşa, am ascultat o vreme dis­
cuţiile lor interminabile. După aceea m‑am apropiat
de uşă şi mi‑am pus nasul pe sticla rece. Deodată
am zărit afară luna : jos‑jos, aproape de pământ, cu
raze multe, strălucitoare, ca Sfânta Duminică din
Harap Alb coborându‑se într‑un hobot de lumină !
„Mamă, mamă – m‑am întors cu ochii în lacrimi de
bucurie –, uite ce jos e luna, aproape de casa lui moş
Ambrozie.“ Dar mama a priceput. A sărit de pe pat şi
a zis : „A venit lumina“, apoi a răsucit şaltărul, inun­
dând odaia de lumină. Era prima oară când vedeam
lumina electrică. M‑am uitat spre bărbaţi : toţi aveau

46
ochii trişti şi speriaţi, dar nu erau aşa de la lumina
electrică, ci din cauza negurii din sufletul lor – că se
vor trece la colhoz.
Acum ştiu sigur : era 31 decembrie 1962, anul în
care s‑a încheiat colectivizarea. Oamenii din satul
meu, Tomeşti, au fost printre ultimii care au trecut.
Reţeaua electrică instalată în sat era un fel de recom­
pensă a autorităţilor pentru trecere.

*
*   *
...Tata se afla tot la gura sobei, fumând. Vedeam
fumul ţigării ori cel ieşit printre cahle, care înceţoşa
chipul tatei. Îl vedeam zvârcolindu‑se, chircindu‑se,
până ce se mistuia în pălălaia roşietică. Iar apărea –
era acum un pitic bătrân, zgârcit de ani, ca acela de
pe coperta Traistei cu poveşti –, înnegrindu‑se apoi
încetul cu încetul. Lampa se făcea mică, uriaşi întune­
caţi se prăvăleau pe pereţi, iar piticul, ghemuit la gura
sobei, se chircea : cât un porumbel, cât o nucă, cât o
neghină mai apoi, până ce dispărea acoperit de fâşii
de întuneric. „Uhu‑hu ! Uhu‑hu !“, uguia bufniţa albă.
M‑am trezit cu cartea uitată în mână când mama a
intrat în odaie. Flacăra lămpii a pâlpâit speriată, gata
să se stingă. Tata, tot la sobă, fuma cu mişcări înceti­
nite. „Te‑ai trecut ?“, a întrebat mama răsuflând greu,
ca din fundul pământului. Tata a privit în jur, de parcă
acum vedea întâia dată lucrurile din casă, şi, trudnic,
după o tăcere lungă‑lungă : „M‑am trecut“. Şi umbra
tatei s‑a năruit peste sobă... Afară, aripi de întuneric
plesneau ude : „Uhu‑hu !“.

47
 Regele‑maimuţă merge
la Cântarea României
Andreea Răsuceanu

Pentru mine, Occidentul era o casă la curte, cu trei

camere, de pe Bulevardul Gloriei.
Aici locuiau nişte prieteni de familie, care aveau
un băieţel de vârsta mea, pe Gabi, şi mai aveau, lucru
esenţial, rude „afară“. Toate lucrurile minunate care
pot încăpea în imaginaţia unui copil se adunaseră
aici : omuleţii Lego, surprize din ouăle de ciocolată,
maşini cu telecomandă fără fir, un trenuleţ electric
care înconjura bradul de Crăciun, figurine de cauciuc
care reprezentau personaje misterioase, cu totul necu­
noscute nouă. Şi minunile transgresau lumea copiilor,
contaminând‑o pe cea a adulţilor : în casă erau veioze
care imitau forma unor farfurii zburătoare, în baie era
mereu săpun Fa, verde, într‑un sertar al bibliotecii,
Mars, cu foiţa neagră care se desprindea ca‑ntr‑un vis
parfumat, iar părinţii noştri jucau canastă învăluiţi
mereu într‑un nor de fum : Kent lung. Dar nimic, nimic
nu egala minunea‑minunilor, cel mai frumos şi mai
dezirabil lucru din întreaga casă (care pentru mine

48
echivala deja cu douăzeci de vizite la Orăşelul copii­
lor sau Grădina Zoologică) : seria de cărţi cu aventu­
rile Regelui‑maimuţă (e vorba despre diferite episoade
ale celebrului roman fantastic chinez Călătorie spre
soare‑apune, adaptate şi ilustrate pentru copii). Fiindcă
erau în engleză şi nu le puteam descifra încă, ne
ţineam mereu cu ele după vreun părinte sau vreo rudă
care să ne iniţieze în fabuloasele întâmplări ale invin­
cibilului Rege, dar singurele poveşti pe care mi le
amintesc legate de el sunt cele pe care ni le închipu­
iam noi înşine, pe marginea imaginilor colorate, cu
formele stranii, alungite, ale unei lumi pe care nu o
putea egala nici o alta. Nici măcar cea a basmelor
ruseşti – tot dintr‑un volum în engleză, cu greu şi pe
sub mână obţinut de mama, ca să‑l pot primi „la pre­
miu“, în clasa întâi –, cu nişte ilustraţii extrem de rafi­
nate, cu personaje ale căror figuri stranii, emaciate mi
se păreau de o tristeţe inexplicabilă.
Dar Regele era – şi aşa avea să rămână pentru
mine – sub semnul Marii Interdicţii, căci nimeni nu
s‑a gândit, cu siguranţă, cât de mult îmi doream un
volum, cum aş fi dat orice ca, în loc de orice jucării
chinezeşti colorate şi frumos finisate, luate tot pe sub
mână de mama de la „Materna“, să fi găsit chiar şi cea
mai puţin atrăgătoare dintre cărţile seriei, de mult ierar­
hizate în funcţie de preferinţele mele. Dar cum chiar şi
asupra unei lumi în comunism veghează un Dumnezeu,
visul meu s‑a împlinit, deşi doar pe jumătate : într‑o
duminică, sfârşitul vizitei în Bulevardul Gloriei ne‑a prins
când bunica lui Gabi nu terminase încă de citit unul
dintre volumaşele colorate. Văzând probabil crunta

49
dezamăgire de pe faţa mea, mi‑a pus cartea în braţe
şi mi‑a cerut să o aduc înapoi peste o săptămână, când
urma să‑i vizităm din nou. Ar fi inutil să încerc să
descriu starea euforică în care am trăit săptămâna
aceea, cum Regele m‑a însoţit în fiecare zi la şcoală,
în ghiozdanul portocaliu cu Albă‑ca‑Zăpada, adu­
cându‑mi o popularitate pe care nici surprizele de la
gumele Turbo n‑aveau să mi‑o mai aducă, peste ani,
deşi pusesem mâna pe preţiosul Ferrari Testarossa,
atât de apreciat de toată lumea. Şi tot acolo, în ghioz­
danul portocaliu, a stat Regele şi când am urcat în
autobuzul îngheţat care ne ducea spre Centrul Civic,
deşertul de piatră albă din care acum, ca prin minune,
ţâşneau şuvoaie de apă ce ni se păreau nouă, copii­
lor, feerice. Eram în 1986 sau 1987, proaspăt făcuţi
pionieri şi foarte mândri că participăm la o serbare de
asemenea amploare cum era Cântarea României, des­
pre care tovarăşa vorbea ca despre un eveniment de
o excepţională importanţă în viaţa noastră. În plus,
era şi asta tot un fel de distracţie, ceva între serbările
şcolare şi excursiile de‑o zi cu clasa. Dar lucrurile s‑au
dovedit repede dezamăgitoare, spre dramatice de‑a
binelea : pentru cei mai puţin inspiraţi, care nu‑şi lua­
seră de‑acasă eternele sendvişuri cu unt şi salam (eu
aveam două, în ghiozdan, împachetate frumos în şer­
veţele şi bine păzite de Rege), ziua a însemnat, pe
lângă frigul muşcător care ne‑a torturat tot timpul, şi
o foame cruntă şi de nealinat cu „pacheţelele“ pe care
tovarăşa şi un domn necunoscut le împărţeau din lăzi
de plastic la fel cu cele din brutării : sendvişuri cu
salam verde şi pâine acră, vestitele napolitane Cindrel,

50
uscate iască, şi câte o sticlă de Brifcor cu bine ştiutele
depuneri suspecte de pe fundul sticlei. Apoi, nu mai
ştiu de unde, au apărut şi scurteicile albe din material
sintetic, care imita blana de miel, şi prin care frigul
ajungea direct în oase, de parcă nu purtam altceva
decât cămaşa albă de pionier. Urcaţi pe ghizdurile ude
ale fântânilor, la un semn al unui tovarăş, trebuia să
începem să agităm ceva, parcă nişte panglici albe, şi
să facem asta mult timp, până nu ne mai simţeam bra­
ţele ridicate deasupra capetelor. De câte ori cineva se
plângea, tovarăşa arăta spre cuplul de balerini care
dansau undeva în faţă, în costumele de nailon imacu­
lat, ca nişte mari lebede eşuate pe întinderea albă. Da,
situaţia noastră era simţitor mai bună, dacă te uitai la
pielea vânătă a balerinei şi la cum se repezea, la răs­
timpuri, într‑unul dintre autobuze, ca să se încăl­
zească, întorcându‑se apoi în fugă la partenerul ei
pentru a repeta mişcările. Dansul lor avea ceva din
graţia nespusă a Regelui când, slujindu‑se de bastonul
lui fermecat, zbura pe deasupra capetelor adversari­
lor, transformându‑se, pentru o clipă, într‑o fâşie pre­
lungă de lumină strălucitoare. De altfel, Regele era
peste tot, îşi exersa săriturile spectaculoase pe ghiz­
durile dantelate, peste capetele pionierilor care agi­
tau panglicile, trecea prin jerbele de apă aproape
îngheţată a fântânilor fără să se ude. Dar, pe măsură
ce timpul trecea şi parcă şi frigul se mai înmuiase,
probabil datorită faptului că ne mişcam continuu, fără
pauză, de atâta vreme, un gând îngrozitor a început
să‑mi încolţească în minte : dacă cineva, profitând de
absenţa noastră, umbla nestingherit prin autobuze,

51
răscolindu‑ne ghiozdanele şi şterpelind te miri ce ? (Se
întâmplau curent astfel de lucruri la şcoală şi de obi­
cei făptaşul era prins, dus de tovarăşa de urechi în
faţa clasei şi obligat să înapoieze lucrul furat). Dacă...
Regele ar fi dispărut ? Ce aş fi spus acasă, părinţilor,
despre faptul că luasem cartea cu mine ? Dar bunicii
lui Gabi ? Cum putusem să nu mă gândesc la asta ?
Timpul până la sfârşitul festivităţii a fost o eternitate
îngheţată şi pustie, un fel de Infern al copiilor care nu
ascultă de părinţi şi de tovarăşa, care nu sunt respon­
sabili şi vor fi, fără îndoială, duşi de urechi în faţa cla­
sei şi judecaţi de şeful ei, de tovarăşele învăţătoare şi
directoare – şi, cel mai rău, de Rege însuşi, care nu
avea cum să ierte una ca asta. La final, m‑am repezit
îmbulzindu‑mă laolaltă cu ceilalţi colegi spre auto­
buze şi, în scurt timp, mă aflam pe scaunul de vinilin
rece unde mă aştepta ghiozdanul portocaliu, larg des­
chis. Într‑o secundă, toate întâmplările Regelui mi
s‑au derulat cu o viteză ameţitoare prin minte şi toate
cohortele de demoni din mitologia chineză m‑au luat
cu asalt. Fireşte că Regele stătea bine mersi în ghioz­
dan, cu zâmbetul lui batjocoritor dintotdeauna. Dar
era singur în ghiozdanul gol : nici urmă de sendvişu­
rile cu salam. Niciodată nu mi s‑a părut mai impresi­
onantă postura lui războinică, mai plină de şiretenie
figura lui alungită. Era un învingător.

În 1994 abia intrasem la liceu când prietenii noştri

au ales din nou calea exilului (mai plecaseră o dată,
imediat după Revoluţie, în Germania) : de data aceasta,
unul permanent, căci trăiesc şi azi în Canada. Ultima

52
vizită în casa din Bulevardul Gloriei se va lega defi­
nitiv pentru mine de imaginea dezolantă a cărţilor
aşezate în lăzi de lemn, pe iarbă, prin care din când
în când un trecător mai răscolea fără chef, alegând
într‑un final vreun volum prăfuit, pentru o sumă deri­
zorie. Într‑una dintre lăzi, cu colţurile îndoite şi
decolorate de ploaie – cele câteva cărţi din seria aven­
turilor Regelui‑maimuţă. Am plecat cu o sacoşă de
cărţi, îmi mai amintesc doar de cele trei volume ale
Celui mai iubit dintre pământeni şi de ediţia BPT a
lui David Copperfield, dar pe Rege l‑am lăsat acolo.
Mi se părea, pur şi simplu, că nu venea de‑acolo, din
copilăria noastră, ci din alta, alcătuită din imagini la
fel de ponosite şi decolorate ca orice carte pentru
copii din comerţul socialist.

53
 Revoluţia franceză a copilăriei
Andrei Stipiuc

Nu ştiu câte tratative a dus bunică‑mea cu tatăl

celui mai bun prieten de şcoală şi de joacă, însă prin
’86, după o zi plină de orele gri cu tovarăşa învăţă­
toare, trântisem ghiozdanul cât colo şi, ca înaintea
unei icoane interzise, îngenuncheasem în faţa primei
reviste Pif, sosită din Franţa. Nici nu cred că ştiam
foarte bine unde era Franţa asta, eram sigur doar că
pachetul venea de foarte departe şi că, nu se ştie cum,
printr‑un mare mister al adulţilor, reuşise să ajungă la
mine.
Revista era o încântare a simţurilor, nici un alt
almanah de pe rafturi nu avea hârtia aceea specială,
nici un tipar nu mai produsese asemenea culori vii.
Şi mai ales o provocare intelectuală. Încet‑încet, per­
sonajele haioase au început să mă înveţe limba fran­
ceză, mai întâi timid, intuitiv. Apoi, când o persoană
mai mare din anturajul celor două familii norocoase,
atrasă şi ea de frumuseţea revistei, confirma sensul
vreunei replici, mă întorceam la bula aceea cu scris şi
mai învăţam cum să folosesc un anumit cuvânt sau o

54
anumită propoziţie în franceză. Apoi am deprins să
disting, prin semnele grafice specifice, când un per­
sonaj transmitea o vorbă celorlalte sau când gândea
ceva – o distincţie vizuală care ar fi atât de utilă în
realitate ! Şi să nu uit că abia după câteva luni am învă­
ţat codificarea pentru înjurături ! Pentru ca, la urmă,
să desigilez jucăria‑cadou din fiecare număr. Era atât
de tembelă, dacă mă gândesc acum... n‑avea nimic
„educativ“ ca jucăriile româneşti, cu atât mai putin
pretenţia de a fi altceva decât era ; sărea din tiparele
plasticului sau cauciucului care se găseau pe aici, era
altfel făcută ; avea un singur scop : amuzamentul.
Mă aşteptam ca prietenul Andrei, care adunase
deja o colecţie impresionantă de numere înaintea
mea, să vadă în apariţia sa lunară un lucru banal, însă
nu era aşa. Revista îţi trezea mereu interesul, fie con­
tinua, „în foileton“, povestea personajelor preferate
din benzile desenate, fie îi punea pe Pif şi Hercule,
pe Discipol şi pe Maestrul Leonardo, pe fantoma
Arthur sau pe calul Horace să întâlnească noi şi noi
aventuri. Împărţeam acum cu Andrei aceeaşi cheie
spre o lume în care ceilalţi copii din cartier sau de la
şcoală, poate chiar din întregul Iaşi, nu aveau acces –
sau aşa credeam – şi păstram secretul cu străşnicie.
Pe lângă atâta bucurie, un singur lucru îţi lăsa un
gust amar : în paginile sale se promovau reclame la
jucării, alte zeci de reviste, magazine, librării, cinema­
tografe, de care, ma gândeam cu regret, copiii de
acolo se puteau bucura oricând, în orice zi şi la orice
oră. Pozele lor îi arătau astfel – veseli, sănătoşi, cu
haine colorate şi cu părinţi care părea că le îndepli­
neau toate dorinţele.

55
 Aşa că ne consolam şi aşteptam mijlocul lunii, când
apărea noul număr. Atunci ne retrăgeam pentru o
zi‑două, să sorbim noile întâmplări desenate. Şi ce
copil nu ar fi vrut ca, în loc să se întoarcă la persona­
jele istorice, halatele albe şi trusele de traforaj, să se
piardă în lumea lui Pif nu pentru două zile, ci pentru
o eternitate ?

*
*   *
Mi‑am adus aminte de Pif când am văzut numerele
de colecţie rămase la ai mei în debara. Şi m‑am hotă­
rât să le salvez, să le digitalizez, să devină nemuri­
toare. Însă nu am mai făcut acest lucru. Ştiu că
impor­tante au fost trăirile şi emoţiile pe care le‑au
stârnit atunci aceste reviste. Dacă le‑aş transforma
acum în biţi, ele nici n‑ar mai povesti, nici n‑ar mai
prevesti nimic, aşa cum au făcut‑o cu câţiva ani îna­
inte ca libertatea să sune la uşă.

56
 Pantofii mei de viconte
Dumitru Ungureanu

Împlinisem 14 ani în martie, iar prin mai, cred,

căpătasem primul buletin de identitate. Cu ocazia asta
reuşisem performanţa să rup în coate şi genunchi fru­
mosul meu costum de culoare verde‑închis, cel purtat
cu mândrie la poza oficială, făcută de un domn necu­
noscut, în incinta dispensarului unde ni se recoltase
o seringă de sânge ca, supus microscopicelor analize
de laborator, să fie depistate eventuale boli. Mă plim­
bam ţanţoş pe bicicleta lui tata, simţind că legitimaţia
din buzunarul interior al hainei îmi conferă – tradus
în termeni corespunzători vârstei actuale – o identi­
tate proprie, dacă nu un statut social nou. Pocinogul
mi se întâmplase tocmai în mijlocul satului, pe drumul
ce traversa Poiana (agora locală). Am căzut ca Lucien
Leuwen de pe bidiviu, când penetra un oraş de gar­
nizoană cu regimentul său de cavalerişti încrezuţi. Pe
atunci nu atribuiam evenimentelor semnificaţii tulburi
sau înţeles premonitoriu. Mai apoi, sub avalanşa lec­
turilor aplicate, am început să mă joc de‑a oracolul
din Dămăroaia, cu rezultate incerte, dar posibilităţi

57
nenumărate. Din fericire, mai toate decriptările s‑au
topit în negura uitării ; numai pe câteva le‑am trans­
pus în vreo pagină de proză. Ca să nu fiu taxat drept
ficţionar impenitent, iată ce franjuri şi scame am extras
din ruptura costumului verde.
14 ani este vârsta la care puţini băieţi devin băr­
baţi, dar destui (practic, majoritatea) au prima decep­
ţie în dragoste. Amorezat lulea de‑o fată cu păr blond
şi ochi căprui, pluteam prin ceruri când se uita la mine
altfel decât cu interes dictat de anosta colegialitate,
vreo nelămurire de importanţă şcolară. Nu mai reţin
dacă mă observase călărind viteaz bicicleta pe drumul
prăfuit ; sigur e că eu o văzusem şi prinsesem aripi. O
piatră nesemnificativă ca mărime se strecurase, fără
să mă întrebe, sub roata din faţă – şi uite‑mă în pos­
tura eroului stendhalian la intrarea în târgul ce urma
să‑i ofere şansa iubirii ! Nu citisem romanul francezu­
lui, nici nu eram nou venit în localitate, iar domni­
şoara pricepută în sucitul liniei fireşti a devenirii
bărbătoase (după mine au urmat destui) îmi era
colegă de clasă şi înghiţea periodic smotoceala veci­
nului care ocupa banca din spate, adică eu ! Departe
de interpretări psihanalitice ulterioare, puştanul potic­
nit la prima tresărire conştientă a erosului masculin
bravase naiv, fără să simtă jena situaţiei. Nu‑i sigur că
ambiţia l‑a făcut să întrupeze, câteva săptămâni apoi,
pe domnul Vucea, ilustrul învăţător de odinioară,
într‑un rol ce culesese elogii profesorale şi invidia
colegilor din clasa a şaptea. Invidia se datora faptului
că, deh !, jucasem într‑o piesă de teatru pusă pe scenă
de elevii clasei a opta, adică mai mari cu un leat ca

58
noi. Maturitatea e totul, spunea Shakespeare, nu ? Ce
copilăreală, zic azi, copilăros adult. Dar ce orgolii tur­
bulente la vremea respectivă !
N‑o să pomenesc de‑al meu.
Mama asistase la serbarea de sfârşit de an şi nu
fusese nemulţumită de mine. Presupun însă că trăise
o ruşine de nedescris, fiindcă un amănunt scădea pre­
staţia mea teatrală. Nu găurile din cot şi genunchi,
migălos eliminate cu aţă neagră, nici pălăria cu boruri
ascuţite, gen vânătoresc, împrumutată de nu ştiu unde,
nici mustăţile, nici barbişonul din lână, lipite cu cocă
de profesorul Rădulescu, „regizorul“ reprezentaţiei, ca
să par mai impunător, nici vocea îngroşată la maxim
cu ajutorul unor ghemotoace de cârpă împinse între
măsele şi obraji, urmare a indicaţiilor tehnice primite
de la îndrumător, nu astea incitaseră exigenţa geni­
toarei. Ci încălţările : o pereche de tenişi jalnic dezli­
piţi, unica încălţăminte cât de cât întreagă pe care o
deţineam la momentul acelei serbări ! Mai aveam o
pereche de ghete de iarnă, brutal peticite la călcâie şi
cu talpa lipită de cinci ori, dar cum să le fi purtat vara ?
Moda bocancilor punk ori heavy‑metal nu pătrunsese
încă la noi, iar celebrele cizme de armată n‑ajungeau
oştirii noastre, darmite să fie distribuite contra cost
poporului muncitor, dornic de asemenea ciubote,
cum s‑a întâmplat în anii liberalizării preţurilor post­
comuniste !
Afrontul odată receptat în plinătatea sentimentului
mortenăresc (de la Morteni, comuna de baştină) al
maternităţii, generând o amărăciune inconfortabilă,
greu de combătut, mama a luat hotărârea straşnică să

59
mă doteze cu pantofi noi, în ciuda opoziţiei lui tata,
ale cărui opinii despre picioarele mele în permanentă
creştere difereau diametral de‑ale consoartei. Drept
care, la proxima ocazie, cinstita femeie a deturnat din
bugetul familial suma de 100 de lei (semnificativ fap­
tul că valoarea leului actual e aproximativ aceeaşi !)
şi mi‑a înmânat‑o fără ceremonie, dar cu dispoziţii
precise şi definitive. Anume, trebuia să merg la
Găeşti, oraş‑magnet al năzuinţelor noastre confuze.
Acolo era un magazin de încălţăminte, în centru,
aproape de statuia Soldatului Necunoscut de la 1916
(azi înconjurată de blocuri, ca să nu fie remarcată). În
magazin se găseau pantofi, circa 70‑80 de lei pere­
chea. Dintr‑aceia să probez şi, dacă nu mă strânge
vreunul, să‑i plătesc şi să am grijă nu cumva să‑i
pierd de pe portbagajul bicicletei, la întoarcere, cale
de 12 kilometri, drum de ţară. Restul puteam să‑l chel­
tuiesc după pofta inimii, la bâlciul de Sânt‑Ilie, patro­
nul urbei. Bâlciul era prilejul excursiei mele la oraş, altfel
sămânţă de nădejde pentru foarte mulţi locuitori ai
satelor din jurul Găeştilor, a căror unică distracţie şi
ieşire la lumina lumii consta în mersul la comédii, circ,
panarame, bărci, tras la ţintă sau fotografie „la minut“.
Am luat banii cu seninătate, am umflat roţile bici­
cletei şi, fără să aştept vreun coleg, văr, prieten, am
plecat glonţ la oraş, oprindu‑mă direct în... Librărie,
în unica Librărie, doldora de rafturi şi mese gâfâind
sub cărţi. Clădirea aceea există şi azi, se comerciali­
zează acolo telefoane şi fleacuri postindustriale. Acum
e împărţită în mai multe încăperi, atunci avea una sin­
gură. Şi era visul meu secret, Paradisul către care

60
năzuiam, naosul unde mă vedeam făcând mătănii, dar
nu şi altarul predestinat oficierii slujbei. Nu pot să uit
lumina acelei amiezi de 20 iulie 1970 când, după ce
am pătruns curajos în camera uşor răcoroasă, cu miros
de cerneală şi mucegai, m‑am oprit, indecis asupra
minunii pe care – puteam, aveam bani ! – să o cum­
păr. Erau sute de cărţi necitite, erau zeci de coperte
atractive, erau nenumărate nume necunoscute. Ce să
aleg ? Cine să‑mi arate titlul esenţial, autorul potrivit,
opul de păstrat o viaţă şi de lăsat moştenire generaţiei
următoare ? La masa cu rol de birou de gestionar se
aflau două femei. Discutau fără să mă bage în seamă,
iar eu nu le‑am acordat nici cea mai mică atenţie. Nici
n‑am avut când.
Expuse pe‑o tăblie, în linie frântă precum scara
unui templu mayaş, patru volume masive, legate ele­
gant, nu broşate, pe coperte cu ilustraţii rococo intens
zugrăvite, mi‑au captat privirea şi mi‑au tăiat răsuflarea.
Titlul mi‑era cunoscut, autorul, de asemenea : Vicontele
de Bragelonne – Al. Dumas. Ştie tot cititorul despre
cine şi despre ce e vorba, nu mai pocnesc apa în piua
paginii. Traducerea o semna Pericle Martinescu, edi­
ţia purta numărul II, editura se chema Albatros, ilus­
traţia o făcuse Albin Stănescu. Recitesc, prin ochelari
aburiţi, colofonul :

Redactor : Alexandra Timpău

Tehnoredactor : Constanţa Vulcănescu
Apărut 1970. Comanda nr. 9920. Hârtie semivelină de
63 g/m2. Format 540x840/16. Coli de tipar 34,5. C.Z.
pentru bibliotecile mici 8R‑31.

61
 Tiparul executat sub comanda nr. 195 la Combi­
natul Poligrafic „Casa Scânteii“, Piaţa Scânteii nr. 1,
Bucureşti – Republica Socialistă România.

Nu cred că mi‑a fost hărăzită bucurie mai mare,

nici n‑am demonstrat o inconştienţă mai cruntă ca‑n
momentul în care am strâns volumele la piept şi le‑am
depus pe tejgheaua librăresei. Mă uit şi azi cu emoţie
netrucată, incomplet ascunsă ori mânjită de pojghiţa
transparent autoironică, la cele patru cărămizi demne
de orice bibliotecă mare, nu mică, nici insignifiantă,
cum era cea încropită de mine sub masa pe care îmi
rezolvam temele matematice şi scriam primele rânduri
de proză... memorialistică. S‑au păstrat binişor de‑a
lungul acestor 43 de ani, prin diversele locaţii unde
mi‑am aşezat comoara. Starea lor fizică este accepta­
bilă. Cartonul copertelor, ros pe canturi, e neted în
totalitate. Cotorul legat în pânză cerată nu‑i rupt, nici
şters de vreme. Cerneala aurie, imprimată ca titlu pe
latul cantului, străluceşte vag, uneori vioi la soare.
Tăietura foilor a prins culoare gălbuie de la şederea
în raft, insaţiabil şi resemnat acumulator de praf. Dar
praful nu s‑a depus între file, nu se scutură nimic la
răsfoire, mirosul e curat, de hârtie tipărită, nu‑mi
îmbâcseşte nasul, nu‑mi stoarce lacrimi, nici nu mă
gâdilă, să strănut.
Oare de când n‑am recitit romanul ăsta ? Nu exa­
gerez dacă scriu că de patru decenii ! Fiindcă prima
lectură nu mă umpluse de emoţia Celor trei muşche­
tari, iar a doua nu‑mi stârnise freamătul continuării
După douăzeci de ani, am parcurs şi‑a treia oară

62
aventurile băiatului de muşchetar‑conte, în vacanţa
întâiului an de liceu, când petreceam vara la umbră,
sub mărul din faţa casei, în loc să umblu pe cărări de
munte, eventual cu desaga lui Calistrat Hogaş în
cârcă... Niciodată n‑am gustat savoarea celor două
romane precedente. Epica mi se părea greoaie, „aven­
turile“ inexistente, personajele străine, femeile imposi­
bile, muşchetarii decorativi, Regele Soare imbecil. Şi
n‑am ezitat când amicii mă întrebau despre masiva
tipăritură : le recomandam categoric să nu piardă vre­
mea, cartea n‑are decât calitatea de‑a fi multă... Criticul
literar, vedeţi, se manifesta precoce necruţător ! Totuşi,
n‑am regretat vreodată cheltuirea banilor, iar faptul că
n‑am vândut‑o la vreun anticariat până‑n prezent...
Vă imaginaţi ce primire triumfală mi s‑a făcut acasă,
când m‑am întors cu o pereche de (alţi) tenişi, valo­
rând 15 lei, achiziţionată la o tarabă din bâlciul mul­
ticolor ? Orice vă imaginaţi, e posibil. Educaţia mea
elementară includea aproape zilnic o doză de bătaie,
conform îndelungatei tradiţii rurale ce stipulează că
acolo unde părintele loveşte, carnea copilului creşte !
Pot să jur că aşa era : sub acţiunea hrănitoare a băţu­
lui de corn, de gutui, de zarzăr sau de salcâm (aluni
nu se prinseseră pe moşia satului), epiderma îmi zvâc­
nea brusc în două protuberanţe roşietice, numite şi
urme de bună purtare în limbaj colocvial. Mama, nu
lipsită de simţ estetic, mi‑a administrat obişnuita
corecţie cu nuiaua, în variantă light, opţiune dictată
pesemne de conştiinţa faptului că alte resurse finan­
ciare se iveau la orizont taman spre toamnă, când cir­
cula zvonul că se va plăti munca prestată la CAP până

63
la jumătatea anului. Cu totul surprinzător pentru mine
şi aşteptările generate de‑o lungă deja serie de con­
fruntări pe teme de interes comun, tata n‑a binevoit
să‑şi arate superioritatea strategică şi musculară, scu­
tindu‑mă de plăcerea încasării plictisitoarelor mângâ­
ieri de curea. Mulţi ani mai apoi am înţeles de ce, când
l‑am găsit citind el însuşi unul dintre volumele duma­
siene. Aşezat pe un scăunel cu trei picioare, la gura
sobei cu plită, prin a cărei uşă deschisă evacua fumul
ţigării Mărăşeşti, suflându‑l spre jărăgai, tata şi‑a reve­
lat brusc latura cărturărească. În ziua aceea de 20 iulie
1970, când sosisem acasă leoarcă de năduşeală şi mă
zvântam sub nuiaua de salcie, gingaş mânuită de
mama cu agerime, părintele meu m‑a privit cumva
dezolat şi a cântărit volumele, nedeschizând vreunul.
Apoi a privit melancolic tenişii de culoare albastră, cu
şireturi albe şi cheutori prevăzute cu inele metalice.
Trăsnea mirosul de cauciuc, iar lipitura branţurilor
promitea viaţă lungă, cam până la bâlciul următor, de
Sântă‑Măria mică, pe 8 septembrie.
Mama, exasperată de muţenia mea ce trăda vino­
văţie, m‑a întrebat, exagerând puţin disperarea :
„Cu ce‑o să umbli încălţat la toamnă, când o fi
noroiul ăla mare ?“.
Drumul principal (de cele lăturalnice nici nu mai
pomenesc !) spre şcoala comunală nu suferise jigni­
rea asfaltului, iar pietrişul adus cu trudă de atelaje
dotate cu maxim doi cai putere se topea instantaneu
în şleau. Forţe ancestrale acţionau, adeverind parcă
scrisa poetului : „cum veniră, se făcură toţi o apă
şi‑un pământ...“.

64
 Bietele mele încălţări ! Obşteasca dezlipire la înche­
ieturi era inevitabilă, ca şi ferestruirea pe conturul
unghiei de la degetul cel mare. Tata le arătă nepăsă­
tor şi răspunse în locul meu :
„Cum cu ce să umble, fă ? ! Cu pantofii de viconte !“.

65
FILME
 Traducător de suspine
Dan Doboş

Povestea asta n‑are nici o noimă dacă nu vă spun

că am copilărit într‑un bloc construit în buza mahala­
lei care se întindea de pe malul Bahluiului, urca pe
şoldul dealului Palatului şi se sfârşea sub Piaţa Unirii.
Apartamentele din turnul B6 fuseseră împărţite, după
criterii comuniste, unor categorii cât mai variate de
oameni ai muncii, rezultatul fiind un amestec domes­
tic de actori, neurochirurgi celebri şi universitari renu­
miţi cu şoferi, casnice, miliţieni, muncitori... Noi,
copiii, eram vreo douăzeci şi şapte, născuţi cu toţii
între 1966 şi 1970 şi sortiţi de o anomalie demografică
să fim exclusiv băieţi. Acolo, în marginea mahalalei,
am auzit prima dată melodiile cu care face astăzi
Mărgineanu furori, am învăţat să înjur jumătate de oră
fără să mă repet, am acceptat că nu există nici o bătaie
la care doar să dai şi că un adevărat câştigător trebuie
să ştie să şi încaseze, dar am deprins şi dragostea de
carte. Fiindcă nu era nevoie să fii cine ştie ce filosof
ca să îţi dai seama că destinele noastre aveau să fie mai
târziu la fel de diferite ca şi familiile din care proveneam.

69
Dacă un pitic hain nu mi‑ar ostoi pofta asta susu­
rându‑mi în ureche că s‑ar putea să fiu greşit înţeles,
aş scrie romanul copilăriei mele. Dar cine ar publica
oare o carte a cărei acţiune să se desfăşoare în comu­
nism şi în care să fie lumină şi bucurie ?
Ni se alăturau o mulţime de alţi băieţi care locuiau
în casele dimprejur, rezultatul fiind adesea un cata­
clism sonor ce producea efecte la limita bunului‑simţ,
cât eram mai prichindei, iar mai apoi chiar a legii.
Dintre prietenii mei de atunci, destul de mulţi au apu­
cat să‑mi povestească de la mititica. Zâmbesc amar
când trec pe lângă maidanul dintre blocuri unde, pe
vremea copilăriei mele, chiar şi cele mai aprige buru­
ieni sucombau sub elanul tenişilor de Drăgăşani care
fugăreau toată ziua o minge de treişcinci, că de Artex
n‑aveam bani. Astăzi, praful măcinat odinioară de
picioarele noastre, colbul galben pe care îl ştiu încă
a fi acolo, e sclavul gunoaielor şi al scaieţilor. Zvonul
pasiunilor arse în nenumărate miuţe e de mult vânt
de larguri, vorba lui Teodoreanu.
Nu ne era străin nimic din ceea ce se putea considera
distracţie în ultimii ani ai comunismului. Mergeam la
concerte la Sala Sporturilor, la stadion, mai săream
gardul la Teatrul de Vară, până când am constatat că
e mai ieftin şi mai comod să strecori câţiva bănuţi în
mâna controlorului de la intrare. Îmi aduc aminte că
unul dintre noi zdrăngănea la o chitară, ocazionând
dispute aprige între folkişti, rockeri şi cei care agreau
muzica disco. Mie îmi plăceau Vangelis şi Kraftwerk.
Aveam desigur şi excese. De pildă, am fost ame­
ninţat cu bătaia şi cu o reclamaţie serioasă la liceu

70
după ce am ignorat rugăminţile fierbinţi ale femeii
care vindea ziare în clădirea Casei Cărţii să nu o mai
întreb de două ori de pe zi dacă nu cumva a primit
Almanahul Anticipaţia. Cum de ce de două ori pe zi ?
Fiindcă se primea marfă dimineaţa şi mai pe la prânz.
Or, pentru mine era important almanahul ăla, fiindcă,
o să vă vină sau nu să credeţi, deşi eram singurul care
îşi permitea să şi‑l cumpere din banii de buzunar, nu
îl citeam numai eu. Aveam o groază de prieteni ama­
tori de SF.
Ne ridicaserăm deja băieţandri când a început
moda video‑urilor. Cred, de altfel, că de prin ’86‑’87
am început să ne vedem mai rar. Unii aveau prietene
şi nu mai dădeau pe‑afară decât după ce le plimbau
pe ici pe colo, vreo doi chiar s‑au însurat, dar cei mai
mulţi erau cambuzaţi fie la o partidă de rummy care
nu se mai termina, fie prin apartamentul vreunui
norocos căruia îi plecaseră părinţii de acasă şi care
putea organiza un video.
Video‑ul avea o reţetă simplă : trebuiau plătite gazda
şi închirierea aparatului. Ca atare, oricine avea ceva
bani era invitat. Cu cât mai mulţi, cu atât mai bine !
De cele mai multe ori, nu prea aveai de ales. Te uitai
docil la toate filmele, fiindcă dăduseşi bani şi nici unul
dintre cei prezenţi nu era dispus să renunţe la vreo
casetă sau la vreun minut din cele plătite. Nu conta
că le mai văzuseşi sau că multe ţi se păreau stupide !
Îndurai ! E drept că mai era o constrângere : dacă ple­
cai, pierdeai locul cât de cât decent, de unde se vedea
tot ecranul televizorului şi pe care îl obţinuseşi adu­
când un kil de vin gazdei. Cine pleacă la plimbare...

71
 După câteva experienţe la limita patologicului (men­
tal, dar şi respirator, fiindcă se fuma Carpaţi în draci),
prin 1987 am decis împreună cu alţi amatori de filme
nonbrusli să organizăm o vizionare decentă, cu mai
puţini cetăţeni şi cu o listă de filme controlată strict.
Mi‑aduc perfect aminte că am reuşit să includ două
filme pe care le ştiam pe dinafară, Terminator şi
Return of the Jedi, dar şi, ca element de noutate, Dune
al lui David Lynch, despre care auzisem de la amicii
de la Quasar cum că ar fi genial. Indiferent însă cât
ne‑am străduit, nu am reuşit să adunăm destui oameni
pentru a plăti chiria aparatului. Când auzeau ce vrem
să privim, fără Rambo‑Rocky şi fără Bruce Lee sau
Cichicean, cum îi zicea toată lumea lui Jackie Chan,
prietenii se declarau fie lefteri, fie ocupaţi. Am încer­
cat să mai negociem, am inclus în meniul cultural şi
două comedii ale lui Mel Brooks, degeaba ! Şi atunci,
cei mai mari dintre noi, studenţi deja, au făcut sacri­
ficiul suprem : şi‑au adus şi prietenele la video, un
compromis uriaş după standardele locului şi ale momen­
tului, cu promisiunea că vom avea şi casetele cu
Pasărea spin. Fetele aveau bani. Ne‑au rămas şi pen­
tru o navetă de bere !
În ziua cu pricina, ne‑am adunat de pe la ora patru.
Pe fete le ştiam. Una fusese la liceu cu mine, iar cu
celelalte două vorbisem câte puţin de câteva ori când
ne întâlniserăm prin oraş. Toate trei erau studente şi
priveau puştiul de şaptesprezece ani care eram atunci
cu o oarecare condescendenţă. Erau foarte bine dis­
puse. Ne‑am aşezat cu toţii pe unde am apucat şi am
început vizionarea.

