Sunteți pe pagina 1din 252

NICOLAE CARANDINO

Viaţa de haz şi de necaz a lui Constantin Tănase

Ediţie îngrijită de Vartan Arachelian

Tehnoredactare computerizată şi concepţie grafică:

Cezar-Octavian Diţă

Descrierea CIP a Bibliotecii Naţionale a României

CARANDINO, NICOLAE Viaţa de haz şi de necaz a lui Constantin Tănase / Nicolae Carandino ; pref.: Vartan Arachelian. - Bucureşti : Biblioteca Bucureştilor, 2011 ISBN 978-606-8337-08-1

792(498) Tănase,C

NICOLAE CARANDINO

Viaţa de haz şi de necaz a lui Constantin Tănase

Prefaţă de Vartan Arachelian

Editura Biblioteca Bucureştilor Bucureşti – 2011

Viaţa de haz şi de necaz a lui Constantin Tănase povestită de N. Carandino
Viaţa de haz şi de necaz
a lui Constantin Tănase
povestită
de N. Carandino

„Câte mituri culturale, politice şi sociale nu s-au desumflat în timp ce mitul lui Tănase a crescut mereu şi ameninţă în viitor să tot crească”.

N. Carandino – 1938

VIAȚA DE HAZ ȘI DE NECAZ A LUI CONSTANTIN TĂNASE POVESTITĂ DE N. CARANDINO

Vartan ARACHELIAN

C u mai bine de treizeci de ani în urmă, Nicolae Carandino publica primul volum din memoriile sale

sub titlul De la o zi la alta. Cartea era atât de forfecată de cenzură încât prietenul său de-o viață, Leon Kalustian, l-a ironizat astfel pentru infidelitatea involuntară în care ieșise tilul cărții sale din strunga supervizorului: „Grecule, cartea asta trebuia s-o numeşti De la un an la altul…”. Aveam să mă întorc la aceste memorii de curând, după o incursiune făcută într-una din colecțiile ziarelor interbelice. E vorba de ziarul România. Iar descoperirea conexiunii dintre prestația lui Carandino în paginile zilnice ale inportantului cotidian – oficios carlist, e adevărat, dar o publicație care se situa atât prin ținuta grafică, cât și prin standardul scriiturii la un înalt nivel european! – și volumul de amintiri, a declanșat această inițiativă editorială. Uitasem, de bună seamă, dedicația de pe pagina de gardă care o însoțea, și care, iată, realizam acum că mă îndatora. Creditul nu venea din faptul că eram înșirați toți membrii clanului în dedicația respectivă, ci pentru altceva. Eram gratulați „cu recunoștința lui Nicolae Carandino”. Nu meritasem cu nimic acest gest; poate că era unul de circumstanță, un gest inerțial al politeții de altădată, ceva din uzanța epocii, numai că în conjunctura în care o redescopeream atât de târziu, după parcurgerea numitei

8 Viaţa de haz și de necaz a lui C. Tănase povestită de N. Carandino

gazete interbelice, căpăta o cu totul altă semnificație. Despre ce e vorba? Descoperisem, la o distanță de cincisprezece ani de când directorul Dreptății a plecat dintre noi, că dedicația era un avans, așa cum ne fac, uneori, cei plecați, nouă, celor întârziați pe aici; un credit ca un memento care să ne facă să nu le uităm trecerea prin lume. …Grație bunăvoinței managerului Bibliotecii Metro- politane a Bucureștiului, care e în același timp și un împă- timit cărturar, dr. Florin Rotaru, vede lumina tiparului o strădanie publicistică a lui Nicolae Carandino, proiectată ca o carte de sine stătătoare, dorință nerealizată însă din circumstanțe potrivnice, împrejurări la care ne vom referi în aceste rânduri. Dar mai întâi să vedem ce am găsit în colecția de-acum mai bine de șaptezeci de ani. E vorba, mai întâi, de exercițiul zilnic, de câteva luni, al cronicarului teatral – viitorul director general al Teatrului Național –, de a oferi cititorilor oficiosului Frontului Renașterii Naționale, ziarul România serialul Viața de haz și de necaz al lui Constantin Tănase povestită de N. Carandino. Dacă romanul în foileton fusese răsfățul cititorilor de ziare din secolul al XIX-lea, acum, în anii treizeci ai secolului trecut, moda care ne venise de la Paris, epicentrul canoanelor de tot felul al lumii civilizate, importate însă și acolo de peste Ocean, consta în destăinuirea prin presă a biografiilor oamenilor de succes. A oamenilor de succes, repet, care nu întotdeauna avea timpul să confirme că sunt și de valoare. Desigur, apetitul cititorilor pentru biografiile oamenilor în vogă era stimulată de dinamica societății americane, o societate deschisă, fără caste, fapt care asigura ascensiunea rapidă a oamenilor dotați, chiar și de condiție socială modestă – poate, mai ales, aceștia –, în varii domenii. Ni- colae Carandino terminase deja serialul cu povestea vieții concitadinei sale, frumoasa brăileancă Haricleea Darclee, cântăreața de operă care cucerise lumea muzicală mondială,

Viaţa de haz şi de necaz a lui C. Tănase povestită de N. Carandino 9

iar această poveste fusese imediat pusă pe piață – urmând prescripțiile editoriale de peste Ocean – și sub forma unei atrăgătoare cărți. Dar nu doar pentru acest motiv Nicolae Carandino se grăbea acum să consolideze succesul său de public căutând un alt erou al timpurilor noastre. Cum nimeni nu putea concura atunci în privința simpatiei, dar

și al succesului financiar, cu marele cupletist și director al

Teatrului „Cărăbuș”, atenția ziaristului-scriitor se îndreptă spre Constantin Tănase. O alegere ușor de făcut, dificil de valorificat însă! Omul ales era implicat până peste cap în tot ceea ce făcea, era un brand de mare succes, era o întreprindere în sine care funcționa cu motoarele turate la maximum! Simțea, oare, că timpul îi e măsurat

draconic? Poate, dar nu faptul că Tănase era foarte ocupat avea să fie obstacolul pe care avea să-l întâmpine Nicolae Carandino oprindu-și alegerea asupra marelui comediant

și comediograf – ca erou al viitorului serial jurnalistic,

ci

cu totul altceva. E adevărat, nici Tănase nu era un in-

terlocutor convenabil, cum l-ar fi recomandat obârșia moldovenească. Părintele Cărăbuşului, va constata repede Carandino, nu era din spița povestitorilor care populau deja paginile istoriei literaturii române, coborători direcți din pulpana cronicarilor voievodali, ci părea, mai degrabă, prin temperamentul său fugos, un muntean transplantat la Vaslui; el se consum repede în virulente cuplete, avea geniu critic, dar nu respirație epică! De aceea cartea are un titlu care ține să ne avertizezi că ea îl are ca personaj central pe Constantin Tănase, dar povestea aparține lui Nicolae Carandino. Cu entuziasmul vârstei – abia intrase în al patrulea deceniu nu doar secolul, dar și viața sa– ziaristul travestit de-acum în biograf se pusese pe treabă și deja vedea cu ochii minții cum demersul său publicistic va fi încununat de un nou succes editorial. De ce n-a fost așa? Cred că un soi de blestem a făcut ca ziarul România,

10 Viaţa de haz şi de necaz a lui C. Tănase povestită de N. Carandino

ziar de partid, și încă al unui partid unic!, să aibă o posteritate nemeritată. E suficient să amintim că mulți dintre cei care-l scriseseră zi de zi aveau să fie blamați sub ocupația străină care avea să vină și să instaleze alt partid care se vroia neasemuit de… unic. Printre alte multe ta- buuri, a căror încâlcare viza Codul penal, era și interdicția de a nu se frecventa colecția ziarului și cu atât mai puțin de a te referi obiectiv la această publicație. Drept dovadă că nu se glumea cu aceste interdicții e faptul că unii dintre redactorii săi vor înfunda pușcăria. Acest tabu avea să se prelungească și în timpurile noastre când nu doar opre- liștile oficiale aveau să fie ridicate, dar și cutumele care impuneau sfială asupra intimităților omenești vor fi neso- cotite. De această amnezie… selectivă continuă să fie ur- mărită această instituție jurnalistică românească, care cunoscuse, după cum spuneam, un standard profesional și tehnic de nivel internațional. Paradoxul e că și eroii acestei evocări introductive – Nicolae Carandino și Leon Kalustian –, personalități de bază – și de vază – ale publicației, de a căror prietenie m-am bucurat, deși suficient de locvaci asupra epocii interbelice în care străluciseră nu doar pro- fesional, dar și prin succese mondene, deveneau zgârciți când venea vorba despre perioada petrecută la România. Mi-am exprimat mirarea profesorului Valeriu Râpeanu, editorul atâtor „interbelici” care supraviețuiseră pușcăriilor comuniste, printre care și cei doi străluciți gazetari, între- bându-l de ce conu Nico vorbea atât de rar despre avata- rurile sale de la România. Avea să-mi confirme ceea ce înclinam să cred și anume că exista chiar la ei, cei care dăduseră viață publicației, o anumită reținere, mai degrabă prudență, decât discreție, de a vorbi despre trecutul în care se implicaseră atât de emoțional. Apoi, desigur, prigoana politică la care au fost supuși, din care n-a lipsit încadrarea lor cu informatori erau motive suficiente de precauție.

Viaţa de haz şi de necaz a lui C. Tănase povestită de N. Carandino 11

(Să amintesc aici că înainte cu vreo doi ani de Marea cădere, prietenii cărora Carandino le dăduse să citească manuscrisul volumului al doilea al memoriilor sale fuseseră convocați la Securitatea municipiului București pentru a fi avertizați că sunt pasibili de pedeapsă pentru că citind un text nepublicat aduc „atingere siguranței naționale”.) Dar dincolo de circumstanțele politice în care erau obligați să trăiască cei doi, Carandino și Kalustian, după anii mulți de pușcărie, aveau și alte motive pentru a ocoli subiectul. Carandino va fi mai mai explict în memoriile sale. Poate și pentru că fusese atât de vizibil în paginile publicației! Apariția pe piața presei cotidiene a ziarului România s-a făcut ca urmare a schimbării de regim pe care Carol o efectuase, înlocuind sistemul pluripartidist cu dictatura personală, inaugurând astfel seria celor trei dictaturi de care va avea parte România timp de jumătate de secol. Motivele sunt multiple, dar unul dintre ele trebuie amintit, fie și pentru faptul că el ne dă târcoale și azi. E vorba de căderea în desuetudine a democrației reprezentative, când cei aleși dovedeau/dovedesc că aveau/au un limbaj, ca și un comportament, dublu, unul în campania electorală și altul în prestația instituțională. În sfârșit, ca o primă consecință a abolirii democrației a fost lichidarea presei democratice, transformând peste noapte falanga de ziariști democrați într-o armată de șomeri. „În împrejurări grele”, avea să scrie Carandino, nu fără o undă de superbie profesională, „ziariştii plătesc totdeauna cei dintâi. Aşa cere onoarea meseriei.” Și aveau să plătească, mai ales după război, chiar cu vârf și îndesat! De la condamnări la moarte, la propriu, la „condamnări administrative”, adică pușcărie pentru cel puțin cinci ani, fără vreo judecată, terminând cu excluderea din viața publică. Altfel spus: moarte civilă. Dacă așa avea să se întâmple mai târziu, nici schimbarea de macaz operată de Carol, de la democrație – așa cum era

12 Viaţa de haz şi de necaz a lui C. Tănase povestită de N. Carandino

ea, chiar oloagă – la dictatura personală, nu s-a făcut fără sacrificarea breslei gazetarilor. Al liber-cugetătorilor, ca să-l parafrazez pe Lenin, nu doar un lider politic al unui stat care avea să cuprindă o șesime din suprafața globului, dar și un ziarist profesionist în mai toate scrierile sale. Lenin formula primul dependența scrisului la gazetă în lumea modernă de sacul cu bani al patronului! Cei doi ziariști români erau ziariști de stânga, o stângă europeană, mă grăbesc să precizez, din acea stirpe pentru care „ziarul ofe- rea puterea la îndemâna talentului. (…) Într-o viață publică în care marile principii erau câlcate în picioare, nu ziariştii aveau puterea de a le salva. Ei se grăbeau însă să denunțe nedreptatea, răutatea, monstruozitatea artistică sau morală, ascultând parcă de o lege nescrisă şi sfidând uneori chiar interesele lor personale…” Facla era „produsul” lui Ion Vinea, ca director și al lui Carandino, ca prim-redactor. Timp de șapte ani, din 1931 până în 1938, atunci când avea să fie suprimată, laolaltă cu celelalte publicații, Facla avea să- i fie, după cum va mărturisi eroul nostru, „amanta de inimă. Dar, într-o bună zi, şi ea a dispărut. Carol al II-lea constatând că pulverizase partidele şi compromisese personalități, a intrat direct în regim dictatorial… În fața perspectivelor sumbre care mi se deschideau, am hotărât să-mi modific specialitatea. Din ziarist politic, m-am proclamat cronicar dramatic… Cronicele mele aveau îndeajuns ecou, ca Ion Vinea să poa- tă face o butadă în acest sens: „S-a proclamat singur cel mai mare cronicar dramatic al țării. Și, culmea, mai are şi dreptate”. Nu aveam!… Dar eu eram studios şi tenace, pe lângă tânăr şi impertinent. Ceea ce a determinat pe mulți să aibă încredere în viitorul semnăturii mele teatrale – şi printre ei pe Cezar Petrescu.” Avea 33 de ani când, la începutul lui iunie 1938, pe Strada Regală, la numărul 1, la etajul V, se năștea cotidianul România. Director era Cezar Petrescu, iar semnătura sa

Viaţa de haz şi de necaz a lui C. Tănase povestită de N. Carandino 13

va fi întâlnită zilnic – cu rare excepții fortuite – pe câte un editorial care poate fi citit și astăzi aproape cu același interes! (Am transcris la întâmplare semnăturile din pri- mele numere. Și mai fiecare spune câte ceva despre perso- nalitățile reunite sub același frontispiciu: Perpessicius, Radu Boureanu, „americanul” Titus Podea (cu suita de corespon- dențe despre Expoziția Universală de la New-York din 1938, care va reveni în România de-abia în septembrie 1944 în uniforma de maior american), cronicarul sportiv Radu Vasilescu (ginerele lui Liviu Rebreanu; acesta era și el prezent cu reclama noului său roman, Gorila), Petru Manoliu, Porfira Sadoveanu, Emil Serghie, Tudor Șoima- ru (autorul unui incitant serial realizat în Orientul Apro- piat sub titlul semnificativ – și atunci și astăzi – Furtună în Palestina), Jack Paleologu, Eugen Jebeleanu, Al. Busuio- ceanu, Const. Virgil Gheorghiu (viitorul autor al celebrului roman Ora 25, care va fi ecranizat avându-i în distribuția internațională dirijată de regizorul francez de origine armeană, Henri Verneuil pe Anthony Quinn și Virna Lissi), desenatorii/caricaturiști A. Jiquidi și Neagu Rădulescu, regizorul Ion Sava (aici în calitate de machetator al coti- dianului) etc. Carol…Rex nu lipsea nici el, chiar dacă pre- zența sa era printr-un text doar de câteva cuvinte. Frapant însă: „Mi-ar fi plăcut să fiu profesor, dacă n-aş fi fost rege.” (Poate ar fi fost mai bine pentru toți. Regelui, autocrat acum, îi dădea mâna să se dea… mic!) Evident, semna… prezent și N. Carandino. Iar în culise, după cum avea să-l „deconspire” Const. Virgil Gheorghiu în amintirile sale, se afla, ca factotum, delegat de guvern, mai exact de Armand Călinescu, titularul de la Interne, de unde veneau fondurile, alt ziarist democrat din presa din Sărindar, nimeni altul decât Leon Kalustian. „Doi prieteni au servit ca emisari” (ai lui Cezar Petrescu– n.n.), își amintea N. Carandino: „Emil Serghie şi Leon Kalustian. Era vorba să intru în redacția