72
 După Return of the Jedi, una dintre ele a zis că ar
merge şi un film ceva mai romantic. A urmat însă
Terminator, care a generat nişte discuţii destul de
aprinse privind călătoria în timp. Ca mare specialist,
am intervenit, spunând că traducătoarea (Margareta
Nistor, evident) greşise interpretarea unor replici.
Totul s‑a încheiat cu promisiunea că, după ce vedem
şi Dune, căutăm ceva romantic. Stupoare şi blesteme !
Dune nu era tradus. Mai de voie, mai de nevoie, ca
să urmărim totuşi filmul acela de care făcusem rost cu
mare greutate, a trebuit să mă angajez că voi traduce
eu. Ceea ce am şi făcut, primind chiar laudele dom­
nişoarelor, care nu au ezitat să îşi decline competenţa
la limba engleză.
Pe urmă au spus iarăşi că ar vrea ceva romantic,
Pasărea spin poate ?
Cu inimile crâmpoţite de perspectiva de a vedea
vreo şase ore de film despre un popă, am sărit la
comediile lui Mel Brooks. Drept pentru care fetele au
luat câte două beri (ce vremuri !) şi s‑au dus în bucă­
tărie, declarându‑se depăşite de umorul americanului.
Cert este că, în momentul în care s‑au întors, eram
disperaţi. Nu mai aveam decât Pasărea spin ! Într‑o
doară, unul dintre prieteni a luat caseta cu Dune şi a
văzut că pe ea mai era un film. Nu mai ştiu cum se
chema, dar titlul conţinea cu siguranţă cuvântul „pasi­
une“. Fericit nevoie mare, a băgat din nou caseta, a
pornit filmul şi... stupoare ! Era porno.
Mie, să‑mi cadă tavanul în cap ! Bietul amic a înce­
put să bâjbâie pe la butoane, alţii doi se tăvăleau de
râs... Într‑un târziu, au reuşit să oprească filmul şi,

73
cumva, peste încăpere s‑a lăsat o tăcerea grea, din
care (biet copil !) eu am distilat doar certitudinea că
urmează să vedem Pasărea spin.
„Auzi, dar ia lasă, că eu n‑am văzut niciodată“, a
zis una dintre studente.
Ne‑am uitat cu toţii la ea interzişi ! De fapt, nu chiar
toţi, fiindcă, spre stupoarea mea, am constatat că şi
celelalte fete o aprobau. Clătinând discret şi mut din
cap, dar o aprobau. A pornit filmul şi, culmea, după
scena hardcore de la început acţiunea se mută într‑o
clădire de birouri unde un tip vine la serviciu şi se
angajează într‑o discuţie cu secretara.
„Ce zice ?“, aud din spatele meu glasul uneia dintre
fetele care stăteau pe canapea.
Realizez brusc că filmul nu e tradus. Cine ar tra­
duce un film porno ? Îmi înghit cuvintele şi mă prefac
concentrat.
„Ce zice ?“, aud glasul aceleiaşi fete, care, pentru
persuasiune, îmi bagă şi un şpiţ între coaste.
Traduc o vreme dialogul benign şi aproape că îmi
iau de‑o grijă, când actriţa de pe ecran şopteşte suav :
„I want you to fuck me“. Şi, ca într‑un coşmar, se
repetă secvenţa şpiţ‑întrebare :
„Ce zice ?“.
Ce naiba să fac ? Nu îndrăzneam să traduc exact,
m‑am înroşit îngrozitor şi am bâiguit ceva în care cel
mai tare cuvânt era penetrare. Dar şi pe ăla l‑am ros­
tit aşa de speriat, că abia s‑a auzit. Asistenţa a explo­
dat în râs, eu am protestat împotriva unei manipulări
evidente, dar am rămas iarăşi uimit, fiindcă fata chiar
nu ştia ce zisese fufa de pe ecran. În anii aceia, fără

74
internet, fără filme americane necenzurate, cuvântul
ăsta care ne stă astăzi pe limbă atât de des nu era
foarte cunoscut. Eu îl găsism într‑o carte şi îi deduse­
sem înţelesul din context, fiindcă în dicţionar nu era.
Una peste alta, am tradus neaoş jumătatea de film,
stârnind ropote de aplauze şi chiote care au trezit
vecinii. Mai ales că, din motive care nu‑mi sunt clare
nici acum, tipa de pe ecran insista să îl ghideze pas
cu pas pe şeful ei întru împlinirea plăcerilor trupeşti
şi descria cu lux de amănunte şi ceea ce simţea,
făcând pauze din vorbit doar ca să geamă. La final,
eram aşa de prins, că traduceam şi gemetele. Nici nu
ne‑a mai trebuit video după aceea. Din motive evi­
dente, cel puţin pentru noi, băieţii.
Evenimentul a rămas însă de poveste şi de atunci
nu prea am mai avut de ce să plătesc la video, chit că
nu am mai tradus niciodată un film porno. Oamenii
au descoperit că existau o mulţime de casete netra­
duse, la care nu se uitase nimeni până atunci.
Îmi aduc perfect aminte de gândurile cu care m‑am
dus atunci acasă. Mă rog, pe lângă cele care se înghe­
suie în mintea oricărui băiat de şaptesprezece ani care
se uită la un film porno... Mă gândeam ce noroc am
avut să pot dispune atât de limbajul mahalalei, cât şi
de cunoştinţele de engleză. În anii în care sintagma
„best of both worlds“ nu era motto pentru Hannah
Montana, o copilărie ca a mea era un privilegiu.

75
 Nea Titi, Irina Margareta Nistor
şi Dirty Dancing
Ruxandra Drăgoescu

Nea Titi a intrat în familia mea tiptil, în vârful

picioarelor, şi a dispărut la fel de discret cum a intrat.
Nu mai ştiu bine ce era, prieten sau rudă. Mi‑l aduc
aminte înalt şi cu un mic defect la picior, îmbrăcat cu
blugi şi cu tricouri Lacoste. Era căsătorit cu o doamnă
pe nume Gabriela şi avea un apartament larg şi spa­
ţios în centrul Buzăului. Lucra în străinătate, în ţările
arabe, în construcţii ; acasă la el avea tot felul de
obiecte magice : un ventilator‑lustră care mă atrăgea
nespus, pentru că era aurit şi îmi dădea impresia de
opulenţă, şi o veioză sub forma unei sfere, cu raze de
plastic ce ieşeau din ea şi se împrăştiau în toate direc­
ţiile. Când aprindeai veioza aceea, se crea o feerie de
lumini ce mă încânta nespus. Ne aflam în ultimii ani
înainte de Revoluţie şi casele buzoienilor păreau trase
la indigo : o bibliotecă pe un perete, cu cărţi de toate
felurile în case de intelectuali şi cărţi cu coperţi iden­
tice în casele celor care nu citeau şi care le cumpărau
pentru decor ; Enciclopedia Literaturii Române la mine

76
în casă şi portretul lui Ceauşescu înrămat în casa unor
rude ce lucrau la Partid. Fotolii şi canapele Relaxa
Mizil. Un frigider Arctic sau Fram. Televizorul rusesc
alb‑negru. Nea Titi avea obiecte ce nu se găseau în
alte case ; regretam că nu avea jucării, neavând copii,
gen roboţi teleghidaţi sau maşinuţe cum văzusem eu
la o fetiţă al cărei tătic era important în Partid. Dar şi
noi aveam ceva ce puţini aveau în casă : fuseserăm
trecuţi, prin pile importante, pe lista cumpărătorilor
de televizoare în culori ! Şi aveam televizor color în
comuna unde locuia tata : comuna natală a lui Chivu
Stoica, o comună mai cu moţ, în primul rând pentru
că avea uliţele principale asfaltate şi un spital enorm,
cu un parc cu bănci şi brazi. Şi mai aveam şi o gră­
dină plină de legume, şi animale, deci mâncare bună
şi din belşug, lucruri foarte importante în acele vre­
muri.
Nea Titi aprecia cum gătea mama ; toţi apreciau, de
vreme ce casa noastră era mereu plină : rudele noastre
bucureştene ne aduceau benzină, iar noi le umpleam
portbagajul cu ardei şi roşii, vinete şi cartofi. Într‑o
duminică, ai mei au pregătit un mare festin, iar mama,
nu pot să uit, a făcut friptură de raţă cu piure. Şi
pune‑te pe grătare şi mici, cartofi prăjiţi şi murături
delicioase. Mie îmi plăcea raţa : o carne atât de fragedă
şi de gustoasă, ce mi se topea în gură, iar când ajun­
geam la os îmi plăcea să‑l sug până când îi simţeam
toată măduva, toată seva, şi tata mă certa, pentru că
trag a sărăcie. Când nu mă vedea, mai făceam ceva
nepermis : înmuiam un colţ de pâine în sosul fripturii
şi continuam până când farfuria rămânea ca spălată.

77
 *
*   *
La acel sfârşit de săptămână, prin 1987 sau 1988,
nea Titi a venit cu soţia sa la noi de vineri seara, iar
tata nu ne‑a lăsat să ne ducem la şcoală sâmbătă.
Momentul era important : nea Titi împrumutase de la
cineva un video, un aparat din care ieşea doar o sin­
gură voce, piţigăiată, ascuţită, care ţi se lipea de
memoria auditivă atât de bine, încât şi acum, dacă aş
fi un calculator muzical, aş putea să reproduc vocea
inegalabilei Irina Margareta Nistor. Cu toţii ne‑am aşe­
zat pe canapelele verzi din sufragerie, ce se lăbărţau
în toate direcţiile, şi ne‑am pregătit pentru un mara­
ton de cinefili : filme western şi filme de acţiune,
Karate Kid şi filme de dragoste, şi ne‑am uitat la tele­
vizor, cu ochii lipiţi, de vineri până duminică dimineaţă,
oprindu‑ne doar ca să mâncăm şi să transfor­măm
canapelele în pat, cu toţii, la grămadă ! Sâmbătă seara
am fost avertizată că a doua zi cutia neagră va fi retur­
nată proprietarului şi că sunt ultimele filme. Unul câte
unul au căzut laţi de oboseală, soră‑mea, bineînţeles,
prima, fiind mai mică şi leneşă din cale‑afară. Pe la
12 noaptea, am început să dau şi eu semne că urma
să cedez : ochii mi s‑au făcut mici, au început să mă
usture. M‑am uitat în jur : rămăsese doar nea Titi pe
baricade : păi de, el era obişnuit cu munca grea, de
pe şantier. Am încercat să îmi ţin ochii deschişi cu
mâna, împingând un deget deasupra ochiului şi unul
sub ochi. Filmul care începuse mi se părea superb :
Dirty Dancing, un film cu o fată atrăgătoare, cu un

78
tricou scurt şi blugi mulaţi, ce ducea un pepene
într‑un loc unde lumea dansa într‑un fel deosebit.
Filmul îmi plăcea, nu puteam să adorm, dar la un
moment dat am simţit cum toţi muşchii mi se rela­
xează, o senzaţie de plăcere amestecată cu oboseală,
şi apoi, nimic. M‑am trezit a doua zi, dezamăgită : cei­
lalţi se uitau deja la ultimele filme. Nea Titi a împa­
chetat în ziar videoul şi dus a fost. Eu am rămas pe
gânduri, consolându‑mă cu ideea că urmam să mă
laud la şcoală cu ce văzusem şi cu speranţa că voi mai
avea o altă ocazie. Cum puteam eu să prevăd că peste
ani voi avea video şi DVD, televizor HD şi LCD, mp3,
psp şi Nintendo, wii şi ebook reader ? Şi că toate mă
vor plictisi şi le voi lăsa să se umple de praf, într‑un
colţ al casei ?

79
 Doi ani ponegri
Bogdan Geană

...şi părinţii, şi fraţii şi surorile

îmi erau sănătoşi, şi casa ni era
îndestulată, şi copiii şi copilele
megieşilor erau de‑a pururea în
petrecere cu noi şi toate îmi
mergeau după plac, fără leac de
supă­rare, de parcă toată lumea
era a mea.
Ion Creangă

Mama a făcut dintotdeauna cei mai buni mucenici

moldoveneşti şi am în acest sens argumente infailibile
care mă absolvă de subiectivism.
Mama fiind bucureşteancă de la Decebal încoace,
adică munteancă, la noi în familie s‑au făcut dintot­
deauna şi mucenici munteneşti, adică o cocă fiartă în
supă de nucă şi rom, un fel de supă de pui cu tăiţei,
în care – să presupunem că Sanda Marin nu ar fi fost
bărbat, adică Marin, ci Sanda – o femeie magnetizată
bine uită să arunce puiul sau îşi aminteşte prea târziu

80
că uitase să cumpere un pui sfrijit de la Gostat şi
atunci, ca să dreagă busuiocul, aruncă în apa fierbinte
sare, zahăr, miere, coajă de lămâie, esenţă de rom,
zahăr vanilat şi nucă. Ca să aleg tabăra, am jucat pen­
tru ambele, şi nu mi‑a luat mult timp să îmi fac o
părere pe care am făcut‑o publică, cu conştiinţa împă­
cată : da, opturile în zeamă sunt de toată jena.
Cum era posibil ca din cinci familii, câte împărţeam
acelaşi imobil, tata să fie singurul vrâncean ? De fapt,
cred că era singurul vrâncean pe o rază considerabilă
în Bucureşti, iar chestia asta mi se părea mult mai
hilară decât că a ajuns să se şteargă lumea la fund cu
identitatea ta vrânceană şi să te facă cu ou şi cu oţet,
adică moldovean. De‑abia aşteptam să vină 9 martie,
ca să se umple bucătăria şi casa scării de mirosul dul­
ceag de rom şi de vanilie al celor mai buni – singurii –
mucenici moldoveneşti din incintă.
Şi erau ai mei, cu totul ai mei. De fapt, problema
este că anul acela trebuia să mă intoxic iarăşi cu tru­
fandale numai că nu a fost să fie, prea îmi mergeau
toate bine, după pofta inimii, şi, ca să plătesc mai
departe bir la fericire, ceva trebuia să mai şi risipesc.
Iar sacrificiul era în mucenici. Platoul enorm, vienez,
cu faun şi fată pe marginea bolovanului, înconjuraţi
de vegetaţie, ticsit până la refuz cu opturi însiropate
şi presărate cu nucă pisată, de nu‑mi mai rămânea
decât să înghit în sec în pragul uşii lui Gogu Ponegru
şi, în loc să îi urez să‑i rămână în gât, să îl invit să‑i
mănânce cu poftă unul câte unul, până când va des­
coperi pe fundul porţelanului scena romantică cores­
punzătoare. M‑am achitat de sarcină şi am coborât

81
scările cât am putut de repede, pentru a mă bucura
acum de libertatea de a bate băşica în faţa casei până
la lăsatul întunericului, ba poate chiar şi puţin în
noapte, că doar în vârful stâlpilor pe care ne căţăra­
serăm pentru a lipi abţibilduri Pannini cu fotbaliştii
naţionalelor de la Campionatul European ardea câte
un bec, strămoşul lovit de parkinson al lui Herr Luxten.
De maşini nu ne făceam griji, ba chiar le ignoram cu
mare graţie, cu atât mai mult cu cât stăteau parcate
cuminţi pe trotuar, iar vecinii probabil că preferau să
se distreze mai departe privindu‑ne din lojele lor ofi­
ciale, de la etaj, în detrimentul tăblăraiei unei Skode
rablagite şi a două Dacii 1300 care parcă răsuflau din
ce în ce mai greu, refuzând totuşi să moară. Şi le mer­
gea bine şi alor mei, şi celorlalţi vecini, pentru că, prin
ofranda frumos mirositoare a mamei, Gogu Ponegru
era încurajat să persiste în altruisme şi să ne ajute pe
noi toţi să regresăm la capitolul aritmetică, uitând pro­
gresiv numărătoarea puricilor de la bulgari.
1986 fusese aproape în întregime anul lui, anul în
care Gogu Ponegru urcase pe val şi dintr‑odată ajun­
gea cu mâna la perele mălăieţe la care oameni capa­
bili, cu realizări socialiste notabile, nici nu îndrăzneau
să viseze. Într‑o seară, către sfârşitul primăverii, îna­
intea eliberării noastre în natură şi a fluierului de înce­
put al meciului, îl văd coborând dintr‑o Dacie 1300,
neagră, 12‑B‑157, maşină care avea să plece şi să
revină constant în acelaşi loc patru ani de zile, până
să fie înlocuită cu un Renault argintiu. Era prima lui
maşină, care, chiar dacă mie nu îmi spunea nimic îi
făcuse pe mulţi vecini să‑l vadă într‑o altă lumină.

82
Aveam mai târziu să aflu că 12‑B era întotdeauna
numărul de înmatriculare al maşinilor de securişti. Şi
nu mai durează mult şi într‑o bună seară ne trezim cu
Gogu Ponegru la uşă, care îi invită pe ai mei la un
„video“. Îmi amintesc şi acum că şocul a fost atât de
mare pentru toţi vecinii, care de când se ştiau nu îşi
aminteau să fi intrat de mai mult de două ori în casa
lui, şi atunci când aveau de reglat vreo problemă
administrativă, încât probabil de aceea au revenit în
vastele lor apartamente târziu, la crăpatul zorilor, bine
dispuşi şi degajând masiv aburi de alcool. Şi a ţinut
pelerinajul părinţilor încă o săptămână în şir, noapte
de noapte, iar în intervalul din ce în ce mai scurt pe
care îl petreceau acasă auzeam nume atât de noi, de
ciudate şi de neînţeles, că ai fi zis că toate astea
strânse cap la cap duc la o conspiraţie pusă tacticos
la cale de locatarii imobilului cu numărul 3, care,
nedibuiţi de nimeni, concep prima bombă chimică.
Nu de alta, dar mirosul de transpiraţie din apartamen­
tul familiei Ponegru devenise mai întâi proverbial, iar
mai apoi o prezenţă impregnată în fiecare dimineaţă
şi în hainele părinţilor mei. De fapt, asta cu bomba
mi‑a venit în clipa când i‑am auzit povestind despre
little weapon şi despre pasărea înspinată, a cărei
redare futuristă, neagră, metalică şi dodoloaţă ca un
zeppelin şi‑a găsit mult mai târziu corespondent în
mintea mea prin intermediul filmelor steam‑punk ce
îmi ieşeau în cale. Îmi fusese bine, atât de bine în
toată vremea asta, pentru că absenţa adulţilor mă ajuta
să mă concentrez mai mult pe viitoarea mea devenire

83
de gicăhagi, jucând pe lângă „meciurile oficiale“ foarte
multe alte meciuri de antrenament, care, contrar jocu­
rilor pe calculator de astăzi în care un sportiv supra­
antrenat ajunge la epuizare, păreau să arate lumii o
calitate pe care până atunci nu o descoperisem : eram
dotat de natură cu calităţi fizice inepuizabile. Numai
că în scurtă vreme libertatea avea să se încheie.
Mai întâi, au fost câteva zile când nimeni nu a mai
lipsit nopţile de acasă şi toată vila, în frunte cu Gogu
Ponegru, care chiar că era inginer la RENEL, găurea
de zor pereţii cu bormaşina, trăgea cabluri cărora mai
târziu le punea capişoane şi vorbea la telefon, în timp
ce cu mâna cealaltă ba umbla în spatele televizorului,
ba învârtea de zor de rotiţele de plastic, dinţate, de la
acordul fin. Nici rapidistul de tata, nici Jan, stelist de
o viaţă, şi nici Ginu, câine roşu până la moarte, nu mai
aveau de ce să se ducă pe Sofia, până la Ambasada
Bulgariei, de unde se întorceau cu o hârtiuţă pe care
erau trecute cu pixul programele lor atractive pe toată
săptămâna, pentru că deja aveam la avizier o listă
întreagă cu filmele pe care de‑acum fiecare dintre noi
le putea urmări seară de seară, comod, de pe cana­
pelele noastre din sufragerie, din bunăvoinţa lui Gogu
Ponegru, stelist de conjunctură. Aveam doctor ji bagu,
despre un doctor rus şi o femeie frumoasă care ba
sunt trişti, ba se pupă tot filmul, după care mama îşi
ştergea lacrimile doar aşa, ca să nu‑i lase urme verzi,
cum văzusem eu la statuile de tablă din nişte curţi,
pentru că pe urmă râdea tot cu lacrimi şi sughiţuri la
un gras înconjurat de gagigi mişto, mai mult dezbră­
cate, care făcea tot felul de tâmpenii, cel mai mult

84
plăcându‑mi atunci când îi căra palme în cap unui
moş pitic şi chelios. Altădată tata stătea nemişcat şi se
uita admirativ la un om foarte bine lucrat care făcea
şpagatu' pe două scaune. Seara ieşiseră pe casa scării
şi după ce tata adusese de la boxă o sticlă de vin de‑al
nostru, de la ţară, povestiseră filmul cu lux de amă­
nunte, iar Ginu încercase să le arate tuturor că şi el
poate să facă aşa ceva. Atunci tata iar a lipsit noaptea
de acasă, pentru că împreună cu Jan l‑a urcat pe Ginu
în maşina neagră de securist a lui Gogu Ponegru şi
l‑au dus la Urgenţă fiindcă îl durea rău de tot între
picioare. Vreo săptămână a zăcut aşa Ginu în casă,
timp în care nu s‑a mai dat filmul ăsta, ci altul, cu un
chinez care după ce se zgâria pe faţă de sărea sângele
pe ecran îi bătea pe toţi de numa'‑numa' şi ţipa ascu­
ţit, cam cum ţipa karatista Linda, în filmele ungureşti
de la bulgari, numai că ăsta era mult mai tare. Am aflat
că se cheamă brucele (a se citi precum regele) şi, deşi
tot nu eram prea interesat de chestiile ăstea cu filmele,
nu mi‑a trebuit mult până să mă prind că e mai bun
decât tipu' cu şpagatu', numai că ăsta murise de mult,
deci nu prea aveam cum să aflu dacă l‑ar fi putut bate.
Şi numai bine când mai aveam puţin şi începea
vacanţa de vară şi visam la un program mult mai dra­
conic de antrenament cu mingea de 35 s‑a întâmplat
nefăcutul. Într‑o seară liniştită, frumoasă, de vară,
când eram de‑abia la primul meci, iar de regulă jucam
cel puţin trei sau patru până când ieşea primul părinte
să ne spargă gaşca, o voce crizată ne ordonă să ple­
căm acasă şi să nu mai lovim maşina neagră cu băşica.
Era Gina, soţia lui Gogu Ponegru, vecina mea, pe care

85
de când o ştiam nu o văzusem niciodată altfel decât
cu un centimetru de praf rozaliu pe faţă, rujată intens
de a‑i fi zis că avea tremurici la mânuţe şi cu ochii
înconjuraţi de un passe‑partout lat, negru, de parcă
ar fi tras cu ochii pe gaura cheii tocmai când cineva
arunca un sac de cenuşă. A fost prima seară când,
neavând ce face, m‑am aruncat lângă mama, pe cana­
pea, pentru că fotoliul, deşi îi lipsea plăcuţa inscrip­
ţionată cu numele, cum am văzut eu la cinema, îi
aparţinea definitiv tatei, şi am încercat să văd primul
meu film cap‑coadă. Îi zicea ceva cu înapoi în edem
şi era despre o femeie care e aruncată de bărbat'su la
crocodili, ca să o omoare şi să‑i ia toţi banii, numai
că ea scapă şi se întoarce cu altă faţă, ca el să n‑o
recunoască şi astfel să se răzbune, numai că el se
îndrăgosteşte de ea şi până la urmă femeii îi iese şme­
cheria şi filmul se termină că îl dă pe mâna miliţiei.
Pe urmă veneau băieţii la mine şi ne înghesuiam care
unde încăpeam şi ne uitam la filme cu brusuilii, care
îi omora pe toţi chiar de călca desculţ pe cioburi, şi
cu reinbău, care, tot aşa, era de neînvins, şi cu ter­
minatoru', care vorbea cel mai puţin dintre ei, un fel
de robot care îl salva pe un copil, după care probabil
că în urma prieteniei ăsteia s‑a umanizat de tot şi a
făcut şi el la rândul lui o fetiţă, pe care o salvează în
comando pentru fiica mea – două ore de bombe şi
mitraliere. Şi la sfârşit ne uitam iar la grasul care îi
dădea palme în cap chelbosului, aflaserăm între timp
că îl cheamă beniihil, sau la un episod din chit, care
era o maşină neagră dată dracului, mult mai tare ca
Dacia 1300 a lui Gogu. Atâtea filme ajunseserăm să

86
vedem, şi multe dintre ele în mai multe reluări, că
încet‑încet am uitat de fotbal, de fapt de interdicţia de
a mai bate mingea în faţa casei, încât credeam că,
dacă România continuă să dea fotbalişti buni, aceştia
nu puteau fi aleşi decât din rândurile copiilor care nu
aveau video. De la o vreme, după filmele care se ter­
minau pe la 10‑11, Gogu Ponegru punea de sus de la
el filme cu oameni săraci, care nu aveau bani de haine
şi, dacă la începutul filmului îi vedeai îmbrăcaţi, pe
urmă şi le scoteau repede, de frică să nu le strice. Şi
de foame şi de frig probabil se văitau încontinuu,
când mai tare, când mai încet, când aproape muzical,
când cadenţat. Erau probabil oameni ai muncii, ca
mama şi ca tata, singura diferenţă fiind că, deşi şi ai
mei plecau dimineaţa în zori şi veneau seara acasă,
tot nu reuşeau să ofteze aşa cum făceau ăştia din film.
Probabil că din dorinţa de a mă menaja, de a mă ţine
încă departe de realităţile crude ale vieţii, eram trimis
la mine în cameră de fiecare dată când se difuza câte
un film de‑ăsta, social.
Şi, mai înainte să explodeze mămăliga, am auzit
într‑o seară la uşă discuţii pe casa scării în care
madam Cristescu, cea de‑a patra beneficiară a proiec­
ţiilor video transmise prin Gogu TV, se văita că nu a
fost dat niciodată doctor ji bagu, iar el îi răspundea :
„Bine, doamnă, dar pe ăla nu‑l mai am, şi dacă îl vreţi
aşa de tare aduceţi‑l dumneavoastră şi eu îl pun“. Şi
pe urmă i‑a pus filmul ăsta trist şi îmi amintesc că nu
s‑a mai uitat nimeni la el, numai madam Cristescu, ca
a doua zi Ginu să strige la Gogu că e o porcărie să
dea filme tâmpite, pentru femei la menopauză, făcând

87
referire evidentă la vecina de sub noi, şi să nu îi dea
şi lui sportsângeros, care e un film bun, foarte util mai
ales lui, care ieşea noaptea din tură, când nu aveai de
unde să ştii că nu dai nas în nas cu vreun element
antisocial, iar într‑un astfel de caz filmul ăsta cu
vandame îl învăţa exact ce trebuia să ştie cel mai bine.
Sâmbătă seara, când, după cum prost ne învăţase tova­
răşu' Ponegru, ne aşezam întotdeauna comod, fiecare
în apartamentul lui, şi aşteptam filmul anunţat la avi­
zier – iar acum era unul cu artistul din reinbău –, să
vezi minunea lumii ! Taman ce scăpase Republica
Socialistă România de datoriile externe că Gogu Ponegru
bagă unu', două, trei filme de‑ălea cu oameni săraci,
cu un singur rând de haine, după care scoate telefo­
nul din priză şi refuză să mai răspundă la uşă. Dumi­
nică dimineaţa, în loc să se întâlnească sus, aşa cum
obişnuiau pe vremea când vedeau filmele la Gogu, se
strâng jos, în holul casei, madam Cristescu şi Jan şi
Ginu şi tata şi dezbat aprins „nesimţirea unora dintre
noi care, după ce că renunţăm la antenele de bulgari,
după ce că dăm bani pe cablu coaxial şi pe mufe şi
mai punem şi copiii să se uite, ne râd în nas şi ne
învaţă copiii la prostii“. Şi nimeni nu ar fi crezut că de
aici avea să ne nască o conspiraţie, care începe prin
reamplasarea pe casă a antenelor de bulgari, după
care continuă cu smulsul cablurilor şi apusul deloc
glorios a ceea ce chiar şi numai pentru câteva luni fusese
Gogu TV, prima televiziune prin cablu din lume.
Poate că totuşi aveam nevoie de o schimbare şi,
dacă am mai fi continuat mult să trăim aşa, am fi deve­
nit cu toţii cetăţeni nedemni ai Partidului Comunist

88
Român, ai Republicii Socialiste România, elemente
decadente şi îndoctrinate de o societate bolnavă,
bazată pe exploatarea omului de către Gogu Ponegru.
Eu personal, privind acum în urmă, înţeleg că atunci,
în 1986, eram la un pas să mă prăbuşesc spiritual şi
să mă izolez într‑o lume de celuloid, unde numai
vocea subţirel‑jucăuşă a Irinei Nistor, care spunea
dutenaibii în loc de fuckyou, mă mai trezea din când
în când la realitatea românească, în care trăiam. În
iarna aceea m‑am întors la eroii mei de roman, eri­
jându‑mă într‑un promotor al luptelor corp la corp,
care mai târziu aveau să se cheme k1. Chiar dacă nici
până astăzi nu am aflat dacă până la urmă vandame
ar fi mâncat bătaie de la brucele în caz că i s‑ar fi dat
ocazia – ulterior cu nume de ring bruce_lae_care‑ţi_
dă_şuturi_la_coaie –, trebuie să mă laud cu organiza­
rea unor combaturi unice. William de Baskerville îşi
scoate sandalele călugăreşti şi îi trage numai cu o
mână o mamă de bătaie soră cu moartea lui Nico
Toscani, Ralph îl umileşte în public pe băiatu' din
hăumălăun unu şi doi, iar Piggy, care nu făcuse în
viaţa lui arte marţiale, bate la karate kid ca la fasole,
sub privirea înmărmurită a lui Mister Miyagi, care toc­
mai încasase un perdaf de la tanti Raliţa.
În tot acest timp, Gogu Ponegru continua să existe
în acelaşi imobil cu noi, doar îl auzeam întotdeauna
când trântea uşa de la intrare, când deschidea geamul
sau când călca parchetul în zonele delicate care rezo­
nau în tavanul nostru. Mă asigurasem că e chiar el, şi
nu vreo fantomă, după ce, serile, între 8 şi 9, chiar
dacă printr‑o înţelegere tacită ai mei căzuseră de

89
acord să nu mai dea drumul la apa de la baie, ca să
aibă şi ei la etaj apă caldă, mă strecuram totuşi pe
întuneric şi lăsam robinetul deschis. Bătăile nervoase
din ţeavă îmi confirmau că Gogu Ponegru e la fel de
viu ca întotdeauna, chiar dacă niciunul dintre noi nu‑l
mai auzea şi nici nu‑l mai vedea, nerăspunzându‑i la
salut, cum era şi normal să te comporţi cu un om invi­
zibil. De parcă acum la etaj ar fi locuit un duh necu­
rat, tata începuse să se întâlnească cu celelalte familii
în mare secret, vorbind în şoaptă, uneori îşi dădeau
chiar telefoane scurte sau îşi lăsau bileţele cu mesaje
clare în cutia de scrisori.
La o zi după meciul cu scandal dintre Steaua şi
Dinamo, când jucătorul Andone Ioan a fost exclus din
activitatea sportivă, Gogu Ponegru rămăsese stană de
piatră în faţa Daciei sale, zgâriată adânc cu şurubel­
niţa pe portiere şi portbagaj, pe capotă. Ca şi cum
sigla nu i‑ar fi fost suficientă, era însemnată cu mai
multe organe sexuale bărbăteşti stilizate, de parcă
Altamira s‑ar fi prăbuşit peste strada noastră. Nu mai
avea să înţeleagă aproape nimic câteva zile mai târ­
ziu, când rufele spălate şi puse la uscat erau în faptul
serii îmbibate de praf şi de scame de la covorul proas­
păt bătut, şi cu atât mai puţin după ce, deschizând
într‑una din dimineţi uşa de la intrare, i se prăvăli în
casă un morman de gunoi din care, pe lângă coji de
cartofi şi resturi de varză murată, nu lipseau nici fâşii
enorme de vată folosită, care răsturnau complet toate
zvonurile legate de menopauză.
Pentru că nici familia mea nu putea să rămână
datoare, am dat un an mai târziu examenul suprem,

90
un examen de civism, care în realitate era mai mult
decât atât : o declaraţie de imaginaţie şi de răzbunare
la adresa celui care îmi răpise copilăria şi visul cel mai
frumos de pe atunci, de a fi eu noul Hagi. După ce
am aflat la Starea vremii că noaptea aveau să fie minus
15 grade, m‑am urcat pe acoperiş şi am vărsat trei
găleţi cu apă îngheţată peste voliera cu perechea de
porumbei albi rotaţi cu care vecinul Ponegru se lăuda
la toată lumea. Îmi plăcea să‑mi imaginez că, dacă
până atunci îi lipsise din vitrină bibeloul cu pescăruşi
albi în zbor, acum nici acest obiect de mare simţire
nu avea să‑i mai lipsească, deşi parcă era prea mult
pentru păsările ăstea, netrebnice şi jegoase, imposibil de
reabilitat chiar şi în alb, să li se ridice fie şi o statuetă.
Între timp însă, chiar dacă nu mai aveam acces la
Gogu TV, cu toţii ne bucuram de producţiile străine
de la televizor, având acces chiar şi la filmele sociale
cu oameni săraci, care rulau însă numai după miezul
nopţii. Mă mai întreb şi acum dacă complotul tatei, al
lui Ginu, Jan şi madam Cristescu nu a avut urmări
serioase asupra căderii lui Ceauşescu, pentru că, ori­
cât ar zice Gogu Ponegru astăzi că după revoluţie
toată lumea îi dădea bună ziua, adevărul este că el
dintr‑odată căpătă din nou înveliş de carne, umil, pri­
etenos şi serviabil, suficient să‑l trimitem cu toţii în
mă‑sa.
Iar mucenicii moldoveneşti, vai, mucenicii moldo­
veneşti... căci de la ei am pornit... Nici până acum nu
i‑am mai împărţit, niciodată, cu nimeni.

91
 Vídea sau desculţ prin parc
Laurian Marian

„Băăă, staţi pe loc ! Unde e vídea ?“

Cei doi miliţieni, care primiseră un superpont,
aveau o imagine foarte clară asupra aspectului unui
aparat video, astfel că unul dintre ei îl căuta în cei
patruzeci de pantofi (douăzeci de perechi) clădiţi
alandala pe holul îngust al apartamentului. Pantofii
erau de mai multe feluri, de damă şi de bărbaţi, cu
toc şi fără toc, de culori diferite, din gama restrânsă
de modele pe care le punea la raft comerţul socialist.
Cei câţiva care aveau „otteri“, „adidaşi originali“ sau
mergători din categoriile „daţi pe sub tejghea“ ori
„refuzaţi la export“ făcuseră în aşa fel încât să nu se
descalţe.
Celălalt organ pătrunse în camera de unde venea
o lumină difuză prin geamul de sticlă mată cu model
al uşii, într‑o rână, procedural, păzindu‑şi astfel piep­
tul de eventuale rafale de mitralieră. Înăuntru, cei
douăzeci de proprietari ai pantofilor de pe hol plus
cei câţiva încălţaţi, îngrămădiţi pe două canapele,
câteva scaune şi un covor „persan“, se uitau la ruşi.

92
Televizorul era de firmă : Telecolor, mai puţin color
decât spunea numele lui. Vídea dispăruse după un
plan bine pus la punct dinainte, în timp ce mâinile
aparent nepricepute ale proprietarului întârziau scoa­
terea lanţului de pe uşă.
Telespectatorii ştiau că o băgaseră pe mânecă.
Dăduseră cincizeci de lei de fiecare pentru o noapte
întreagă de filme aduse cu vaporul. De‑abia se termi­
nase caseta cu Bruce Lee, obligatorie la fiecare vizio­
nare. Era o pauză de muzică bună, în aşteptarea
filmului de groază, când lucrurile au început să se
precipite. Au înţeles imediat cu toţii în ce rahat intra­
seră. Fetele se ghemuiră la pieptul masculilor care le
însoţeau, iar aceştia din urmă îşi roteau ochii către
ferestre, încercând să‑şi aducă aminte la ce etaj se află.
Venise vremea să arate cât sunt de bărbaţi.
Majoritatea eram elevi la liceele din Copou, plus
vreo câţiva studenţi. Grosul era de la „Negruzzi“, de
la Informatică eram doar eu şi Şerban, fugiţi printre
gratii de la internat. Ştiam foarte bine ce ne aşteaptă.
În cel mai bun caz ne vor da afară din cămin, în cel
mai rău vom fi exmatriculaţi. Lucrurile astea nu se vor
întâmpla pur şi simplu, va fi o procedură îndelungată,
în care ne vor chema părinţii la şcoală, ne vor face
zob în cancelarie, apoi în faţa clasei, vom fi scoşi în
careu, vom da declaraţii, vom fi înfieraţi în direct la
staţia de radioficare a şcolii, apoi vom pleca cu o tini­
chea foarte zgomotoasă de coadă să ne căutăm un
liceu prin zona industrială, unde trebuie să dai bine
şi cu stânga, şi cu dreapta ca să rezişti. Cam mult pen­
tru doi băieţi firavi ca noi.