14 Viaţa de haz şi de necaz a lui C. Tănase povestită de N. Carandino

oficiosului carlist România, în calitate de şef al paginii teatrale şi de cronicar dramatic.La trei săptămâni de la ieșirea pe piață a ziarului Carandino va începe publicarea în foileton a „Vieții de glorie şi pasiune a marei Darclee ”. Pe vremea aceea ziariștii erau de două categorii. Una, care putea fi confundată cu cea a… vânzătorilor de ziare, chiar dacă în fapt erau ceva mai mult, curieri între Poliție, Tribunal și redacție, unde-și vârsau tolba în rubrica de câini striviți (cred că expresia îi aparține lui Maupassant în Bel- Ami), și cei puțini, aleşii, dăruiții, scriitorii care-și făceau prin gazetărie un nume. Ei erau vedetele lumii mediatice de atunci! Iar biografiile celebrităților, mai mult sau mai puțin romanțate, constituiau palierul de sus al sumarului zilnic, desertul ziarului. Deși oficios, jurnalul – pare un paradox! – nu era scris pentru… Carol, ci pentru cititori! Chiar dacă românilor li se servea în aceste pagini– desigur, împotriva dorinței – un antidot pentru toxinele cu care presa comunistă avea să-i înbolnăvească după război, în proporții de masă, și articole ideologice de-ale Frontului (Numai că, vai, în „presa leninistă” celui care ignora arti- colele doctrinare, indigeste, îi rămânea mai nimic de citit! Greu de găsit reportaje reușite/ digerabile despre fapte de viață, iar dacă și acestea lipseau, cititorului nu-i rămânea de lecturat decât puține fapte diverse sau – și asta nu peste tot! – doar… ferparele! Că – aparent de neînțeles – abia după Revoluție balastul din presa comunistă, adică articolele propagitului aveau să fie mai citite decât la apariție asta se explică prin gusturile morbide ale profanatorilor de mor- minte de a descoperi ce făcuseră ziariștii în ultimii cinci ani. Numai că asta e o altă poveste, chiar dacă și ea vine să confirme convingerea noastră că ziarul nu moare – cum credea un personaj al lui Mihail Sebastian –, la o oră după ce rotativa îl livrează cititorilor. Dar nu e singurul motiv pentru care trebuie să lăudăm preocuparea mai nouă a

Viaţa de haz şi de necaz a lui C. Tănase povestită de N. Carandino 15

Bibliotecii metropolitane ca ele, colecțiile de ziare, să fie scanate și făcute accesibile în realitatea virtuală!) Să ne întoarcem însă la ziaristul Carandino, care ne confirmă că exista și atunci, înainte de apariția în România

a presei clonate după Pravda, cititorul de gazete care era

indiferent la articolele de propagandă: „ În fiecare număr al ziarului, un publicist ardelean, Septimiu Bucur, asigura articolul de „doctrină”. Nimeni nu-l citea, nici din redacție, nici din afară. Fiindcă nimeni nu era curios. Doctrina Frontului Renaşterii Naționale (F.R.N.), cine să se intereseze de asemenea amalgam, în care intrau tot felul de rezidii ale fascismului, ideologie la modă în Europa?! Numai el, Septimiu Bucur, nu se descuraja. Scria mereu şi devenea din ce în ce mai trist. Până când într-o bună zi a murit, parcă intoxicat de propria sa secreție.” În schimb, cititorii aveau ce citi în cele douăzeci de pagini mari de ziar – cât avea România, dar asta în zilele obișnuite, de lucru, căci în cele

de sărbătoare numărul paginilor era multiplicat până la trei ori rația zilnică de foaie tipărită, cum avea să fie de Crăciun

– 62 de pagini! Mai ales că redactorii erau tot atât de străini

de obiectivele regimului carlist, cât de străini se simțeau și demnitarii obligați să îmbrace uniformele croite pe căprării, uniforme proiectate din imaginația febrilă, de modistă a lui Rex. Nici nu-i de mirare, deci, că nu doar în intimitate, Carol era nemulțumit și de unii și de alții! De produsul jurnalistic, în special. La fel ca și dictatorii care aveau să-i succeadă, Carol era nedumerit cum de ziariștii nu se sinchisesc de ordinea cuvintelor pe care se străduia să o impună. Mai ales că guvernul bugetase generos întreprinderea: hârtia de tipar era adusă din Finlanda, sfidând astfel prin preț și calitate monopolul liberal de la Letea Bacău, salariile și colaborările erau peste standardele obișnuite, paginația era asigurată de profesioniști în artele frumoase, straie luxuriante prin risipa de fotografii, caricaturi și benzi desenate, a la americaine,

16 Viaţa de haz şi de necaz a lui C. Tănase povestită de N. Carandino

apoi ample corespondențe din Europa și Orientul Apropiat realizate de trimiși speciali, iar logistica era abundentă încât fiecare redactor, de exemplu, fusese dotat cu un aparat de fotografiat Leyka ultimul tip. Într-un cuvânt, nimic nu lip- sea ca România să fie cotat ca un ziar de nivel european! Din păcate, nu doar în cazul indivizilor, dar și în cazul instituțiilor se întâmplă o degringoladă pe care unii o pun pe seama ghinionului! Geaba ne întrebăm post festum cum poți performa valoric îmbrățișând idei conjuncturale! Cine urmărește număr de număr colecția ziarului va observa ceea ce îndeobște se întâmplă în mai toate întreprinderile de acest tip, că la început ne poziționăm sus, sus de tot, ca să avem de unde intra în vria picajului necontrolat! „La Ministerul de Interne trona Armand Călinescu. El asigura existența gazetei, independent de vânzarea sau de ecoul ei politic. Cezar Petrescu era prea ziarist însă, ca să nu-şi dea seama că povestea nu putea merge aşa, fără risc, la nesfârşit. El ştia că ziarul şi teatrul sunt cele două prăpăstii fără fund ale economiei culturale moderne, că nici o avere, nici un buget nu pot rezista deficitelor sporite „en boule de neige”. Din perspectiva noastră, a moștenitorilor, mai indife- renți la risipa înaintașilor, decât la cea a înlocuitorilor lor din demnitățile publice, credem că o monografie dedicată publicației va fi un elogiu meritat. Ziarul era remarcabil atât prin suma condeielor, cât și prin varietatea enciclopedică

a subiectelor abordate în ample, docte și seducătoare re-

portaje. Dar să ne întoarcem la strădania lui Nicolae Ca- randino. Așa cum spuneam, încurajat de succesul avut cu serialul în foileton inspirat din viața marei cântărețe de operă, Hariclea Darclée, născută chiar acolo unde, iată, o altă mare soprană de talie internațională, Mariana

Nicolesco, perpetuează înaintașei sale lauda numelui prin- tr-o sărbătoare bienală a cântecului de operă, Carandino,

și el cu rădăcini grecești, fiul unei românce și al unui grec,

Viaţa de haz şi de necaz a lui C. Tănase povestită de N. Carandino 17

și-a îndreptat atenția spre Constantin Tănase. Cu un an înainte Cărăbuş spărsese gheața, trecând granița pentru un lung turneu în Egipt, iar acum, chiar în zilele în care apărea la București ziarul România, la Constanța, Tănase

– o coincidență ? – tocmai se întorcea dintr-un turneu de

mare succes din Turcia. Nu doar artistul era extraordinar, dar și performanțele comerciale obținute de el erau incredibile! Din ultimul turneu în Orient superba motonavă Transilvania, regina incontestabilă de atunci a Mediteranei, aflată la primele sale călătorii, aducea acasă o trupă nume- roasă – aproape nouăzeci de persoane – , iar încasările fuse-

seră suficiente ca să acopere costurile călătoriei. Înainte de

a intra în materia cărții pe care o aveți acum la dispoziție,

să vedem cum avea să-și amintească, mult mai târziu, cronicarul de teatru Nicolae Carandino de eroul său. Cu atât mai mult cu cât, așa cum spuneam, cartea e scrisă de Nicolae Carandino, e povestea compusă de un scriitor care, în acest caz, s-a ignorat pe sine în favoarea popularului artist. E un sacrificiu pe care puțini autori (sau moderatori de televiziune de azi) îl fac. Și anume să se subordoneze

interlocutorului pentru a-i pune în valoare virtuțile, pentru a-l incita ca scrutându-se pe sine să ne descopere secretul neobișnuitei sale popularități. Nu doar succesul, totuși, dar

și valoarea, dacă ea există. Cum se vede, în această poveste

de haz şi de necaz inteligența, ca și gustul îndelung educat, îl

ajută pe Carandino să facă punte peste prăpastia în care alți confrați, dacă l-ar fi abordat pe Constantin Tănase într-un registru frivol, pitoresc, puteau cade cu ușurință. În carte Constantin Tănase, în pofida hazului natural al artistului, dar și al teatrului de nișă, cum a fost și a rămas revista, apare ca un personaj complex, cu o biografie pe care și-a construit-o cu o înverșunată ambiție; un self made man. E fascinant să vezi cum un elev al aristocratului Constantin Nottara, profesorul său de la Conservator, poate păstra

18 Viaţa de haz şi de necaz a lui C. Tănase povestită de N. Carandino

nealterată – până la sfârșitul vieții – inocența de acasă. Citind povestea în filele jurnalului, eram convins că Tănase juca teatru și în relația cu interlocutorul său. Așa credea și partenerul său de atunci, Nicolae Carandino. Da de unde! Iată revelația târzie a autorului acestei cărți: „Tănase era om simplu şi de bunăvoință. Avea un suflet angelic şi ajuta pe toată lumea; fluviul de aur care curgea fără încetare la casa Teatrului „Cărăbuş” nu se oprea în buzunarele lui. Omul devenise o instituție națională. Era cel mai mare afiş din țară şi, în acelaşi timp, actorul primit cu cele mai furtunoase aplauze. E drept că nimeni nu spunea ca el cupletul, dar publicul îl ovaționa înainte de a-l auzi spunând. De altfel, la casa de bilete a teatrului se întâmplau scene de un nemaipomenit pitoresc. Se prezentau oameni care nu ştiau nici să citească, nici să scrie. Și cereau, de exemplu, douăzeci şi cinci de bilete. Știți, venim cu nunta tuma de la Băneasa. Ne trebuie pentru duminică. Tănase nu se deosebea în multe privințe de publicul lui. Avea naivități dezarmante, şiretenii de copil şi un instinct artistic de o nemaipomenită siguranță. Înalt şi spătos, avea un cap care părea sculptat într-o preistorică ciupercă. Nasul îți ieşea în întâmpinare de sub ochii demonici; pigmentată de vârsat, pielea părea croită din alt material decât cel obişnuit, omenesc. Tănase vorbea puțin, dar cu mult duh. Nu avea darul de a povesti, dar îl avea pe acela de a întrerupe. Când îi scriam viața la România, îl vedeam aproape în fiecare zi, acasă, pe strada Puțul cu plopi, sau la Săftica, în culise la „Cărăbuş”. N-avea memorie şi încurca lucrurile. Istorisea mult cu gesturi, cu interjecții, cu jocuri de fizionomie. Până la urmă, atent la cum joacă mai mult decât la ce spune, mă stricam de râs. Și, odată rămas singur, suplineam cu imaginația golurile vaste pe care le lăsau poveştile lui din trecut, fiindcă tiparul nu ştie de glumă; a doua zi trebuia să apară pagina şi, ca să apară, „mort-copt”, trebuia s-o scriu.

Viaţa de haz şi de necaz a lui C. Tănase povestită de N. Carandino 19

N-am să uit niciodată cu câte pregătiri m-a dus la Săftica să-mi arate, în curtea frumoasei vile pe care o construise, „o surpriză extraordinară.” Era vorba de un bordei. „Aşa cum a fost al nostru. Fii atent. Nimic nu lipseşte…” Și cu emoție de nedescris, a început să-mi arate paradisul pierdut al copilă- riei lui moldoveneşti. Atunci n-am fost prea atent la tot ce spu- nea. Eram prea tânăr ca să-l înțeleg, aşa cum îl înțeleg astăzi.” Mărturisesc că la multe dintre cele povestite, cu zeci de ani în urmă, de cei de-un leat cu Carandino, aveam să păcătuim și noi. Iar de cei tineri de azi, ce să mai zicem! Astăzi ei au atât de puțină disponibilitate să asculte pe alții, încât preferă să ne audă vorbind în locul lor. Iată de ce un fapt atribuit marelui comediant a rămas neelucidat și pentru cunoscătorii specializați în istoria revistei. E felul în care avea să moară Constantin Tănase în august 1945, după o scurtă suferință. S-a zis că i s-a tras moartea de la un cuplet în care-i luase la refec, în balon, pe ocupanți. Auzisem din copilărie ipoteza asta dar, iată, cum nici eu n-am avut curiozitatea să-i întreb pe contemporanii lui, pe Carandino sau pe Kalustian, spre exemplu, legenda persistă dar nu doar în cazul meu. Probabil că așa s-a întâmplat și cu alții, mai intimi cunoscători ai personajului. Se știe – sau poate generațiilor mai tinere bâtrânii n-au apucat să le povestească – despre pasiunea specială a soldatului sovietic pentru ceasuri. Pentru orice fel de ceas! Depun mărturie că primul soldat sovietic văzut de mine în cartie- rul copilăriei din Constanța era o… soldată. Călărea un cal de tracțiune pomeranian – pradă de război și el! – ca și ceasul deșteptător, tip chefere, cu „umbrelă” pentru soneria-deșteptător, atârnat, ca un medalion, între sânii care-i împungeau rubașca soldățească. Davai ceas/davai palton – avea să fie cupletul cu care Tănase ridiculiza mania de colecționar de ceasuri luate cu japca de la cetățenii pașnici. Nimeni nu poate jura că de la acest cuplet i s-a tras

20 Viaţa de haz şi de necaz a lui C. Tănase povestită de N. Carandino

moartea. Dar misterul place, cred, mai mult decât realitatea, dacă o fi fost alta. De aceea, probabil, ambiguitatea avea să tenteze ca ea, legenda, să fie motivul dramatic de pornire în scenariul lui Titus Popovici care stă la baza excelentului film făcut de Manole Marcus Artistul şi sălbatecii. Dar cum se întâmplă îndeobște cu astfel de deturnări ale legendelor am privit trama filmului ca o mistificare, iar deturnarea circumstanțelor istorice din legendă în scenariu avea să facă ca legenda să continue. În rolul artistului era Toma Caragiu. Nici că se putea un altul! Caragiu era inegalabil de grăitor, probabil ca și Tănase, mai ales, în tăcerile sale, nu doar dincolo de semantica bazică a replicilor. Da, probabil că așa era și Tănase. De fapt la Tănase ne gândeam cu toții văzând filmul! Ce păcat că Titus Popovici, din motive politice, închipuise alți sălbateci decât cei asupra căruia turnase cu vitriol Tănase al nostru! Filmul, oricum, rezistă timpului, mai ales că și unii și ceilalți păreau tocmai atunci ieșiți din peșteri! Dar nu numai ei; toată Europa își ieșise din minți încă din toamna anului 1939 ! Dar să revenim la Viața de haz şi de necaz al lui Con- stantin Tănase povestită de N. Carandino. Cercetând colec- ția ziarului România vom observa că într-un număr Caran- dino îi lipsește pe cititori de porția zilnică de poveste. (Am crezut că din varii motive cronicarul a lipsit… motivat; cine semnează în ziar nu semnează în condică, iar cine semnează invers nu e ziarist, nu-i așa?!) Se pare că moti- vul avea să fie unul ce se va dezvălui mai târziu. Și nu era vinovat harnicul povestitor al vieții lui Constantin Tănase; n-avea să treacă decât puțin peste o săptămână și în locul episodului cu numărul 30 autorul va face o vagă promisiune cum că va continua cu un volum doi. N-avea să-l mai scrie. Peste mulți ani va destăinui cine-și băgase coada în treburile ziarului! Nu era nimeni altul decât șeful cu sutană al guvernului, Prea Fericitul Miron Cristea. Așa

Viaţa de haz și de necaz a lui C. Tănase povestită de N. Carandino 21

cum îl citam mai înainte pe Carandino, mediul redacțional era total străin de obiectivele regimului. „Personal am aflat că la cârma țării se afla patriarhul Miron Cristea în ziua în care a oprit apariția în foileton a Vieții de haz și de necaz a lui Constantin Tănase, tocmai când ajunsesem la faza revistei de mare spectacol. Mi s-a comunicat că Prea-Sfinția Sa găsește nepotrivită cu destinația oficiosului publicarea unei vieți de actor cu episoade atât de imorale. Mai mult, îmi transmitea chiar sfatul să scriu o viață mai edificatoare, bunăoară pe aceea a sfântului Ioan Chrysostomul! A fost greu să-i explic lui Tănase întâmplarea. Am impresia că nu m-a crezut niciodată, că și-a închipuit cine știe ce manevră de culise teatrală, cine știe ce invidie actoricească la baza unei hotărâri care pe el îl oprea să fie citit de public!” Ce-ți e și cu popii când se apucă să facă politică! Și, în plus, politică editorială! Lasă că Prea Fericitul avea el ce avea cu presa care-i vânase pasiunile prea pământești! Cartea pe care o gândise Nicolae Carandino nu doar că apare acum, dar pare a fi fost scrisă în acest timp. Da, mentalitatea sriitorului ne e familiară, chiar dacă nu e a unui minimalist, distanța pe care o ia față de personajul și evenimentele petrecute cu un secol în urmă sunt trecute printr-un filtru auctorial modern. Povestea se întinde de când Tănase venise pe lume – nu mult timp după ce noma- zii artiști descindeau pe scenele târgurilor de provincie din căruța cu paiațe – și continuă pe nerăsuflate până la sfârșitul Marelui Război. Ce mai, sunt consemnări despre vremuri de mult apuse, dar la care ne întoarcem cu o ne- reprimată nostalgie. Nu pentru că era mai bine, ci pentru că astfel îi frecventăm pe părinții fondatori ai României instituționalizate. Eroic avea să fie și desantul de comedianți ai revistei, deși picarești vor fi cele mai multe dintre întâmplările care aveau să marcheze devenirea lui Tănase și – odată cu el – a teatrului de revistă de la noi. Dincolo însă