93
 Gândurile sumbre umpluseră încăperea şi se trans­
miteau de la un creier la altul, într‑un ciudat proces
de empatie generală.
În anul de graţie 1986, din motive uşor de intuit,
se închiseseră cele câteva videoteci până atunci legale
din Iaşi, care funcţionau în sălile mici ale Teatrului
Naţional şi Filarmonicii. Cum era de prevăzut, a luat
amploare fenomenul vizionărilor clandestine. Celor
de vârsta noastră le era greu să renunţe la singura
ocazie de a vedea cum arată Occidentul în mişcare.
Reviste ne mai picau în mână.
„Băăă ! Nu iese nimeni de‑aici până nu apare vídea !“
Scormonitorul de pantofi se apropia de finalul cău­
tărilor. În mod paradoxal, încerca să aşeze perechile
în ordine, aliniate frumos. Camaradul său dădea semne
că vrea să înceapă în curând percheziţia la buzunare.
„Ieşiţi câte unul cu mâinile sus !“, zise el, deschi­
zând uşa până la perete. Peste puţin timp avea să
regrete mişcarea.
Primul băiat de lângă intrare, într‑un gest de galan­
terie, îşi împinse prietena prima spre deschizătura uşii
(„Întâi femeile şi copiii !“, îi şoptise vocea conştiinţei).
Aceasta ieşi cu mâinile ridicate mai mult decât o cerea
situaţia, dezgolindu‑şi buricul. Nu văzuse prea multe
filme de război.
„Mâine o să aveţi de furcă cu tata !“, am strigat tare,
cum mă învăţase un coleg mai mare să procedez în
vremuri de primejdie. Gaborii s‑au oprit curentaţi,
căutând o figură cunoscută în mulţime, o asemănare
ereditară cu unul dintre şefii lor de la Miliţie sau cu
mai‑marii de la Casa Pătrată. Drace ! Toţi li se păreau

94
cunoscuţi. Unii semănau chiar cu durii de la Secu­
ritate. Şi‑au adus aminte că în mai mult de jumătate
din cazuri acest gen de ameninţare se adeverea.
Ezitarea de o fracţiune de secundă a celor ce pur­
tau haina statului a fost de ajuns pentru claustraţii din
încăperea cu televizor. Cineva a stins lumina, după
care lucrurile au scăpat de sub control. Fata din uşă
a simţit în vertebre imensa forţă concentrată a gloatei
puse în mişcare. Miliţienii s‑au lipit de perete, regre­
tând că nu au avut inspiraţia să ceară forţe de încer­
cuire. Măcar dacă ar fi ştiut ce e vídea !.. Atât puteau
să mai spere, că nu era ceva cu încărcătură explozivă.
Mulţimea găsise oxigenul din casa scării, scur­
gându‑se prin uşa îngustă, ca un singur organism cu
zeci de funduri şi picioare, dar cu numai două emi­
sfere cerebrale.
Miliţienii au rămas singuri cu Cornel, proprietarul,
în holul apartamentului. În jurul lor, un imens muşu­
roi de papuci. Ce a urmat, cum s‑a descurcat Cornel
cu ei, e o altă istorie, pe care nu am fost curios să o
aflu. Pot doar să‑mi imaginez că a mutat cu picioarele
grămada de pantofi într‑un colţ, apoi a scos o sticlă
de coniac „Mioriţa“ la treizeci de lei suta şi i‑a servit
pe cei doi musafiri pe masa din bucătărie. În scurt
timp au căzut de acord că nu foloseşte nimănui să se
afle povestea. La un pahar de vorbă a ieşit la iveală
faptul că şi Cornel avea un unchi colonel de Miliţie,
că se cunoaşte destul de bine cu odrasla lui Cutare de
la Partid etc., etc. De altfel, în zonă nu stăteau decât
dintr‑ăştia. Habar nu avea nici el ce e vídea ! Chiar nu
auzise de un dispozitiv cu un asemenea nume. Nu

95
ştia nici măcar dacă e mic sau mare. Îşi invitase cole­
gii să se uite la un televizor color, deoarece puţină
lume avea aşa ceva. Avea şi o antenă destul de bună,
cu care prindea posturi ruseşti, pardon, sovietice. Nu
era interzis. Promitea că nu se va mai întâmpla.
Nu ştiu când am ajuns afară. Blocul era situat într‑o
zonă bună din Copou, chiar în vecinătatea parcului.
Parcă ne teleportaserăm şi acum fugeam cu Şerban,
umăr la umăr, pe aleile secundare. Întuneric beznă.
Mă felicitam că avuseserăm inspiraţia să nu ne lăsăm
descălţaţi. Nu înţelegeam de ce Şerban nu ţine pasul
cu mine. Ne‑am apropiat de staţia de tramvai unde
ardea un bec chior şi atunci am văzut că nu avea decât
un papuc, în piciorul drept. Stângul îl pierduse în
îmbulzeală. M‑a pufnit râsul.
„Dă‑l dracu’ !“, zise. „Totuşi, mai bine mă descăl­
ţam. M‑aş fi ofticat mai puţin.“

96
 O seară oarecare la televizor
sau cum se nasc filmele
Alexandru Popescu

După cum cititorii mai tineri nu ştiu, în ultimii ani

înainte de Revoluţia din 1989, programul la singura
televiziune naţională dura aproximativ două ore fix,
de la 20.00 la 22.00. În fiecare seară, cu ceva zeci de
minute înainte, televizoarele cu tub se încălzeau mai
repede sau mai încet, lucru inexplicabil în ziua de
astăzi, când urmărim transmisii TV pe unele ecrane
de câţiva centimetri în diagonală. Dar atunci tubul
catodic era motorul prin care românii puteau evada
în timpul filmului care era difuzat în cadrul progra­
mului de două ore, între Cântările României şi cuvin­
tele de seamă ale Tovarăşului şi ale soţiei lui. Cum
care Tovarăş ? Acel brunet cu zâmbet tâmp care apare
pe stencil‑urile de pe zidurile din Centrul Vechi din
Bucureşti şi sub care scrie „I’ll be back“. Sau cel des­
pre care veţi mai auzi pe unii bătrâni spunând că a
dat case şi slujbe tinerilor (şi dacă vă arătaţi înduioşat
de acest fapt, uitaţi‑vă la aspectul şi facilităţile oferite

97
de acele blocuri, dar şi la productivitatea fabricilor
ceauşiste).
Revenind, în acele două ore pe seară, în pauza de
stencil de pe televizoarele noastre, puteam urmări
câteva minute din încă prezenta Teleenciclopedie, dar
şi un serial/film de lung metraj (împărţit deseori în
câteva episoade) atent verificat înainte.
Un astfel de film/serial a fost şi celebrul Pe aripile
vântului, care glorifica lupta pentru eliberarea sclavi­
lor de sub jugul imperialist al asupritorilor americani.
Pentru a personifica povestea, am crescut într‑un
oraş între dealuri împădurite, nu departe de Bucureşti,
dar şi mai aproape de munţi. Aşa că viaţa unui copil
de 4‑5 ani, în Câmpina mijlocului anilor ’80, se desfă­
şura în mare parte prin şantierele blocurilor aflate
mereu în construcţie sau natura din apropiere. Iar
multe seri, iarnă sau vară, se petreceau acasă, împre­
ună cu familia, în faţa cutiei de lemn cu imagini şi
sunete.
Numele filmului Pe aripile vântului, prin frumuse­
ţea sintagmei, aşa cum o percepeam eu atunci, mi‑a
atras atenţia şi mi‑a rămas în minte. (Aşa cum o rezo­
nanţă aparte a avut‑o pentru mine cuvântul „Pacepa“,
auzit în diverse discuţii pe care nu le înţelegeam, între
oamenii mari din familie. Iar într‑o zi, în clasa I, la
citirea unor silabe, era ceva legat de silaba „pa“, am
spus „pa‑ce‑pa“, prilej de nelinişte pentru tovarăşa
învăţătoare, care mi‑a atras atenţia că nu este bine să
spun acest cuvânt. Aşa că am ţinut joaca de silabe în
mintea mea până am aflat ce înseamnă de fapt.)

98
 Revenind la Pe la aripile vântului, mă uitam şi nu
înţelegeam mare lucru din vieţile acelor oameni, dar
vedeam cum se bucură, cum se ceartă, cum se luptă,
cum locuiesc împreună, noţiunea de iubire sau ură
matură fiind departe de copilul care eram atunci. Dar
momentul de fascinaţie totală venea când auzeam dis­
cuţia despre cum cineva din familie „citise cartea
înainte“, iar cartea respectivă era comentată prin
rapor­tare la filmul tocmai vizionat. Iar eu asociam
totul şi reieşea că ecranizarea cărţii era chiar atunci la
TV, iar concluzia îmi venea natural : oamenii de la TV
fac filme după cărţile citite de familia mea ! Moment
de bucurie, moment de mândrie !
Am ţinut această mândrie şi bucurie interioară o
vreme, până când am făcut pasul cel mare. Într‑o zi,
când bunica ne citea (mie şi surorii mele) dintr‑o carte
de poveşti pentru copii, am întrebat‑o de ce nu o
citesc şi ei, respectiv bunicii şi părinţii. Ea mi‑a răs­
puns că ei le‑au citit mai demult şi că acum ni le citesc
nouă. Nemulţumit, am rugat‑o să le mai citească încă
o dată ei înşişi, pentru că aş vrea un film după ... (aici,
memoria îmi joacă feste şi nu mai ţin minte la ce basm
sau poveste mă refeream). Văzând că bunica nu a
înţeles foarte bine ce îi spuneam, i‑am explicat că ştiu
că oamenii care fac filme vorbesc cu ei, familia noas­
tră, şi, după aceea, fac filme cu ceea ce le spun părin­
ţii sau bunicii mei. Egocentrism infantil ? Alt sindrom
psihologic sau alte construcţii de diagnostic medical
modern şi din care nu înţelegem nimic ? Nu îmi aduc
aminte reacţia pe moment a bunicii. Îmi aduc aminte
totuşi că familia s‑a amuzat foarte mult în zilele

99
următoare, dar senzaţia mea de dezamăgire la aflarea
„adevărului“ a ţinut mai mult decât cortina uitării care
a coborât peste scena acelui moment.
Ceaţa întâmplării s‑a risipit pentru totdeauna, copi­
lul de atunci s‑a făcut şi el om mare, iar povestea s‑a
dus acolo unde se duc toate poveştile când sunt
uitate. Dar un mic strop al acelor gânduri a rămas în
minte şi în suflet şi a venit neanunţat, de nicăieri, în
timp ce citeam într‑o seară, pe o tabletă cu sistem de
operare Android, la recomandarea unei colege, des­
pre conceperea unui text cuprinzând o experienţă din
perioada comunistă.
Şi chiar dacă nu va reuşi să se califice în „finală“,
povestea acelui copil care credea că filmele de la tele­
vizor se nasc în familia lui există acum în biţi şi merge
mai departe, pe aripile vântului (din Vama Veche sau
de oriunde).

100
 Cultură cu tan’ Tina şi nea Vasile
la cinemateca sătească
Raluca Radu

Într‑un sătuc din Moldova anilor ’80, respectiv satul

Siliştea‑Neamţ, zilele treceau în funcţie de muncile la
câmp, de dusul ori adusul vacilor de la cireadă ori în
funcţie de treburile şi sarcinile domestice pe care le
avea fiecare. O sărbătoare, un eveniment al satului
erau trăite la maxim şi aşteptate ori pregătite din timp.
Serile de vineri erau mult aşteptate de mai toţi
oamenii din sat. Simţeai acea nerăbdare şi forfota
dinaintea unui mare eveniment. Săptămâna trecuse cu
grijile şi muncile cotidiene, însă seara de vineri avea
ceva special. Era seara când puteai vedea un film la
cinematograful sătesc. Arareori se ştia ce film rulează,
căci informaţia circula oral, nu erau afişe şi nici cara­
vana nu venea prin sat. Lumea alerga cu mic, cu mare
spre cinematograful satului. Animalele erau adăpate
în fugă, mâncarea era luată de pe foc indiferent că era
gata sau nu.
De obicei, serile cinefile se derulau asemănător.
Furnizorii noştri de cultură erau doi consăteni, soţ şi

101
soţie : tan’ Tina şi nea Vasile. El era slab şi nevolnic,
ea grasă şi autoritară. „Cameramanii“ noştri îşi făceau
apariţia pe o motocicletă Carpaţi cu ataş ce lăsa în
urmă un fum înecăcios. În ataş aveau rolele cu filmele
pe care urmau să le ruleze, acoperite cu nişte pături
ponosite. La apariţia acestora, se crea o îmbulzeală
generală, lumea se împingea gata să rupă uşa. Preţul
unui bilet era de 5 lei, însă nici vorbă să primeşti
vreun bilet.
Locaţia era într‑o sală ce fusese pe vremuri grajd
pentru vitele boierului, iar după colectivizare primise
o destinaţie culturală. Nu erau scaune, toată lumea
stătea în picioare ori urcată pe pervazul geamurilor.
Cine avea forţă mai multă prindea loc mai în faţă. Noi,
copiii, ne urcam pe pervaz.
Acolo am văzut mai multe filme, dar seara în care
am văzut filmul indian O floare şi doi grădinari mi‑a
rămas vie în minte. La acel film, sala s‑a umplut până
la refuz cu tineri, bătrâni şi copii. Toţi voiau să vadă
filmul.
După ce lumea s‑a liniştit oarecum, după un lung
şir de „pâsâieli“, înjurături, chicoteli şi vaiete, s‑au
acoperit geamurile cu pături şi s‑a stins lumina. Filmul
a început să ruleze. Nimeni nu mai tulbura liniştea,
se auzea doar muzica tânguitoare indiană. Ascultam
cu toţii. Urmăream scenă după scenă, în timp ce
babele se emoţionau şi îşi ştergeau lacrimile cu colţul
baticelor, iar alţii îşi ştergeau nasul zgomotos. Se trăia
la unison, când era de plâns se plângea, când era o
scenă mai fierbinte se „pâsâia“ ori se „câţâia“, când
era ceva dramatic se auzea : „Văleuuu !“.

102
 În timpul unei scene de maximă intensitate, s‑a
auzit un pocnet şi filmul s‑a întrerupt. Sala a început
să huiduie şi să înjure cu foc. Ca o lovitură de trăsnet,
tan’ Tina îi dă un pumn în cap soţului. Nea Vasile, cu
mânile tremurânde, încerca să lipească banda, însă în
momentul de maximă concentrare a fost împins peste
aparatură, iar peste el au mai căzut patru sau cinci
oameni. Urlete, înjurături... şi a început o adevărată
bătaie. Era o luptă de neînţeles. Unii erau furioşi că
n‑au văzut tot filmul, alţii erau furioşi pe cei care au
iscat scandalul. Ploua cu pumni, palme şi ghionturi.
Noi, cei mici, ne‑am strecurat pe unde am putut ca
să ieşim din învălmăşeală. Soră‑mea mă tragea de
mână cu putere ca să ieşim afară printr‑un geam spart.
Unii au ieşit cu hainele şifonate sau rupte, cu părul
vâlvoi, dar bucuroşi că au scăpat de măcel.
Apogeul a fost atunci când un localnic cu alură de
ultim mohican a intrat în sală cu tot cu cal şi cu un
par în mână. Nu ştiam de partea cui este şi ce vrea să
facă, însă peste zece minute am văzut că pe grumazul
calului era agăţată o bandă neagră. Pe loc am realizat
ce s‑a întâmplat şi am izbucint în plâns la gândul că
cei doi grădinari stăteau atârnaţi de cal. Era clar, sfâr­
şitul lor era implacabil.
Îmi era greu să înţeleg sau să‑mi explic cele întâm­
plate, cu atât mai mult cu cât mintea mea de copil se
raporta la poveţele paşnice părinteşti.
Odată cu acest episod, tan’ Tina şi nea Vasile au
refuzat categoric să ne mai culturalizeze.

103
MUZICI
 Domnişoară, vă invit
la un blues imperialist !
Sorin Dinco

Într‑o dimineaţă din februarie 1988, Leana îl tre­

zeşte pe Nicu şi‑i spune : „Ai dracu' imperialişti ! Nu fi
prost ! Zi‑le să‑şi bage clauza aia‑n cur !“. Zis şi făcut.
În timp ce Leana nici nu apucase să se ştergă în baie
cu unul dintre prosoapele furate din hotelul în care
fuseseră cazaţi cu ocazia vizitei oficiale de prietenie
în Republica Arabă Egipt, o ţară întreagă era deja
setată pe modul „absolute mute“. Totul pentru export,
mai puţin foamea şi frigul. Îmi imaginam deseori isto­
ria ca fiind făcută de‑un Miaunel şi Bălănel, de teamă
să nu se plictisească. Sunt totuşi şi veşti bune legate
de anul 1988. Una ar fi că s‑au făcut vin şi ţuică ; tata
şi‑a administrat un alt motiv foarte serios să nu se lase
de băut : auzise de la consiliu că şi satul nostru intra
în planul de sistematizare şi fix de la uliţa din spatele
casei noastre şi până la zootehnie urma să fie arat totul
cu plugul. Zonei i se spunea „ceair“, era bună pentru
agricultură, dar populată de aproape jumătate dintre
oamenii mai înstăriţi din sat. „Ne vor muta la bloc, în

107
comună !“, a zis, dându‑mi bani pentru internat. Cu
această imagine apocaliptică în minte, oarecum pre­
ocupat dacă la bloc vom avea voie să creştem porci,
m‑am întors din vacanţa de vară împărţit între lipsa
chefului de şcoală şi teama că prostia m‑ar arunca îna­
poi în satul acela uitat de Dumnezeu. Altă veste bună
ar fi că, în ciuda opreliştilor de tot felul, am preluat
de la promoţiile de băieţi absolvenţi misiunea de a
mă îngriji de distracţia colegilor şi colegelor din inter­
nat. Astfel, anul şcolar 1988‑1989 începea cu un set
nou de cartele şi cu dilema : cum rezistăm până la
sfârşitul cincinalului ? Mai târziu aveam să aflu că
râsul, dansul, muzica sunt totodată forme prin care îi
dai cu tifla morţii. Îţi spun sincer că, în chestiunea
rezistenţei prin cultură, întâi a fost găina şi apoi oul.
Poate vei râde. Dar cam aşa stăteau lucrurile pentru
tinerii între cincisprezece şi optsprezece ani, într‑un
oraş de mărime medie din sud‑estul comunist, fără
viaţă studenţească. Iar noi, internii, numeam „chindie“
ocaziile cu care dădeam cu tifla burţilor goale şi dege­
telor degerate. Rezistenţa aia cu care mulţi şi‑au bătut
capul apoi venea în noi ca o căutare instinctivă a ceea
ce astăzi foarte des auzi ca fiind „nevoia de sociali­
zare“. Evadând nepremeditat din chingile progra­
mului săptămânal fără varietăţi – trezire, curăţenie
corporală şi cameră, mic dejun, şcoală, prânz, două
ore de organizare, odihnă, două ore lecţii la sala de
„meditaţii“, cină, jumătate de oră de relaxare, două
ore la sala de „meditaţii“, jumătate de oră organizare,
stingere –, noaptea, după ora unu chiar, alteori mai
devreme, după zece seara, înaintam spre noi culmi

108
de progres şi civilizaţie subminând fără ştire făurirea
societăţii socialiste multilateral dezvoltate şi înaintarea
ţării spre comunism. În vorbele de duh ale lui Mili,
croite pe seama profei de educaţie socialistă, asta era
„frecţie cu carmol la picior de râmă“. Ori spuneai
„căţeluş cu părul creţ“, ori blablaul cu „înaintarea spre
noi culmi...“, sufleţelele noastre rătăcite în negura fău­
ririi rămâneau la fel de nemişcate. Prin urmare, nu
cred că rezistenţa aia venea ca o formă de protest
conştient, ci ca o evadare pur şi simplu, cum alţii,
părinţii şi moşii noştri, o făceau uitându‑se la „Teleen­
ciclopedia“, „Tezaur folcloric“ sau la „Reflecţii rutiere“,
ca să nu mai spun de furorile pe care le‑a făcut hitul
„Cucul şi Pupăza“ în rândul nuntaşilor din anii ’80.
„Chindiile“ funcţionau cel mult ca bancuri contrasis­
tem, la fel de inofensive, spuse doar ca să amuze, nu
să facă haz de necaz. Când prima natură a ta, ca indi­
vid, este necazul, nu mai ai cum să faci diferenţa.
Omul are o putere îngrozitoare de a se acomoda, acli­
matiza, de a fi disciplinat de către om. Cântarea rOme­
niei. Hehe, aia cu „exploatarea omului de către om“,
de exemplu, în timpul chindiilor, o foloseam ca metodă
de agaţament sau tehnică de invitat la dans : „Tovarăşă
domnişoară, îmi permiteţi să încercăm o explorare a
omului de către om ?“ ; sau : „Mult prea stimată şi iubită
tovarăşă, m‑am simţit exploatat de privirile dumnea­
voastră ; îmi permiteţi să înaintăm împreună spre comu­
nism pe acest bluz imperialist ?“. Bine, cine avea talent
să dea ochii peste cap domnişoarelor se putea bucura
de o chindie excelentă. Iar glumele picau spontan şi,
după primul pas de dans în doi, orice nuanţă ironică

109
se disipa, pentru că eram serioşi, gravi, ceremonioşi
dansând, de parcă am fi fost nişte fii şi fiice de nobili
care toată copilăria lor s‑au ţinut de rochiile de gală
ale mamelor, pe la soarele dansante. Nu ştiai să dan­
sezi ? Era oricând o domnişoară care nu ştia şi aveai
timp suficient ca, punând inimă şi spirit revoluţionar,
până la ora trei dimineaţa, să înveţi măcar „un pas
spre dreapta şi‑un pas spre stânga“, pam‑pam, evitând
călcatul pe bătături. Următoarea chindie devenea ast­
fel visul tău chinuitor.
Pe Gabi îl cunoscusem în toamna lui 1988, când
Vaniuşa a plecat la Politehnică, după trei încercări
consecutive de a intra la Electrotehnică. Vaniuşa avea
casetofon stereo Sharp, adus de taică‑su din Taiwan.
Locuia la trei străzi mai sus de internat, străzi cotite,
pe care nu prea treceau patrulele nocturne. Ne fusese
recomandat de un prieten al fratelui meu mai mare,
pe atunci elev la liceul de marină. Băiat de comitet.
Băteam „de trei ori plus unu“ în poarta de tablă şi
apărea : „Băi, vin cu voi sau vă descurcaţi singuri ?“.
Uneori venea, dar era prea mare pentru fetele noastre
şi nu‑i prea reuşea lipeala, mai ales că era un slăbă­
nog a cărui singură calitate fizică recompensată rare­
ori cu câte un dans de „fetele de serviciu“ (cele care
se încumetau să întreţină băiatul care ne aducea
„scula“) erau ochii albaştri de o blândeţe nemaipome­
nită. Vaniuşa a scăpat de armată tocmai din cauza fra­
gilităţii lui native. Maică‑sa îl bătea şi la douăzeci şi
unu de ani să înveţe şi iar să înveţe, să se facă elec­
tronist, ca măcar la asta să fie bun pe vapoare, unde
i‑ar fi aranjat taică‑su să se angajeze. „Văduviţi“ de

110
Vaniuşa, am intrat „pe felie“ cu Gabi : „Băi, vă duceţi
la el şi‑i spuneţi că veniţi din partea mea. Vedeţi că
are ditamai magnetofonul Tesla, cu boxe de‑alea,
meserie ! Nu prea îl dă el pe la chindii de‑astea, dar e
băiat de comitet şi se‑mprieteneşte repede. De restul,
chifle !“, ne‑a spus Vaniuşa, expresia din final având
sensul că dup‑aia totul va merge strună. Era însă o
problemă : drumul până la Gabi trecea pe una din
arterele principale ale oraşului, deseori călcată de
patrulele de miliţieni. N‑aveam pe unde s‑o cotim
ca să ne apropiem de internat. Iar să cari după tine
magaoaia şi două boxe „meserie“ era un surplus la
problemă. Cu Sharp‑ul lui Vaniuşa fusese floare la
ureche, încăpea într‑un geamantan de carton la
marele fix.
În toamna anului 1988, un tânăr de şaisprezece ani
nu avea încă frica atât de adânc intrată în oase şi era
capabil de gesturi umanitare din pură nebunie. Pe la
sfârşitul lui octombrie, cred, am ajuns la poarta de
tablă a lui Gabi. Era după unsprezece seara. L‑am stri­
gat şi, după ce s‑a uitat prin fereastră, de după per­
dea, a stins lumina în cameră. Ne‑a impacientat gestul
lui. Imediat însă a ieşit tiptil din casă. I‑am spus
„parola“ de la Vaniuşa şi Gabi a picat puţin pe gân­
duri. Ne cerceta. Eram cu Pacu şi Jean, un alt prieten,
provenit de la casa de copii, suficient de curajos pen­
tru escapade de genul ăsteia. Mili era mai fricos sau
comod. În cele din urmă, Gabi a încuviinţat : „Bine,
dar merg cu voi“. „Cum să nu ? !“, am făcut noi în cor.
„Şşşşt, că doarme mama !“ Mamă‑sa lucra în schimbul
doi la o fabrică. Niciodată n‑am ştiut şi nici nu ne‑a

111
vorbit despre tatăl lui. Gabi era un băiat înalt, chipeş,
cu un aer de om matur preocupat de chestiuni foarte
serioase. S‑a întors din casă cu magnetofonul imens
înfăşurat într‑o pătură şi cu boxele vârâte într‑o geantă
de voiaj, dintr‑acelea foarte „şmechere“ la vremea
respectivă, cu două burdufuri care, eliberate din fer­
moare, transformau geanta într‑un sac negru uşor de
manevrat pe rotile. Eu cu Pacu am apucat de colţurile
păturii, Jean şi Gabi de toartele genţii. „Fiţi atenţi la
mine : în orice caz, spuneţi că mă ajutaţi să mă mut la
mătuşă‑mea, pe Plugarilor.“ Şi‑am mers într‑o tăcere
deplină, de nu ni se auzeau nici paşii pe caldarâm. La
unsprezece noaptea, pe strada Independenţei, care
lega centrul oraşului de marele monument al luptăto­
rilor de la 1877, de pe cea mai impozantă colină a
oraşului, nu circula nimeni ; astfel că orice apariţie în
peisaj era foarte posibil să se dovedească a fi patrula.
Tehnic, aproape un kilometru despărţea casa lui Gabi
de internat ; practic, o infinitate. Nu ştiam pe vremea
aia ce e adrenalina ; în schimb, ştiam foarte multe des­
pre bromură şi clor. Îmi amintesc foarte clar că abso­
lut nici o mişcare de oameni, maşini sau miliţieni nu
ne‑a deranjat prima strecurare cu Gabi şi sculele lui
în internat.
Clădirea internatului avea straşnicul avantaj de a
putea fi penetrată din toate direcţiile. Fiind în ea încă
din anul 1983, în care se spunea că vine sfârşitul lumii
pentru că americanii vor da cu bombardeaua atomică,
i‑am controlat toate cotloanele. Aveam schiţa mintală
a clădirii, pe lângă cea sentimentală, pentru că fie­
care cotlon ascuns era, pentru mine, locul întâlnirilor

112
amoroase. Însă, ca să nu complicăm lucrurile, am
optat pentru penetrarea prin geamul „fals“ din uşa
masivă de fontă de la intrarea principală. Încurajaţi de
absenţa oricărui obstacol, ne‑am permis luxul să intrăm
prin faţă. Geamul „fals“ era prins în nişte cleme de
tablă pe dinăuntru. Originalul, un geam mat, cu modele
în relief, fusese spart în timpul curăţeniei din vară şi
locul lui, partea cea mai de jos a uşii, a fost peticit cu
un geam transparent, de o grosime nesemnificativă.
Când pedagoga mai tânără pleca peste noapte acasă,
încuia uşa pe dinafară, cu un lacăt rusesc cât un pumn
de matelot. Pleca rar, dar bine. Cineva pândea la plan­
ton – holul cu televizor încuiat într‑o cutie suspendată
pe un trepied de doi metri înălţime – şi aştepta sem­
nalul că am sosit. Dezdoia clemele metalice, scotea
ochiul de geam de cincizeci pe şaizeci centimetri, ne
strecuram pe acolo, unul după altul, iar el punea
ochiul de geam la loc, îndoind clemele metalice. Bafta
noastră era că, peticind uşa astfel, tovarăşii muncitori
nu au şi chituit acea bucată de geam. Să le trăiască
familiile, oriunde s‑ar afla. Spaţiul de desfăşurare a
chindiei era şi el strategic delimitat : sala de „medita­
ţii“ de la parter, pe partea cu dealul dinspre cartierul
mut al lipovenilor, nu pe partea cu artera principală.
Odată asiguraţi că avem sculă, începea aranjatul spa­
ţiului de dans, prin împingerea spre pereţi şi supra­
punerea băncilor de studiu : totul, într‑o linişte telepatic
organizată. Următorul semnal era „se dă chindie la
parter“ şi circula printre băieţi şi fete, evident, de
comitet.

113
 În medie, căminul aduna vreo sută douăzeci de
suflete, de la clasa a IX‑a la a XII‑a. Eu am fost primul
şi ultimul intern preluat din clasa a V‑a. Nu‑mi vine
să cred nici acum când spun asta, înţelegi ? Nu‑mi vine
să cred... Mă rog. Ideea e că nici jumătate nu partici­
pau la chindii. Majoritatea era formată din copii pla­
saţi cu vorbe grele acolo : mama şi tata cheltuie bani
grei cu tine ca să înveţi carte ; mama cu tata şi‑au pus
nădejde mare în tine să ajungi mai bine decât noi, om
la oraş, cu slujbă, apartament şi maşină ; mama cu tata
nu te mai primim acasă dacă ne faci vreo nenorocire ;
mama cu tata tralalala. Copii crescuţi la lumina lămpii
cu gaz, copii care n‑au ştiut decât de horele din sat,
pe unde se mai păstraseră, şi de nunţi de la care părin­
ţii lor se întorceau cu buzunarele pline cu bucăţi de
pui fripţi şi fursecuri ; o suflare pentru care adoles­
cenţa trebuie să fi fost ceva foarte trist, o perioadă în
care au acumulat cunoştinţe pentru o lume ce urma
să‑i dea cu capul de toţi pereţii. Una, o machedoancă
durdulie cu faţa ca o pâine rotundă cu nas, mi‑a şi
spus într‑o seară : „Măi, tu eşti de‑ăla de‑i place viaţa
uşoară...“ văzându‑mă că‑mi aranjez freza în oglinda
mare de pe holul fetelor. Viaţa mea uşoară şi a celor
care‑şi alungau din minte, timp de trei‑patru ore, din
două în trei săptămâni, angajamentele luate în faţa
părinţilor înlăcrimaţi, pentru a se distra, viaţa asta
uşoară zic eu că ne‑a ţinut deasupra catacombei în care
se furişaseră părinţii noştri ţinându‑ne strâns de mână.
Probabil că tipa aia e acum economista vreunei bănci
sau cine ştie ce account manager prin vreo multinaţi­
onală, obosită de viaţă, de familie, de job. Îi transmit

114
salutări : şi ei, şi psihiatrului căruia îi varsă peste două­
zeci la sută din venitul lunar, ca s‑o ţină pe linia de
plutire, plus alte procente virate în contrul vreunui
astrolog bubulinic. Spor la constelaţii, madam !
Gabi îşi crease surse de încredere care‑i furnizau
muzici „la zi“, spre deosebire de Vaniuşa, blocat
în potpu­r iurile italiene şi jave, plus nişte break‑­
dance‑uri, BZN şi Boney M. Gabi avea Sandra, CC
Catch, Sabrina, Modern Talking, Michael Jackson,
Prince, Madonna, Phil Collins, Falco, Queen, Europe,
Stevie Wonder, Tina Turner, Whitney Houston, Alpha­
ville, Erasure... Prima chindie dată cu Gabi a fost o
revelaţie din mai multe puncte de vedere. Întâi de
toate, ştia să pună muzică. Nu lăsa banda să curgă în
mag la întâmplare : avea intro‑uri de deschidere a ape­
titului, din Queen, Michael sau Modern Talking ; ime­
diat ce se forma cercul – dansam într‑un cerc mare,
în care ne potriveam după criterii dintre cele mai inex­
plicabile –, cineva dădea tonul cu un fox invitând la
dans o fată mai aprinsă din arcul de cerc cu fete : eu
cu Miki, Pacu cu Dora, de exemplu. Mili şi Jean aveau
un stil de dans solo care amuza teribil : intrau în cerc,
pe lângă perechile dezlănţuite în fox (să luăm aminte :
în fox, te ţineai de mâini, te împleteai, desfăşurai,
învârteai partenera, te trăgeai piept în piept, făceai
„sfoara“ etc.), şi se maimuţăreau lovindu‑se de noi,
executând piruete caraghioase, mimând săruturi,
luându‑se în braţe cu o falsă disperare ; se prefăceau
că invită la dans vreo domnişoară şi, când aceea întin­
dea mâna, se întorceau brusc şi se căutau unul pe
altul să se îmbrăţişeze cu o şi mai mare „disperare“.

115
Atmosfera fiind deja creată, muzica se auzea suficient
cât să nu deranjeze elevii adânciţi în somn şi să nu
urce dealul în cartier şi să dea de bănuit. Uşile şi feres­
trele erau închise ; mai ales ferestrelele, bătute în cuie
mari, chiar dacă, fiind la parter, aveau şi gratii meta­
lice cu ochiuri foarte dese. Gabi ştia când să mixeze
cu o repriză de blues‑uri, iar în reprizele astea se
petreceau adevăratele contopiri de senzaţii şi senti­
mente. „Careless Whisper“ a lui Wham ! era mortală :
dacă vreo fată din grupul de circa treizeci de tineri pe
care ne bazam la orice chindie rămânea pe margine
la melodia asta sau la „Nikita“ a lui Elton John, de
pildă, era „maaare ruşiiiineee“. Mili se ocupa de „refu­
zate“ sau „neîmperecheate“ : „Domnişoară, îmi oferiţi
acest dans ?“, spunea cu un aer marţial, dar aple­
cându‑se uşor în faţă, cu mâna dreaptă întinsă către
respectiva şi cu stânga tacticos lipită la spate. Fata nu
ştia dacă să‑l ia în serios sau e o farsă. Bineînţeles că
era o farsă. La răspunsul chicotit „da“, Mili o lua de
mână, o aducea în centrul „ringului de dans“ şi îi ser­
vea eterna glumă cu : „Mulţumesc frumos. Vă voi nota
în agenda pentru următoarea chindie“. Şi o abandona
acolo, retrăgându‑se în grupul lui Jean, care se rupea
în hohote de râs. Unele fete astfel păcălite se aruncau
cu pumnii pe spinarea farseurului, spre amuzamentul
general ; altele îşi reluau nedumerite poziţia pe tuşă şi
se consolau cu propriile lor glume despre farseur şi
restul „urâţilor“ din galeria gălăgioasă. O altă poantă
era cu ţâţoasele. Bănuiesc că sutienul era un acceso­
riu considerat din arsenalul fetelor „emancipate“, un
obiect tabu în rândul fecioarelor bine instruite de

116
mame acasă. Fetişul ăsta nu fusese inventat. „Vai, fato,
ai sutien ? Îţi dă voie mă‑ta ?“ Ei bine, în cazul acestei
discipline de partid şi de stat, îi venea rândul lui Jean
să intre în scenă : se afişa înaintea unei fete dintre cele
mai plinuţe şi cu sânii lăsaţi în voie pe sub cămăşuţă
sau pulover, se înclina respectuos şi lansa invitaţia la
dans. Fata se fâstâcea puţin şi se dezlipea de perete.
Jean îşi îndrepta corpul, se umfla în piept şi, chiar
când fata îi întindea mâna, el mima cu ambele mâini
că‑şi ridică sânii şi‑i dă cu greu peste umeri, se scu­
tura ca sub greutatea aia şi, dacă mai era cazul, o
dansa sau nu pe respectiva. De cele mai multe ori,
fata accepta, iar asta încuraja fâstâciţii din galeria băie­
ţilor.
Gabi obişnuia să stea liniştit pe un scaun, în spa­
tele magnetofonului, şi să observe zvăpăiala noastră
în surdină. Era în ultimul an de liceu, iar asta nu părea
să‑l preocupe prea mult. Nu fuma, nu bea. Nici noi.
Doar Miki şi Jean fumau : pe Jean îl învăţaseră băieţii
mai mari din căminul de copii, încă de când avea
nouă ani ; pe Miki n‑o învăţase nimeni. Uneori, mi se
părea că Gabi priveşte prin noi, ca şi cum nu eram
acolo. Poate nici nu eram acolo şi reprezentaţiile
noastre nocturne se încadrau ca parte din mizanscena
comunistă, un fragment de subsol al Cântării... Sau
poate că doar acolo existam într‑adevăr, în acea
fărâmă ascunsă care dovedea opusul marii reprezen­
tări. Amintindu‑mi, nu mă văd dansând cu o fată
anume ; chiar nu mă văd dansând deloc, deşi eram
acolo sau undeva pe aproape, într‑un ungher sau
pe scara de incendiu, morfolind amorul platonic pe

117
corpul fraged cu parfum de săpun Doina al vreunei
domnişoare. Şi totuşi dansam. Dansam pur şi simplu.
Nu ne interesau interpreţii, doar melodiile lor ; nu ne
interesau melodiile, doar ritmurile lor. Figurile, cor­
poralitatea vocilor ne erau cvasi‑necunoscute (mă
rog, recunosc că, pe vremurile alea, am aruncat fără
tocmeală cincisprezece lei pe un poster cu A‑ha şi
douăzeci şi cinci de lei pe unul cu Michael Jackson,
pe care le vindea un şmecher din cartier, rupte dintr‑o
revistă cu un nume bizar, Bravo). Engleza multora
gemea de mediocritate. Eu, în acea vreme, eram olim­
pic la engleză şi unii îmi mai cereau să le traduc nu
ştiu ce refren. Altfel, era o mormăială de genul :
„Aiuatubreifri“, „Giniii, tininini‑nanaaaa !“. Gabi nu
oferea detalii curioşilor, sursele lui erau „confidenţi­
ale“. Când dansa – rareori –, făcea paşi atenţi, ca de
ofiţer conducând o contesă într‑un salon imperial,
lucru apreciat de fete într‑o anumită măsură. Probabil
şi pentru că nu‑l vedeau decât în rarele nopţi cu chin­
dii, fetele nu se încumetau să lege cu el vreo relaţie
statornică. Ce vine noaptea pleacă în zori. În cămin
se cazase şi o verişoară de‑a lui, dar fata nu gusta
chindiile. O cunoşteam destul de bine şi odată, înghe­
suind‑o într‑un ungher, mi‑a spus că‑mi dă voie să o
sărut şi atât ! „Mama mi‑a spus să mă mărit fată mare“,
a şuierat ea printre strânsorile mele. „Dar la chindie
de ce nu vii ?“ „Mi‑e frică. Băieţii sunt foarte şmecheri.“
„Asta depinde de cât de prostuţe sunt fetele, nu ?“, am
provocat‑o. „Da. Na, eu sunt o «prostuţă» ! De‑acum
încolo, să nu mă mai atingi !“ Avea un corp de lostriţă ?
Multe vorbeau aşa, se baridacau în camere şi nu

118
adormeau până nu se termina cheful, chinuindu‑se în
fel şi fel de închipuiri romantice. Abia aşteptau să se
întoarcă celelalte fete de la chindie, să şuşotească pe
întuneric despre cine cu cine, ce şi cum. Plăcerea
„after‑party“ era a lor. Se trăia la fel de bine şi din asta.
Sau numai cu asta. Raţia de distracţie nu decurgea din
planul cincinal de escapism. Minunat era că, de când
cu chindiile aranjate cu Gabi, numărul participanţilor
creştea. DJ‑ul nostru improvizat inspira încredere şi
profesionalism. Mă mândream când anunţam pe căile
„morse“ ale internatului : „Vedeţi că‑l aduc pe Gabi.
Poate aţi mai păstrat şi voi, fetelor, nişte prăjituri de
la mămica“. Dintre cele două pedagoge, numai una
pleca, din paşte‑n crăciun, peste noapte, acasă. Lăsa
vorbă elevei de planton „să aibă grijă ca nu cumva“,
punea lacătul pe uşă şi mergea să‑şi vadă de copiii ei
sau de soţul întors din voiaj. Cealaltă, mai apropiată de
vârsta de pensionare, era ultradedicată fişei postului
când intra pe tură. Dimineaţa, dacă nu erai în picioare
la primul apel, te puteai trezi cu o cană cu apă rece
vărsată peste faţă : „Deşteptareaaa ! Mânca‑v‑ar som­
nul !“. O nebună care citea Scânteia cap‑coadă, cu
sublinieri. Când o rugam să ne lase măcar o dată pe
lună să organizăm joia tineretului sau o seară dan­
santă sâmbăta, tuna şi fulgera : „Ce, televizorul nu vă
ajunge ? ! Bazaconii ! Draci în cap de la imperialişti !“. Îi
plăcea la nebunie să facă pe şefa. Teatral, „isoscelic“.
Deţinea un vocabular foarte bine pus la punct din
perspectiva asta. Nici acum nu îmi dau seama de ce nu
ne‑a scos niciodată „la careu“ pedagoga mai tânără, a
cărei absenţă peste noapte reuşeam s‑o valorificăm

119
sporadic. Mă întreb dacă cineva chiar n‑a suflat vreo
vorbă despre chindiile noastre. Ca în orice comunitate
de tipul celei din internat sau de aiurea, exista cel
puţin un „informator“, un favorizat al şefilor. Cel puţin
unul. La vechimea mea, îi miroseam de la o poştă,
bănuiam cu cine „lucrează“. Pedagoga ar fi putut să
ne surprindă asupra faptului, făcându‑se că pleacă şi
întorcându‑se cam când i s‑ar fi spus că „ne chefuim“.
Niciodată nu s‑a întâmplat asta. Nici măcar o dată. Ori
nu au fost turnători, ori turnătorii şi‑au pătat obrazul
degeaba. Înclin să cred că, în ciuda tuturor animozi­
tăţilor, duşmăniilor care se creează într‑un colectiv
pestriţ cum era cel dintr‑un internat, nu am fost tră­
daţi dintr‑o solidaritate miraculoasă. Aş vrea să cred
că plăcerea noastră era şi plăcerea interzisă, dar altfel
interiorizată, a celor care fizic nu participau la chindii.
E nevoie de un anumit organ – o creierinimă sau ştiu
eu ce – ca să te păstrezi inocent în adolescenţă, în
pofida tuturor presiunilor care te împingeau să minţi,
să furi, să trădezi, să batjocoreşti, să tai din lista cu
lucruri sfinte pe care viaţa ţi‑o strecurase într‑un buzu­
nar încă din copilărie. În chestiunea asta, Dumnezeu
ştie...
Şi nici vreo patrulă nu ne‑a prins. A fost cât pe ce.
Îmi amintesc o noapte în care ne‑au bătut în marea
uşă metalică de la intrare. Cum însă Pacu tocmai ce
întinsese o fată pe masa lungă de la planton şi se
înfrupta din nurii ei, s‑a furişat pe hol şi a intrat în
sala de meditaţii : „Opriţi tot ! Miliţia ! Şşşşşşt !“. Am
îngheţat. După câteva clipe, ne‑am adus aminte că eram
pregătiţi şi pentru astfel de situaţii. Pacu a încuiat uşa

120
pe dinăuntru. În plus, becurile din încăpere erau
deşurubate, pentru că ne foloseam doar de o veioză, la
masa cu magnetofon şi pentru „camuflaj“ sau „atmo­
sferă“. Ne‑am îngrămădit printre băncile suprapuse şi
am lăsat să se consume „rutina“. Gabi nu era speriat.
Fetele se cam agitau şi, în tensiunea aia generală, Mili
a scos‑o : „Mups‑abâl‑şi‑bâldoc !“. O expresie moşte­
nită de la un prieten de‑al meu, încă din clasa a V‑a,
când am stat în cameră numai cu elevi din anul ter­
minal şi mă îngrijeau toţi ca pe fratele lor mai mic ;
Mili o preluase de la mine şi o folosea când voia să
spună : „Şi cu asta, basta !“. Câţiva dintre noi au pufnit
într‑un râs înfundat. Restul ne‑a povestit Corina, pri­
etenă bună cu Miki. Ea nu ieşea la chindii, fiind com­
plexată de înălţimea ei ; avea peste un metru optzeci,
juca baschet în echipa de fete a liceului şi natura o
mai înzestrase şi cu nişte ţâţe enorme. Întâmplător,
venea din neamul lui Ivan Patzaichin. Disciplina ei de
sportivă avea trecere la pedagoge şi ambele o desem­
naseră şefă suplinitoare. „Am auzit bătăi în uşă. Mi‑am
pus halatul pe mine şi am coborât. M‑au întrebat de ce
suntem încuiaţi pe dinafară. Le‑am spus că doamna
a plecat cu o urgenţă acasă. Mi‑au cerut numărul ei
de telefon şi m‑au întrebat dacă am cheia din spate.
Aici, am dat‑o în bâlbâială. «Cum», zice ăla, gradatul,
«dacă vă daţi foc pe aici, voi pe unde evacuaţi clădi­
rea ?». «Spargem uşa din spate», am zis repede. «Şi‑şi...
avem stingătoare ! Dar nu ne dăm foc, că n‑avem cu
ce.» «Bine. Vom discuta cu tovarăşa pedagogă.»“ O
băgaserăm pe mânecă. După vreo jumătate de oră, Gabi
şi‑a strâns lucrurile şi l‑am condus acasă. Era trecut

121
de două noaptea. Cam asta era prietenia mea cu Gabi :
începea şi se termina în noapte. Ne‑a avertizat : „O să
iasă rău. Eu zic s‑o lăsăm mai moale o vreme“. A doua
zi, anchetă. Pedagoga tremura ca varga. Ştiu că n‑a
mai plecat peste noapte vreo două luni, pe tura ei. Şi
tocmai ce‑i venise soţul din voiaj. Era neagră de
supărare. Doliu complet în cămin. „Reflecţii rutiere“,
„Teleenciclopedia“ şi „Tezaur folcloric“ scria pe noi.
Perioade în care luam cele mai mari note la şcoală.
Dar şi perioade în care ne mai găseau miliţienii pe la
moşii vreunui vaporean, care organizau acasă – clan­
destin, cum altfel ? – seri de filme cu Bruce Lee şi
Chuck Norris, contra cost : cinşpe lei două filme pe
video. Încăpeam în sufrageria ălora vreo zece‑cinspre­
zece băieţi. În duba celorlalţi, nu încăpeau decât
majorii. Am scăpat de două ori din scandalurile astea.
Ceva trebuia să fac în numele rezistenţei prin cultură.
Duminica, mergeam la sala de audiţii de la Casa Cărţii
şi mormăiam cu căştile pe urechi din „Billy Jean“ sau
„Cause you are young“. Citeam poezii de Eminescu,
Bacovia, Stănescu şi romane poliţiste scrise de greci
şi americani. Rezistam. Mă îngrozeam cu mărturii din
lagărele de concentrare naziste, cu aspecte din cursa
înarmării din almanahul Scânteia şi speculam cu
Pacu posibilitatea unei chindii. Cred că în perioada
aia de secetă, ca să‑şi recâştige simpatia noastră după
comportamentul relativ tiranic, pedagoga mai tânără
a adus aparatul video de acasă şi ne‑a chemat la o
vizionare specială : „Thriller“, cu bonus imagini din
concertele megastarului. Prilej cu care mai mulţi din­
tre noi au memorat mişcări de break‑dance şi, când

122
s‑au mai calmat lucrurile, le‑am regurgitat pe muzicile
aduse de Gabi. Da, Gabi era tipul de om, cred, care
nu putea refuza. Sunt şi astfel de oameni. „Încercarea
moarte n‑are“, ne‑a zis într‑o noapte, pe când insta­
lam sculele pentru chindie. „Dacă nu ne‑au prins ei,
atunci asta înseamnă un lucru, nu credeţi ?“ „Care ?“
„Mă, copii, ne‑a murit moartea !“, a făcut el ridicând
mâna în semn că moartea aia se evaporase pe dea­
supra ţestelor noastre de proşti. Mili a punctat :
„Mups‑abâl‑şi‑bâldoc !“, iar Pacu i‑a ars o palmă fră­
ţească după ceafă : „Taci, mă, că nu prinzi poanta !“.
Eu, Mili, Pacu, Jean şi alţi câţiva din grupul nostru ne
uitam la Gabi ca la un zeu. Sau un mântuitor. Sau un
frate mai mare, unul care ştie ce spune, iar nouă ne
ia ceva să prindem poanta din efectul ei de ecou.
„Gabi !“, a exclamat Pacu lărgindu‑şi braţele, „noi te
iubim !“. Şi Gabi a tăcut, cu un mic zâmbet pe buze,
mufând boxele.

Pe 15 ianuarie 1990, întors cu planuri cât un munte

printre prietenii mei din internat, amânând despache­
tatul lucrurilor aduse de acasă pentru a respira împre­
ună cu ei, cu ele, aerul plin de ceva nemaiîntâlnit de
nările şi plămânii noştri, răscolind cotloanele iubirilor
mele nocturne în căutarea unei prezenţe vii pe care
speram să o revăd aşteptându‑mă acolo, Miki mi‑a
luat capul în palme şi mi‑a spus : „Uită‑te în ochii
mei !“. Eram pe scara de incendiu ; ea fumase ţigară
după ţigară, nervoasă, agitată cum nu o mai văzusem
până atunci, şi mă temeam să nu‑mi spună că mă
iubeşte. Nu voiam să‑mi spună că mă iubeşte. Între

123
noi, prietenia mi se părea suficientă, nu şi legământul
ăla fabricat din vorbe. De ce să ne îndrăgostim de cine
nu trebuie când nu trebuie ? „Miki“, am spus, „mă uit.
Ce trebuie să văd ?“. „Doar uită‑te !“, a insistat, strân­
gându‑mi obrajii în palmele ei reci : „Gabi a murit !“.

Gabi a murit. Nu de vreo boală. L‑au împuşcat în

gât, în – pe atunci încă – sediul CC al PCR. Era de‑o
seamă cu fratele meu, mai mic cu patru zile, şi fusese
luat în armată odată cu fratele meu. Ar mai fi avut de
efectuat vreo două luni din serviciul militar obligato­
riu, dar contingentul lui beneficiase de lăsarea la
vatră imediat după primele sărbători de iarnă libere.
Vestea asta m‑a dus imediat şi fără să ştiu de ce cu
gândul la fratele meu, venit acasă cu o bucurie năucă
pe faţă : „Ne‑au liberat“, ne‑a zis. „Şi valiza ?“, am între­
bat eu, pentru că valizele alea de lemn vopsite în
verde se transmiteau, conform tradiţiei, de la un frate
la altul sau de la un contingent la altul, în sat. „Dă‑o
mă‑ncolo de valiză ! Le‑am ars în gară la Medgidia.
Hehehe !“ M‑am smuls din îmbrăţişarea lui Miki şi
m‑am lipit de zid. Gabi a murit. Verişoara lui din
cămin, îmbrăcată în doliu şi aplecată peste masa cu
un cozonac în care înfipsese o lumânare aprinsă, ne‑a
spus, mai târziu, când fetele au considerat că e momen­
tul să intrăm la ea : „El cred că v‑a iubit foarte mult de
făcea nebuniile alea să vă distraţi. Odată, mătuşă‑mea
s‑a supărat pe el şi a spus că‑i duce magnetofonul la
consignaţie. Ce ştiţi voi... Băiat bun... Se distra şi el
cu voi, nu zic...“. Tăceam toţi, iar ea continua să bol­
borosească, aşa cum se întâmplă cu vorbele de jelanie.

124
Fetele îşi suflau nasul în batiste şi‑şi ştergeau lacrimile.
Ea a luat un cuţit şi a început să felieze cozonacul.
Pacu, din poziţia lui cu pumnii strânşi între genunchi,
s‑a ridicat de pe pat şi a lovit puternic, cu un picior,
rama patului. Am tresărit. Pacu a alergat spre uşă,
aproape că a smuls‑o şi a fugit nu ştiu unde, pe hol.
Mili s‑a uitat după el, s‑a întors încruntat din cadrul
uşii, a închis‑o şi mă privea cu un mare semn de între­
bare. Ce naiba să fac ?
Gabi e singurul militar în termen din oraş împuş­
cat în timpul revoluţiei. Lui chiar i‑a murit moartea.

125
 Cântecul meu de lebădă
la Cântarea României
Gadjodillo

Comunismul se pregătea să apună, iar noi habar

n‑aveam. Ne trăiam liniştiţi vieţile, aşteptând cu entu­
ziasm demn de vrednicii pionieri care eram diferitele
evenimente ce mai rupeau ritmul şcoală‑casă...
Eram într‑a opta în 1989. Mă pregăteam de admi­
terea la liceu – la un liceu bun din Braşov ; de fapt,
chiar la cel mai bun. Era o ciudăţenie aşadar ca vii­
toarea elită intelectuală, în care nu prea mă vedeam,
dar mă doream (cele câteva vizite în fabrici, despre
care se presupunea că ne vor pregăti pentru cruda
realitate ce ne aştepta după, m‑au determinat să învăţ
destulă matematică încât să scap, cel puţin pentru o
vreme, de soarta muncitorească), să vrea să participe
la Cântarea României.
Acum, să ne înţelegem, erau mai multe... Cântări
ale României. Mai multe etape. Mai multe „talente“
care se întreceau să ajungă la televizor sau în albu­
mele de artă pionierească. Eu nu ştiam să fac mare
lucru, doar îmi plăcea muzica. Muzica uşoară. Aveam

126
un dezgust perfect neargumentat atât faţă de muzica
populară, cât şi faţă de jazz sau alte muzici culte. Asta
se datora, probabil, familiei : mama, deşi profesoară,
venea de la ţară şi nu avea nici un fel de preferinţe
muzicale, iar tata, deşi din oraş – unul mic –, avea
pasiuni secrete : muzică de petrecere, Albatros sau
Azur. Pe care mama, fireşte, i le interzicea.
Pe la noi prin casă se rătăciseră câteva discuri dubi­
oase pe care scria ceva luuung‑luuung de tot : Luis
Alberto del Paraná y Los Paraguayos, Romica Puceanu
şi altele asemenea, pe care nu le‑am ascultat nicio­
dată. Aşadar, îmi petrecusem copilăria lălăind şlagă­
rele la modă, cu o slăbiciune pentru melodiile de
dragoste cu versuri lipsite de logică (sau aşa erau
toate ?). Le ascultam la radio, dimineaţa de la opt la
nouă, şi îmi cumpăram discuri. Ascultam Carmen
Rădulescu, Mădălina Manole, puţine melodii de Angela
Similea, Hruşcă, Şeicaru, Oana Sîrbu. Şi alţii, şi altele.
Le cântam în casă, la şcoală, pe leagănele din faţa blo­
cului, în faţa uşii apartamentului, când trecea pe scară
idolul nostru, Adi Coco, vecinul de la doi, care cânta
la chitară şi apoi a ajuns să lucreze în industria muzi­
cală (sau cântă la Compact, nu mai ştiu exact). Trebuia
toată lumea să ştie că am talent. Evident, nu eram sin­
gura.
De fapt, talent nu prea aveam. Sau, mai precis, nu
aveam voce, pentru că urechea mea e diabolic de sen­
sibilă : percep diferenţe de sunet insesizabile pentru
alţii. Nu ştiu nimic despre game, dar detectez cu pre­
cizie orice sunet nelalocul lui.
Aşadar, în mintea mea, toate cântecele acelea, ale
căror versuri le transcriam într‑un imens caiet de

127
matematică, de 300 de pagini (un caiet care, după
atâta răsfoire, ajunsese să arate ca un repertoar), cân­
tate de mine sunau la fel ca originalul. Varianta de la
radio, adică. Inutil să vă spun că, pentru mine, măies­
tria interpretativă însemna reproducerea exactă a tri­
lurilor îndurerate ale solistelor. Şi tot inutil să vă spun
că vocea mea reproducea cu mult mai multă fidelitate
anumite sunete – cum ar fi câte un solo al vreunui
instrument – decât vocile.
Dar, enfin, mă înscrisesem la Cântarea României
şi, în ciuda unui trac de scenă pe care‑l bănuiam
imens, m‑am dus. Eram îmbrăcată în pionier, aşa cum
ni se spusese. Etapa la care urma să particip se des­
făşura „la Sală“ – acel aşezământ versatil care se putea
transforma în cinematograf, scenă de spectacole de
teatru pentru piesele venite în deplasare, concerte,
şedinţe ale membrilor de partid şi alte consfătuiri. Era
un spaţiu plăcut, cu cortine de catifea grea, de culoare
muştar, capitonat pe dinăuntru cu catifea. Cu scaune
tapiţate şi cu duşumea pe jos. Duşumea‑parchet. Cu
două foaiere laterale cu oglinzi la fiecare nişă‑calori­
fer, cu geamuri imense, de sus până jos, care pe o
parte dădeau spre un gard din elemente din beton,
iar de cealaltă, spre Fabrică. Sala era un loc unde fuse­
sem foarte rar ; eu şi sora mea nu prea „aveam voie“
să ieşim, nu avea cine să meargă cu noi, iar tovărăşia
celor de vârsta mea era, pentru mama, o chestie mai
periculoasă decât orice ocupaţie. Cât se înşela !
M‑am dus aşadar „la Sală“ din vreme. Îmi plăcea –
o plăcere marginală, dubioasă sau măcar ciudată –
să ajung devreme oriunde, pentru a lua în stăpânire

128
spaţiul. Oricare ar fi fost acesta. Mi se părea că, dacă
ajung mai devreme, când ceilalţi încă n‑au sosit, voi
reuşi să mă simt mai puţin stingheră. Da, acum ştiu
că există teorii în sociologie care explică mecanismul,
dar pe atunci era doar o dorinţă aprigă de a nu intra
într‑o sală unde oamenii deja sunt aşezaţi. Privirile să
nu se întoarcă spre tine instantaneu, ca la comandă.
Concursul însă nu prea începea. Exista un juriu, exista
o listă cu cei înscrişi, dar toţi ştiam că trebşoara asta
la care ne înhămaserăm avea să dureze mai bine de
jumătate de zi. Încă nu exista conceptul de „închiri­
ere“ a sălii, nu exista presiunea timpului ; aveam liber
de la şcoală pentru asta, juriul avea şi el liber de pe
unde presta diferite activităţi mai mult sau mai puţin
culturale, aşa că atmosfera era relaxată.
Pe scenă au început să se producă diferiţii candi­
daţi. Un grup de dansuri populare, un grup de fete
înveşmântate în costume minuscule, din satin roşu şi
albastru, cu ciorapi de aceeaşi culoare (a piciorului,
fireşte, dar ciorapii erau o mare problemă pentru
femei, pe atunci), care au dansat o aiureală modernă,
un tânăr care a cântat o doină, unii care nu‑mai‑ştiu‑­
ce‑făceau. Dintr‑astea, tipice. Iar eu mă plimbam pe
acolo, o dobitoacă afabilă, care‑şi făcea curaj zâm­
bindu‑şi sieşi şi aşteptând‑şi‑nu‑prea momentul de
glorie. Am zis „de glorie“ ? !
Timpul care trecea nu însemna decât un lucru : se
apropia momentul „meu“, iar eu mă simţeam din ce
în ce mai puţin pregătită să urc acolo şi să cânt. Să
cânt ? ! La serbări făcusem totul să nu am nici un rol
solo, aveam o frică de privirile celorlalţi pe care nici

129
13 ani de catedră n‑au tocit‑o – dar nu ştiam atunci
ce va să fie –, şi totuşi mă înscrisesem. Sinucidere,
catastrofă, coşmar. Încercam să respir şi să‑mi imagi­
nez că, odată ajunsă acolo, sus, lucrurile se vor aranja.
Pentru că varianta aia în care pur şi simplu nu m‑aş
mai fi prezentat mi se părea teribil de neonorantă.
Adică primisem liber de la şcoală anume pentru asta.
Mă înscrisesem. Şi atunci, cum aş fi putut să dezertez ?
Era deja târziu, tinerii din sală de care mi‑era oareş­
cum ruşine părea că tocmai ieşiseră, la o ţigară sau
poate de tot. Am închis o secundă ochii şi mi‑am ima­
ginat că, atunci când îi voi deschide, totul se va fi ter­
minat. Şi atunci mi‑am dat seama că aveam să cânt pe
tăcere, fără negativ (nu mi‑ar fi trecut prin cap să mă
gândesc la asta). Păi eu acasă cântam Te iubeam odată
cu Oana Sîrbu ! Normal că ţineam ritmul, că trilurile
mele coincideau cu trilurile ei. Iar acum, aici, aveam
să pornesc în trebşoara asta neajutată de nimeni şi de
nimic. Nu vedeam sala din cauza unor reflectoare
aţintite strategic, nu ştiam ce naiba fac acolo, aşa că
am început să schelălăi, cu vocea mea prost formată,
o voce a unei guri prea mici, o voce din gură, nu de
piept. „Te iubeam, cu inimă de rouă, te iubeam, cu
dor de lună nouă... Însă tu m‑ai lăsat tăcerii şi‑ai ple­
cat în ceasul serii.“ Oroare !
Mă auzeam de parcă aş fi fost în sală, în rândurile
din faţă. După vreo câteva versuri, vocea a ascultat
de minte şi s‑a oprit, iar eu (care din ele eram eu, nu
mai ştiu) am rostit ceva gen „Ar fi mai bine să încep
din nou“. O altă voce, mai binevoitoare, din sală, a
zis „Da, sigur“ – sau poate o fi zis „Mai bine nu, că nu

130
e nevoie“, aşa că am atacat refrenul. De data aceasta,
schelălăitul s‑a transformat într‑o miorlăitură leşinată,
amintirea iubirilor trădate nu mă ajuta deloc. Bănuiesc
că deja suferisem din dragoste, aşa cum e de aşteptat
de la orice tânără de 14 ani – bănuiesc, deşi nu‑mi
amintesc defel cine era ipochimenul depozitar al sen­
timentelor mele.
Am abandonat înainte de a mă face de râs complet.
Deja nu mai aveam voce, eram un peşte pe uscat,
deschideam gura şi aerul nu‑mi ajungea, iar fălcile,
limba şi cerul gurii erau casante. Am coborât într‑un
ropot de aplauze la mişto, huiduieli şi fluierături.
Despre ce s‑a întâmplat imediat după aceea nu mai
ştiu nimic. Nu ştiu cum am ajuns în sală, cum mi‑am
recuperat lucrurile, cum şi dacă am suportat oprobriul
public. Bănuiesc că atunci am învăţat să blochez
amintirile supărătoare. Iar acum încep să le dezgrop...
Ştiu doar că la şcoală nici unul dintre colegii mei nu
a aflat de eşecul meu, ba chiar simplul fapt că parti­
cipasem la Cântarea României, faza pe oraş, îmi adu­
sese aşa, o mică aură. Pe care am făcut totul ca să o
risipesc cât de repede.
Hotărât lucru, nu‑mi prieşte faima !

131
 Bunicii mei melomani
Anca Goja

Revoluţia a venit peste noi în acelaşi an în care eu

împreună cu o colegă de clasă ne distram în pauze
sărind de pe o bancă pe alta, jucându‑ne „de‑a mai­
muţele“. Evenimentele m‑au prins aşadar cu mintea
necoaptă, iar amintirile mele de până în acea provi­
denţială clasă a cincea au numeroase lacune. Ţin însă
minte perfect care era distracţia preferată a bunicilor
mei din partea tatei, care locuiau într‑o casă pe Valea
Borcutului, la 5 kilometri de Baia Mare. Să fi fost după
mijlocul anilor ’80, adică înainte de căderea comunis­
mului, dar suficient de târziu încât amintirile să mi se
imprime pe retină şi, mai ales, în urechi. Căci radioul
era distracţia despre care spuneam. Bunica, de acum
pensionată, dar care lucrase o viaţă ca secretară la
şcoală, era o gospodină neîntrecută, iar masa de prânz
era întotdeauna o sărbătoare. O ajutau şi micile „comori“
din gospodărie : câteva găini, doi purcei, o grădină de
legume, o livadă, o vie, astfel încât bunica putea găti
regeşte făcând abstracţie de rafturile mereu goale,
de‑a dreptul deprimante, ale „alimentarei“ de pe Valea

132
Borcutului. La prânz, aşadar, ne aşezam la masă, fie­
care la locul său. Bunicul, pensionar şi el (fusese
sudor la IPEG, o mare întreprindere din oraşul vecin),
stătea întotdeauna în capul mesei. Trebuia să mâncăm
încet (noi, copiii, pofticioşi, mereu înfulecam în viteză)
şi nu aveam voie să vorbim. Scena era mereu com­
pletată de sunetele emise de radioul de pe policioară,
fixat pe un post unguresc, limbă pe care ambii bunici
o cunoşteau foarte bine şi o vorbeau uneori între ei.
La ora 13 începea emisiunea lor preferată. Era un con­
curs gen „cine ştie câştigă“, pe teme muzicale. Publi­
cul prezent în studio audia câte o bucată muzicală
(clasică sau de operă), după care trebuia să recu­
noască lucrarea din care bucata fusese extrasă şi,
bineînţeles, compozitorul. Pentru noi, copiii, momen­
tul era însă palpitant, întrucât bunicii se străduiau să
ghicească înaintea publicului din studio, şi foarte ade­
sea răspunsul lor era corect. Uneori se contraziceau,
astfel că eu şi sora mea, Oana, cu trei ani şi jumătate
mai mare decât mine, urmăream dialogul cu sufletul
la gură. Era şi o formă de educaţie aceasta, continu­
ată uneori de bunicul în lungile noastre drumuri
împreună la „alimentară“, după pâine sau lapte. Ca să
ne treacă timpul mai uşor, îmi fluiera bucăţi din
Carmen, Aida sau Rigoletto, iar apoi îmi povestea
libretul, deschizându‑mi apetitul pentru acest gen de
muzică.
Dar cel mai mult îmi plăceau zilele de adevărată
sărbătoare când bunicul se hotăra să folosească mag­
netofonul. Vara, când avea de săpat în grădina de
legume din faţa casei, afişându‑şi trupul bine întreţinut

133
prin gimnastica zilnică şi ars de soare, apela uneori la
ajutorul muzicii, pentru ca munca să meargă mai uşor.
Atunci, scotea cu grijă magnetofonul masiv din lăca­
şul său, scotea capacul auriu şi alegea o bandă. Era,
de fiecare dată, muzică de operă. Poate Pavarotti. Fixa
banda, aşeza uriaşul magnetofon pe cadrul geamului
larg deschis de la camera care dădea spre grădină şi
pornea aparatul, cu sonorul dat suficient de tare. Apoi
se apuca de săpat, fluierând cu voioşie şi transpirând
abundent. În acele clipe, bunicul ni se părea, mie şi
Oanei, foarte simpatic.
Dragostea pentru muzică se regăsea în familia
noastră şi pe ramura mamei. Bunica dinspre mamă,
care divorţase de mult şi lucrase ca secretară, avea,
cam în aceeaşi perioadă, un caiet de suflet. Aici îşi
scria versurile melodiilor preferate : Corina Chiriac,
Mirabela Dauer, Dan Spătaru, dar şi romanţe care
mergeau direct la inimă. Când mergeam pe la ea şi
înnoptam în apartamentul situat pe un bulevard din
Baia Mare, aveam parte de cina clasică. Aceasta inclu­
dea „cartofi în ler“ (copţi în cuptor) cu „moare“ (zeamă
de varză murată) şi, neapărat, multă muzică. Ne‑o
cânta chiar ea : de la „Roata morii se‑nvârteşte : ţac,
ţac, ţac“, la „O ultimă ţigară uitată într‑un colţ pe eta­
jeeeră...“ .
Acum, doar bunica din partea tatălui mai trăieşte,
şi nu mai are cu cine să se contrazică privitor la un
compozitor sau altul...

134
 Minunaţii ani de vinil
Florin Hălălău

În decembrie 1978, de Crăciun, am primit pri­

mul meu picup, Unitra, şi câteva discuri : Eine kleine
Nachtmusik, Sugar Baby Love (cu orchestra lui Dan
Mîndrilă), Tony Christie, James Royal, Marius, Olimpia
şi Mihai, Mircea Vintilă. A fost doar începutul unei
colecţii care avea să cuprindă cele mai importante
lucrări clasice, mult rock românesc, jazz atât cât se
găsea în magazine, seria Alexandru Andrieş. Când am
început să colind singur magazinele de discuri, la
începutul anilor ’80, aveam întotdeauna la mine pungi
de plastic de lăţimea discurilor cu 33 de turaţii şi un
traseu prestabilit, după ce coboram din troleibuz la
Universitate : „Simfonia“ de lângă Librăria Eminescu,
„Romanţa“ vizavi de Palatul Telefoanelor, „Muzica“
sau un magazin de pe Calea Victoriei aproape de
intersecţia cu Calea Griviţei, unde cumpăram discuri
occidentale la pachet cu rebuturi Electrecord care nu
se vindeau. Dar astea erau excepţii, discuri străine
găseam mai mult de prin alte ţări socialiste : cehoslo­
vace de la Supraphon şi de la Opus, dederiste de la

135
Eterna, bulgăreşti de la Balkanton, poloneze, ungu­
reşti, ruseşti de la Melodia (cu accent pe o). Cehii de
la Olympic erau vedeta Supraphonului, nişte muzici­
eni de rock de primă mână. În seria Electrecordului
de Formaţii Rock i‑am descoperit pe Celelalte Cuvinte,
Timpuri Noi, Pro Musica sau Hardton, pentru a cărui
solistă vocală, Georgeta Tudor, făcusem în liceu o
pasiune secretă (am văzut‑o cum arată abia acum doi
ani, pe internet !). Sora unei colege de clasă era vân­
zătoare la raionul de discuri din „Bucur Obor“. Era o
poziţie similară celei de măcelar, adică un privilegiu
pe care nu îl aveau mulţi în comerţul socialist. Făcea
rost de discuri care nu apucau să apară pe raft, vân­
zându‑se direct din depozit. Era bătaie pe ele în clasă.
Regret şi acum un Queen – Greatest Hits de care am
aflat după ce se dăduse şi un The Shorts („Comment
ça va“, „Annabelle“) pe care mi l‑a suflat o colegă de
sub nas. Am trecut la rock cu ajutorul lui Andrei
Hruban, colegul meu de bancă din liceu. La picupul
lui am ascultat prima dată Iris, albumul lor de debut
în care Cristi Minculescu făcea furori cu vocea sa
inconfundabilă. Mi‑am făcut apoi un caiet despre tru­
pele româneşti de rock, folosind informaţii pe care le
găseam în Săptămâna sau în almanahurile anuale ale
Scânteii Tineretului. Învăţasem primele discuri ale lui
Andrieş pe de rost, fredonând pe unde apucam,
împreună cu prietenul meu cel mai bun (şi coleg de
clasă) Valentin Iordache, spre exasperarea celor din
jurul nostru. Am ascultat până ce le‑am tocit şanţurile
Fata din vis a celor de la Compact, Eşarfă în dar de
Mircea Baniciu sau albumul albastru scos de Sfinx.

136
Am înregistrat de pe Unitra pe casete ORWO selecţii
din albumele Beatles pe care mi le‑a împrumutat Toni
Niculescu (coleg de facultate la Chimie) sau un disc
original Back in Black al celebrilor ACDC, considerat
peste ani de revista Sunete şi Rock FM cel mai bun
album rock din istorie. Cu muzică mai nouă, luam
casete‑pirat de la un mic magazin din Piaţa Sfântu
Gheorghe. Apoi mi‑am schimbat picupul cu un Concert
(făcut de fraţii noştri din RDG), cu care am intrat în
lumea nouă de după 1989, unde discurile de vinil au
lăsat treptat locul altor suprafeţe, mai generoase în
privinţa stocării de sunete.

137
 Şi eu am fost la Cenaclul Flacăra
Iulian Sîrbu

Cu circa un an înainte să fie interzis, am participat

la ultimul spectacol al Cenaclului Flacăra de la Iaşi –
în calitate de spectator, ca să fie clar. De fapt, a fost
penultimul, deoarece, cu voie de la stăpânire (respec­
tiv de la Nicu Ceauşescu), a mai avut loc un spectacol
a doua zi. După 1989 s‑au spus multe despre Cenaclul
Flacăra : că tinerii erau obligaţi să participe, că acolo
se cântau numai cântece patriotice care‑l preamăreau
pe Ceauşescu, că se consumau droguri şi se făcea sex
în timpul spectacolelor etc.
Eu pot să vă spun că nu m‑a obligat nimeni să
merg la spectacol. De fapt, dacă mă gândesc bine,
spun minciuni, pentru că m‑a obligat prietena mea
din acea perioadă, care mi‑a zis că vrea musai să
meargă la Cenaclu. Nu puteam să mă pun rău cu ea,
aşa că m‑am agitat să fac rost de bilete. Trebuie să vă
spun că era foarte greu să obţii bilete la Cenaclul
Flacăra. Era bătaie mare. Am avut noroc că cel mai
bun prieten al meu avea pile la UTC (Uniunea Tine­
retului Comunist, pentru cei care nu ştiu) şi a reuşit

138
să facă rost de patru bilete : pentru noi doi şi priete­
nele noastre.
Spectacolul începea la ora şase după‑amiaza, dar
noi ne‑am înfiinţat la Sala Polivalentă din Iaşi încă de
la ora cinci. Aici era o mare de oameni, tineri în cea
mai mare parte. Mulţi nu aveau bilete, dar sperau să
reuşească să intre cumva în sală. Se ştia că Păunescu
obişnuia să poftească în sală şi pe cei care nu mai
prinseseră bilet, înghesuind spectatorii ca sardelele în
cutie. Am trecut de oamenii de ordine şi am pătruns
în sală. Ne‑am căutat locurile şi am constatat că aveam
locuri extra : eram la o azvârlitură de băţ de scenă,
aproape nas în nas cu Adrian Păunescu. Treptat s‑au
ocupat toate locurile, ba chiar erau mulţi care stăteau
şi în picioare.
Pe la şase au început să apară pe scenă cei ce
aveau să ne încânte în următoarele ore. În deschidere
cântau localnicii, în cazul nostru cei din Iaşi. Abia
după ce se făcea încălzirea urcau pe scenă Adrian
Păunescu şi greii Cenaclului Flacăra. Vreo două ore
au cântat soliştii locali. Pe unii îi ştiam pentru că îi
ascultasem în diverse locaţii din oraş sau pe la nunţi.
Pe vremea aceea mergeam la multe nunţi, chiar şi la
unele unde nu cunoşteam pe nimeni. Dar asta‑i altă
poveste şi am să v‑o spun cu alt prilej.
Atmosfera era tot mai încinsă şi puţini mai stăteau
pe scaune, aproape toată sala dansa. Eram însă nerăb­
dători să apară Păunescu, pentru a da startul specta­
colului aşteptat de toată lumea. Pe la opt şi jumătate
a apărut şi conducătorul Cenaclului, însoţit de soliş­
tii veniţi de la Bucureşti. Abia atunci a început cu

139
adevărat spectacolul. S‑a cântat un singur cântec cu
Ceauşescu („Trăiască România/ Trăiască Ceauşescu...“,
nu mai ştiu cum se chema cântecul), dar parcă şi acela
suna bine în sala plină de tineri. Păunescu ne recita
din când în când din poeziile pe care le scria pe loc,
la măsuţa de pe scenă. Cu toţii dansam pe melodiile
ce se cântau şi ne simţeam liberi, măcar pentru o
seară. Spectacolul a durat până pe la ora patru dimi­
neaţa, când Adrian Păunescu ne‑a propus să plecăm
într‑un pelerinaj la Teiul lui Eminescu din Copou. S‑a
format o coloană lungă şi am străbătut oraşul sub
supravegherea atentă a miliţienilor. Sunt convins că
printre noi erau destui securişti care observau tot ce
se întâmplă. La Teiul lui Eminescu s‑au mai cântat
câteva cântece, după care spectacolul s‑a încheiat. Era
aproape şase dimineaţa şi lumea deja pleca la servi­
ciu. Totul durase circa douăsprezece ore. În acele vre­
muri, era singura manifestare care se putea desfăşura
preţ de atâtea ore. Şi era poate singurul loc în care
aveai iluzia de libertate. Din păcate, doar iluzia...