22 Viaţa de haz şi de necaz a lui C. Tănase povestită de N. Carandino

de plăcerea pură, sublimă a lecturii, cititorul iese îmbogățit sub varii aspecte istorice și pedagogice. Cu o grijă expresă pentru detalii autorul povestirii însuflețește, rând pe rând, tablouri existențiale care l-au inspirat și pe Caragiale, dar și atmosfera mahalalelor moldovenești, sau vitregia campaniei militare de dincolo de Dunăre, Războiul Balcanic. Evident, grație eroului său, Constantin Tănase, prezent în mai toate marile evenimente istorice ale timpului, Carandino nu scapă prilejul să refacă în fața noastră, prin intermediul re- vistei, atmosfera de mare fierbere cetățenească din cei doi ani ai neutralității, amintiri atât de proaspete care au marcat prin Marele Război de Reîntregire viața bunicilor noștri. Cartea lui Nicolae Carandino are pagini memorabile prin care istoriile mărunte ale oamenilor obișnuiți adaugă noi tușe la conservarea în memoria colectivă a unor episoade pilduitoare atât pentru eroismul popular, cât și pentru abi- litatea politică și diplomatică a elitelor. O astfel de mostră, consemnată revuistic de trupa lui Tănase, e jocul savant, la două capete, prestat de șeful guvernului liberal. Pentru abilitatea politică a lui Brătianu, altfel de histrionism decât cel revuistic, un joc cu focul în care miza era visul secular al românilor, Reîntregirea, Tănase găsește echivalenţe pen- tru a face transparentă politica secretă liberală. Obligat să folosească un limbaj dublu care să materializeze în folo- sul țării avantajele neutralității active pe care o inițiase în primii doi ani ai Marelui Război, Brătianu riscase acum popularitatea sa, ridicându-și în cap popolul suveran. În tot acest timp, pentru a-și dosi și mai bine intențiile, Brătianu întreținea un comerț activ cu Germania. Tănase avea să-i sară în ajutor venind la rampă și ascunzându-și nasul fățos sub masca Sfinxului, va „Spunea pe scenă „Ionel Brătianu” tot ceea ce nu putea mărturisi de pe banca ministerială:

Unii făceau multă gură Că dau nemţilor untură.

Viaţa de haz şi de necaz a lui C. Tănase povestită de N. Carandino 23

Untură dacă le-am dat Iodoform în schimb am luat. Mi-au mai dat pentru porumb În schimb grăunţe de plumb Nu vă temeţi fraţii mei Le păstrez tot pentru ei.

Sau

Pe Tăkiţă l-am pus eu Să strige război mereu Ca să zic când om pleca N-a vrut ţara să mai stea. Iar mulţimea, care nu cerea prea mult ca să aclame, nu ştia cum să-şi manifeste entusiasmul, fericită că printre glume şi cântece putea dibui adevărul hotărîrii dezrobitoare. Era destul să apară Tănase alături de Marioara Cinsky pentru ca dezlănţuirea aplauzelor să nu-şi mai afle stavilă. Arta celor doi actori, deşi beneficiind de atmosfera atât de originală a momentului politic, nu era dintre cele obişnuite. Se întregeau de minune în duetele rămase de atunci vestite, deşi calităţile lor se completau fără să aibe între ele un pic de asemănare. Un singur element comun, temperamentul teatral, lega o voce de cealaltă, un pas de cel de alături, o atitudine de cea imediată şi parcă ostentativ opusă. Ce admirabile vehicule ale sentimentului patriotic, fru- museţea şi talentul!”

Dacă până acum avem știre doar din presa interven- ționistă despre temperatura, despre cum febricita opinia publică, zi de zi, la dilemele naționale – intrăm? când? cu cine? – avem acum și mărturii pe care ni le transmite cu generozitate Carandino prin eroul serialului său, Constan- tin Tănase:

„La teatre se refuza lumea la casă; dorinţa unanimă de a afla cum stau în realitate lucrurile nu-şi găsea satisfacţie în

24 Viaţa de haz şi de necaz a lui C. Tănase povestită de N. Carandino

repetatele ediţii speciale strigate pe străzile oraşului. Lumea

voia să-şi potolească febra patriotică şi curiozitatea ascultând în acordurile unei muzici directe, imediat accesibile, adevă- ruri exprimate în simboluri facile şi sonore. Marioara Cinsky a fost în asemenea împrejurări mai mult decât o femeie frumoasă, o talentată artistă şi o cucoană deşteaptă. A fost un drapel. Alături de vijelioasa exuberanţă a lui Tănase reţinerea

ei feminină făcea impresie. Nimeni nu ştia să puie mai mult

accent în cupletul patriotic, mai mult dinamism decât această

femeie care în aparenţă era sortită doar plăcerilor rafinate

ale secolului libertin. De câte ori în această agitată perioadă

a

neutralităţii Marioara Cinsky a jucat rolul României, care

în

gândul nemărturisit al tuturor era Mare? „Vino draghe să te pupem” – îi striga Tănase nefericit

că trebuie să joace rolul Ungurului. Dar Marioara Cinsky

conștientă de înalta ei răspundere, răspundea cu voluptate:

nobilă

„Pupă-te-ar pupezele!”

Iar în sală

delir.

— „Bine coană Marioară, se poate să-mi faci una ca asta în faţa publicului?- a întrebat-o câteva minute mai târziu, Tănase, în culise. Ei, asta-i bună! Cum dragă, zi să mă las să mă pupe

Ungurul?”

Cultivat la școala marilor valori, cronicarul teatral Carandino știa, de bună seamă, cât de perisabile sunt cupletele politice, ca și opiniile gazetărești, și de aceea nu insistă decât rareori pe textele cu care se produceau Tănase și artiștii săi, căci „să nu judecăm însă cupletele de dinainte de război cu mentalitatea de astăzi! Desigur, peste alt sfert de veac, amuzamentele noastre vor părea deopotrivă de ridicole.” Această selecție drastică dă măsura seriozității cu care Carandino investighează „cazul Tănase”, secretul

Viaţa de haz şi de necaz a lui C. Tănase povestită de N. Carandino 25

popularității sale, descoperă valoarea națională a acestuia, insistând, cu precădere, asupra binefacerilor sociale – peda- gogice și morale – ale umorului de extracție populară într-o societate incipientă, grăbindu-i constituirea. Și avea drep- tate să constate la sfârșitul impus din afară serialului său că meritul „celor până astăzi publicate a constat în mare mă- sură tocmai în caracterul lor inedit; nu se poate spune că evoluţia recentă a „revistei” şi cariera directorului Tănase, de la fundarea „Cărăbuşului” şi până astăzi s-au bucurat de împrejurări care să ofere un material epic deopotrivă de ne- cunoscut cititorilor grăbiţi ai unui cotidian.” Cu alte cuvinte într-o societate în care trei din cinci români erau analfa- beți, cupletul politic suplinea cu brio editorialul de ziar. Ca să nu mai vorbim de plus valoarea pedagogică adăugată pe care-l aducea râsul sănătos, molipsitor al lui Tănase

…1939 abia începuse când Carandino ostenea la ultimele episoade ale serialului său, întrerupte atât de brutal. Pacea mai avea răgaz doar câteva luni, până la 1 septembrie. Apoi va cădea victimă vecina noastră, Polonia, urmând la rând dezmembrarea României Mari. În răstimp, la București lumea continua să se bucure de viață. Chiar inconștientă, dacă ne referim la apetitul în creștere pentru petreceri sardanapalice… Constantin Tănase continua însă seria marilor montări cu același succes de casă. Tănase la Istambul, era acum revista la vogă de la „Cărăbuș”. În lunile următoare – între aprilie și iulie 1939 – va face casă spectacolul Tănase Revue în Turcia, Egipt, Liban și Palestina. Aurel Storin, cel mai calificat istoric al Teatrului de revistă, a găsit printre documentele de arhivă de la „Cărăbuș” un contract cu o agenție de impresariat care prevedea câteva condiții speciale pentru artiști în cadrul unui turneu proiectat pentru o lună, în toamna acelui an. Contract nu s-a realizat. Poate și pentru că războiul începuse deja în Europa. Un an mai târziu, odată cu abdicarea forțată a lui