140
...ŞI ALTE DISTRACŢII
DIN COMUNISM
 Poveşti vişinii
Marilena Bara

A fost odată ca niciodată, că, dacă nu ar fi fost, nu

aş fi avut ce să vă povestesc acum !
A fost o fetiţă dorită şi iubită de părinţii ei, aşa cum
puţini copii au fost şi sunt doriţi şi iubiţi în această
lume. Copila Soarelui, născută într‑o zi de august, era
întotdeauna în centrul atenţiei graţie drăgălăşeniei,
isteţimii, veseliei şi generozităţii ei.
Tatăl fetiţei, ca orice bărbat, şi‑a dorit un fiu (pe
care neglijenţa criminală a medicilor l‑a omorât la naş­
tere) ; dar mica lui prinţesă a reuşit să îi aline durerea,
să umple golul şi să şteargă amărăciunea pierderii pri­
mului copil.
Pasionat de fotbal încă din copilărie, de pe vremea
în care bătea mingea făcută din cârpe pe maidanul de
lângă fabrica de zahăr din Giurgiu, tatăl fetiţei era
foarte trist pentru că îşi imagina că nu va avea cui să
transmită dragostea lui pentru fotbal şi, mai ales, pen­
tru echipa lui de suflet – Rapiduleţul.
Cât de mult avea să se înşele ! ! !
Povestea noastră adevărată a început în ziua de
8 august 1954, ziua în care tatăl şi‑a luat fetiţa de

143
mână şi au plecat împreună către stadion. Momentul
acesta „istoric“, iniţiatic, a fost pregătit cu multă grijă
de părinţi, rude, vecini şi prieteni. Fetiţa, care împlinise
în acea zi 3 ani, a fost îmbrăcată cu o fustiţă din
tafta de culoare „vişină putredă“, un jupon alb ca lap­
tele, garnisit cu dantelă fină, o bluziţă albă croşetată
din aţică, la fel ca şi şosetuţele, şi o pereche de panto­
fiori de lac vişinii, pentru care multă lume bătuse
Bucureştiul, de la un cap la altul, ca să‑i găsească. Părul
blond, ca spicele de grâu, fusese „pus pe moaţe“ şi
era legat cu două funde mari, una alba şi cealaltă –
cum altfel ? – vişinie.
Rezultatul a fost de‑a dreptul spectaculos şi toată
lumea a căzut de acord că fetiţa noastră era mult mai
frumoasă şi mai elegantă chiar decât micuţa stea a
cinematografiei americane – Shirley Temple.
Lumea se oprea pe stradă admirând‑o, babele o
scuipau „să nu‑i fie de deochi“, iar cei doi – tată şi
fiică – treceau mai departe, primul mândru de copila
sa, iar cea mică mândră de prima pereche de panto­
fiori de lac, care străluceau în bătaia soarelui de îţi
luau ochii şi pe care încerca, din răsputeri, să nu‑i
murdărească de praf sau să nu‑i zgârie.
Cred că aţi ghicit deja că fetiţa din poveste eram
eu, alături de omul cel mai drag din viaţa mea – tata.
Din acea zi, în fiecare duminică în care Rapidu’
juca în Bucureşti, în familia noastră s‑a instituit un
ritual, care avea să fie respectat cu rigurozitate timp
de 22 de ani.
Tata se scula la 5 dimineaţa, mătura curtea sau
dădea zăpada (în funcţie de anotimp), pleca la piaţă

144
şi, până se trezea mama, treburile casnice, care îi reve­
neau, erau gata. Apoi se ducea în magazia de lemne,
îşi încălzea apă, făcea baie, se bărbierea şi se prime­
nea cu hainele curate, de duminică.
Mama se trezea pe la şapte şi se apuca să gătească,
aşa încât masa de prânz să fie gata devreme, pentru
că noi doi – tata şi cu mine – trebuia să plecăm la sta­
dion, spre marea ei supărare.
Şi acum simt în gură gustul supei cu găluşti, îngro­
zitor de fierbinte, luată direct de pe foc, al şniţelelor
cu cartofi prăjiţi şi al plăcintei cu mere, pe care, abia
scoasă din cuptor, o ambalam în hârtie cerată şi o
mâncam în tramvai sau pe stadion, în pauza meciului.
Drumul din cartierul Dămăroaia la stadion era o
mare aventură, deoarece pentru orice copil aprecie­
rea corectă a distanţelor şi a trecerii timpului repre­
zintă o mare problemă. În mod normal, drumurile
mele zilnice nu depăşeau un perimetru de câteva sute
de metri până la creşă, până în parcul Bazilescu, la
cofetărie sau la cinematograful din cartier, unde mer­
geam în duminicile în care Rapidul juca în deplasare.
Aşa că, atunci când tramvaiul trecea pe sub podul
Constanţa şi intra pe Calea Griviţei, mi se părea că
începem o călătorie „peste mări şi zări“.
Dar surpriza cea mare a primului drum la un meci
de fotbal a venit în momentul în care am traversat –
à pied, cum spune francezul – podul Grant. Cel vechi,
acela care era construit din fier împletit ca o dantelă
complicată şi podit cu scânduri, tocite de paşii miilor
de oameni ce treceau zilnic pe el.
Podul Grant, pe sub care şerpuiau liniile de cale ferată
şi treceau trenurile, şuierând în dreptul stadionului, cu

145
un salut secret, cunoscut doar de cei de‑ai casei. Ce
spectacol grandios pentru ochii unui copil ! Spectacol
care a generat o legătură, tainică şi trainică, între fetiţa
de 3 anişori şi acest monument minunat, din care azi
nu au mai rămas decât pilonii, acoperiţi cu graffiti.
În momentul în care păşeam pe prima scândură a
podului vechi intram într‑o stare absolut specială, de
vertij plăcut, ca atunci când mă dădeam în leagăn, sus,
sus de tot ! Între mine şi golul de sub pod erau doar
câteva scânduri, unele chiar uzate, ceea ce mă speria
puţin la început. Dar cea mai specială trăire era atunci
când pe sub pod treceau trenurile, la vremea aceea
trase de locomotive cu abur. Mă opream la mijlocul
podului, aşteptând minute bune să vină un tren, să
arunce spre cer aburul acela alb, pufos, ca un nor, cu
miros de ulei ars şi de cărbune. Mirosul acesta l‑am
întâlnit, peste foarte mulţi ani, în atelierul unor prie­
teni, colecţionari pasionaţi de trenuleţe, care aveau
macheta unei astfel de locomotive, prevăzută cu un
dispozitiv de produs abur şi cu un mic rezervor pen­
tru „parfumul de locomotivă“, inegalabil în memoria
mea olfactivă.
Tata era exasperat de aceste momente prelungite
de aşteptare încăpăţânată trăite pe pod şi, de multe
ori, plecam de acasă cu cel puţin o jumătate de oră
înainte de ora obişnuită, numai pentru că ştia că nu
mă poate convinge să plec de pe pod până nu trecea
o locomotivă şi mă învăluia în abur.
Să nu uit să vă povestesc şi despre un joc pe care îl
inventasem, folosindu‑mă de scândurile podului. Aşa
cum v‑am spus, unele erau mai noi, altele aproape

146
putrezite, unele erau prinse strâns în şuruburi, altele
zdrăngăneau periculos. Fiecare scândură avea un
sunet aparte şi dacă săreai într‑un anumit fel pe ele...
cântau ! ! !
Amintiţi‑vă o scenă superbă din filmul american
BIG, în care Tom Hanks şi Robert Loggia, aflaţi
într‑un mare magazin de jucării, „cântau“ cu picioa­
rele, împreună, pe o claviatură uriaşă, instalată pe
podea.
Cam aşa mă jucam şi eu cu prietenul meu de
suflet – podul Grant !
De atunci, au trecut (oare când ? !) 58 de ani şi
amintirile mele despre tata (pe care l‑am pierdut mult
prea devreme !), despre meciurile Rapidului, despre
podul Grant, despre stadioanele bucureştene sunt atât
de vii, de parcă totul s‑a petrecut ieri.
Ca să vă convingeţi, am să vă povestesc doar trei
dintre aceste amintiri dragi sufletului meu, legate
direct sau indirect de fotbal.
Prima întâmplare s‑a petrecut pe stadionul „23
August“. Aveam 4 ani, era vară, frumos şi ne aflam la
peluza cu tabela de marcaj, la unul dintre acele cuplaje
în care se jucau două meciuri, unul după altul, între
cele patru echipe bucureştene : Rapid, Progresul, Steaua
şi Dinamo. Fiindu‑mi sete, am coborât treptele până
unde era o ţâşnitoare cu apă. Tata m‑a avertizat să fiu
atentă pe unde merg ca să nu mă rătăcesc. Furaţi de
fazele de pe teren, atât eu, cât şi tata, nu am mai fost
atenţi unul la celălalt şi, uite‑aşa, am reuşit să mă pierd
în mulţimea de oameni care se ridicase în picioare la
pauză.

147
 Disperată, am început să plâng, strigându‑l pe tata ;
cineva m‑a luat de mână şi m‑a dus la tribuna I, unde
era cabina crainicului de stadion. Acesta m‑a întrebat
cum mă cheamă şi cu cine am venit la stadion. Eu
eram bine instruită de tata pentru „situaţii de urgenţă“,
aşa ca am început să îi turui numele, vârsta, adresa etc.
Imediat, domnul acela amabil s‑a apropiat de micro­
fon şi a făcut un anunţ care suna cam aşa : „A fost
găsită la peluză o fetiţă de 4 ani, îmbrăcată aşa şi aşa,
pe numele ei Marilena. Tatăl este rugat să vină la...“.
Eu eram foarte atentă şi, pentru că, de când am
intrat în cămăruţa aceea, am fost fascinată de apara­
tele, beculeţele şi firele împrăştiate peste tot, am pro­
fitat de neatenţia celor mari şi m‑am repezit către
microfonul uriaş de pe masă, făcând prima mea emi­
siune radiofonică live : „Tatule, sunt aici la nenea crai­
nicu’ ! Mi‑a dat bomboane şi suc ! Vino şi tu repede că
poate îţi dă şi ţie !“. Cu mânuţele strânse pe microfon,
am continuat cu recitarea unor poezii şi cu interpre­
tarea unor cântecele învăţate la grădiniţă şi de la
radio ; după încheierea recitalului, am terminat trium­
fător cu un „Hai Rapidu’ !“, de au aplaudat toţi cei
63.000 de spectatori câţi erau pe stadion.
Să mai rămânem pe stadionul „23 August“, până în
18 octombrie 1967, la meciul cu Trakia Plovdiv, din
Cupa Campionilor Europeni.
Pierduserăm la Plovdiv cu 2‑0 şi ne trebuia o vic­
torie la 3 goluri diferenţă pentru a ne califica în faza
următoare. Tata luase o primă la serviciu, aşa că am
cumpărat, pentru prima oară, bilete la tribuna a II‑a.
Lângă mine, s‑a aşezat un bătrânel singur, simpatic,

148
aparent inofensiv, dar teribil de vorbăreţ şi dornic să
comenteze fiecare fază a meciului.
Tata era un ardelean taciturn, căruia cu greu îi sco­
teai un cuvânt din gură, aşa că dialogul dintre cei doi
era de fapt un monolog. A început meciul şi băieţii
jucau cu o determinare şi o dorinţă de victorie excep­
ţionale, încurajaţi de peste 60.000 de spectatori şi
însoţiţi de comentariile enervante ale „crainicului“ de
ocazie din tribună.
Şi a venit minutul 25, când Teo Codreanu a marcat
primul gol ; am sărit toţi în picioare, strigând de bucu­
rie. Moşul, iute de mână, m‑a luat în braţe şi m‑a
pupat, până să apuce tata să facă acelaşi lucru. Am
auzit un mormăit ameninţător dinspre tata şi am văzut
o privire ucigătoare îndreptată către uzurpatorul care
mă îmbrăţişase, fără permisiune, in loco parentis.
Al doilea mitan a început cu un asediu puternic la
poarta bulgarilor şi, în minutul 72, acelaşi Teo Codreanu
a marcat al doilea gol, aducând egalitatea la scorul
general. Scena s‑a repetat, deşi tata stătea cu un ochi
la jocul de pe teren şi cu unul la mine. Moşul l‑a între­
cut şi de data aceasta la proba de „pupături viteză“.
Enervat la culme, tata a decis să facă rocada şi s‑a
mutat în locul meu, lângă moşul pupăcios.
Primele 90 de minute s‑au încheiat şi au urmat pre­
lungirile. Tensiunea era maximă şi, în minutul 108,
Puiu Ionescu a adus cel de‑al treilea gol pentru Rapid,
extazul în tribune şi calificarea în turul al doilea al
competiţiei europene.
În acel moment, s‑a petrecut dezastrul : moşul s‑a
agăţat, pur şi simplu, de gâtul tatălui meu şi a început

149
să îl pupe, ceea ce pentru tata a fost mai mult decât
putea să suporte, stârnind în jurul nostru un hohot
general de râs. Timp de două‑trei minute, bietul tata
s‑a luptat cu vecinul de bancă, încercând să‑l poto­
lească, strigându‑mi disperat : „Ia‑l de pe mine, că îl
omor !“.
Şi totuşi, nimic nu se poate compara cu amintirea
experienţei mele de... jucătoare de fotbal, cu două
meciuri la activ sub culorile alb‑vişiniu !
Da, aţi citit bine, jucătoare de fotbal – fundaş
stânga, mai precis – în echipa de fete, înfiinţată în
1968 şi antrenată de Michi Mihăilescu.
Ce vară nebună a fost ! Echipa era formată din
fetele de la alte secţii sportive ale clubului Rapid :
handbal, baschet, volei, atletism, canotaj, popice.
Făceam trei‑patru antrenamente pe săptămână pe
terenul central, după‑amiaza, în căldura toridă a verii.
Pentru că mingile de fotbal erau fabricate dintr‑o piele
dură, prost prelucrată, şi erau sigilate cu... şiret, picioa­
rele noastre erau numai vânătăi şi capetele pline de
cucuie. Băieţii din echipa mare şi cei de la tineret se
ofereau voluntar să ne înveţe trucurile meseriei de
fotbalist, iar Rică Răducanu şi‑a oferit, gratuit, servici­
ile de... maseur ! ! !
Primul meci s‑a jucat la Ploieşti, în aşteptarea sosi­
rii caravanei cicliste „Cursa Păcii“. O mulţime de curi­
oşi au venit la stadion să urmărească derby‑ul între
eternele rivale : Rapid şi Petrolul. Îmi amintesc că pri­
miserăm un echipament nou‑nouţ : şorturi albe şi tri­
couri vişinii, dar eram încălţate în tenişi, ceea ce ne
crea probleme de echilibru, terenul fiind puţin ud. Nu

150
cred că am trecut de prea multe ori linia de centru,
terenul mi se părea imens şi nici viteză prea mare nu
aveam ! Prahovencele aveau o extremă dreapta foarte
agresivă, pivot de handbal, care simula foarte bine că
este faultată, ceea ce îmi aducea reproşurile spectato­
rilor şi penalizările arbitrului. Mai ales o pereche de
bătrâni de la tribuna I avea ce avea cu mine şi, de câte
ori atingeam mingea, baba flutura ameninţător un
baston noduros în aer, iar moşul fluiera într‑un mod
ciudat şi huiduia cu o voce caraghios de subţirică,
având în vedere că nu avea nici un dinte în gură.
Peste două săptămâni a avut loc revanşa în
Giuleşti. Închipuiţi‑vă un stadion plin ochi, pe tata
mândru nevoie mare, înconjurat de vecinii şi prietenii
pe care îi invitase special la meciul fiicei sale, şi o
atmosferă superbă, de sărbătoare.
Primele mingi care au venit către mine au fost la
semi‑înălţime, obligându‑mă să fac câteva stopuri pe
piept, ceea ce a stârnit comentarii... suculente în tri­
bună. Tata, un tip foarte pudic de felul lui, auzindu‑le,
s‑a înnegrit de supărare şi, la încheierea meciului,
mi‑a comunicat ferm că scurta mea carieră fotbalistică
a luat sfârşit. Punct. Nici rugăminţile, nici lacrimile,
nici ameninţările mele nu l‑au înduplecat !
Şi uite‑aşa am rămas doar spectator al unui spec­
tacol unic, fascinant : fotbalul, scris cu F de la „femeie“ !
Pentru că fotbalul este o întreagă lume, iar lumea
este, în anumite privinţe, un meci de fotbal !

151
 Groapa de gunoi
Călin Ciobotari

Eram copil pe atunci, iar anii ’80 ne lipeau pe

mutre zilele lor insipide şi inutile. Locuiam într‑un fel
de acvariu ciudat în care memoria ne era atât de
scurtă, încât până să ajungem la celălalt perete uitam
de unde şi de ce am pornit. Şi ni se părea că ne bălă­
cim taman în mijlocul infinitului. În orăşelul bucovi­
nean de la graniţa cu URSS nu se întâmpla nimic ieşit
din comun. Ploua şi ningea ca pretutindeni, oamenii
se îmbolnăveau şi mureau la fel ca în Australia, uram
la fel de mult şcoala precum copiii din Bangladesh şi
eram la fel de indiferenţi ca indigenii din Noua
Guinee în faţa unui hoit de balenă putrezind pe
ţărm... Cu toate astea, acum, când îmi amintesc vre­
murile acelea, îmi dau seama cât eram de fericiţi... Ne
năucea fericirea, ne mânjeam din cap până‑n picioare
cu fericire...
Cele mai multe excursii individuale şi cras atinse
de ilegalitate le făceam la groapa de gunoi a oraşului,
aşezată pe unul dintre dealurile mărginaşe. Ca să
ajungi acolo trebuia să încalci una din regulile de

152
căpătâi impuse de părinţi şi şcoală – „Nu aveţi voie la
groapa de gunoi, pentru că reprezintă un focar de
infecţii“ ; mai trebuia să străbaţi o pădure în care, în
afara copacilor, se mai găseau hoituri în putrefacţie,
ambalaje de tot felul şi, după o destul de neelegantă
şi nepedagogică descripţie a profesorului de latină
Barbu, „oameni care se regulează“.
Ceva misterios ne atrăgea ca un magnet căruia nu
i te poţi opune. Ne plăceau infecţia, putreziciunea,
mirosurile pestilenţiale, adoram invaziile de gunoaie,
haosul acela nemaipomenit. Ni se părea o aventură
să urcăm pieptiş dealul, cu răsuflarea tăiată, să trecem
pe lângă Geta, curva târgului, care tocmai îşi trăgea
chiloţii, în jos sau în sus, funcţie de împrejurare, să
ne intersectăm cu grupurile de „excursionişti“ care
coborau, să prognozăm despre ce vom mai vedea de
data aceasta.
Întreaga groapă de gunoi era un fel de duminică
materială, în care ne instalam confortabil, sorbind din
ochi dezastrul şi umplându‑ne simţurile cu frumuse­
ţea aceea putredă, absurdă. Acolo, în vârful dealului,
ne opream de fiecare dată preţ de câteva minute şi
contemplam panoramarea policromă şi poliformă.
Auzisem că undeva, în ţara noastră uriaşă şi plină de
minunăţii, exista un loc numit Marea Neagră şi ni se
părea că ceea ce vedeam acolo, de pe dâmbul cel mai
înalt al Golgotei noastre locale, însemna cât o sută de
mii de mări negre la un loc.
Nu exista lucru, real sau imaginar, peste care să nu
dai, sau să nu ţi se pară că dai, la groapa de gunoi.
Acolo ne completam colecţiile de surprize, acolo ne

153
spoream micile „averi“, acolo demontam televizoare
stricate şi frigidere Fram fără uşă, acolo încremeneam
în faţa câte unui hoit de cal şi asistam fascinaţi la miri­
adele de făpturi ce defilau nestingherite pe trupul des­
chis ca o cutie de bomboane.
Inevitabil, ne întâlneam cu nea Ghiţă care căuta
prin burţile animalelor moarte ceea ce el numea
„viermi a‑ntâia“, la care trăgea crapu’ de zece kile. Pe
mâini îi atârnau măruntaie roze, supurând de tot felul
de chestii albicioase, şi o dulce oripilare ne cotropea,
mai ales când nea Ghiţă, răvăşit de căldură, îşi trecea
palmele peste faţă, ştergând sudoarea şi mânjindu‑se
într‑un hal fără de hal.
La groapa de gunoi puteai să faci tot ce doreai,
absolut tot ! Să te baţi, să înjuri, să răscoleşti maldărele
de materie moartă, să pui pe fugă materia vie, să te
îmbeţi sau, din contra, să te dezbeţi. Nu o dată zăream
tot felul de ciudaţi care escaladau te miri ce movilă
de moloz şi strigau în gura mare lucruri inimaginabile
despre tovarăşul şi tovarăşa de la televizor. Mult mai
târziu aveam să‑mi dau seama că locul acela funcţi­
ona ca un fel de notă de subsol a oraşului, în care se
puteau însemna lucruri pe care textul existenţei noas­
tre de fiecare zi nu le suporta. Simţeai că nu mai poţi ?
Trăgeai o fugă la groapă şi respirai adânc. Te urcai în
vârf, băgai o duzină de porcoşenii, după care erai ca
nou !
Cineva, naiba mai ştie cine, însă probabil hâtru şi
subversiv din fire, numise locul acela spre care
duceau toate drumurile noastre „Epoca de Aur“. Nu
înţelegeam pe atunci ironia şi nici nu aveam nevoie

154
să înţelegem ceva, dar ne plăcuse atât de mult asoci­
erea aceasta încât, din momentul în care am aflat‑o,
bătută în cuie a rămas. Cu atât mai mult cu cât se zvo­
nea că cine răscolea atent, răbdător, prin gunoaie avea
şansa să descopere şi aur. Iată de ce una dintre expe­
diţiile noastre obişnuite era în Epoca de Aur, din care
reveneam în oraş duhnind îngrozitor şi murdari din
cap până‑n picioare. „Focarul de infecţii“ ne pria, ne
făcea să trăim la alte cote, ne furniza adrenalina sub­
tilă pe care nu ne‑o furnizau stupidele excursii la
Fabrica de sticlă sau la Combinatul de prelucrat neant
şi plictiseală.
Nu doar noi, copiii, ne făceam de lucru în vârful
dealului, ci şi oameni în toată firea veneau aici, ca la
o promenadă, unii cu soţiile, alţii cu amantele, alţii
singuri sau însoţiţi de prieteni. Se plimbau romantici
prin sfârşitul sau începutul acesta de lume şi reflectau
intens la probleme fundamentale sub clarul de lună
al colacilor de veceu. Alteori, mai rar, ce‑i drept, apă­
reau şi domni eleganţi, cu pantofi lăcuiţi, după cum
apăreau şi gospodine de pe la periferii, aflate în cău­
tarea vreunui ingredient culinar ce nu se găsea la
piaţă.
Iar cine nu ştie cum e să te joci de‑a ascunsul într‑o
groapă de gunoi poate spune că a ratat ceva din ade­
văratul farmec al copilăriei.
Scormoneam înfriguraţi prin gunoaiele Epocii de
Aur şi ni se părea că suntem ai dracului de speciali.
Chiar dacă ploua şi ningea exact ca în Australia...

155
 Cum se distrau pionierii
Luminiţa Corneanu

Prima mea amintire culturală datează de prin

1980‑1981. Aveam 3‑4 ani şi ne duseseră cu grădiniţa
la film. Unul cu Sergiu Nicolaescu, care era pe atunci
un fel de Brad Pitt al României. Sau, mă rog, un fel
de Daniel Craig, dacă mă gândesc mai bine. Brad Pitt
era categoric Florin Piersic.
Din filmul respectiv nu‑mi mai amintesc decât fina­
lul : Sergiu Nicolaescu, inconturnabilul erou al filmelor
de el şi cu el, rănit (împuşcat, cu răni şiroind de
sânge), se afla într‑o barcă plutind liber pe un râu şi
cânta „Du‑mă acasă, măi tramvai,/ Du‑mă, du‑mă, ce
mai stai…“. Moment în care am izbucnit într‑un plâns
cu hohote şi sughiţuri, dovedind, de bună seamă, o
sensibilitate precoce şi fiind deja pregătită să mă con­
frunt cu numeroasele episoade sângeroase şi pildui­
toare pe care aveam să le întâlnesc în cariera mea de
şcolar sub comunism, în manualele de limba şi litera­
tura română.
Aşa se făcea educaţia artistică pe vremea aceea. La
filmele „agreate“ se trimiteau bilete şcolilor, grădiniţelor,

156
liceelor, pentru a se asigura spectatori în sală, fără să
intereseze pe prea multă lume dacă spectatorii se
potrivesc cu spectacolul. Şi cărţile, alea cu tiraje de
sute de mii de exemplare de care auziţi astăzi de la
nostalgici ai consumului cultural dinainte de ’89, tot
aşa se vindeau, multe dintre ele : dacă voiai, de exem­
plu, un volum de Creangă, nu îl puteai cumpăra decât
la pachet cu unul de cine ştie ce autor...
Cel mai mult însă îmi plăcea la teatru. Ne duceau
cu grădiniţa (mai târziu, cu şcoala) la teatrul de păpuşi
sau la piese la matineu, mai mult sau mai puţin pen­
tru copii, dar eu mă rugam cu cerul şi cu pământul
de ai mei să mă ia la teatru la piese adevărate, la care
mergeau ei şi care se jucau seara. Iarna lupului cenu­
şiu se numea una dintre ele, de la care eu aşteptam,
la cei opt ani ai mei, să fie un fel de Scufiţa roşie. Nu
mai ştiu cum i‑am convins pe ai mei să mă ia cu ei,
de obicei eram insistentă şi cu argumentele la mine
(aşa i‑am convins şi să mă dea de şase ani la şcoală,
după vreo două săptămâni de jelit, în ciuda convin­
gerii maică‑mii că sunt prea mică), probabil le‑am zis
că o să fiu cuminte şi că nu contează că piesa nu e
„pentru mine“, că vreau oricum să merg. Tot farmecul
acestor ieşiri cu ai mei era chiar faptul de a fi cu ei şi,
în egală măsură, satisfacţia de a fi părtaşă la ceva
„pentru oameni mari“. Mi‑amintesc că m‑am urcat pe
pereţi de plictiseală la Iarna lupului cenuşiu (desigur,
piesa lui I.D. Sîrbu) şi că, la un moment dat, am între­
bat‑o pe mama şoptit unde e lupul ăla, de ce nu mai
apare odată, provocându‑i o criză de râs cu greu
mascată.

157
 Erau puţine locurile şi ocaziile în care puteai ieşi
undeva şi de aceea îi şi băteam la cap totdeauna să
mă ia cu ei. Timpul împreună se petrecea de cele
mai multe ori în familie, în faţa unor diafilme cu
poveşti, sau la prieteni, în vizită ori la petreceri.
Vreo trei ani mai târziu crescusem suficient pentru
a deveni eu însămi artistă. Să nu vă imaginaţi că am
făcut vreo şcoală de muzică sau de balet, nu, doar
participam an de an, alături de colegii de clasă, la
Cântarea României, un festival menit să descopere şi
să încurajeze talentele oamenilor muncii, capabili ei
înşişi, indiferent că erau strungari, tapiţeri sau, ca noi,
pionieri, „mlădiţe tinere“, să creeze opere în care să
promoveze frumuseţile patriei, să cânte faptele eroice
ale înaintaşilor ori, dimpotrivă, să critice relele mora­
vuri. Dacă te‑ai fi luat după Cântarea României, cam
10% dintre profesorii români de toate specialităţile
erau dramaturgi, într‑atâta se participa la acest festival
cu „montaje literar‑artistice“, un fel de musicaluri
comuniste care îmbinau sceneta cu cântatul. De unde !
Plagiatu‑i boală veche, textele circulau din mână‑n
mână şi de pe‑o scenă pe alta, cu mici adaptări punc­
tuale şi modificări de costume ori decor. Amuzant
pentru noi, copiii, era că pentru a participa la repeti­
ţii ne scoteau de la ore şi scăpam astfel de fizică sau
de mate, după care nu se omora nimeni.
Bine, distracţia adevărată era în pauze, când jucam
tot felul de jocuri astăzi dispărute : elasticul, coarda
(se făceau campionate şi erau dedicate exclusiv fete­
lor), lapte gros (băieţii), capra, castelul, prinselea,
raţele şi vânătorii (mixte), care presupuneau cantităţi

158
enorme de ţopăială şi alergat, motiv pentru care eram
cu toţii slabi ca nişte ţâri. Favoritul era însă de‑a v‑aţi
ascunselea, care la noi, în Craiova, se numea pitulu­
şul, dar copiii îi spuneau scurt pitu’, ca un nume de
alint pentru un prieten drag. Pitu’ cerea timp şi locuri
bune de ascuns, de aceea nu se putea juca decât
acasă, după ore, sau duminica – asta când era vremea
bună. Când nu, stăteai în casă şi citeai. La televizor
nu era mai nimic, în afară de cazul în care aveai şansa
să prinzi nişte desene animate adevărate, cu Tom şi
Jerry, pe „sârbi“, adică la televiziunea sârbă. În lipsă
de asta, te‑ntindeai pe un fotoliu, îţi luai un volum
din Poveşti nemuritoare sau din O mie şi una de nopţi
şi porneai în călătorie alături de Făt‑Frumos în căuta­
rea fetei de împărat ori te aşezai alături de sultanul
Şahriar să asculţi ce depăna Şeherezada.
De fapt, dacă stau să mă gândesc, cred că distrac­
ţia mea cea mai consistentă, pe vremea aceea, a fost
cititul. Aveam păpuşi şi păpuşele, bucătărie şi dormi­
tor de jucărie, război de ţesut, setul „Să coasem fru­
mos“, tot felul de jocuri, dar bucuria cea mai mare
mi‑o aduceau poveştile. Aventura mea de cititor e una
veche şi lungă. M‑am născut într‑o casă cu cărţi şi pro­
babil că asta a însemnat ceva pentru viitoarea mea
pasiune pentru citit, măcar aşa, pentru atmosferă.
Aveam o bibliotecă, mai exact, unul dintre corpurile
mobilei noastre de sufragerie era în întregime ocupat
cu cărţi, obicei care a cam dispărut astăzi de prin
casele conaţionalilor. Plus că tata era un cititor pasi­
onat, adesea citea până dimineaţa – e adevărat, eu nu
îl vedeam făcând asta, pentru că la opt eram obligată

159
să merg la culcare, dar a doua zi mama îl certa că a
stat cu lumina aprinsă toată noaptea, că din cauza lui
a întârziat la serviciu şi aşa mai departe. Cum nu prea
aveau timp să stea cu mine să‑mi citească, am încer­
cat să mă descurc singură, însă la patru ani o pagină
tipărită e o hartă imposibil de descifrat şi prin urmare
am încercat să schimb tactica : dacă nu puteam să
citesc, măcar să scriu. Seara, tata se trezea că exem­
plarul lui din Război şi pace ori din Faust, în ediţia
Biblioteca pentru toţi, avea oglinda paginii plină cu
cerculeţe făcute de mine cu pixul sau cu creionul.
După câteva volume astfel adnotate, ai mei s‑au gân­
dit că e mai bine să‑mi ia un caiet şi mi‑au arătat cum
se face prima literă a alfabetului. O liniuţă oblică, un
cerculeţ – la astea eram maestră –, un bastonaş. Când,
într‑o zi, a venit o doamnă la noi în bloc să întrebe
care copii merg la şcoală anul ăla, n‑am fost sigură că
împlinesc şase ani până în septembrie şi seara m‑am
dus la mama să aflu. Răspunsul a fost dezamăgitor :
de‑abia anul următor împlineam şase ani şi puteam
să merg la şcoală.
Era extrem de frustrant pentru mine să nu pot avea
acces la toate acele poveşti închise în cărţi şi să tre­
buiască să apelez la intermediari pentru asta – la lec­
turile făcute de mama, la repovestirile bunicii, la
diafilmele proiectate de tata pe perete, după ce tră­
geam draperiile cu mare grijă, ca să fie cât mai întu­
neric în cameră. Prin urmare, când a venit timpul şi
am făcut şase ani, negocierile au fost crunte. Mama
nu voia să mă lase, chipurile, eram prea mică şi tre­
buia să mai cresc – „tu nu eşti în stare nici să‑ţi cari

160
ghiozdanul“, zicea. Eu ştiam că şcoala e paşaportul
spre poveşti şi nu m‑am dat bătută. Până la urmă,
după o repriză de plâns sfâşietor în care se amestecau
„că tu nu vrei să merg şi eu la şcoalăăăă“ şi „că toţi
copiii au uniformă numai miiie nu vrei să‑mi ieeeeei“,
am învins. Uniforma, de fapt, n‑avea nici o treabă, pe
mine mă interesau poveştile. Zânele, căsuţele din
turtă dulce, balaurii, feţi‑frumoşii, fetele de împărat,
apa vie şi apa moartă, calul, corbul, Prâslea, mama
zmeilor, Împăratul Roşu şi Împăratul Verde, Harap
Alb, cutea şi peria, Sfânta Duminică, ursul rămas fără
coadă, capra rămasă cu un singur ied, toate astea alcă­
tuiau o lume magică la care simţeam că nu am încă
acces integral. Ce‑mi povestiseră ei până acum era,
aşa, doar o schiţă, o hartă a acelei lumi. Eu voiam să
mă plimb pe cărările ei, să văd locul unde se bat mun­
ţii‑n capete, să ating furca de argint, să văd podul de
aur făcut de purceluşul‑prinţ, să trec peste cele nouă
mări şi cele nouă ţări şi nouă pustiuri, iar asta era o
călătorie de făcut de unul singur. Nu poţi merge să‑l
cunoşti pe Făt‑Frumos ori pe Zmeul Zmeilor cu părin­
ţii de mână. Plus că lumea aceea era una atât de colo­
rată, atât de plină de viaţă şi de întâmplări, cu totul
altfel decât lumea de afară, al cărei cenuşiu chiar şi
eu îl remarcam, la cei câţiva ani ai mei. Când am învă­
ţat cu adevărat să citesc, lumea poveştilor mi s‑a des­
chis cu Muc cel mic, apoi nenumărate volume de
Poveşti nemuritoare mi‑au ţinut de urât în zilele plo­
ioase de toamnă, când nu era rost de pituluşu’, ori în
lungile săptămâni de zăcut la pat, căci până‑ntr‑a
patra am fost un copil foarte bolnăvicios. Am rămas

161
deci cu obiceiul cititului, şi mi se pare, până‑n ziua
de azi, că e un obicei bun…
Când eram într‑a şaptea, a venit Revoluţia. Tele­
viziunea Română a început să emită non‑stop, au apă­
rut desenele cu Ştrumfii, Sandybell şi Ţestoasele
Ninja, în magazine se găseau de‑acum ciocolată, por­
tocale şi banane, din care înainte nu vedeam decât de
Crăciun – şi atunci, cam una de copil. Moş Crăciun
şi‑a intrat în drepturi, concediindu‑l pe Moş Gerilă,
n‑a mai trebuit să purtăm „cravată“ (pe care o uram,
în primul rând pentru că lucrul cel mai grav pe care‑l
putea face un pionier era să‑şi uite cravata acasă), au
dispărut uniforma de pionier şi adunările de pionieri,
care erau nişte exerciţii de înregimentare ideologică
a copiilor, ele debutând totdeauna cu un salut de
genul : „Tovarăşe comandant de detaşament, colecti­
vul clasei a III‑a B, cu un efectiv de 30 de elevi, toţi
prezenţi, este gata de raport“. A dispărut şi por­tretul
„tovarăşului“ de pe peretele din faţa clasei, iar
de‑acum am început să aflăm că Regele nu fugise cu
un tren de tablouri în ’47 şi, în general, că lucrurile
erau altfel decât ni se spusese până atunci.
Multe s‑au schimbat în bine între timp, dacă tragem
linie. De un singur lucru îmi pare rău : că, dacă o să
am un copil, el n‑o să joace niciodată castel, pentru
că n‑o să ştie nici un coleg să se joace cu dânsul.

162
 Lichidarea analfabetismului
şi găleata muzicală
Teodor Flonta

După întoarcerea tatii de la închisoare, miliţianul

satului, Mititescu, a venit la el în vizită şi i‑a spus că
va trebui să se prezinte la postul de miliţie în fiecare
luni dimineaţă. „Chiaburii trebuie să fie ţinuţi sub
observaţie“, a spus el.
Într‑o astfel de dimineaţă, în timp ce tata era la
postul de miliţie, a bătut la uşa noastră activistul de
partid, tovarăşul Avramescu. Mama a fost surprinsă
să‑l vadă şi imediat s‑a gândit că ceva i s‑ar fi putut
întâmpla lui tata.
„Nu te speria“, îi spuse el mamei mele, am venit să
vorbesc cu tine.
„Ce anume ?“
„Am nevoie de ajutorul tău“, spuse el.
„Ajutorul meu ?“, aproape ţipă mama, neîncreză­
toare, făcând ochii mari şi lăsând să‑i cadă bărbia.
El şi‑a scos pieptul înainte, ca pentru a‑i înlătura
surpriza, şi i‑a explicat că toţi ţăranii analfabeţi trebuie
să înveţe să citească şi să scrie. În cel mai scurt timp.

163
Partidul se luase la trântă cu întrebarea cum să înlo­
cuiască duşmanul cu oameni noi, făcuţi din ţărani.
Cum majoritatea lor erau analfabeţi, ultima directivă
a Partidului a dispus lichidarea imediată a analfabe­
tismului. Pe scurt, spuse el, voia să o pună pe mama
responsabilă cu programul de alfabetizare pe Deal.
Mama îi preciză cu arţag că noi eram chiaburi, gân­
dindu‑se că asta putea fi o scuză ca oricare alta.
„Partidul îţi porunceşte, Nuţa.“
„Partidul tău nu poate să‑mi poruncească mie nimic.
Nu sunt membră de partid şi n‑am să fiu niciodată.“
Mama îşi încrucişă braţele pe piept, îşi îndreptă
umerii şi privi înainte fără să clipească. Avea o mutră
tare impozantă atunci când se enerva.
„Hai măi, Nuţa“, spuse activistul pe ton împăciui­
tor, „n‑avem pe nimeni altcineva pe Deal la fel de bun
ca tine“.
Poate pentru că se simţea flatată sau ca să nu‑l irite
pe Tovarăşul prea tare, mama a acceptat. Trebuia să‑i
înveţe pe toţi analfabeţii, femei şi bărbaţi, să citească
şi să scrie. Cu alte cuvinte, pe majoritatea sătenilor.
La urma urmei, trebuia să înveţe oamenii să‑şi scrie
numele pentru când aveau să semneze adeziunile la
colectivă. Treaba asta nu începuse încă în Lupoaia,
pentru că satele mari din Banat şi din Bărăgan ţineau
cadrele ocupate.
Mama s‑a pus pe lucru. A curăţat cu grijă camera
mică. Bunica Saveta a ajutat‑o, pentru că avea să fie
şi ea una dintre eleve. Lecţiile aveau să înceapă la ora
7 seara. Micula, trimisul Primăriei, a anunţat pentru a
treia oară în săptămâna aceea, cerând tuturor să aducă

164
creion şi hârtie. Vioara, soţia lui, care locuia imediat
peste drum de noi şi căreia îi mirosea gura înfiorător,
a sosit la timp. Îmi aduc aminte că îmi era mereu
scârbă de buzele ei, care erau albe ca o carne de pui
fiartă. Era, de asemenea, cunoscută în sat pentru
pipiul ei gustos. Micula a povestit că ţigările pe care
şi le ţinea noaptea sub perină i‑au căzut o dată în oliţa
ei de noapte. El le‑a scos de acolo, le‑a uscat pe sobă
şi le‑a fumat. Asta l‑a făcut pe Micula de râsul satului
şi bărbaţii nu pierdeau ocazia să‑l întrebe ce gust
aveau ţigările. Micula, care avea un simţ al umorului
dezvoltat, răspundea invariabil :
„Nimic n‑are un gust mai bun decât pipiul unei
femei, încercaţi şi vă convingeţi“.
Zece minute mai târziu a sosit agitată Veta Bodorili,
din Dumbrava. La cei 50 de ani ai ei, purta pe umeri
povara unei vinovăţii. Când fiul ei avea 8 ani, l‑a croit
cu nuiaua şi vârful nuielei l‑a lăsat orb de‑un ochi. Nu
putea să‑şi ierte greşeala asta şi zâmbetul i‑a dispărut
pentru totdeauna – fiul ei n‑a mai putut să‑şi găsească
nevastă în sat.
A treia sosită a fost Norca Mitri, o femeie de vârstă
mijlocie, mică şi durdulie, despre care se spunea că
râdea la bărbaţi, mai ales pe câmp, afară din sat.
Altcineva n‑a mai venit. Mama nu ştia ce să facă,
mai ales că femeile care erau prezente nu aveau cre­
ion şi hârtie. În ultimă instanţă, a folosit hârtie de
pungi ; dar prima dificultate pentru femei a fost să
înveţe să ţină creionul în mână.
„Să mă ia naiba“, spuse Norca Mitri, „asta e mai
greu decât să ţii secera şi să tai iarbă ziua întreagă“.