26 Viaţa de haz şi de necaz a lui C. Tănase povestită de N. Carandino

Carol, „cenzura”, scrie istoricul „Teatrului C. Tănase”, Aurel Storin, „s-a întețit simțitor şi evident că Tănase şi teatrul lui au resimțit aceasta din plin. Nici măcar „iluziile” nu mai

erau posibile.” Era doar prologul la o lungă și lentă stingere a luminilor la „Cărăbuș”. În sfârșit, e timpul să spunem – pentru cei care nu l-au cunoscut – că Nicolae Carandino (născut la Brăila, la 19 iulie 1905, mort la București la 16 februarie 1996), nu era

– cum de altfel se poate convinge oricine citește și această

carte – nici lipsit de har scriitoricesc, nici lipsit de o solidă formație culturală. Studiase dreptul, apoi petrecuse trei ani

la Paris nu doar pentru un doctorat, ci și pentru o temeinică

instruire culturală. Cei care l-au apucat în tinerețe afirmă că dovedise vocație pentru meseria de apărător, de avocat, de maestru la bară, dar n-avea să profeseze prea mult timp deoarece patima gazetăriei avea să-l absoarbă definitiv. Iar apoi, mai întâi lagărul antonescian de la Târgu Jiu și, nu mult mai târziu, mizeriile pușcăriilor comuniste, cu supli- mentul de recluziune prin deportarea în Bărăgan, aveau să-i răpească ani mulți care puteau fi atât de rodnici pentru formația și vocația sa culturală. Traducerile din tragicii greci, apoi cele câteva volume de teatrologie, pe lângă bogata sa producție publicistică risipită în presa interbelică, sunt – totuși – prea puține semne pe care le-a lăsat celor

care vin acest om care era hărăzit unei cariere culturale strălucitoare. Dacă Istoria n-a vrut să fie așa, ar fi păcat ca și amintirile despre locvacele și spiritualul, despre acest om cu

o neprețuită vocație a prieteniei să se șteargă din memoria colectivă. Ar fi a doua și definitiva sa moarte!

Iartă-ne cititorule dacă îndrăznim să-ţi recomandăm pe Tănase. Îl cunoști mai bine desigur decât îl

Iartă-ne cititorule dacă îndrăznim să-ţi recomandăm pe Tănase. Îl cunoști mai bine desigur decât îl cunoaștem noi, care ne-am hotărît să-i istorisim viaţa. Îl cunoști mai bine fiindcă ani de-a rândul l-ai urmărit cu stăruinţă, fiindcă mereu și pretutindeni erai de faţă, gata să-l aplauzi, gata să-l aclami ori de câte ori te convoca să-l vezi și să-l asculţi. Dar îl cunoști altfel. Nu te-ai gândit niciodată să legi momentele disparate între ele pentru a evoca omul, socotind că misiunea lui era să te distreze, iar obligaţia ta să te lași furat de amăgirea clipei. Tănase este totuși altceva decât un simplu pretext de agreabilă digestie. Tănase este un mare actor popular care de peste treizeci de ani reușește să placă ţăranilor și târgoveţilor, analfabeţilor și intelectualilor de rasă. Întreaga suflare românească a găsit în acest personagiu devenit legendar numitorul comun

28 Viaţa de haz şi de necaz a lui C. Tănase povestită de N. Carandino

al supremei ei înfrăţiri; în veselia fără constrângere a lui Tănase totul căpăta un aspect de optimism autohton cu rădăcină certă în frământarea istorică a poporului răbdător și dornic de glumă. Rând pe rând toate momentele mari ale vieţii noastre publice s-au oglindit în cariera și verva actorului, durerile găsind în bunul lui simţ, în perspectiva lui de cetăţean necăjit, satisfacţie morală dacă nu alinare. Nimic nu părea totuși să hărăzească pe omul, C. Tănase, acestui prestigios destin, fiindcă nimic nu părea la prima vedere în înfăţișarea lui de natură să trezească ideea unei radicale desprinderi de mediu. Urâţenia lui Tănase, proverbiala lui urâţenie semăna cu o mie altele, întâlnite la colţ de stradă; tenul ciupit de vărsat, nasul mai mare decât se cuvine, statura de gigant patrat și cumsecade, nimic, nici măcar lumina blândă a ochilor vineţi argintii, n-ar fi îndrituit pe cineva să-i prezică o popularitate cum puţine au fost pe aceste plaiuri.

DE CE A DURAT TĂNASE

Câte mituri culturale, sociale și politice nu s-au desum- flat în timp ce mitul lui Tănase a crescut mereu și ameninţă în viitor, la fel să crească. Se pune în mod firesc întrebarea de ce Tănase a reușit să menţie concentrată favoarea po- pulară, de ce având atâtea dezavantagii fizice a canalizat adeziunea și simpatia mulţimilor? Răspunsuri multe se pot da în această privinţă și multe plauzibile. Este neîndoielnic faptul că aspectul fizic al lui Tănase, cu osebire caracteristic are, dacă trecem peste prima impresie, darul de a fi reţinut. De asemenea pasiunea acestui actor pentru spectacol și chemarea excepţională a talentului său de umorist au completat spre cea mai mare glorie a „Revistei” darurile unei excepţionale cariere. Dum-

Viaţa de haz şi de necaz a lui C. Tănase povestită de N. Carandino 29

nezeu a dat nas lui Tănase; el însă a știut să-l poarte fără să și-l ia la purtare. Dar ascultarea de gustul maselor, chiar neexprimat, i-a fost principală chezășie a succesului. Nimeni n-a știut să plece urechea mai atent la dorinţa publicului și nimeni n-a știut să satisfacă această dorinţă cu mai multă repeziciune și cu mai mult simţ al actualităţii spectaculare. Cine știe însă care ar fi fost soarta acestor calităţi dacă

la temelia lor nu s-ar fi întâmplat șansa consubstanţialităţii?

Să ne explicăm.

„Tănase” este din aceiași stofă, din aceiași substanţă cu noi toţi; în fiecare dintre cei care l-au văzut, care l-au ascultat, care l-au presimţit, scormonind bine s-ar putea descoperi – sub inimă – regiunea peste care marele comic s-a decretat pe vecie stăpân. Tănase a jucat pe claviatura instinctelor noastre, cântecul de totdeauna al faunilor și al silvanilor. Zeu de pădure în fiinţa căruia bureţii, mușchii de pe copaci, ră- dăcinele mirositoare, scoarţa ramurilor înmugurite, intră

ca elemente naturale de fiinţă, el n-a furat, în ciuda privi- rilor aprige și a gesturilor fără răspuns alte nimfe decât consimţitoare. Pe acest fond de natură primitivă și năvalnică s-a altoit

o religiozitate care este a tradiţiei și un simţ al dreptăţii care nu este mai puţin ancestral. Dincolo de rolurile pe care le-a interpretat actorul, dincolo de personagiile variate ale repertoriului său comic biruie peste timp personalitatea. Tănase e valabil prin tot ce a adăugat an cu an la înflorirea propriului său mit.

A evadat într-o bună zi din „Scrisoarea pierdută” a lui

Caragiale sau din comediile lui Alecsandri și ieșind în lume n-a mai găsit în el nimic livresc, nimic adăugat unui fel de a

fi care al lui fiind era și al vecinului. Tănase rezumă în cântec și în mișcare indignarea sau

30 Viaţa de haz şi de necaz a lui C. Tănase povestită de N. Carandino

entuziasmul popular aducând în grija lui de a corespunde doar mai mult dinamism decât ar fi putut pune în slujba clipei ascultătorii, doar fărâma de talent care scuză și justifică. Principala caracteristică a personagiului Tănase în variatele strae în care l-a îmbrăcat imperativul actualităţii este bunătatea de suflet, umanitatea. Tănase înţelege și nu o „face pe grozavul”; el cunoaște fără să fi studiat slăbiciunile oamenilor și accentele de depășire pe care cu atâta grijă ei la ascund.

OMUL — ARTISTUL — CETĂŢEANUL

Viaţa lui Tănase este de aceia plină de învăţăminte și înainte de a servi drept explicaţie la o carieră ea evocă odată cu anumite permanenţe ale firii omenești pagini din bucuria și durerea românului mijlociu, ale acelui român, care și-a făcut datoria fără să se „învârtească”, fără să „tragă chiulul”, așa cum de atâtea ori exemplul celor mari l-ar fi îndemnat. In povestirea noastră vom trece în revistă episoadele cele mai importante ale unei vieţi care s-a desfășurat în medii foarte variate păstrând mereu contactul cu aspiraţiile medii ale poporului, cu izvoarele nesecate ale sentimentalismului popular. Vor defila înaintea cititorului atent, amintirile copilă- riei vasluiene, când pasiunea artistică mijea în mormolocul mai vioi și mai dezgheţat decât presupunea vârsta fragedă, isprăvile liceanului debutant în meseria de director de teatru, aventurile învăţătorului care alături de Ion Adam aplica pe teren sisteme personale de pedagogie, veselia și necazul soldatului Tănase în cei șapte ani de oștire, visurile plutonierului reangajat elev în aceiaș timp la Conservator, asprele condiţii ale debutului, participarea la primele companii de teatru și de operetă, împrejurările celui dintâi turneu în străinătate, campania din 1913, experienţa războ-

Viaţa de haz şi de necaz a lui C. Tănase povestită de N. Carandino 31

iului celui mare, triumful revistei în epoca neutralităţii și renașterea ei în perioada de după răsboiu sub semnul lui Tănase precum și etapele principale ale unei cariere care a culminat în festivitatea de la Cercul Militar la care alături de Suveran au participat aţâţia valoroși fruntași ai vieţii noastre publice. Povestirea va merge până în zilele de astăzi mai puţin grijulie de a păstra întâmplărilor parfum românesc dar atentă la zvâcnirea de autenticitate a faptelor la descrierea pasagiului moral și sufletesc în care s-a născut, a crescut și s-a dezvoltat Tănase. Nu va fi un panegiric, nici o apologie. Tănase e obișnuit să vorbească fără perdea. Tănase spune tot. Așa a făcut și de astă dată. Amatorii de „picanterii” vor fi poate dezamăgiţi aflând că înapoia aparenţelor de strălucire și de fast, înapoia baletistelor șoldii și a cupletelor deochiate, se ascunde o viaţă temătoare de cele sfinte, un suflet generos și iubitor de oameni. Va fi greu, desigur, să convingem pe foarte mulţi dintre admiratorii lui Tănase că marele comic este un timid, că averile pe care le-a câștigat prin muncă cinstită au luat calea bisericii și a instituţiilor de cultură și de binefaceri. Dovezile pe care le vom aduce însă nu vor putea decât să înfăţișeze alături de acel Tănase pe care toată lumea l-a văzut pe scenă, măscărici, un Tănase necunoscut de marele public, un Tănase demn de încrederea pe care a inspirat-o artiștilor, literaţilor, oamenilor de ispravă.

TĂNASE CREATOR DE PUBLIC

Reţeta de la „Cărăbuş” este egală, întotdeauna egală

Iată

cu aceia a tuturor teatrelor din Capitală împreună

32 Viaţa de haz şi de necaz a lui C. Tănase povestită de N. Carandino

un fapt de la sine elocvent care nu are nevoie de explicaţii suplimentare. Mai mult, Tănase nu fură niciun spectator de-al vreunui teatru oarecare de stat sau particular. El

formează, dimpotrivă, pentru arta spectacolului un public hotărât altfel să rămâie acasă, la poker, lângă bateria cu șpriţ

la ghiaţă.

Nu stă nicăieri scris că un admirator al lui Tănase așteaptă doar prilejul binevenit pentru a merge la „Hamlet”, dar nu e mai puţin adevărat că obișnuinţa de a merge la spectacol este un frumos început susceptibil câteodată de

neașteptate dezvoltări. În acest scop, al adunării publicului să asculte un text însoţit de muzică și în vederea ridicării din neant, (adică

din pânză și vopsea) a unei lumi de iluzii, Tănase a cheltuit

o viaţă de necurmată trudă și a pus mereu la încercare destoinicia sa de șef, de comandant. Biografia lui C. Tănase se confundă în mare parte cu

istoria revistei românești. Genul, așa cum se scrie și cum se reprezintă astăzi, se datorește în mare parte aceluia care

a îndrăznit să-l conceapă în proporţiile de montare și de

figuraţie pe care lumea le apreciază fără să se ostenească în cercetări de origină. Odată cu „Plici”, revista a luat la noi o dezvoltare pe care hiatusul războiului celui mare n-a reușit efectiv să o întrerupă. Se discută în fel și chip cauzele care au dus la dispariţia operetei, gen pentru care publicul manifestă o constantă

predilecţie. Mulţi susţin, și explicaţia lor nu-mi pare lipsită de temei, că Tănase, realizând revista ca spectacol modern,

a dat lovitura de graţie operetei furând pe spectatorii

iubitori de fast și de glumă ușoară pentru a lăsa în seama operei pe amatorii de muzică serioasă. Iată prin urmare cum intervenţia unei personalităţi artistice poate, la un moment dat, modifica gustul public dându-i orientări pe care înainte era departe de a le bănui.

Viaţa de haz şi de necaz a lui C. Tănase povestită de N. Carandino 33

În tot acest proces de diferenţiere al spectacolului românesc, proces început cu mult înaintea apariţiei lui Tănase pe ecran, actorul și directorul de scenă au avut rol egal cu șeful de întreprindere. Vom analiza în cursul povestirii și la momentul oportun contribuţia lui Tănase în perfecţionarea artei de a spune cupletul, dar nu ne putem opri de a sublinia de pe acum aportul extraordinar al directorului de scenă. Tănase are un bun simţ teatral, un instinct al notei, al glumei, al cuvântului just care transmis la generaţii întregi de interpreţi a ridicat pe scena de revistă atâtea frumoase talente. Firește, nimeni nu a ajuns din elevii și continuatorii lui să-i fure într-adevăr meșteșugul, fiindcă în realitate talentul este și altceva decât o chestiune de meserie. Tănase

a făcut școală dar n-a putut creea personalităţi. Sunt destui

care pe urmele lui au încercat să-și dureze un nume, o reputaţie de vedetă. Au cheltuit în acest scop inventivitate,

simţ al nuanţelor și adesea talent. Dar rezultatele au fost mediocre faţă de nivelul pe care l-a atins popularitatea, gloria, și tehnica lui Tănase. El nu s-a pierdut niciodată în amănunte, el n-a risipit o vână excepţională în succese minore pentru uzul exclusiv al rafinaţilor.

Tănase s-a adresat publicului de revistă, marelui public de revistă și a întrunit întotdeauna majoritatea sufragiilor.

E destul ca el să apară pe scenă singur sau înconjurat de tot

corpul de balet ca nimic să nu mai conteze înaintea ochilor omului din stal, nici piciorușele dansatoarelor, nici culorile crude ale decorului, nici lumina orbitoare de reflector. Fără Tănase revista e o revistă ca oricare alta, cu Tănase, e o adevărată întrunire populară. Numele lui trezește surâs pe toate buzele și veselie în cele mai întristate inimi. Într-o mulţime care este doar incidental sensibilă la valorile pur estetice Tănase trezește

34 Viaţa de haz şi de necaz a lui C. Tănase povestită de N. Carandino

sensibilităţi adormite acordând mulţumiri pe planul unui imediat fără pretenţii și fără ostenitoare eforturi. Darului neasemuit pe care îl are de a reflecta epoca, mentalitatea comună și sclipirea succesivă a emoţiilor trecă- toare se datorește interesul pe care îl prezintă povestirea acestei vieţi.

CE CUPRINDE VIAŢA LUI TĂNASE

Prin locul pe care l-a ocupat în spectacolul românesc, prin poziţia pe care a câștigat-o luptând zi de zi, pentru izbânda revistei populare, Tănase a stat în permanenţă fixat în centrul actualităţii curente, ecou viu al sbuciumatelor prefaceri din viaţa naţională. A cunoscut personal oameni politici de vază (Ionel Brătianu, Mareșalul Averescu, Vintilă Brătianu, Alexandru Văitoianu, Vasile Morţun, N. Titulescu, Take Ionescu, Ga- briel Marinescu, Vaida Voevod etc., etc.), actorii de teatru și de revistă care au făcut cinste scenei românești și străine (C. Notara, Aristiţa Romanescu, Belcot, Petre Liciu, Aristide Demetriade, De Max, Josefina Baker, Prince-Rigadin, Dra- nem, Niculescu-Buzău, Marioara Cinsky, Bob Hopkins, Nitta Jo, Grigore Brezeanu etc., etc.), scriitori, oameni de litere, autori de reviste (A.D. Herz, Victor Eftimiu, Cincinat Pavelescu, Mircea Rădulescu, C. Solomonescu etc., etc.), precum și alte numeroase personalităţi din Capitală și din provincie. Viaţa lui Tănase a fost după cum foarte lesne vă închipuiţi departe de a fi o viaţă de schimnic. Preocupările lui de actor și de director nu l-au împiedecat să participe la evenimente, iar bunul simţ cu care natura l-a înzestrat i-a permis să reţie din desfășurarea lor tot ceea ce merita oprirea memoriei și cinstea unui comentariu. Regina Maria și George Enescu, adică Suverana graţiei