165
 „N‑am să pot face niciodată asta“, se plânse şi
nevasta lui Micula.
Veta Bodorili n‑a spus multe, dar gesturile şi gri­
masele ei spuneau totul.
La o săptămână după asta, au mai sosit şi alte
femei ; dar cu cât grupul se mărea, cu atât se înteţeau
chicotelile. Femeile au ajuns repede la concluzia că
sunt bătute în cap şi să le ia dracu’ că ele nu vor putea
învăţa niciodată nimic. Au trăit până acuma fără să
ştie să‑şi scrie numele şi au alte treburi mai bune de
făcut. După aceea, unele dintre femei şi‑au adus
lucrul de mână şi tratau lecţia ca pe o şezătoare.
Deşi eu nu mergeam încă la şcoală, ştiam să scriu,
aşa că mama mi‑a dat‑o pe bunica să mă ocup de ea.
Se pricepea când era vorba de bani, dar, după ce a
încercat de mai multe ori şi cu multe eforturi să‑şi
scrie numele, s‑a dat bătută.
„Lasă‑mă în ale mele, drăguţule“, a spus ea mân­
gâindu‑mă pe creştet cu degetele ei uscăţive şi cră­
pate. „Asta e pentru copii. Învaţă pe altcineva, fie‑ţi
milă !“
Văzând‑o că nu‑i place să înveţe, am tachinat‑o cu
o poezioară pe care am scris‑o pentru acea ocazie,
care a devenit hit‑ul tuturor femeilor de pe Deal.

„Bunica mea cu cârpă neagră

În loc să‑nveţe alfabetul
Ar înghiţi o ceapă întregă
Literele‑i curg şuvoaie
Din ochi, încetul cu încetul
Ca mici picături de ploaie.“

166
 I‑a plăcut poezioara mea, pentru că şi ea obişnuia
să bocească în versuri de jale la înmormântările din
sat. Din acel moment, de câte ori mă vedea trist
sau preocupat de ceva, venea şi mă înveselea între­
bându‑mă ce mai făcea poezia mea. Avea să moară
35 de ani mai târziu, fără să fi învăţat vreodată să‑şi
scrie sau citească numele.
Am avut şi alţi elevi, dar toţi au fost la fel. Nimeni
n‑a învăţat nimic. Creionul şi hârtia nu erau uneltele
lor de lucru şi învăţarea de cuvinte şi de litere era
pentru ei pierdere de timp. Mama a trebuit să ţină un
catalog de prezenţă care era lunar controlat de acti­
vistul de partid. Când l‑a verificat prima oară, s‑a înfu­
riat. A mers în fiecare casă şi i‑a ameninţat că le dă
amenzi grele dacă nu se duc la orele de alfabetizare.
Până la urmă au trebuit să se ducă, deoarece pentru
un ţăran care nu avea venituri regulate amenzile erau
lucrul cel mai rău ce i se putea întâmpla. Absenţa de
la lecţii putea fi pedepsită cu interdicţia de vânzare a
produselor la piaţă, luându‑i‑se astfel mijloacele de
subzistenţă, mai ales în vremea aceea când cotele
erau foarte mari.
Câteva luni mai târziu, programul de alfabetizare a
fost considerat un succes, iar după alte câteva luni Partidul
a declarat lichidarea cu succes a analfabetismului.

În primăvara lui 1951, părinţii mei urcau fânul în

podul grajdului. M‑am căţărat pe scara exterioară şi
am urcat în pod. Mama voia să mă dau jos, dar tata a
zis că pot să rămân, numai să mă aşez în colţul de
lângă uşiţa de urcare în pod. Am rămas acolo. Când
unchiul Ionica a aruncat o furcă plină de fân prin uşa

167
podului, m‑am speriat, m‑am tras înapoi, unde era o
scândură ruptă în tavan, şi am căzut de la 4 metri în
şopronul de dedesubt. Am aterizat la doar 10 centi­
metri de piatra pe care obişnuiam să stau când tata
mă învăţa să scriu.
„Nuuu !“, a ţipat mama, acoperindu‑şi faţa cu pal­
mele şi îngălbenindu‑se.
Tata s‑a repezit jos pe scară în toată viteza, alb la
faţă precum cămaşa lui de cânepă.
Bunica Saveta auzise ţipătul mamei.
„Ce s‑a întâmplat ?“, ţipă ea ieşind în fugă din casă,
cu basmaua neagră fluturându‑i în bătaia curentului.
A ajuns în şopron exact când tata se apleca asupra mea.
„Doamne, ce‑ai făcut ?“, strigă ea, trăgându‑se de
părul cărunt strâns în coc. De cum o văzu pe mama,
se răţoi la ea :
„Cum ai putut să‑l laşi să se urce acolo ?“. I‑a certat
şi pe unchiul Ionica, pe mătuşile mele, pe tata care
mă lua în braţe... pe toată lumea. „Cum aţi putut să
fiţi atât de neatenţi cu micuţul şi să‑l lăsaţi să se urce
în pod ?“
Pentru bunica Saveta, eu eram lumina ochilor ei.
Braţul meu stâng făcea un unghi ciudat faţă de trup
şi era clar că era rupt. Aveam dureri. Bunica a tăiat o
fâşie lată dintr‑o cămaşă de cânepă şi mi‑a pus mâna
într‑o eşarfă. Tata m‑a dus la gara Duşeşti, pe jos, şi
am luat trenul spre Oradea, unde mi‑au pus braţul
în ghips pentru cinci săptămâni. Când mi‑au scos
ghipsul, mâna îmi era maronie din cauza jegului care
se acumulase dedesubt şi aveam senzaţia că era mai
lungă decât cealaltă.

168
 La Oradea, am stat la vărul tatălui meu. Lângă apar­
tamentul lui era un aprozar în care, alături de mere,
am văzut în nişte lădiţe de lemn ceva ca nişte mingi
colorate, dar coaja lor poroasă şi mirosul lor dulceag,
a floare, îmi spuneau că nu erau făcute din cauciuc.
„Ce sunt astea, tată ?“, am întrebat.
„Portocale.“
„Ce se face cu ele ?“
„Se mănâncă.“
„Miros frumos“, am spus, uitându‑mă rugător în
ochii tatălui meu.
„Poţi să iei una“, spuse el. Mi‑a dat bani să cumpăr
una şi mi‑a arătat cum să o curăţ. Era delicioasă, mai
bună decât orice am gustat până atunci. Am păstrat
coaja şi am mirosit‑o tot drumul cât am mers cu tram­
vaiul până în centrul oraşului, ca să vedem Biserica
cu Lună. Această biserică era importantă, spunea tata,
pentru că arăta fazele lunii. Pe drumul de întoarcere
spre casă, am trecut iar pe la aprozar. Mi‑a dat din nou
bani ca să cumpăr altă portocală şi am fost tare bucuros.
În centrul oraşului, am fost uimit de stâlpii de
curent electric cu nişte găleţi aproape de vârf, din care
răsuna muzică populară. Când muzica s‑a oprit, cineva
a vorbit despre Uniunea Sovietică, despre Partid, mun­
citori, dictatura proletariatului, omul nou cu un viitor
luminos şi despre conducători cu nume ciudate. Mă
miram cum putea intra un om în găleata aceea, dară­
mite o formaţie întreagă ? Tata s‑a amuzat. Mi‑a spus că
oamenii aceia erau în altă parte, nu în găleată. Ar putea
fi chiar la Bucureşti, la sute de kilometri depărtare, iar
vocile lor călătoresc prin aer. Dar eu nu înţelegeam
nimic. Tare aş fi vrut să mă uit un pic în găleata aia.

169
 Întoarcerea lui Tarzan
Carmen Gheorghe

Dacă încercăm să înţelegem, în prezentul atât de

liber, cam în ce fel consumam până în 1990 o viaţă
spirituală nelipsită în orice societate – opresivă sau
excesiv de permisivă, cam ca acum – putem să ne
raportăm la ea atât de diversificat, încât răspundem
fără să vrem la întrebarea „Cum era ?“ aşa : era.
Era acolo, în forme şi dimensiuni, în culori şi
sunete, într‑o ambiţie de a gusta şi apuca, de a fi în
centrul ei, foarte snobi, de a părea, de a citi, de a
asista, de a devora, de a discuta şi exprima, în felurite
şi felurite modalităţi.
Vom încerca o taxonomie, în speranţa că noi, cei
de astăzi, justificăm existenţa noastră de copii şi tineri
formaţi în altă epocă prin ceea ce suntem în pre­
zent – prin carieră, poate, prin familie, unii prin scris
sau ca devoratori de cărţi, filme, expoziţii, lansări,
întocmai aşa cum am fost crescuţi.
Prin anii 1961‑1968, joi seara la TV era concert sim­
fonic, la ora 8 fix. Deci era seara în care făceam eco­
nomie la curent – nu deschideam televizorul... Părinţii

170
cumpăraseră cu sacrificii un televizor alb‑negru care
devenise centrul universului destul de concentraţio­
nar al vieţii noastre – eu, copil unic deocamdată, şco­
lar conştiincios cu cheia de gât, mama cu aspiraţii de
funcţionar superior la o intreprindere de industrie
uşoară în plin avânt ; tata, muncitor cu perspective,
meseriaş cum se zicea, urma să absolve o şcoală de
maiştri, ca un fel de doctorat de astăzi... Era o vreme
din care nu îmi mai amintesc decât invidia cu care ne
uitam la checurile şi friptura de pui cu care el pleca
la şcoală, la Bucureşti, să se facă maistru, duminica
seara... Locuiam la bloc, într‑un cartier nou‑nouţ, pe
ale cărui alei, nefinisate, ne trăiam copilăria. Ne jucam
printre schelele celorlalte blocuri, aflate în construc­
ţie, printre grinzile de beton şi, sărind prin ferestrele
goale, participam fără să ştim la construcţia, prin
acceptare, a vieţii omului nou. Haine puţine, cizme
de iarnă mai deloc, sendviş cu chiftele şi muştar,
ghiozdan din piele de porc, greu de cărat, două tipuri
de ghete cu patine – trecutul depăşit victorios de pre­
zentul luminos –, ghetele cu cheiţă1 ale Marianei, cu
patru ani mai mare, şi ghetele albe, cu patinele tur­
nate strălucitor, direct pe talpa dură din felii de... ceva,
un material rămas necunoscut.

1. Şina de patină era detaşabilă şi se prindea, prin răsucirea

unei chei, de un tip de încălţăminte cu talpa cât mai rigidă,
de preferat bocanci de munte. Dau aceste explicaţii şi pen­
tru băiatul meu, Horia, care mi-a sugerat să fac aceste
precizări. Altfel, cei care nu au cunoscut decât ghetele
moderne de patinaj şi patinoarele de astăzi nu vor înţelege
cât era de complicat să te dai pe gheaţă seara, printre blo­
curi, şi ce însemna să pierzi o patină sau cheia…

171
 Fraţii noştri, apăruţi după decret, erau purtaţi tot
de noi peste tot, într‑o subînţelegere conform căreia
se ştia că cei mari văd de cei mici, ca la ţară, de unde
se mutaseră, pe rând, părinţii noştri. Pe leagănele
montate sub ochii noştri, pe băncile modeste, cu
picioare turnate din beton, pe casa scării, în holul blo­
cului, cârduri de copii colorau, asurzeau şi înviorau o
viaţă care părea plină de promisiuni, de locuri de
muncă în fabrici şi uzine, pe ogoare şi în şcoli, la sate
şi oraşe, în avântul care ne lua pe toţi cu şuvoiul raf­
turilor pline de pachete de biscuiţi şi napolitane Dănuţ,
rude mari de parizer, cornuri de 9 bani, cu miez de
franzelă, şi de 7, cu făina mai puţin fină. Cumpăram
atunci o sută de cafea şi jumătate de pachet de unt,
să fie proaspăt, o sută de parizer şi, fără să mă bag în
faţă, la cozile moderate, ajungeam înapoi să dau cu
mingea la „Să dea, să dea... America...“.
Între un joc de‑a partizanii şi „Ţară, ţară, vrem
ostaşi“, fugeam să ducem gunoiul, să scuturăm un
preş, să ajutăm la coptul vinetelor pentru zacuscă, să
verificăm tema la mate a lui ăla micu’, „să mergi iar la
aprozar, că am uitat să iau morcovi“, să facem harta
la geografie, din astea...
Peste toate, dacă tot se închidea televizorul joia, se
citea.
Dar să nu anticipăm.
Mama povestea despre Gheorghiu‑Dej, că pe atunci
era carne mai multă şi erau preţuri mai mici, că la
Şcoala Normală primise stofa pentru rochie pe puncte,
că maica venea de la ţară cu traistele cu caş şi urdă
la internat, că e mai bine la fabrică decât la magazinul
de pâine din Schei, unde îl cunoscuse – păcat ! – pe

172
tata. Între timp, ratele şi efortul de a face să ne fie
bine în noua societate umpleau timpul, timpurile.
Copiii, creşele din uzine, apoi grădiniţa, în case naţi­
onalizate, „să ducem fetiţa, cine ia fetiţa, ai mâncat ?
ai dormit ? ce v‑a dat azi ? sos vânătoresc, da, e aşa
bun, cu macaroane, tu nu faci aşa... să luăm reţeta...
şi mi‑am agăţat ştrampii croşetaţi în cuiele din scău­
nel, ne‑am jucat în grădină şi am transpirat în somn,
mergem acasă ?“, cu ghetele albe1, din piele, să ţină
glezna bine, trecem prin parc.
Sub rochiţa modestă se zăreşte în fotografie un
început de chilot alb, evident, şi un portjartier de
copil2. Ţin în mână o geantă mică şi port un batic pe
capul tuns scurt, practic – cine să aranjeze bucle ? –,
am o privire fixă, poate hotărâtă, fără zâmbet, aşa
poate ar fi zâmbit şi Herta dacă mama ei ai fi dus‑o
la pozat – de fapt... timidă, un copil liniştit, ca epoca,
aparent fără pretenţii, dar cu tumultul vremurilor care
se mişcau definitiv, în comitete şi secretariate gene­
rale, spre realizări, fără nici un sens peiorativ. Viaţa
interioară, a noastră, a tuturor copiilor acestei gene­
raţii, se aşeza încă de atunci între repere clare – dato­
rie, şcoală, respect pentru părinţi şi profesori, poate
pentru ierarhii profesionale, pentru carte şi talent,
pentru linişte şi ciocolată. Adică pentru lucruri bune.

1. Nu existau decât ghete, ca încălţăminte pentru copii, cu

şiret şi talpa din piele.
2. Nu apăruseră ştrampii, dresurile, se purtau ciorapii groşi,
în dungi, din aţică sau din mătase pentru doamne, atârnaţi
de un portjartier cu două bride care coborau pe picior. Sau
se purtau şosete, iar iarna – pantaloni de schi, aşa numiţii
„pantaloni pană“, din supraelastic, la mare modă în anii ’60.

173
 Aveam cărţi deja. De citit, poate, în biblioteca
micuţă a părinţilor, dar sigur de colorat şi privit. Ştiu
că mama îmi citea din Peripeţiile vulpoiului Renard,
şi nişte desene minunate, cu multe nuanţe de maro şi
veşminte fabuloase, îmbrăcau paginile în care anima­
lele făceau politică, se sfădeau sau luau ceva hotărâri
pentru obştea lor din pădure. Vulpoiul avea mantie şi
caftan boieresc... Cartea, caietul, creionul erau lucruri
importante. Ca şi vioara pe care ar fi trebuit să o cum­
pere pentru mine, când m‑a chemat la lecţii de muzică
profesorul venit să selecteze copiii din cămin. Ţineam
o periniţă de pluş muştar – întotdeauna pluşul a fost
muştar sau vişiniu – sub bărbie, pe umărul stâng, şi
scriam notele muzicale în caiete elegante. Apoi nu
m‑am mai dus, era scump instrumentul, am zis că nu
îmi place, ceva a hotărât că gata cu muzica, mai
vedem... În schimb aveam rochiţă de balet, cu împru­
mut, din care picioarele ieşeau ca ghioceii în februa­
rie, şorţuleţ albastru cu nasturi la piept şi pliuri din
talie, ca şi băieţii, pe care îl aduceam lunea, călcat şi
apretat, pe braţ. Tovarăşele educatoare, cu bucle şi
halat pe care brodaseră nume cu majuscule şi prenu­
mele cu litere... buclate, miroseau frumos şi vorbeau
muzical... mâncarea era delicioasă, ceaiul, din ceva
auriu... şi pâinea cu unt, o felie, pe care o muiam fran­
ţuzeşte – cine ar fi zis ? – în cana de tablă. Apoi, supele
aurii cu grăsimioară, carnea de vită şi probabil deser­
tul, toate, plus untura de peşte livrată în linguri mari
în fiecare marţi dimineaţa, făceau din noi copii nor­
mali. Mama avea pile la educatoare şi mă scuteau de
corvoada unturii de peşte cu bucăţi de gogoşar murat

174
de după, aşa că ştiam doar... vorba „cu mărar, cu
pătrunjel, cu untură de căţel“...
Uneori o aşteptam pe mama să iasă de la coafor,
căci femeile se aranjau chinuitor, cu bere şi zeamă de
lămâie, sub căşti fierbinţi, cam la două săptămâni, cu
programări crunte înainte, şi mă plictiseam îngrozitor.
Alteori intram la cinema, unde plângeam când pe
Luana o furau dinozaurii, dar nu o mâncau, iar mai
apoi, în febra filmelor indiene, plângeam toate la
scena ploii după care ea face un copil... Minunat.
Mai erau defilările de 1 Mai, cu crenguţe artificiale
de Armindeni în mâini, cu pardesiu alb şi geantă cu
cap de păpuşă, vizitele la neamuri, alergătura din faţa
blocului, viaţa fără griji.
Şi cărţile, luate de mama împrumut de pe la sora
ei, de la bibliotecă, de unde se putea... Urma să avem
toţi, tot poporul, aceeaşi componenţă a bibliotecilor
din case, ca şi acelaşi, amuzant, peşte de sticlă pe tele­
vizor. Unii strâmbau din nas, aşa că ţineau, în loc de
peşte, un coşuleţ de sticlă în centrul sufrageriei, iar
cei cu pile la fabricile socialiste de sticlă – vaze măies­
trite, şi încă nu bibelourile chinezeşti cu pescari şi
beţivi.
Fericirea mea, pe nume Clara, fusese o păpuşă –
singura – cu ochi mişcători şi sunet scârţâit din coşul
pieptului, care, la şase ani, venise de la Bucureşti nu
se ştie cum, prin intermediul lui Moş Gerilă. Maica,
femeie care nu ştia să citească, ci se uita, aşa, la
pozele din Scufiţa roşie, aşezată doar iarna pe colţul
canapelei (vara locuia la ţară), spusese că nu Moşul
ăla o adusese, ci „mă‑ta, de la Bucureşti“. Oricum,

175
aveam în debara, unde mă jucam, o păpuşă cu capul
spart, din ceva material casant şi cu părul desenat...
plus cutiile de creioane colorate şi cărţile cu contur,
expresia desăvârşită a activităţii intelectuale la cinci
ani. Viaţa avea chipul fetiţei din reclama de la fabrica
de ciocolată şi bomboane CIBO, din Braşov, care
zicea, aşa cum scria pe zidul imens de la intrarea în
incintă : DAŢI COPIILOR MULTE DULCIURI !
Dar astea sunt lucruri care s‑au mai spus, se mai
spun, încarcă antologiile, justifică profesiile noastre şi
educaţia pe care o insinuăm în prezent copiilor noş­
tri, aşa, din peştii de sticlă şi din ghetele cu şiret pe
care exersam îndemânarea, răbdarea şi determinarea.
Prin parcuri, pe câmpuri, echipele de constructori
fredonau, sincer, Macarale1.
Între anii 1968 şi 1980 e mai normal să se ia în con­
siderare cel puţin două etape, diferite nu prin subtili­
tăţi de durată, percepţie sau transformări ale fiinţelor
care aspiră, ci de‑a dreptul, prin brutalitatea cu care
aerul, lumina, culorile, viaţa, muzica, gustul... toate...
s‑au schimbat. Şi, mai ales, vorbitul... scrisul, astea.
Adică până prin 1975 viaţa era suportabilă, apoi nu
a mai fost aşa.
Să vedem...
Şcoala ne‑a părut nouă, copiilor din faţa blocului,
templu. Acolo auzeam că se fac nişte lecţii, se aleargă,
se dau premii, se aruncă ocheade, ceva fabulos, uni­
forme şi insigne, cravate de pionier, excursii şi tabere,
toate astea la un loc şi încă. Olimpiade, repetiţii la cor

1. Şlagăr celebru în anii ’60.

176
şi grup vocal, cercul de desen, de matematică, carna­
valul de 8 Martie, expoziţia de picturi, laboratorul
cu monştri, lecţiile de chitară, sala de sport, intrarea
profesorilor, curăţenia făcută în curtea şcolii şi pe
lângă garduri, plus şedinţele cu părinţii, sendvişurile,
profa de engleză cu unghiile false, serbările de pre­
miere în careu1, cu tot cu recitările lor, alergatul prin­
tre – şi pe ! ! ! – bănci, perechile îndrăgostite prin
recreaţii, mari şi mici, bârfele, coşurile, de pe faţă şi
mai puţin din sala de sport ( ! ? !) (încă nu era moda
baschetului), controlul dinţilor şi repararea lor în ora
de istorie, de preferat, spălatul băncilor înainte de
vacanţă, buretele cu oţet pentru şters tabla, diplomele
şi tresele de pionier de frunte – galbene şi bleu –,
vizitele la uzine, la fabrica de pâine şi işlerele de la
chioşc, gardurile pe care executam exerciţii ca Nadia,
spectacolele şcolii pe la teatrele din oraş, cordeluţa –
pe cap, prin buzunar, prin ghiozdan –, pregătirea pen­
tru defilare, biblioteca, laboratorul, clasa.
Uniforma ciclului primar era un şorţuleţ albastru
de bumbac peste o rochiţă de pânză pepit – o văd,
cu ruşine, în fotografia alb‑negru –, mânecile se rup­
seseră la coate şi fuseseră scurtate, erau largi acum,
prea largi, iar fata aia părea săracă şi neagră între cei­
lalţi copii. Cea de liceu era altfel – se trecea la un

1. Modalitate în care se făceau adunările pioniereşti sau fes­tive

în curtea şcolii, premierile de final de an sau alte eveni­
mente, pe detaşamente, cu steagul purtat în fruntea clasei
de şeful de detaşament, cel cu trese galbene la bluza
albă de pionier.

177
fel de teacă de stofă, foarte strâmtă deci. Sara­fanul
bleumarin devine plastic/supraelastic sărac tras peste
o bluză bleu. Îmi vine în minte că abia prin 1975
apăruseră deodorantele româneşti şi deja la clasa a
opta era o problemă – şi asta, pe lângă atâtea care
începeau să apară... Băieţii nu se deziceau de costu­
mul cu sacou, bleumarin şi el, cu aceeaşi cămaşă
albastru deschis, şi unii erau destul de prezentabili,
chiar dacă tot fetele învăţau mai bine, hihi.
Fusese, în toamna lui... nu, în vara lui ’72, o revoltă
pe faţă a părinţilor când se aflase că în şcoală se va
preda limba rusă. Atunci a fost şansa celor mai puţin
favorizaţi să arate că pot – am rămas cei fără prejude­
căţi, adică cei ai căror părinţi, prea comozi, prea ocu­
paţi, normali, şi‑au zis : asta e, ce să mai mutăm
copilul, să traverseze strada, altă şcoală, mai departe,
merge şi cu rusa, am învăţat‑o şi noi, ce‑a fost mai rău
a trecut...
Dintre picanteriile claselor V‑VIII revine pe retină
profesorul de limba rusă, evident rus după nume,
Nastovici, bonom şi beţiv, dar dedicat. Caligrafia
rusească o ştiu şi azi, literele curg armonioase de la
stânga la dreapta, sci se împleteşte cu i moale şi cu
tulpina lui b, care e, de fapt, v. Sci şi scea, literele
ruseşti, jocurile cu otcrivat... adică „deschide urechea
bine/ să vedem/ ghiceşti ori ba...“ şi cântările cu
Katiuşa care cobora la râu ne amuzau şi, cel puţin
mie, îmi dădeau impresia că ştim ceva secret. Desco­
peream că şto tî delaeş e important, atâta de important
că putem chiar să ne mândrim – facem limba rusă !
Cool.

178
 Încă doamna învăţătoare venea în vizită acasă, să
vadă copilul în mediul său, portret al artistului în
sufragerie, căci nu aveam camere separate (şi nici
pahare cu vin, dnă Virginia Woolf...). Încă făceam
hărţi ale României cu şablonul bleu de plastic şi învă­
ţam bazinele miniere şi alte chestii inutile. Sau nu. În
orice caz, şcoala putea să fie prilej de mândrie, de
comparaţie, de satisfacţie, de laudă şi altele între
părinţi, rude, prieteni... ca şi astăzi, cred...
„La ce şcoală e ?“
„La 7.“
„Îhâm, în cartier...“
„La 6, în centru.“
„Aa, şcoală bună...“
Cam aşa erau/sunt dialogurile alese între diverse
mame, în special.
În orice caz, cam printr‑a patra am descoperit
că fericirea ar putea fi – nu, nu ochii tăi, dragă –
cititul.
Mereu, peste tot era cititul, chiar şi ca să chiuleşti
de la treburile gospodăreşti. Citeam tot ce se afla în
biblioteca părintească, evoluată între timp. Trecusem
de Silvio Pellico cu Închisorile lui, de Logodnicii lui
Manzoni, de Comedia lui Galsworthy, uneori nu înţe­
legeam nimic, alteori dădeam peste Invitaţie la vals
sau Pânza de păianjen, peste Voica şi cărţi sovietice
cu şantiere în care fete urâte erau iubite de băieţi fru­
moşi, Călinescu la braţ cu Răscoala (căutam mai ales
anumite pagini, cu scenele hard, transmise de la gene­
raţie la generaţie), titluri şi titluri amestecate pe coperte

179
într‑o dezordine infinită şi cu un farmec inegalat. Chiar
şi iubirea actuală pentru scris a început atunci – aveau
ai mei Virginia Woolf, Orlando, în ELU1, şi cred că şi
Spre far, indescifrabile şi de un ermetism care nu
putea fi decât misterios şi care spune că într‑o zi
lumea ta va fi acolo, în cartea de neînţeles ce se va fi
deschis pentru tine, aşa, pe la anul întâi de liceu...
Ce a urmat după 1978‑1980 e altceva.
Prin ce fine mecanisme ne‑am trezit toţi – adulţi,
adolescenţi – nişte fiinţe pierdute în jungla în care
Tarzan nu s‑a mai întors nicicând ?
Începeam să ne mai bucurăm, rânjind semnificativ,
doar de păţaniile pisoiului Arpagic2. Dar despre asta
în alt volum, în alte antologii...

1. Editura pentru Literatură Universală.

2. Poeta Ana Blandina făcea disidenţă povestind isprăvile lui
Arpagic, personaj prin care ironiza faptele conducătorului
iubit.

180
 Ora de rusă
Costel Gîlcă

„Drasfiţe !“
„Drasfiţe, tavarişci ucitelniţa !“, am răspuns toţi în
cor, chiar şi ăia mai proşti tot o învăţaseră. Atât ştiam
din limba rusă, deşi o învăţam de câţiva ani.
La fiecare început de ore cântam imnul de stat, cu
faţa spre tabloul tovarăşului.
„Trei culori cunosc pe nume (sau pe lume)
Amintind d'un brav popor
Ce‑i viteaz c’un vechi renume
În luptă triumfător.“
Îl cântam întotdeauna cât puteam de lent, ca să
treacă din oră cât mai mult, să scăpăm de ascultat. Era
undeva pe peretele din dreapta un panou cu versu­
rile imnului de stat. Nu cântam decât prima strofă,
deşi de multe ori încercam să părem pătrunşi şi să
începem şi strofa a doua. Eu cântam întotdeauna „Trei
culori cunosc pe nume“, pentru că mi se părea mai
logic, dacă vorbeam de tricolor, să ştiu trei culori pe
nume. Nu vedeam sensul pentru „cunosc pe lume“.
Nu avea sens pentru mine, atunci.

181
 „Tovarăşul director a dat ordin ca astăzi să facem
adunare de pionieri.“
Ştiam, că de‑aia veniserăm toţi cu cravatele la
şcoală şi până şi Mâţa îşi pusese cordeluţa. Asta nu îl
împiedicase pe colegul meu de bancă să o tragă de
ţâţe în timp ce cântam imnul. Se întorsese la el cu o
figură supărată, da' ştiam toţi că îi place, tocmai de‑aia
o şi trăgeam când cântam imnul, şi îi strecurase prin­
tre dinţi : „Te spun lu' toarşa“.
Ştiam că va fi adunare de pionieri, deoarece
comandanţii îşi puseseră şnururile care îi deosebeau :
roşu, comandanţii de grupă, şi galben, comandantul
de detaşament. Mie îmi plăcea, era frumos şi festiv
când veneam toţi îmbrăcaţi în pionier. Eram toţi lumi­
noşi şi frumoşi. Şi parcă mai cuminţi.
„Aşezaţi‑vă pe grupe.“
Mai ştiam care în ce grupă eram ? Eu, unul, habar
nu mai aveam, însă profitarăm bine de moment pen­
tru a ne înghesui care încotro, pentru a ne certa între
noi (doar aşa, ca să treacă ora). Până la urmă nu făcu­
răm decât să ieşim la intervalele dintre bănci, deşi ăia
de pe rândul de la perete veniseră să se uite pe geam.
„Pleacă, bă, la tine la perete, nu stai tu în locul
meu.“ Cum eu stăteam la geam, îmi plăcea să stau în
picioare, pentru că mă puteam uita pe geam. La ora
asta nu era multă lume pe stradă, erau la muncă,
lucrau părinţii noştri. Vedeam blocul lui Apostolache.
Şi mă gândeam câte miuţe trăsesem în faţa blocului
lui. În dimineaţa asta ne bătuseră rău de tot, trebuia
să ne luăm revanşa, clar. După ore. Eram patru : eu

182
cu colegul meu de bancă şi el cu colegul lui de bancă.
Ei stăteau în spatele nostru.
„Scarlaci, du‑te după steaguri !“
„Da' io sunt stegar“, m‑am trezit vorbind. Nu îmi
mai aduceam aminte bine dacă eu sau altul eram
stegari şi, cum nimeni nu îşi mai aducea aminte,
înseamnă că eu eram stegar. Eu şi cu Apostolache.
Aşa că am zbughit‑o pe uşa clasei, să aducem steagu­
rile. Am ieşit pe hol. Linişte pe coridor, nici un elev,
nici un profesor, semiîntuneric, două neoane nu mer­
geau de mult, le luaserăm noi ca să le înlocuim pe
cele care nu mergeau în clasă. Ce mai distracţie ; şi
căzuse şi în ora de mate. Am început să ne împingem.
Întâi el pe mine. Ne împingeam de bucurie că, pentru
câteva momente, eram liberi. Şi ştiam să prelungim
aceste momente. Am trecut pe lângă cancelarie, de
fapt cancelaria era chiar lângă clasa noastră, am tre­
cut împingându‑ne spre uşa cancelariei.
„Da' de unde să luăm steagurile ?“ De bucurie că
ieşim din clasă uitaserăm să întrebăm de unde luăm
steagurile, aşa că ne‑am întors în clasă ca să întrebăm.
„De la parter, de la director, de lângă cabinetul
tovarăşului director“, a spus tovarăşa.
„De lângă Burduhos“, se auzi o voce în clasă. Toţi
chicotiră. Ştiam toţi cine e Burduhosu'. Asta era pore­
cla directorului. Tovarăşa nu spuse nimic. Se făcu că
nu aude.
A ! ! ! Păi dacă e să mergem lângă Burduhos, păi
atunci ieşim puţin în curte, să vedem care are educa­
ţie fizică. Şi prinserăm bine, că avea „E“‑ul, vecinii

183
noştri, aşa că traserăm şi noi cu piciorul de două ori
în minge.
Intrarăm în viteză pe lângă elevul de serviciu, nu
fără însă a‑i arunca două vorbe. Aveam curaj, că erau
ăia de‑a şaptea, iar Apostolache îi bătea şi pe unii de‑a
opta. Apoi intrarăm încet, timizi, în cabinetul secreta­
rei şi îi ziserăm că aveam adunare pionierească şi că
tovarăşa dirigintă ne trimisese să luăm steagurile. Fără
să se sinchisească prea mult, ne zise să le luăm p'ălea
de pe hol. OOO ! ! ! Păi acum, bătaie mare ! Că io vreau
steagul roşu cu secera şi ciocanul, că io vreau să ţin
steagul tricolor, că e mai important, că ăla roşu e doar
aşa, dar steagul României e cel cu tricolorul şi stema
în mijloc. Adevărul e că nu pricepeam de ce sunt două
steaguri. Nu ne hotărârăm care cum, dar, cum steagu­
rile aveau beţe, începurăm să ne duelăm cu ele pe
coridor.
Când intrarăm în clasă, transpiraţi şi cu feţele vesele,
pline de voie bună, avurăm parte de o primire ostilă
din partea colegilor.
„Unde aţi fost până acum ? Pe voi vă aşteptam să
începem.“
AAA ! ! ! Acum înţelegeam de ce ne priveau răutăcios
colegii : stătuseră în picioare tot timpul, gata de înce­
perea acţiunii, numai că nu puteau începe fără stea­
guri, adică fără noi !
„În formaţie !“
Comandantul de detaşament în faţa clasei, cu faţa
spre clasă, comandanţii de grupă (trei grupe) în frun­
tea grupelor lor (de fapt, nici nu era nevoie să vină
prea în faţă, deoarece comandanţii de grupă fiind

184
numai fetele tocilare, ele oricum stăteau în prima
bancă, nu ca mine şi prietenii mei, în penultima
bancă, respectiv în ultima). Noi, cei doi stegari, cu
steagul la pieptul nostru, stăteam într‑un colţ, în faţa
clasei, tot cu faţa spre clasă, aşa că îi vedeam pe toţi.
Deasupra noastră trona un tablou cu portretul tova­
răşului Nicolae Ceauşescu, în dreapta era un tablou
cu steagul roşu, iar în stânga un altul cu stema ţării.
Comandantul grupei întâi face câţiva paşi mici în
faţă (nici nu putea face prea mulţi, pentru că ar fi ieşit
din clasă) şi spune :
„Tovarăşe comandant de detaşament, permiteţi‑mi
să raportez : cu un efectiv de 15 elevi, prezenţi 14,
absent 1, grupa întâi este gata pentru începerea acti­
vităţilor. Raportează comandanta de grupă Busuioc
Rodica“.
„Tovarăşe comandant de detaşament, permiteţi‑mi
să raportez : cu un efectiv de 15 elevi, prezenţi 15, nici
un absent, grupa a doua este gata pentru începerea
activităţilor. Raportează comandanta de grupă Ciubota
Maria.“
„Tovarăşe comandant de detaşament, permiteţi‑mi
să raportez : cu un efectiv de 11 elevi, prezenţi 9,
absenţi 2, grupa a treia este gata pentru începerea
activităţilor. Raportează comandanta de grupă Fira
Angelica.“
Apoi comandantul de detaşament se îndreaptă
spre tovarăşa dirigintă şi spune :
„Tovarăşa dirigintă, detaşamentul clasei a şasea F,
format dintr‑un efectiv de... dintr‑un efectiv de...“
„De 40 de elevi“, se aude o voce.

185
 „...dintr‑un efectiv de 40 de elevi, prezenţi...“ Gata,
aici se rupea întotdeauna, nu mai ştiam câţi prezenţi,
câţi absenţi...
Luarăm o pauză şi făcurăm calculul.
„Tu câţi ai lipsă ?“
„1, tovarăşa.“
„Şi tu ?“
„Eu nu am nici unul, Angelica are 2.“
„Deci patruzeci minus trei înseamnă treizeci şi
şapte.“
„Dintr‑un efectiv de 40 de elevi, prezenţi 37, absenţi
3, raportăm că suntem gata pentru începerea activită­
ţilor. Raportează comandanta de detaşament Busuc
Magda.“
Între timp, noi, stegarii, lăsaserăm steagurile jos, nu
le mai ţineam în aer, la piept, ca ostaşii. Apostolache
îi arăta pumnu’ lu’ Traşchie. „Îţi arăt eu ţie în pauză !“
Apoi se întâmplă ceva.
Se deschise brusc uşa şi unu’ de la a şasea băgă
capul pe uşă şi spuse : „Aveţi să ne daţi şi nouă nişte
cretă, că ne‑a trimis tovarăşu’...“. Dar nu mai apucă
să termine, că Apostolache, care era mai lângă uşă, îi
şi dădu... cu steagu’ în cap, că ieşi ăla imediat, răc­
nind pe coridor.
Toată clasa izbucni în râs. Mută, tovarăşa nu avu
nici o reacţie în primul moment. „Apostolache, nu mai
eşti stegar ! Treci la locul tău şi să vii mâine cu mama
ta la şcoală !“
„Da’ ce am făcut, tovarăşa, de ce ne deranjează de
la activităţile pioniereşti ?“

186
 „Şerbănescu, te fac stegar. Lui Apostolache îi luăm
şi cravata de pionier !“
Nu îl durea pe el prea tare de stegar sau de cravata
de pionier, da’ că trebuia a doua zi să vină maică‑sa
la şcoală, asta da problemă, că la notele pe care le
avea nu îl aranja prea bine să vină maică‑sa.
Toarşa începu apoi să ne spună că a fost şedinţă
în cancelarie şi că trebuie să facem planul de acţiuni
pioniereşti pe anul acesta. Ce vrem să facem. Vom
face o vizită la Combinatul de Prelucrare a Lemnului,
vom face o vizită la Muzeul Ţăranului, trebuie să rea­
lizăm planul la colectarea maculaturii, trebuie să adu­
cem la şcoală câte trei sticle de juma' şi nişte borcane,
că ăia de la a nuş' câta strânseseră nuş' câte kile de
castane şi că tre’ să strângem şi noi. Comandantul de
detaşament să facă planul de acţiuni pioniereşti, pe
care să îl afişeze pe perete, iar comandanţii de grupă
să prezinte comandantului de detaşament planul de
acţiuni pioniereşti pentru fiecare grupă în parte. O să
îl deseneze tatăl lui Vasilescu, care e arhitect. Să fie
frumos, dar nu cu atâtea poze ca anul trecut, că am
mai crescut.
Şi cam atât. Apoi începurăm ora de rusă.
Am dus steagurile. Încet, nu aveam nici o grabă.
Aşteptam pauza, nu o găsisem pe toarşa secretară să
îi predăm steagurile, avuseserăm grijă să nu o găsim
prea repede.
Am salutat‑o pe toarşa dirigintă şi am ieşit în pauză.
Apostolache nu mai avea nici un chef să i‑o tragă lu'
Traşchie, da' ăsta veni să‑l consoleze, că să nu‑i zică
maică‑sii, că toarşa e cam bătrână şi cam uitucă, aşa

187
că să nu‑şi facă nici o grijă. Apostolache, contrar regu­
lilor băieţilor, nu ieşi în pauză, stătu cu colegul lui în
bancă, cuminte. Io ieşii, mai ales că eram şi elev de
serviciu şi trebuia să şterg tabla.
La veceu nu curgea apă, ca de obicei, de altfel, iar
buretele era uscat, aşa că trebuia udat. Intrai cu el în
veceu şi acolo îmi veni ideea : fac pipi pe burete şi i‑l
dau Mâţei să şteargă tabla cu el. Dacă ştiam doar eu,
nu mai era aşa haios, aşa că îl pusei şi pe Ghiţă să
nimerească şi el buretele, pe care eu îl ţineam de un
colţ, să nu mă ud. O găsii pe Mâţa în faţa clasei, pe
piedestal, ca de obicei, ţipând cât o ţineau plămânii,
şi avea plămâni cât toată clasa.
„Mă ajuţi şi pe mine să şterg tabla ? Hai, te rog fru­
mos !“ Nu se lăsă rugată de două ori, ştia că îi arăt
întotdeauna la teză şi la lucrări la mate. Aşa că luă
voiniceşte buretele în mână, îl stoarse, avea prea
multă „apă“ în el, şi şterse tabla. Eu şi Ghiţă ieşirăm
afară, pe de o parte râzând, pe de altă parte mie mi
se făcuse frică. Dacă o să se întâmple ceva ?
Şi se întâmplă. Nu ştiu cum se făcu, deşi de frică
nu spusesem nici măcar prietenilor mei, că toarşa diri­
gintă află într‑o zi şi îmi scrise în carnetul de elev, la
sfârşit : „Vă invit de urgenţă la şcoală pentru a discuta
despre o faptă a fiului dumneavoastră, despre care nu
se poate vorbi în carnet“. De frică, am pus‑o pe sora
mea să semneze în locul mamei. Numai că a venit
şedinţa cu părinţii, iar de faţă cu toţi părinţii (nu veni­
seră chiar toţi), toarşa dirigintă a spus direct : „Ştiţi,
doamnă, copilul dvs. a făcut pipi pe burete şi i l‑a dat
unei colege să şteargă tabla“.

188
 Trădătorul, trădătorul, Ghiţă mă trădase.
Mama ca mama, dar toţi părinţii de faţă au sărit pe
dirigintă, să spună care e fata, nu cumva e fata lor, să
mă exmatriculeze, scăderea notei la purtare este o
sancţiune prea blândă pentru aşa o faptă.
La sfârşitul fiecărei ore ne ridicam în picioare şi
cântam :

„E scris pe tricolor unire, pe roşu steag liberator

Prin lupte sub a lor umbrire spre comunism urcăm
în zbor
Acel ce‑n luptă grea se teme nu stă între învingători
Dar noi uniţi în orice vreme am fost vom fi biruitori,
bla bla bla“.

Ritmul era sacadat, iar noi, băieţii din spate, iuţeam

mereu ritmul, nu aveam timp de pierdut. Trebuia să
ieşim primii din clasă, să prindem loc în curtea şcolii
pentru o miuţă mică. La ieşire dădeam buluc peste
profesori, peste colege, năvăleam pur şi simplu afară
din clasă. Ne prindeam în uşă buluc. Iarna era întu­
neric afară. Învăţam în trei schimburi. Eu eram
aproape întotdeauna în schimbul trei, adică de la ora
trei după‑amiaza. Asta îmi plăcea teribil, că nu mă
întâlneam cu părinţii decât seara puţin, aşa că nu prea
aveam tangenţe cu ei. Iar vara ajungeam mereu pe la
22 :30 acasă. Dimineaţa eram în curtea şcolii sau în
parcare la Apostolache, dacă nu găseam teren. Era
frumos atunci, nu aveam probleme, aveam minge şi
ăsta era cel mai important lucru.
Iarna mai rămâneam şi în clasă. Fiind elevi de ser­
viciu, câte o săptămână, trebuia să dăm cu mătura în

189
clasă. Şi ce mai dădeam cu mătura... Făceam rost de
cretă, multă cretă, şi ne împărţeam în două tabere, doi
şi doi. Întotdeauna erau doi elevi de serviciu, se făcea
pe bănci, dar rămâneam când erau prietenii noştri ; nu
se putea să îi lăsăm la greu. Împingeam băncile în
faţă. Şi începea războiul, alergătura. Doi în faţă, doi
în spate. Ideea era să îl ochim pe celălalt cu cretă. Şi
se vedea cine e „rănit“, pentru că toţi purtam haine
bleumarin de pionieri, aşa că semnul lăsat de cretă pe
haină era clar vizibil. OOO ! ! ! Dar ce discuţii apăreau,
că e semnul vechi, că uite, nu m‑ai ochit, că asta a
fost 5‑2 pentru noi. „Bine, mă, hai să jucăm !“ „Stai să
ajung în spatele clasei, să începem !“ Trebuia să te
fereşti şi te fereai pe sub bănci. De aici i se şi trăsese
unui coleg porecla de „şobolan“, mai pe scurt „şobo“,
pentru că stătea mai mult pe sub bănci, îi era frică să
scoată capul afară, şi echipei adverse nu îi convenea,
pentru că era greu de ochit. În toiul luptei venea câte­
odată femeia de serviciu, nu ne sinchiseam noi prea
mult de ea, dar mai venea şi câte un profesor. Noi cu
feţele roşii, cu cămăşile scoase din pantaloni, cu părul
răvăşit, murdari de cretă pe haine, de praf pe panta­
loni, cu mâinile pline de praful de cretă, găsindu‑ne
fie pe sub bănci, fie în momentul aruncării. „Ce faceţi,
mă, aici ? Ce e nebunia asta ? Ce e praful ăsta ?“ Cei din
faţă trebuiau să aibă prezenţă de spirit, să răspundă
prompt : „Suntem de serviciu, facem curat“. Dacă cei
din spate găseau repede măturile, atunci ne salvau pe
toţi, dacă nu, trebuia să dăm explicaţii în plus... că
facem curat în clasă...

190
 Într‑o zi, toarşa dirigintă, neagră de supărare : „Cine
a fost de serviciu săptămâna trecută ?“. „Băieţii.“
Dar ce se întâmplase ? Apoi am văzut ce se întâm­
plase. Tabloul tovarăşului Nicolae Ceauşescu era plin
de cretă, dar asta nu era tot, asta văzuserăm şi noi şi
tocmai de aceea încercaserăm să ştergem punctele pe
care micile proiectile de cretă le lăsaseră pe faţa tova­
răşului. Le şterseserăm. Cu buretele. Însă buretele era
plin de praf de cretă, aşa că lăsaserăm dungi albe pe
chipul tovarăşului, iar tovarăşa învăţătoare, care învăţa
de dimineaţă cu ăia mici, văzuse asta şi ştersese ea
tabloul cu o cârpă curată. Şi o atenţionase pe toarşa
noastră, aşa, tovărăşeşte, că ăia mari nu îl respectă pe
toarşu' şi că nu a spus în cancelarie, pentru că acolo
sunt şi tovarăşi de la Securitate, care ar putea raporta,
sunt şi tovarăşi din organele de bază ale Partidului,
care ar putea lua măsuri drastice împotriva ei. Dar noi
ştiam toţi că bărba’so e mare şi tare la Partid, că cine
pleca aşa de des la Moscova ca tovarăşul... , soţul toar­
şei, şi că şi ea pleca des la Moscova, că era profesoară
de rusă. Nu ne‑a făcut nimic ; doar ne‑a scăzut nota
la purtare.

191
 Cernobîl
Bogdan Munteanu

Aprilie ’86. Explozie. Catastrofă. Iarăşi ruşii ? Da’

până când, mă ? Tace Moscova. Tace şi cizmarul. Tac
cu toţii. Zvonuri peste zvonuri. C‑o fi, c‑o păţi. Panică.
Pastile cu iodură de potasiu. Mai târziu, bancuri. Mai
lejere, mai tâmpite, după preferinţe. Ce vremuri ! Acum,
Wikipedia, Google, avem de toate, poate oricine să…
Măi, omule, fără supărare, opreşte‑te, pe‑astea le ştim
cu toţii. Cum a fost la tine ? La mine ? Cu Cernobîlu’ ?
Ăăă, mi‑e cam aşa, cum să‑ţi explic, eu… Da, bine,
aveam 7 ani…
…Alergam cât era ziua de lungă împreună cu alţi
doi bezmetici, un şvab şi un ţigan de pe stradă, după
o minge. Inventase ţigănuşul ăsta, Pişatu’ îi ziceam
noi, că‑l prindeam mereu cu pantalonii pătaţi, aşadar
Pişatu’ inventase un joc dement, „fără oprire“. Aşa, pe
scurt, dădeam în minge cu rândul, şi orice‑ar fi fost,
oriunde‑ar fi ajuns bila, misiunea era s‑o ţinem în mişcare.
Auzi, da’ ce te uiţi aşa ? Ăsta era jocul, eram înnebuniţi
după el, băteam record după record, uneori era al
dracului de periculos, băşica sărea în curţile oamenilor,

192
ţuşti şi noi peste gard, ne blestemau oamenii, ne fugă­
reau, ba chiar unul dat naibii, securistu’, a pus câinii
pe noi să ne facă franjuri. Aşa, Cernobîlu’, acuşi ajun­
gem. Jucam „fără oprire“ cam de câteva săptămâni,
parcă ne pălise strechea, şi probabil am mai fi şutat
în bila aia mult şi bine dacă norul de la Cernobîl n‑ar
fi ajuns şi pe strada noastră. La‑nceput nu l‑am luat în
seamă. Un nor, acolo. Oare ăla o fi ? întreba unul din
ceată. Care, ăla ? Taci, bă, cum să fie ăla, nu vezi ce
amărât e ? riposta altul. Cernobîl e o chestie groasă,
mi‑a zis mie unchiu‑meu, şi unchiu‑meu nu‑i prost,
ca tine ! N‑am încetat cu sfada nici după ce ne‑au dat
pastile. Le‑nghiţeam, ne uitam la nori şi ne‑njuram.
Apoi a urmat sechestrul. Treci înăuntru ! mi‑a porun­
cit bunică‑mea. Da’ de ce ? Cernobîl, copile, reactor,
explozie, la soare e şi mai rău, tacă‑ţi gura dacă vrei
să‑ţi fie bine ! O săptămână am stat în casă. O săptă­
mână cât un an. Nu‑nţelegeam ce se petrece. Mi‑am
ţinut ciocul şi‑am înghiţit în sec, că tare aprigă era
bunică‑mea când făceam pe deşteptul. Mă plictiseam
de moarte, nu tu adrenalină, nu tu „fără oprire“, nu
tu şpiţuri în cur, nimic. Mă simţeam ca‑ntr‑o cuşcă.
Măcar de‑ar fi dat ceva la televizor. Nada ! Pureci şi‑atât.
Mintea‑mi zburătăcea în toate direcţiile. Ajunsesem să
ştiu toate crăpăturile din pereţi, asta parcă‑i Mureşul,
asta‑i Dunărea, că‑i mai adâncă, îmi imaginam, uite şi
strada noastră, nu‑i ca Mureşul de lungă, da’ parcă tot
mai fain e să te joci fără oprire decât să te ia vârtejul şi
să mori. M‑am pus să joc fotbal cu nasturi de unul sin­
gur, făceam ce făceam şi‑i împingeam pe nemţi cu curu‑n
poartă, pe dreptunghiul de carton verde, na‑vă, mă,

193
na‑vă, gol, gol şi iar gol, v‑ajunge ? Mă răzbunam cum
puteam, şvabii de pe strada noastră erau daţi dracu­
lui, făceau echipă ei de ei şi ne umileau mereu la fot­
bal. În alte zile întorceam două scaune fără spătar,
mă‑nfundam într‑unul şi făceam pe vatmanul toată
ziua, lucram cu normă‑ntreagă şi‑mi plăcea la nebu­
nie să mă iau de pasageri, câteva animale pluşate pe
care le‑njuram în toate felurile. De‑abia aşteptam să
comenteze careva, opream tramvaiul, mă dădeam jos
din cabină şi‑l plesneam pe netrebnic peste bot.
Râdeam de bietele animale, îmi imaginam cum atârnă
de bare, pe scările vagoanelor şi mă simţeam împlinit.
N‑aveau ce să facă, aşa stătea treaba şi basta.
Zilele de sechestru erau însă lungi, insuportabil de
lungi. Nu vedeam nici un nor pe cer prin sticla gea­
murilor şi mă săturasem să fac pe durul în casă. Îmi
lipsea strada, îmi lipsea ca naiba. Dieter, Pişatu’, jocu­
rile, ciondănelile, scatoalcele, securistu’ cu câinii lui...
de toţi şi de toate îmi era dor. Am ajuns să dau târ­
coale până şi cărţilor. Nu erau multe, vreo douăzeci,
îngrămădite pe un raft. Nu ştiam încă să citesc cursiv,
puteam doar să disting literele. Bunică‑mea mă‑nvă­
ţase până atunci câte ceva, a mare de tipar, a mare de
mână, a mic, b mare, b mic, şi mi‑a mai zis aşa, ca
pe‑o poezie : să citeşti să‑nveţi să mergi la facultate
s‑ajungi om mare respectat nu ca noi care‑am tras ca
boii la jug. Şi mai spunea ceva de Bărăgan, ne‑au luat
pe sus şi ne‑au lăsat acolo, în câmp, ca pe animale,
nepoate, şi n‑am avut ce face. Mă mângâia pe cap
bunică‑mea, ochii i se umezeau, habar n‑aveam de
ce, dar mă bucuram şi cerşeam pe dată, ştiam că‑n
clipele alea de slăbiciune nu mi‑ar fi refuzat nimic.

194
 Nu de poveţele babei am început să mă zgâiesc eu
la cărţi. Eram prizonier şi mă‑nnebunea placa aia pe
care‑o auzeam zi de zi : Cernobîl explozie pericol
crezi că eu îţi vreau răul nepoate ? M‑am codit ce
m‑am codit în faţa raftului, dar până la urmă am smuls
o carte, la‑ntâmplare. Era un almanah vechi, plin de
praf, din ’82 sau ’83. L‑am răsfoit fără prea mare tra­
gere de inimă. După câteva pagini am dat de‑o foto­
grafie. Şi m‑am blocat. O mai văzusem înainte pe
femeia aia la televizor, mă duruse drept undeva de ea
până atunci. În intimitatea camerei, imaginea ei m‑a
izbit pe neaşteptate. Îmi părea mai atrăgătoare decât
Angela Similea, ba nu, decât două Angela la un loc.
Aşa cum îmi zâmbea şi‑şi atingea urechea cu două
degete şi mă privea cu ochi miraţi, era cea mai fru­
moasă femeie din lume ! I‑am zâmbit înapoi, ca pros­
tul. Am uitat de explozii, de nori şi pericole, am uitat
şi de prieteni şi jocuri. Aveam secretul meu. Mă îndră­
gostisem. De Corina. Corina Chiriac.
Eram sechestrat şi‑am sechestrat‑o, la rându‑mi, pe
Corina, decupându‑i poza din almanah. Acum pup‑o,
mă ! îmi zicea o voce. Păi nu merge chiar aşa, trebuie
să mai aştepţi, venea riposta. O floare, un cinemato­
graf, o prăjitură, aşa fac bărbaţii adevăraţi. Eşti un
prost, asta eşti ! Pup‑o odată ! Bine, bine, să zicem c‑o
pup. Şi dacă… dacă nu‑i place ? Dacă se supără ?
Dacă… Nici un dacă, pup‑o ! Acum ? Acum ! Am ţintuit
cu un deget bucăţica aia de hârtie de perete şi mi‑am
lipit buzele ţuguiate de zid. Am sărutat‑o pe Corina
cu ochii strânşi. În grabă, stângaci, aşa cum sărutam
o icoană în biserică. Însă cu mult mai multă emoţie.

195
M‑am smucit imediat, ca ars. Femeia era tot acolo, ţin­
tuită de perete. Na, a fost greu, mă ? Uite cum îţi zâm­
beşte ! I‑a plăcut, eşti cel mai tare ! I‑am făcut Corinei
cu ochiul şi mi‑am proptit din nou buzele în perete
şi‑am plescăit, muah, şi‑nc‑o dată muah. Apoi am
împăturit bucata de hârtie cu grijă şi‑am ascuns‑o în
buzunar, în pantaloni. Eram bărbat. Bărbat adevărat !
După câteva zile s‑au liniştit apele şi ne‑au dat dru­
mul în stradă. La‑nceput câte‑o oră, două, apoi lucru­
rile au revenit la normal. Tu ce‑ai mai făcut ? l‑am
întrebat pe Dieter, prietenul meu, când ne‑am revăzut.
Stai un pic, mi‑a spus. A fugit până acasă şi s‑a întors
cu o cărţulie după el. Uite, Nils Holgersson, a strigat
micul şvab, mândru şi îmbujorat. Cine, ăsta blondu’,
cu cipilică roşie ? Da, da, ăsta. Dieter mi‑a povestit că
Nils era un băiat rău şi, pentru că era rău, un pitic s‑a
enervat pe el şi l‑a micşorat, adică l‑a făcut şi pe el
pitic. Şi că Nils ăsta putea vorbi cu animalele şi că s‑a
agăţat de gâtul unei gâşte şi şi‑au luat zborul… Nu
l‑am mai ascultat. Mi se părea tare răsuflat piticul ăla
blond cu gâştele lui cu tot. Da’ tu ce‑ai făcut ?
m‑a‑ntrebat Dieter după ce şi‑a terminat povestea.
Am tresărit şi mi‑am dus mâna la buzunar, din obiş­
nuinţă. Ştiam că n‑o voi găsi pe Corina. Dă jos pan­
talonii să ţi‑i spăl, mă luase babă‑mea prin surprindere
într‑o dimineaţă. M‑am supus fără să crâcnesc. Zi
odată, ce‑ai făcut ? mă zorea Dieter. Eu… eu m‑am
uitat pe pereţi, am îngăimat. Să‑mi dai şi mie cartea
cu Nils ăsta.

196
 Eu, Zăli şi cultura de cartier
Lucian Parfene

„Să începem lupta împotriva lui Dan

şi Liviu ! Duşmanii noştri de clasă !“
Eu şi Zăli ne înţelegeam de minune. Eram prieteni din
clasa întâi. Nu eram nişte copii prea impulsivi – e
drept, nici fizicul nu ne prea ajuta –, de aceea deve­
niserăm calul de bătaie preferat al băieţilor mai mari,
care ne făceau mici şicane sau ne terorizau de‑a drep­
tul. Dan şi Liviu erau capii tuturor răutăţilor şi nedrep­
tăţilor la care eram supuşi.
Într‑o bună zi, ne‑am pregătit răzbunarea. Am con­
fecţionat vreo 100 de fluturaşi, un întreg caiet de
matematică, alternând litere mari de tipar cu cele
imprimate cu radiera, aşa cum văzuserăm într‑un film
de Sergiu Nicolaescu că făceau comuniştii în ilegali­
tate. Aşa o să rămânem anonimi, i‑am explicat lui Zăli.
I‑am împrăştiat în tot cartierul în cutiile poştale. Evi­
dent, era un mesaj care îndemna la luptă, la revoltă
împotriva celor doi băieţi mai mari care ne spărgeau
mingile, trăgeau cu praştia cu scoabe în noi şi nu ne

197
lăsau să ne jucăm în spatele blocului ori la ştrand
decât dacă le împrumutam şi lor mingea. Vreo două
săptămâni au umblat sectoriştii pe la toţi administra­
torii de bloc să elucideze cine sunt cei doi „ilegalişti“.
Sunt sigur că n‑au aflat niciodată despre ce e vorba, însă
tare aş fi curios dacă prin arhivele Securităţii nu exista
vreun dosar intitulat „Manifeste pe 7 noiembrie –
autor necunoscut“.
Tot cu Zăli era să intru într‑o mare încurcătură. Cu
o zi înainte, fusese repetiţie pentru parada de 23
August pe strada noastra, iar prietenul meu căscase
gura pe fereastră toată ziua, ascultase vrând‑nevrând
toate lozincile şi, al naibii !, le memorase. A doua zi îl
întâlnesc în faţa blocului vesel şi cu chef. „Ai văzut
parada ?“, întreabă el. Nu‑i răspund. „Hai să‑ţi spun ce
strigau.“ Şi dintr‑odată a început să alerge pe strada
strigând cât îl ţineau puterile : „Ceauşescu, Pace !“,
„Fără arme nucleare !“, „Uraaa... Ceauşescu, România !“.
Pentru cine nu a trăit atunci e greu de crezut, însă
m‑am speriat rău de tot ! M‑am stropşit la el în şoaptă :
„Băi... vezi că o se ne aresteze !“. „Prostii“, m‑a liniştit,
„hai să strigăm“. Şi Zăli a început să strige din ce în
ce mai tare, maimuţărindu‑se şi fluturând energic din
braţe. Veselia a fost întreruptă brusc de o maşină de
Miliţie apărută de niciunde. Pe vremea aia puteai juca
miuţa pe stradă, atât de rar trecea câte o maşină. O
caschetă albă s‑a ivit la geam. „Ce strigi tu acolo,
băiete ?“ Zăli i‑a răspuns, radiind de fericire : „Ceauşescu,
Pace ! ! !“. A mai scos un „Uraaa !“ din toţi rărunchii,
după care am luat‑o amândoi la fugă printre blocuri.
Îmi aduc aminte că miliţianul a zâmbit şi a făcut semn
cu mâna celui care conducea să pornească... I‑am

198
reproşat mai târziu : „Vezi, măi prostule, că era cât pe
ce să ne aresteze ! Dacă înţelegea altceva... ? Tu şi
lozincile tale tâmpite !“.

Viaţa culturală la noi în cartier

Era în anii ’80 şi la blocurile noastre de pe 7 noiem­
brie, în Iaşi, eram o gaşcă destul de numeroasă şi
veselă. Una dintre pasiunile noastre comune era fila­
telia. Cam o dată la două săptămâni, ne strângeam
vreo trei‑patru prieteni şi mergeam să cumpărăm
timbre. Centrul filatelic se afla undeva pe strada
Lăpuşneanu, prima uşă pe dreapta la intrarea în gang.
Locul avea un aer conspirativ. Urcai o scară în spirală
şi nimereai într‑un apartament desprins parcă din căr­
ţile lui Dostoievski. În prima încăpere se afla o masă
mare, în jurul căreia stăteau pe scaune „bătrânii“ fila­
telişti ai oraşului. În a doua încăpere erau novici ca
noi care făceau schimb de timbre. Zeci de clasoare
stivuite pe masă îţi tăiau respiraţia. Timizi, intram şi
noi cu banii strânşi bine în pumn să ne cumpărăm
câte ceva. De obicei, vânam timbrele lipsă ori cape­
tele de serie, iar ceea ce urma nu era uşor deloc,
negocierile erau foarte dure... Ţin minte că timbrele
cu „picturi“, cum le spuneam noi, cele „scrise pe
spate“, neştampilatele şi cele de prin ţări exotice ca
Belize ori Guinea Bissau aveau mare cătare. Dar şi
mai preţuite erau cele cu capul reginei Angliei ori cu
Regele Mihai. Fiecare timbru avea o poveste a lui.
Uneori, câte un moşneguţ simpatic ne spunea poveşti
incredibile despre mărci care de care mai rare. Nu

199
rareori, explicaţiile se transformau în adevărate lecţii
de istorie, de botanică ori de tehnică...
Deşi anii '80 au fost printre cei mai duri ai perioa­
dei comuniste, noi, copiii, trăiam în lumea noastră, nu
percepeam toate greutăţile. O lume care avea cultura
ei, din care influenţele „occidentale“ nu lipseau. Să
dau un exemplu. Un băiat mai mare adusese o copie
făcută pe carton presat a celebrului joc Monopoly. În
scurt timp, ca o epidemie, jocul s‑a răspândit în tot
cartierul. Aproape toţi am „clonat“ jocul. Pe casa scă­
rii, pe bloc, în faţă la asociaţie, vindeam şi cumpăram
proprietăţi, acţiuni, făceam împrumuturi la bancă, ipo­
tecam, construiam hoteluri şi case. Dolarii făcuţi din
cărţi de vizită – pe atunci acestea erau nişte simple
bucăţi pătrăţoase de carton – erau moneda noastră de
schimb. Ba chiar ajunsesem să confecţionez jocul în
serie, pentru a‑l vinde celor mai puţini pricepuţi.
Spiritul capitalist al jocului m‑a contaminat....
Seara, după câte o partidă de fotbal, ne strângeam
în cerc şi povesteam. Să nu credeţi că erau poveşti
despre viaţa cine ştie cărui jucător. Discuţiile noastre
erau adesea despre lecturi şi autori. Era tare ruşinos
să nu fi citit romanele lui Al. Dumas ori Cavalerii
Pardaillan ai lui Zévaco. Dar astea erau, ca să zic, aşa
lecturi „uşoare“. Dostoievski, cu romanele Crimă şi
pedeapsă ori Amintiri din casa morţilor, era în top.
Poveştile Şeherezadei din 1001 de nopţi ne‑au capti­
vat la rândul lor copilăria. Cred că volumele astea au
fost cele mai împrumutate şi au circulat cel mai mult
prin cartier. Fragmentele erotice excelent metafo­
rizate pe care le descifram şi despre care aveam multe

200
polemici ni se păreau extraordinare. Şi tot de la ele
mi se trage, cred, şi plăcerea de a scrie.
Jocul de cărţi era alt divertisment... Tarnib, whist,
rentz erau cele mai jucate... Tabinetul, şeptica, popa
prostu'... erau, ca să zic aşa, pentru începători.
O activitate „culturală“ frecventă era scormoneala
printre hârtii strânse la maculatură. Primăria montase
în acest scop în fiecare scară câte un coş din plasă
metalică. De multe ori am descoperit în acele locuri
reviste de cinema de prin anii '60, cărţi şi manuale
vechi, ziare, reviste de tot felul... Era, ca să zic aşa,
un fel de „bibliotecă“ foarte exotică. Nu ştiai niciodată
ce surpriză te aşteaptă.

Pe şantier
Pe la începutul anilor '80, Iaşiul era un oraş unde se
construia mult. Erau blocuri începute mai peste tot în
centrul civic. În acea perioadă, se lucra de zor la
Teatrul Luceafărul, la clădirea noului tribunal şi la blo­
curile‑turn de lângă ele. După ce veneam de la
şcoală – locuiesc pe strada Sfântul Lazăr, botezată pe
atunci de comunişti 7 noiembrie (coincidenţă sau nu,
Sf. Lazăr este fix pe 7 noiembrie) –, aveam două opţi­
uni, fie mergeam „în spate“ să ne jucăm cu mingea,
fie mergeam pe „şantier“.
Pe şantier ! Un excelent teren de joacă, cu minuna­
tele lui maşinării împrăştiate mai peste tot. Macarale
mari şi mici verticale care manevrau saci de ciment,
mici betoniere, compresoare, buldozere, excavatoare.
Materiale de construcţie, cărămizi, uşi de PVC, tuburi

201
şi mai tot ce se poate găsi pe un şantier. De altfel, nu
era întotdeauna uşor să te joci pe acolo. O „zeitate“
absolută păzea toate acestea. Paznicul. Dacă treceam
de el, şantierul ne aparţinea. Şi câte fantezii „război­
nice“ nu ne‑am împlinit acolo ! Ne jucam de‑a „muş­
chetarii“, de‑a „nemţii şi ruşii“. De obicei, cu toţii
voiam să fim nemţi. În tabăra sovietică nu se îngră­
mădea să intre nimeni, acolo ajungeau doar prostă­
nacii. Paznicul era un moşneguţ mai tot timpul beat,
care apărea de niciunde. Avea un strigăt fioros şi
arunca de fiecare dată în noi cu ce apuca. Dar ne răz­
bunam şi noi, ori de câte ori îl prindeam adormit.
Aruncam cu sticle goale lângă el, îi azvârleam bulgări
de pământ în cap, ba chiar odată un amic mai curajos
i‑a legat piciorul scaunului cu o sfoară şi, când a tras,
paznicul a căzut buimac pe nişte saci de ciment.
Priveam şantierul mai degrabă ca pe un câmp de
luptă, deşi, „misiunile“ erau de cele mai multe ori de
căutare. Tuburile din plastic şi electrozii erau la mare
preţ. Din tuburi ne făceam adevărate lansatoare de
cornete, cu mai multe ţevi pe care le lipeam cu bandă
izolatoare, iar din electrozi confecţionam săbii de
muşchetar cu mânere frumos lucrate din cablu elec­
tric... Printre noi erau şi „distrugători celebri“, un
anume Sopcu, cunoscut mai ales ca spărgător de gea­
muri şi demolator de pereţi din BCA proaspăt zidiţi.
Acest personaj „malefic“ a căzut de la etajul opt şi,
exact ca în filme, s‑a agăţat cu flaneaua în schele pe
undeva pe la etajul trei, urlând de mama focului vreo
două ceasuri până l‑au dat jos nişte cetăţeni. Alte dis­
tracţii constau în plimbarea cu macaraua de ridicat
saci ori în pornirea diferitelor maşinării electrice. Apoi

202
pândeam apariţia paznicului, în care trăgeam cu cor­
nete. Era un fel de ţintă în mişcare. Scoaterea uşilor
din ţâţâni ori spargerea ochiurilor de geam erau de
multe ori lucruri banale... Filmele de acţiune erau,
evident, vinovate...
Ce nu găseai pe şantier ! ? Uneori, la baza fundaţii­
lor apăreau fel de fel de vestigii istorice. Fragmente
de ceramică, lulele de acum sute de ani, nasturi din
sidef, monede vechi, tuburi de cartuşe, ba chiar şi
oase umane. Poate cea mai mare descoperire „arhe­
ologică“ a fost cea a unui obuz de tun sovietic, destul
de ruginit. Spiritul civic ne‑a îndemnat atunci să îl
ducem la Miliţie. Aşa că legenda spune şi acum că
vreo şase ţânci l‑au luat la subţioară şi au mers cu el
binişor până în faţa sediului Miliţiei municipale. Şi
acum îmi mai povestesc unii dintre „cărăuşi“ faţa pe
care au făcut‑o cei doi miliţieni de la intrare. Cert este
că toţi au fost recompensaţi cu diplome sau cam aşa
ceva... Evident, după o muştruluială zdravănă. Ori­
cum, pericolul nu fusese chiar aşa de mare. S‑a con­
statat că anterior câţiva colegi de joacă mai mari
scoseseră tot praful de puşcă, care câteva zile la rând le‑a
servit la confecţionarea unor mici rachete din hârtie.
Tot pe şantier am învăţat cât de fascinant este car­
bidul şi cât de valoros. Pe un bulgăre mare cam cât o
prună puteai da chiar şi un „călăreţ de plastic“. Însă
merita ! Apoi luai o cutie de ness goală, făceai o găurică
în partea din spate şi introduceai o bucăţică de carbid
pe care scuipai. Puneai capacul şi cu un chibrit dădeai
foc în dreptul găurii. Urma o bubuitură puternică, iar
capacul sărea cât colo. Efectul era şi mai mare când
aveai mai multe astfel de dispozitive înşirate în linie.

203
Ehe... ! Câte bătălii despre care citiserăm prin cărţile
de istorie n‑am reconstituit noi pe atunci !
Uneori ne băteam cu pietre. Şi acum mă înspăi­
mânt de cât de violenţi puteam fi ! Am avut capul
„spart“ de două ori. Eram două grupări definite după
teritorii : cei din deal şi cei din vale. Ne împărţiserăm
foarte clar pământurile. Ştrandul şi jumătate din tere­
nul viran din spatele blocului erau ale celor din vale,
iar şantierul şi cealaltă jumătate erau ale celor din
deal. Cert este că la o celebră „vânătoare“ de câini am
îngropat definitiv securea războiului. O haită de vreo
treizeci de câini se aciuase pe atunci lângă tabăra
muncitorilor, printre gheretele de carton ale acestora.
Era iarnă şi fiecare câine îşi făcuse un fel de culcuş,
perfect rotund, în gheaţă, unde dormea. Ţin minte şi
acum, eram vreo douăzeci de ţânci cu torţe făcute din
cartoane, cu „bolasuri“ confecţionate din cabluri, poc­
nind cu „injectoarele“, ţipând şi fugărind bietele ani­
male. Cum era de aşteptat, nu am reuşit să capturăm
nici un câine. Am pârjolit însă totul în calea noastră.
Am ars toate buruienile uscate şi aproape că ar fi luat
foc şi barăcile muncitorilor, dacă nu ar fi apărut, în
cele din urmă, o maşină a pompierilor, alertată pro­
babil de vreun părinte care privise de la fereastra blo­
cului îngrozitorul nostru raid „mongol“.
Cât timp şantierele din jurul nostru au funcţionat,
adică întreaga mea copilărie, nu ne‑am plictisit o
secundă. Am fost fericiţi şi ne‑am îndeplinit toate fan­
teziile războinice.
Acum, pe fostul nostru „câmp de luptă“ se înalţă
„maiestos“ un mall – Palasul.

204
 La urat pentru prima bicicletă
George Pleşu

Povestea mea se petrece la Iaşi, acolo unde Copoul

se termină brusc pentru a lăsa loc Păcurariului să
ajungă spre Fundaţie, atent vegheat de Biblioteca
Eminescu, cea de pe bancnota de 500 de lei. În spa­
ţiul verde – „păduricea“, cum îi spuneam noi când
eram mici – dintre cele şapte blocuri vechi construite
de ruşi în ’55, cu pereţi groşi, din cărămidă, şi camere
înalte, cu tavanul la 3 metri, s‑a derulat cea mai fru­
moasă parte a copilăriei mele.
De mic mi‑au plăcut mult roţile. Întâi am pedalat –
cam până pe la 4‑5 ani – pe un tractoraş din plastic,
roşu. Apoi am avansat la o minibicicletă verde, cu roţi
ajutătoare pe spate. Deja la 7 ani, când am început
şcoala, cu minibicicleta nu mă mai puteam ţine după
ceilalţi băieţi, mai mari ca mine, cu Pegasurile lor roşii
sau albe. Ţin minte şi acum cât efort depuneam să nu
rămân mereu în urmă, ţinta ironiilor celor nevoiţi să
mă aştepte. Mi‑am rugat părinţii – aproape cu lacrimi
în ochi – să‑mi cumpere şi mie o bicicletă adevărată,
cum aveau ceilalţi copii, şi mama, ca să scape de gura

205
mea, mi‑a promis că‑mi ia una dacă la terminarea anu­
lui şcolar mă întorc acasă cu premiul I. Am învăţat
bine şi, deja nerăbdător din pricina verii care scosese
bicicletele din boxe, m‑am dus la ea cu coroniţa pe
cap : „Mama, acum trebuie să‑mi cumperi bicicleta !
Mi‑ai promis !“. Mama dădea din colţ în colţ, m‑a tri­
mis la tata, care m‑a expediat repede zicându‑mi să
nu mai fac mofturi, c‑o să primesc eu bicicleta... Am
aşteptat toata vara şi m‑am uitat cu jind la prietenii
din spatele blocului, care plecau în expediţii pe dea­
lul Copoului cu Pegasurile lor. Minibicicleta mea zăcea
în boxă, pentru că nu mai puteam să pedalez nici cu
şaua la înălţimea maximă din cauza picioarelor care
se lungiseră corespunzător vârstei.
Nu mă ajuta cu nimic dacă îmi plângeam de milă,
aşa că m‑am hotărât să strâng bani şi să‑mi cumpăr
singur bicicleta. Nu ştiam exact ce însemna asta, dar
aveam deja vreo o sută şi ceva de lei puşi deoparte
pentru gume şi sucuri. Trebuia să fac cumva rost de
diferenţa până la 2.200, cât costa un Pegas. Era toamna
şi abia în decembrie venea un moment în care puteam
să fac bani : colindând şi apoi urându‑mi cunoscuţii şi
vecinii. Niciodată nu strânsesem mai mult de 7‑800 de
lei, cu tot cu ce primeam de la părinţi şi bunici, însă
era singura mea şansă. M‑am apucat să învăţ din timp
câteva colinde, dar nu am găsit niciuna cu adevărat
deosebită. Cum s‑ar spune azi în termeni de market­
ing, n‑aveam nimic care să mă diferenţieze de ceilalţi,
cel mai probabil era să nu reuşesc să‑mi ating targetul.
Taică‑meu, fiind profesor la o universitate din Iaşi,
primea câteodată la sfârşit de an vizita studenţilor

206
cărora le fusese îndrumător. Anul ăla au venit mulţi,
făcând să răsune scara blocului de vocile lor, dar mai
ales de zgomotul buhaiului pe care‑l aduseseră cu ei,
cel mai mare şi mai frumos instrument pentru urat pe
care‑l văzusem până atunci. Însă cel mai mult mi‑au
plăcut versurile urăturii, şi asta deoarece nu semănau
deloc cu ce auzisem până atunci. Am scris pe o foaie
ce‑am reţinut din ele (râdeam de fiecare dată la „Nu
te du la Codăieşti/ Că acolo o sfecleşti“, pentru ei refe­
rinţă la practica agricolă obligatorie, pentru mine la
locul vacanţelor de vară de la ţară, la străbunica) şi
am rugat‑o pe mama să mă asculte. Mama a zâmbit,
m‑a corectat unde am mai greşit şi apoi m‑a întrebat
ce vreau să fac cu urătura. Când i‑am mărturisit entu­
ziasmat ce gânduri aveam, s‑a schimbat la faţă şi l‑a
chemat pe taică‑meu să se sfătuiască...
Era cu un an sau doi înainte de '89, situaţia ţării
era din ce în ce mai grea, lipsurile cu care se con­
frunta populaţia făceau să plutească în aer o tensiune
pe care şi noi, deşi copii naivi, feriţi de griji, o sim­
ţeam. Cele şapte blocuri unde intenţionam să merg cu
uratul erau pline de securişti, activişti de partid şi tot
felul de indivizi favorizaţi de sistem care raportau ime­
diat orice li se părea suspect. Chiar sub apartamentul
nostru stătea un fost şef al Securităţii din Iaşi. Ţin
minte că l‑am întrebat odată pe bunicu' de ce nu sunt
jucării frumoase în magazinele de la noi, aşa cum le
mai aduceau prietenilor părinţii lor care se întorceau
din străinătate. Şi de ce nu sunt mai multe desene ani­
mate la televizor. Mi‑a scăpat ceva de genul : „În loc
să dea desene, îl aud toată ziua pe bâlbâitul ăsta care

207
citeşte mult şi plictisitor şi nu face nimic pentru
copii !“, la care bunicu' m‑a fulgerat cu privirea şi m‑a
atenţionat aspru să tac din gură că puteam fi auzit de
cine nu trebuie. 
Am avut noroc, tata a liniştit‑o oarecum pe mama
spunându‑i că, la urma urmei, eram doar un copil
care nu ştia ce spunea. Dacă ar fi anticipat el câte
întrebări pentru a afla de la cine am învăţat urătura
aveam să primesc... Am mâncat bine la prânz, după
care mi‑am dat întâlnire cu un vecin de scară de ace­
eaşi vârstă cu mine. La ora 3 după‑amiaza deja ne
făceam calculele de unde să începem. Voiam să aco­
perim toate cele şapte blocuri, iar fiecare dintre ele
avea 4 scări cu câte 12‑13 apartamente. Niciodată nu
reuşisem să trec de jumătate. La început mulţi s‑au
arătat surprinşi că le sunam aşa devreme la uşă, drept
urmare nu prea deschideau. Însă cei care au făcut‑o
m‑au răsplătit de fiecare dată cu ceva în plus faţă de
ce primea prietenul meu, care avea în repertoriu doar
o urătură tradiţională.
După 4 ore fără întrerupere abia trecuserăm de
jumătate din ce ne propuseserăm şi simţeam că nu
mai pot. Ştiam că aveam ceva în buzunare, dar nu
ne‑am oprit să‑i numărăm de frica ţiganilor, prezenţi
în câte o gaşcă de mascaţi. Auzisem destule poveşti
de la colegi care rămăseseră fără câştiguri... Deja pri­
etenul meu voia să plece, rămas fără glas şi epuizat.
L‑am convins să mai stea, oferindu‑mă să îl implic şi
pe el în urătura mea, cedându‑i şi jumătate din ce
urma să primesc ; am mers mai departe. După încă
o oră, îngheţaţi şi lihniţi de foame, nu mai aveam

208
argumente, mai ales că el nu era mânat de un scop
atât de nobil şi strânsese deja mult peste aşteptări. Am
rămas singur să‑mi continui traseul, chiar cu riscul de
a rămâne fără tot ce adunasem. Pentru următoarea
şansă la bicicletă trebuia să mai aştept măcar un an.
Pe la 9 şi ceva, îngrijorată că nu mă mai întorc,
mama l‑a trimis pe tata să mă caute. Mai aveam câteva
scări şi terminam, dar într‑un fel m‑am bucurat de
întrerupere : nu mai aveam glas aproape deloc şi
încurcam versurile care, dacă repetate de zeci de ori
se fixează mai bine, de sute de ori în aceeaşi seară te
zăpăcesc. Şi noaptea dacă mă trezeşte cineva pot să
recit şi acum, după mai bine de 20 de ani, fără gre­
şeală, o parte din urătura în care studenţii politehnişti
făceau haz de necazurile vieţii în Epoca de Aur :

„De urat am mai ura/ dar mi‑e frică c‑o‑nsera

Şi tramvaiele merg bine/ stai o oră până vine,
Iar când vin... păi vin grupat/ să nu fie atacate.
Asta nu e de mirare/ cu atâtea controloare –
Jumătate din tramvai/ te întreabă : «Bilet ai ?»
Şi deci cel mai sănătos/ este tot mersul pe jos !“.

Nici nu intru bine în casă că‑mi şi golesc buzuna­

rele să văd dacă reuşisem. Pun întâi bancnotele deo­
parte, apoi monedele şi, cu toţi mărunţii de 5, 3 şi 1
leu, strânsesem peste 1.500. Era ceva, aproape dublu
ca de obicei. Cu ce‑am mai făcut a doua zi, când am
semănat bunicii şi nişte rude, şi ce mai aveam pus deo­
parte, am strâns 1.900 de lei, aproximativ echivalentul
unui salariu mediu în acei ani. Îmi mai trebuiau 300
pentru Pegas. Primăvara putea să vină !

209
 P.S. Cei 300 de lei n‑au venit la timp, ba chiar dim­
potrivă, a fost nevoie în casă de cei 1.900 ai mei.
Dezamăgit, n‑am mai încercat vreodată să reiau iniţi­
ativa. Totuşi, am primit prima bicicletă – o chestie
rusească luată din bazar, fără viteze – ceva mai târziu,
prin clasa a VII‑a. M‑am bucurat, dar a fost pentru
prima dată în viaţă când am realizat că unele lucruri
nu mai au acelaşi farmec dacă nu se întâmplă la vre­
mea lor.

210
 Disidenţa unui pionier
Teodor Răileanu

Pregătirile începuseră cu ceva timp înainte, poate

chiar cu câteva săptămâni. Oricum, e greu să separ
amintirile reale de ceea ce îmi imaginez că mai ţin
minte de atunci. Totuşi, prin ceaţă zăresc oameni agi­
tându‑se prin curtea Liceului de Artă, care era totodată
şi şcoală generală. Construiau pancarte în atelierul de
„lucru manual“, puneau la punct cele două unice cate­
gorii de steaguri cu stemă (cel roşu nu prea îmi plă­
cea, că era anost, iar ciocanul era cam mic faţă de
seceră), pregăteau zeci de steguleţe ce trebuiau să
fluture la Magicul Eveniment.
Chiar îl percepeam ca uşor magic, fiindcă toată
lumea mea şcolară era răsturnată şi răvăşită mult mai
palpabil decât aş fi reuşit eu să îmi haotizez camera
în timp ce mă jucam de‑a nemţii cu băiatul unui cele­
bru psihiatru local. Concret, orele de curs, care în tim­
pul anului aveau prestanţa ierarhică a unui secretar
de partid (matematica, limba română), păleau brusc
şi deveneau asemenea cu nişte mici lingăi nomencla­
turişti atunci când în preajma Magicului Eveniment

211
orele de educaţie fizică preluau conducerea întregii
şcoli. Brusc, aveai voie, ba chiar erai obligat, să fii
prezent la orele de sport pentru a repeta statul în
rând, mersul câte doi sau câte patru în coloană, apla­
udatul la comandă şi ieşirea din dispozitiv. Profu’ de
sport nu mai era adormit şi complet dezinteresat de
câte ture de „mersul piticului“ ai făcut ; de data asta
era sobru, chiar uşor încordat. Se simţea în aer că ar
fi bine să nu uiţi ce ai de făcut „în dispozitiv“ !
În aerul ăsta ireal, un pionier proaspăt cum eram
eu nu reuşea să înţeleagă întreaga importanţă a marii
manifestări, a giganticei parade care se pregătea pen­
tru Măreţul Eveniment. Da, nu aveam o imagine de
ansamblu a faptului tangibil că lumea oricărui boto­
şănean din câmpul muncii din acea toamnă timpurie
a lui ’89 era dată peste cap, că producţia industrială
era încetinită pentru a putea mobiliza muncitorii să
exerseze ordonat defilarea, că funcţionărimea nomen­
claturistă era în alertă maximă. Nu ştiam toate astea,
dar chiar şi aşa întreaga mea linişte copilărească era
tulburată de gravitatea unui Măreţ Eveniment pe care
nu îl înţelegeam. Iar asta, pentru un copil răsfăţat cum
am fost şi am rămas, era suficient pentru a stârni
revolta.
În dimineaţa Măreţului Eveniment nici nu am mai
urcat în sălile de clasă. Ne‑am adunat toată şcoala, cu
mic cu mare, în curtea Liceului de Artă. Ferchezuiţi,
în uniforme de pionieri, stăteam adormiţi şi ţepeni în
poziţie de drepţi. Şeful de detaşament avea un steag
mare tricolor pe care îl ţinea strâns şi într‑un unghi
bine descris de directorul unităţii de învăţământ. Cu

212
puţin timp înainte de încolonare, am primit şi noi cei­
lalţi steguleţele fluturânde. Era important să nu boţim
hârtia tricoloră (sau cea roşie cu scule galbene) lipită
cu aracet pe beţe pe care le recunoşteam de la vata
de zahăr pe care părinţii mi‑o cumpărau duminica.
Totul trebuia să fie proaspăt : steagurile, fluturândele
steguleţe, uniformele, feţele, vremea.
Somnul, cu care mă luptam mai crâncen ca un par­
tizan rus din filmele de la moldoveni prinse cu antena
concepută de priceputul meu tată, lucra subversiv cu
revolta stârnită de lumea mea răsturnată. O dimineaţă
caldă, numai bună de un fotbal sau măcar de bătut
cu mingea de tenis în perete la ACR, adăuga fundalul
propice pentru decizia revoluţionară care mă va încerca
mai târziu.
Coloanele de oameni se uneau în piaţa din faţa
teatrului. Nu văzusem niciodată atât de mulţi oameni
la un loc. Am început să stăm încolonaţi.
Statul la coadă şi statul la manifestaţie se asemănau
foarte mult prin descompunerea aproape pe nesimţite
a posturii demne şi drepte pe care o datoram Parti­
dului ce avea grijă de noi toţi. La început rândurile
erau egale, ordonate şi rezistau chiar şi jumătate de
oră. După o oră erau închegate discuţii şoptite despre
vreme, fotbal, bârfe din uzină. „Păstraţi liniştea, tova­
răşi ! Tovarăşul trebuie să ajungă dintr‑un moment în
altul !“, se isterizau din când în când difuzoarele‑goarnă
care înconjurau mulţimea de oameni ai muncii şi pio­
nieri. După două ore se desfăceau discret cravate, se
mai descheiau nasturii de la guler, se mai lărgeau
curele. Dansul pinguinului socialist amorţit în picioare

213
la parada glacială a sosirii Tovarăşului lua forma unor
valuri colorate într‑o atmosferă cenuşie şi însorită.
Unii erau doar berze într‑un picior. Steagurile deve­
neau uşor‑uşor flasce, fără a mai putea respecta unghiul
erect impus de şefi.
Îmi rotisem deja steguleţul tricolor în ambele direc­
ţii, sfidând ameninţările tovarăşilor profesori vizavi de
a nu ne „prosti cu steguleţele“. Eu primisem unul roşu
cu scule galbene, dar reuşisem să îl înlocuiesc cu unul
tricolor dând la schimb o bomboană de mentă. Sonda
din stemă mă făcea să visez la măreţia patriei mai mult
decât sculele galbene. Ca un făcut, cele tricolore, deşi
ar fi trebuit să fie în număr egal cu cele roşii, păreau
mai rare în mulţime.
Mă dor picioarele. Mă strâng pantofii. Îmi doresc
tenişii. Mi‑e cald. E îngrămădeală. Vorbăraie. Nu se
întâmplă nimic. Oare cât timp n‑o să se mai întâmple
nimic ? De ce nu face nimeni ceva să scăpăm de chi­
nul ăsta inutil ? De ce colegii mei stau cuminţi ? Cine
ne ţine aici ? Pentru ce ? Chiar vreau să fac altceva.
Zgomotul bubuitor a făcut lumea să tresară, masa
amorfă şi colorat‑cenuşie s‑a întors spre terenul viran
din dreapta Primăriei. Ohohoa ! Un elicopter mare,
alb‑murdar şi gras aterizează într‑un nor de praf în
mijlocul oraşului. Mulţimea se agită. Nomenclatura se
agită. „Tovarăşi, tovarăşi ! Atenţie ! Soseşte tovarăşul
Nicolae Ceauşescu ! Linişte ! Atenţie !“, s‑au trezit goar­
nele din zumzetul bârfelor de birou. Îngrămădeală,
„Ordine !“, „Linişte !“. Steagurile încep să se scoale.
Începe în goarne bla‑bla‑ul de neînţeles, întrerupt de
aplauze la unison sau de uralele mult şi bine exersate

214
la cursurile de PSI. Tovarăşul continuă discursul erme­
tic scris de scribii de „palat“, pe care banchiza de
oameni ai muncii îl condimenta cu urale voioase şi
proaspete, exact aşa cum se aşteptau mult prea micii
nimeni‑claturişti din unităţile luptei socialiste.
Mă dor picioarele. Mă strâng pantofii. Îmi doresc
tenişii. Mi‑e cald. E îngrămădeală. Vorbăraie. Nu se
întâmplă nimic. Este însă multă gălăgie. Mi‑e foame.
Cât mai ţine asta ? Eu plec de aici.
E doar un gând mic şi natural împărtăşit colegului
meu de clasă, înspăimântat de năstruşnicia imposibilă
pe care începusem deja să o pun în practică. Cine o
să mă ţină aici ? Nu sunt legat. Tovarăşa învăţătoare se
va supăra. Asta e. Plec. Nu mă aştept să vină nimeni
cu mine. Stau aproape, chiar în spatele blocurilor de
lângă Prefectură. Am de făcut până acolo mai puţin
de 5 minute prin aglomeraţia socialistă. Nu am nici o
piedică. „Unde pleci, copile ? Treci înapoi în rând cu
clasa ta !“ Zidul în civil care mi s‑a adresat era de nepă­
truns fie şi numai prin accentul străin oraşului meu. Era
un cordon de accente, după care nimic... Trotuarul
pe lângă teatru şi stânga acasă. Am simţit răceala sti­
clei de acvariu şi găurile plasei de sârmă. Nu poate fi
peste tot, încerc mai încolo. Mi‑am scos cravata de
pionier de la gât, am luat faţa cu care mă prezentam
la mama după o boacănă pentru a scăpa de curea şi
am început să caut o spărtură în zidul vorbitor şi trans­
parent. „Unde crezi tu că pleci, copile ?“ S‑a făcut
brusc frig. Cu un colţ al cravatei roşii prinos‑de‑legă­
mânt atârnând din buzunar, cu vocea sugrumată, cu
panica în ochi : „M‑a trimis tovarăşa învăţătoare acasă

215
că mi‑am uitat cravata de pionier şi nu pot să stau aşa
la manifestaţie la Tovarăşu’... Vă rog, mă ceartă tare...
Stau aproape...“. Cărămizile din zid au căpătat forma
unui om înalt abia stăpânindu‑şi zâmbetul faţă de
îndrăzneala subversivă şi disidentă a unui pionier
proaspăt crescut la sânul Partidului. „Serios ? Treci
repede şi te prezinţi imediat înapoi !“
Am trecut. Sunt liber... Zidul s‑a închis repede în
spatele meu şi părea, în continuare, ca şi cum nu ar
fi fost... Sunt liber. Ce fac acum ? Încotro o apuc ? Ce
fac cu libertatea asta câştigată prin înşelarea unor
organe de partid care s‑au făcut că mă lasă liber ?
Iarna am auzit că e revoluţie, că dictatorul a fugit.
Zile întregi nu am înţeles nimic, mai ales că totul
părea un film imperialist. La noi, la Botoşani, cică ar
fi fost chiar Revoluţie. Trebuie să fi fost, pentru că
beneficiem şi noi acum de o mulţime grasă de revo­
luţionari cu acte în regulă.

216
 Realismul magic al Epocii de Aur
Dana Roosz

În acest Macondo părăsit până şi

de păsări, în care praful şi căldura
dobân­diseră atâta putere încât abia
mai puteai respira, prizonieri ai sin­
gurătăţii şi ai dragostei şi ai singură­
tăţii dragostei, într-o casă în care era
aproape imposibil să închizi ochii
din pricina bâzâitului confuz al fur­
nicilor roşii, Aureliano şi Amaranta
Úrsula erau singurele fiinţe fericite,
şi cele mai fericite de pe pământ.
Gabriel García Márquez,
Un veac de singurătate,
trad. de Mihnea Gheorghiu

Cel mai puternic şoc cultural în perioada mea

comunistă l‑am trăit spre sfârşitul anilor ’80, când
mi‑am primit repartiţia de profesor la liceul unui oră­
şel aflat la graniţa de vest a Banatului cu Iugoslavia.
Timişoreanca din mine s‑a confruntat la absolvirea
facultăţii cu realitatea amară, consecinţă a unei practici

217
instaurate de organele de partid şi de stat prin care
oraşul de baştină era „închis“, deci interzis absolven­
ţilor săi, lucru greu de înţeles la numai 23 de ani ! Nu
prea ştiam cum să mă poziţionez : să mă bucur că am
„prins“ un liceu într‑un oraş, chiar dacă nu era Timişoara,
sau să intru în greva foamei, ca protest pentru că tre­
buia să părăsesc „metropola“ iubită ? M‑am decis să las
lucrurile să se desfăşoare la faţa locului şi am aşteptat
să vină toamna, să se deschidă porţile şcolilor.
De când mă ştiu, mi‑a plăcut să am idoli. Majoritatea
au fost bărbaţi ! Nu mă refer la idolii de cinema, ci la
cei din viaţa de zi cu zi. Cel mai influent dintre aceş­
tia a fost profesorul de fizică de la Liceul „C.D. Loga“,
urmat îndeaproape de cel de matematică. Cei doi au
reuşit să‑mi arate ce înseamnă o gândire structurată
şi să mă determine să‑mi aleg cariera profesională :
mi‑am dorit să ajung să predau generaţiilor tinere şi
să le insuflu aceeaşi pasiune pe care am simţit că o
aveau dânşii (chiar şi în plin socialism ştiinţific) atunci
când se aflau printre noi, în clasă. Am avut noroc :
înclinaţia spre ştiinţele naturii mi‑a fost descoperită la
timp şi promovată cu dăruire, astfel încât am ajuns să
merg cu paşi siguri în direcţia dorită, chiar dacă mai
apoi în viaţă am ajuns să practic o cu totul altă mese­
rie decât am preconizat atunci.
Cu diploma de la facultate în buzunar, am ajuns –
încă optimistă – în oraşul provincial şi adormit la
umbra teilor legendari, chiar după ce descoperisem
cu stupoare că trenul personal ce mă purta într‑acolo
avea compartimente cu geamuri lipsă... M‑a înfiorat
gândul ca în curând va veni iarna, dar m‑am consolat

218
cu ideea că nenumăratele animale de casă, de tot
soiul, cu pene sau cu blană, cu care călătoream zilnic
în tren vor însufleţi şi poate chiar vor încălzi atmo­
sfera. Desigur, mai exista şi soluţia, adoptată de mulţi,
să renunţ la navetă şi să mă stabilesc în orăşel. În
fond, acum intrasem şi eu în câmpul muncii ! Aşadar,
m‑am dus hotărâtă să‑mi practic profesia, numai că la
şcoală am aflat că mai întâi va trebui să mergem cu
elevii la recoltat porumb. Şi‑am tot recoltat până s‑a
făcut toamna târziu... Până când s‑a făcut atât de frig,
încât nici măcar soldaţii n‑au mai fost trimişi pe câmp,
aşa că ne‑au iertat şi pe noi şi, în sfârşit, ne‑au lăsat
să ţinem ore.
Şi am reuşit. Nu să predau materiile aşa ca în visu­
rile mele, ci să dau şi eu din coate pe post de „profă“
de fizică la liceu, într‑un „cadru de film“ în care tre­
nurile nu aveau geamuri, locuinţele nu aveau apă
potabilă sau curent electric, iar magazinele alimentare
nu mai aveau nici măcar conservele alea de peşte din
bancurile cu Bulă. Mulţi dintre elevi nu dădeau pe la
şcoală decât după ce noi, profesorii, mergeam împre­
ună cu miliţianul de serviciu să‑i aducem cu forţa. Iar
noaptea aveam cu toţii insomnii sau coşmaruri, căci
se auzea răpăiala pistoalelor‑mitralieră în urma celor
ce treceau ilicit graniţa din România spre Iugoslavia.
Acei oameni mureau sau făceau închisoare fiindcă
încercau să‑şi ofere o viaţă mai demnă. Aşadar, aşa se
construia Epoca de Aur a Comunismului !
Încet‑încet, am început să înţeleg ce se întâmplă.
Experienţele bune şi cele rele au prins a se amesteca
aleatoriu, halucinant... Şi atunci, la 23 de ani şi cu

219
zâmbetul pe buze, am intrat într‑o stare de şoc. Expe­
rienţele se amestecau înfricoşător de rapid în acei ani
ai începutului de maturitate. Eram în Macondo... Şi a
durat o vreme până să ies din această transă. Cunosc
însă data exactă : în seara de 15 decembrie 1989
veneam cu tramvaiul 8 de la gară înspre casă, eram
deja în siguranţă în Timişoara „mea“ şi mă simţeam
minunat, căci în acea zi se dăduse vacanţa şcolară.
Vântul de iarnă şuiera zgomotos şi semăna cu o pre­
simţire. Tramvaiul s‑a oprit la staţia Sf. Maria, nepu­
tând să circule mai departe, căci linia era blocată de
o mare de timişoreni, adunaţi la lumina lumânărilor...
Am coborât să văd ce se întâmplă : începea Revoluţia
Oamenilor Liberi !

220
 Munţii, holdele, grânele, fabricile,
uzinele, poporul...
Iulia Tudos‑Codre

În 1987 aveam cinşpe ani şi mă rătăcisem, ca mulţi

alţi copii din Iepoca de Aur, într‑un liceu ştiinţific.
Scriam poezii, desenam şi citeam romane senzaţio­
nale în orele de fizică şi chimie. Aşa se făcea că notele
mele depăşeau rareori un amărât de 5. Mă „scoteam“
însă onorabil la biologie, botanică şi anatomie, mate­
rii care mă făcuseră să aleg acel liceu urât dintre blo­
curi, în loc să mă duc fain‑frumos la „litere“, în centru.
Pe vremea aceea era muuuult mai bine să fii „ştiinţi­
fic“ decât „literar“. Culmea e că am făcut din nou gre­
şeala câţiva ani mai târziu, dar asta e altă poveste…
Deci eu, la cinşpe ani, pluteam la fizică, în schimb,
aveam 10 pe linie la română… Diriginta clasei era
mândră că mă premiaseră la o oarecare fază a olim­
piadei de română, nu mai ştiu care – probabil cea pe
oraş, că eram prea leneşă şi fără ambiţie ca să fi ajuns
mai departe de atât. Într‑o bună zi, a hotărât că clasa
avea potenţial pentru montarea unei trupe artistice
demne de Cântarea României. Trebuia organizat un

221
spectacol care să îmbine armonios muzica, imaginea
şi vorba poetică. Deşi prima în clasă la română, era
exclus ca eu să evoluez pe scenă, deoarece eram pel­
tică (rău, adică ’ău) ; şi uite aşa m‑am trezit meşterind,
cu măiestria unui DJ de la Ibiza, la un magnetofon cu
benzi şi la un aparat de proiectat diapozitive.
Acum să vă explic în ce consta spectacolul clasei
a noua B, Liceul de Ştiinţele Naturii : câteva domni­
şoare din clasă (eram o clasă de fuste) recitau cu patos
poezii lăudând, după modelul prestabilit, munţii, hol­
dele, grânele, fabricile, uzinele, poporul şi partidul, viaţa
(moartea) şi miracolele lui Nicuşor din Scorniceşti ;
plus Porţile de Fier, la categoria realizări magistrale…
(Mi‑aduc aminte clar de Porţile de Fier, iar mai încolo
o să aflaţi şi de ce !) În acelaşi timp, eu difuzam melo­
dii şi imagini în armonie cu textul. Lucrul nu era sim­
plu, muzica şi diapozitivele trebuiau sincronizate cu
„expresia orală“. Singura amintire pe care o am de la
concursul pe oraş este prezenţa mea în fundul sălii
festive de la liceu, cu o mână pe butonul start/stop
de la magnetofon, iar cealaltă pe butonul de la pro­
iector, pândind cu încordare declaraţiile înflăcărate de
iubire patriotică ale colegelor mele.
Pe scurt, ne‑am calificat, spre fericirea dirigintei, la
faza pe judeţ şi ne‑am adunat în ziua Z, frumos îmbră­
caţi în bleumarin şi alb, cu părul curat (eu, de exem­
plu, în lipsa gazului, a luminii şi a apei, îmi curăţasem
părul cu talc şi îl ştersesem cu spirt), la Teatrul de
Operă, unde urma să aibă loc etapa următoare. Ne‑am
instalat cu toţii într‑o sală îngheţată, unde am aşteptat
cam două ore să ne vină rândul. Fetele îşi zumzăiau

222
textele, rarii băieţi din clasă discutau de‑ale lor, diri­
ginta se agita cu organizatorii, iar eu, într‑un târziu, a
trebuit să mă duc la toaletă. După care am profitat cu
toţii de antract şi ne‑am instalat aparatura. Atunci am
avut prima surpriză : dat fiind că sala de la Operă nu
era sala de serbări de la liceu, nu aveam cum să‑mi
instalez proiectorul drept în faţa ecranului. Ar fi tre­
buit să mă instalez pe marginea scenei, cu fundul spre
sală, ascunzând‑o publicului cucerit pe biata fată care
avea rolul principal, cel mai greu la propriu şi la
figurat, căci ţinea în echilibru pe braţe un ceaslov des­
chis – din acela de vreo şapte kile, supranumit „Omagul“.
După o lejeră criză de isterie, diriginta s‑a resemnat
în faţa destinului şi ne‑am instalat amândouă în culise.
De acolo, aparatul meu proiecta pe ecranul din fun­
dul scenei un mare trapez flu, foarte de efect.
Într‑un târziu a început reprezentaţia clasei a noua B,
Liceul de Ştiinţele Naturii. Fata cu ceaslovul era seri­
oasă ca un popă şi le dădea isonul celorlalţi : când îi
venea rândul, fiecare făcea un pas înainte şi îşi golea
desaga cu glas puţin tremurat de emoţie. Eu butonam
la diapozitive din culise şi difuzam muzici evocatoare
în ritm. Diriginta stătea lângă mine şi mocnea : era în
pragul AVC‑ului ! În primul rând pentru că lanurile,
fabricile, uzinele, tractoarele etc., flu şi trapezoidale,
semănau mai degrabă cu nişte tablouri abstracte şi în
al doilea rând pentru că pe la mijlocul „reprezentaţiei“
diapozitivele mele atent aranjate şi verificate de trei
ori înainte de spectacol începuseră să nu se mai potri­
vească cu potopul de laude : ba evocarea munţilor
semeţi se potrivea cu un tractor portocaliu, ba povestea

223
cu holdele era ilustrată de nişte furnale negre complet
anti‑fengshui, ba poporul era reprezentat de un stol
de lişiţe zburând peste apele Deltei… Apoteoza fiind
o poză cu Porţile de Fier aşezată cu fundul în sus,
care asezona o poezie întru gloria eternă a Geniului…
După dezastru, în timp ce publicul încă mustăcea
discret în sală şi „regizoarea“ mă făcea troacă de porci,
am ajuns în sinea mea la concluzia ca nu ar fi trebuit
să mă duc la toaletă. Adolescenţii sunt curioşi şi glu­
meţi… După două săptămâni în care m‑a ignorat ca
pe un rahat uscat, diriginta s‑a consolat acuzându‑mă
că i‑am şutit un prelungitor.

224
 Un colocviu al regizorilor
Bogdan Ulmu

Nu multă lume ştie, dar cel mai incitant festival de

teatru al României, între ’75 şi ’85, se desfăşura… la
Bârlad !
Din două motive : 1) Valentin Silvestru, om al locu­
lui, îl convinsese pe prim‑secretar că un judeţ fără fes­
tival teatral e mort (şi orice lider politic îşi dorea
VIAŢĂ !) ; 2) directorul de‑atunci al teatrului local,
C. Petrican, un bun actor şi un la fel de bun manager,
ştia să facă protocol. Cu tovarăşul Bran de la Cultură,
cu echipa de inspectori din Vaslui, cu cei de la Huşi
(vin & coniac), mă rog, chiar şi cu câteva actriţe tinere
şi cu lipici teribil la invitaţi, treaba mergea strună.
Am participat la trei colocvii de regie. Nu le voi
putea uita ! Erau spectacole valoroase, aduse din toată
ţara ; dimineţile erau discuţii interesante ; nopţile –
şuete, şpriţuri, flirturi cu gazdele plăcute, cu nuri &
nemăritate… Mă rog !
Vreau să povestesc aici o singură dimineaţă de fes­
tival, cred că de prin ’75. Se vorbea despre problemele
tânărului regizor. Dan Micu, Dumnezeu să‑l ierte,

225
spunea că se simte singur, deoarece profesorii lui
(Esrig, Penciulescu ş.a.) nu mai erau în ţară.
Neinspirat, Mihai Dimiu, şi el profesor la regie, dar
prezent acolo, a vrut să facă un joc de cuvinte – nu
rău : „Nu te panica, Dane ! Consideră‑mă loco‑tenentul
celor de dincolo !“…
Când toţi zâmbeau şi se înfiripase o rumoare paş­
nică, de undeva, de după o actriţă planturoasă, s‑a
auzit o voce gâjâită şi vehementă :
„Nu cred că sunteţi mândru, tovarăşul Dimiu, să fiţi
reprezentantul unor mişei care şi‑au trădat patria !
Într‑o vreme, pentru aşa ceva, indivizii erau decapi­
taţi !…“.
Cuvântul a căzut… ca o ghilotină, zău ! S‑a lăsat o
tăcere periculoasă care, cu cât se prelungea, cu atât
devenea mai ameninţătoare – mai ales că la dezbatere
fusese invitat prim‑secretarul şi, bineînţeles, erau de
faţă şi oamenii Securităţii şi C. Măciucă, directorul din
CCES (de altfel, pentru asemenea incidente, din 1985
manifestarea a fost interzisă !).
V. Silvestru, care de obicei conducea cu tact şi pru­
denţă genul acesta de echilibristică estetică, dar şi
politică, n‑a ştiut cum să iasă din impas. Se înroşise
de mânie atât de tare, încât începuseră să‑i apară mici
bube pe faţă (avea alergie la anumite situaţii, ştiu
sigur). Acest incipient conflict punea în pericol, serios,
existenţa festivalurilor, cerea rediscutarea repertorii­
lor, probabil şi anchetarea unora dintre participanţi…
Dimiu era fiert, îi scria de zor lui Măciucă. Silvestru îşi
umflase obrajii de nervi, prim‑secretarul asculta

226
explicaţii neconvingătoare de la preşedintele Cul­
turii – grena, şi el !
Noroc cu Virgil Tănase, care, mai cu tupeu (poate,
curaj ?), a ţâşnit din scaun şi‑a strigat :
„Să terminăm cu nenorocita confuzie între OM şi
OPERĂ ! Aşa s‑a procedat cu Blaga, cu Goga, cu
Acterian… Penciulescu, dacă e‑n Suedia, tot regizor
român rămâne ! Şi face cinste ţării ! La fel, Esrig !…“.
Am prins curaj şi noi şi‑am început să vociferăm a
aprobare. Eram mulţi. Mănescu, singur. Şi‑atunci… nu
pot să cred nici azi ! A‑ntors‑o !
„Am fost greşit înţeles, dragii mei ! Eu cu Dodi Esrig
şi cu Radu am fost bun prieten ! Chiar mi‑au scris !…
Mă mir că nu aţi priceput gluma !…“
N‑a mai vorbit nimeni cu el după asta. Era ora 13.
La 16, s‑a urcat în trenul de Bucureşti.
Colocviul, totuşi, a fost socotit un triumf. De‑asta
a mai mers încă patru ediţii.
Domnul Mănescu, un om politicos, civilizat, mani­
erat, cunoscător de politică, iubitor de marxism‑leni­
nism, a fost dat afară, mai târziu, de la revista Teatrul
dintr‑o neatenţie : într‑unul dintre numerele vizate de
el apăruse o piesă. O piesă care era nevinovată, era
pe linie, era fără şopârle. Dar, vai !, autorii se numeau
Elena şi Nicolae ; şi Roşu ! Iar textul purta titlul…
Prizonieri ai erorii. Subtitlul era „acţiunea se petrece
în zilele noastre“ !
Poţi face gafe şi fiind devotat Partidului, nu ? ! Stalin
a‑mpuşcat zeci de mii de comunişti sinceri pe motivul
ăsta…

227
 Cuprins

Cuvânt‑înainte (Dan Lungu) . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 5

Cărţi
Povestea candidei cititoare şi a nesăbuitei
sale bunici, mamaia Lenuţa (Mihaela Biliovschi) . . . . . 11
Reviste de cultură înşirate pe sfoară
(Simona Constantinovici) . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 24
Preparate reci pentru zile calde (Gadjodillo) . . . . . . . . 29
Shogun (de George Călinescu) (Laurian Marian) . . . . 32
Traista cu poveşti (Radu Părpăuţă) . . . . . . . . . . . . . . 42
Regele‑maimuţă merge la Cântarea României
(Andreea Răsuceanu) . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 48
Revoluţia franceză a copilăriei (Andrei Stipiuc) . . . . . . 54
Pantofii mei de viconte (Dumitru Ungureanu) . . . . . . 57

Filme
Traducător de suspine (Dan Doboş) . . . . . . . . . . . . . . 69
Nea Titi, Irina Margareta Nistor şi Dirty Dancing
(Ruxandra Drăgoescu) . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 76
Doi ani ponegri (Bogdan Geană) . . . . . . . . . . . . . . . . 80
Vídea sau desculţ prin parc (Laurian Marian) . . . . . . . 92
O seară oarecare la televizor sau cum se nasc
filmele (Alexandru Popescu) . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 97
Cultură cu tan’ Tina şi nea Vasile
la cinemateca sătească (Raluca Radu) . . . . . . . . . . . . 101

Muzici
Domnişoară, vă invit la un blues imperialist !
(Sorin Dinco) . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 107
Cântecul meu de lebădă la Cântarea României
(Gadjodillo) . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 126
Bunicii mei melomani (Anca Goja) . . . . . . . . . . . . . . 132
Minunaţii ani de vinil (Florin Hălălău) . . . . . . . . . . . 135
Şi eu am fost la Cenaclul Flacăra (Iulian Sîrbu) . . . . . 138

...Şi alte distracţii din comunism

Poveşti vişinii (Marilena Bara) . . . . . . . . . . . . . . . . . 143
Groapa de gunoi (Călin Ciobotari) . . . . . . . . . . . . . . 152
Cum se distrau pionierii (Luminiţa Corneanu) . . . . . 156
Lichidarea analfabetismului şi găleata muzicală
(Teodor Flonta) . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 163
Întoarcerea lui Tarzan (Carmen Gheorghe) . . . . . . . . 170
Ora de rusă (Costel Gîlcă) . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 181
Cernobîl (Bogdan Munteanu) . . . . . . . . . . . . . . . . . . 192
Eu, Zăli şi cultura de cartier (Lucian Parfene) . . . . . . 197
La urat pentru prima bicicletă (George Pleşu) . . . . . . . 205
Disidenţa unui pionier (Teodor Răileanu) . . . . . . . . . 211
Realismul magic al Epocii de Aur (Dana Roosz) . . . . 217
Munţii, holdele, grânele, fabricile, uzinele,
poporul... (Iulia Tudos‑Codre) . . . . . . . . . . . . . . . . . 221
Un colocviu al regizorilor (Bogdan Ulmu) . . . . . . . . . 225
Norman Manea, Plicuri şi portrete
Nicolae Breban, Sensul vieţii (Memorii II)
Herta Müller, Regele se‑nclină şi ucide
Paul Goma, Culoarea curcubeului ’77. Cod „Bărbosul“
Mihaela Miroiu, Mircea Miclea, R’Estul şi Vestul
Matei Călinescu, Ion Vianu, Amintiri în dialog
Norman Manea, Despre Clovni : Dictatorul şi Artistul
Norman Manea, Anii de ucenicie ai lui August Prostul
Nicolae Breban, Sensul vieţii (Memorii III)
Matei Călinescu, Un fel de jurnal (1973-1981)
Sorin Stoica, Jurnal
Gelu Ionescu, Covorul cu scorpioni. Douăsprezece fragmente
memorialistice
Mihai Mălaimare, Şansa
Nicolae Breban, Sensul vieţii (Memorii IV)
Vasile Ernu, Născut în URSS (ediţia a II‑a)
Dumitru Ţepeneag, Capitalism de cumetrie
Radu Cosaşu, Supravieţuirile 6. În jungla unui bloc de gheaţă
Radu Pavel Gheo, Dan Lungu (coord.), Tovarăşe de drum.
Experienţa feminină în comunism
Gabriela Melinescu, Jurnal suedez IV (1997-2002)
Marius Oprea, Şase feluri de a muri
Adriana Babeţi, Prozac. 101 pastile pentru bucurie
Ion Vianu, Exerciţiu de sinceritate
Eugen Istodor, Dicţionarul ideilor fixe. După 20 de ani
Nicolae Breban, Profeţii despre prezent. Elogiul morţii
Vasile Ernu, Ultimii eretici ai Imperiului
Dan Lungu, Lucian Dan Teodorovici (coord.), Str. Revoluţiei nr. 89
Gabriel Andreescu, L‑am urât pe Ceauşescu.
Ani, oameni, disidenţă
Herma Kennel, Radu Filipescu. Jogging cu Securitatea
Mihaela Miroiu, Otilia Dragomir (coord.), Naşterea. Istorii trăite
Matei Vişniec, Cronica ideilor tulburătoare sau despre lumea
contemporană ca enigmă şi amărăciune
Ileana Mălăncioiu, Exerciţii de supravieţuire
Gabriela Melinescu, Jurnal suedez V (2003-2008)
Andreea Paul (Vass) (coord.), Forţa politică a femeilor
Doina Uricariu, Scara leilor (vol. I‑II)
Ion Vianu, Apropieri
Daniel Cristea‑Enache, Cinematograful gol
Andrei Şerban, O biografie
Bogdan Suceavă, Memorii din biblioteca ideală
Nadia Anghelescu, Mic jurnal cu amintiri
George Banu, Iubire şi neiubire de teatru
Răsvan Popescu, Cutia cu maimuţe
Ştefan Agopian, Scriitor în comunism (nişte amintiri)
Gina Stoiciu, Exilul. Viaţa în fragmente
Simona Sora, Seinfeld şi sora lui Nabokov
Dan Lungu, Amelia Gheorghiţă (coord.), Cărţi, filme, muzici
şi alte distracţii din comunism

în pregătire:
Petru Dumitriu, Non credo, oro
George Banu, Monologurile neîmplinirii

www.polirom.ro

Redactor: Giuliano Sfichi

Coperta: Radu Răileanu
Tehnoredactor: Gabriela Gheţău

Bun de tipar: martie 2014. Apărut: 2014

Editura Polirom, B‑dul Carol I nr. 4 • P.O. BOX 266
700506, Iaşi, Tel. & Fax: (0232) 21.41.00; (0232) 21.41.11;
(0232) 21.74.40 (difuzare); E‑mail: office@polirom.ro
Bucureşti, Splaiul Unirii nr. 6, bl. B3A, sc. 1, et. 1,
sector 4, 040031, O.P. 53 • C.P. 15‑728
Tel.: (021) 313.89.78; E‑mail: office.bucuresti@polirom.ro

Tipografia S.C. MEDIAPRINT S.R.L.

Str. Bucureşti nr. 254-256, Călăraşi, 9100058
tel.: (0242)31.12.95, fax: (0242)31.12.95