Viaţa de haz şi de necaz a lui C. Tănase povestită de N. Carandino 35

și Prinţul muzicii au acordat vrednicului actor de revistă o atenţie de care a știut să rămâie demn. Tănase, născut din părinţi săraci, a fost în realitate „copilul nimănui”. Tot ce a reușit să înfiripe se datorește puterilor proprii și talentului care i-a permis să rămâie vraciul neobosit al grădinilor de vară, bufon permanent al Măriei Sale Poporului. Istorisirea pe care o începem și care are drept scop desvăluirea unui Tănase intim, pe nedrept necunoscut de Marele Public, începe cu mult înainte de război, desfă- șurându-se într-un spaţiu de timp pe care viitorul ar putea să-l eticheteze generic, „epoca lui Tănase”. Sunt puncte de vedere din tot ceea ce ne-a povestit marele actor care meritau să fie însemnate pe hârtie dacă nu din alt interes, apoi din al mărturiei indispensabile pentru zugrăvirea unor stări de lucruri prăfuite de vremuri, dar insuficient cunoscute. Să nu vă miraţi de aceia când la răstimpuri Tănase va avea sub pana noastră mai puţin haz și mai multă tristeţă, când din viaţa lui vor apare și spinii printre florile de carton ale decorului. Liniștiţi-vă însă, nu avem de gând să scriem o tragedie. Oricât ar fi fost uneori soarta vitregă faţă de Tănase, numele îi rămâne definitiv legat de-al veseliei și ar fi într- adevăr trist dacă urmând exemplul eroului nostru, n-am izbuti să vă descreţim fruntea. Acestea fiind spuse, am întors prima filă din „Viaţa de haz şi de necaz” a lui C. Tănase.

Legenda spune că înainte de nașterea lui Tănase babele de prin vecini se uitau cu jale la mătușa Ilinca. — S-arată a gemeni, Soro! La 5 Iulie 1880, evenimentele au desminţit însă preves- tirea. S-a născut Tănase singur. Dar cu nasul lui N-avem posibilitatea să controlăm sensul ascuns al bas- mului de mai sus.

36 Viaţa de haz şi de necaz a lui C. Tănase povestită de N. Carandino

Martorii – hai să le zicem „oculari” – au dispărut. Tă- nase, cu toată proverbiala lui isteţie, declară pe drept cuvânt că nu-și aduce aminte. Ar fi inelegantă în asemenea împrejurări orice insis- tenţă din partea noastră. (Și când spunem acest lucru, ne gândim și la partea a doua a legendei care circulă așa cum numai legendele știu să circule: anume s-a iscat mare dis- cuţie, până azi nelămurită, dacă întâi a fost Tănase sau întâi nasul!) Strada Hușului din Vaslui unde eroul nostru a văzut lumina zilei nu s-a schimbat prea mult în cincizeci și opt de ani. S-au făcut firește unele înfrumuseţări de detaliu, ici un trotuar, colo o lumină electrică, dar datele esenţiale au rămas aceleași. Mahalaua oscilează între praf și noroi la fel ca pe vremuri; din lumea care a fost, puţină a mai rămas iar în starea caselor făcute din vălătuci, jumătatea de secol peste arhitectura lor prăvălită a lăsat urme din care fiecare târg în descompunere poate să servească asemuitoare exemple. Părinţii lui Tănase erau oameni gospodari la casa lor, dar fără osebită dare de mână. Neștiutori de carte ca atâţia alţii de pe acea vreme și cum destui și până astăzi au rămas, ei făceau parte din marea familie a celor iscălind „prin punere de deget”. Dar firea nu le era din această cauză mai rea nici mai ascunsă. Tatăl, Ion Tănase, ca om drept, cinstit și sperios faţă de stăpânire, nu voia să știe nici de ale judecăţii, nici despre vardiști purtând în conștiinţa lui de ispravă o dușmănie instinctivă la adresa agenţilor dreptăţii publice. Sentimentele nu și le arăta altfel însă decât prin indiferenţă și prin tăcere așa cum fără știrea nimănui și pe furiș făcea datorii la Iani cârciumarul pentru a le plăti corect la sfârșit de săptămână. Într-un cuvânt nu-i plăcea lui Ion Tănase să dea cuiva socoteală. Nevastă-sa în schimb, Elena, sau mătușa Ilinca așa cum îi spunea mahalaua, era mai veselă decât se poate închipui. N-o întrecea nimeni

Viaţa de haz şi de necaz a lui C. Tănase povestită de N. Carandino 37

la snoave, după cum nimeni nu-i sta potrivă la joacă și la cunoașterea datinilor. Avea ureche muzicală și ritm viu în vârful piciorului de putea să conducă un „brâu” întreg chiar dincolo de vârsta legiuită pentru asemenea distracţii și cunoștea ale botezului, ale nunţii și ale înmormântării în toată legea lor străveche. „Costică” băiatul „tătuţii” și al „mămuţii” s-a arătat de la început demn de tradiţiile familiale în care se dezvolta. Singur la părinţi era mai alintat și mai jucăuș decât copiii din vecinătate, dar nebuniile nu le făcea niciodată prea mari așa încât după săvârșire oamenii cu scaun la cap puteau de bine, de rău, să le îndrepte. Copiii de o seamă îl recunoșteau șef, „căpitan”, fie din cauza priceperii la năzbâtii, fie din cauza iuţelii de mână și astfel, cu droaia de supuși după el, întindea Costică toată uliţa cât era de largă și toate maidanele cât erau de părăginite. În timp ce „mămuţa” îngrijea de-ale casei iar „tătuţul” își vedea de reţete în calitatea lui de laborant al farmaciei Ortenski, odorul scăpa și dincolo de marginile cunoscute ale universului său infantil pentru a pleca în haiducie la Bulbonica sau chiar pe undeva mai departe de unde se întorcea plâns și hârtănit. Vara înnota la ghiol cu băieţii și trecea odată cu ei apa, legat de coada cailor sau prindea chișcari din nămolul de la fund; iar cum luciul prindea coajă, spre sărbători, o lua cu patina înainte cât vedea cu ochii și cât îl ţineau puterile spre un necunoscut pe care ar fi vrut mai repede și mai adânc să-l pătrundă. A ajuns așa odată, până la Bârlad, străbătând îngheţul și întunericul pierdut printre străini și înfricoșat de noaptea care creștea. S-a ascuns la gară printre tampoanele unui tren despre care aflase că pleacă la Vaslui. Conductorul, văzându-l mic, necăjit, fără parale s-a apropiat să-i asculte povestea. — Cum ai ajuns tu pe aicea, mă?

38 Viaţa de haz şi de necaz a lui C. Tănase povestită de N. Carandino

Iar Costică i-a mărturisit, cu nasul aplecat peste bărbie şi cu lacrimile disperării pe faţă cum a plecat înainte fără să ştie de ce, fără să ştie încotro merge şi încotro ajunge. Când la 7 ani l-au dat la şcoala No. 1 de băieţi la domnul învăţător Vasiliu, s-a găsit alături de prietenii din mahala şi de alţi mulţi necunoscuţi despre care niciodată înainte nu auzise. Îşi aduce azi aminte de numele lor: Vasile Pamfil, Ion Lăzanu, Theodor Cosmescu, Avram Focşaner, Pogângeanu, Zuckerman, Leizer Marcu, Ion Vameş, Grunberg Moise, Ştefănescu Niculae. Unii au ajuns înalţi funcţionari, oameni de finanţă, alţii generali şi alţii, în fine, au rămas mai departe cu o meserie sau cu un rost oarecare în tristeţea cenuşie a târgului mol- dovenesc. Pe acea vreme însă toţi erau o apă, băieţii care învăţau carte cu „don Vasiliu”! „Costică” nu prea strălucea la învăţătură. El era mai tare la recreaţie. La muzică, la gimnastică şi la religie făcea minuni. Dar se împăca foarte greu cu aritmetica. Nu intrăm în prea multe detalii; e destul, ca să aveţi o slabă ideie despre mersul studiilor lui Tănase, să vă spunem că în clasa a doua a „stat” doi ani până s-a lămurit pe deplin la toate materiile şi a trecut voiniceşte în clasa următoare, Cine se gândeşte însă la „studii” în anii supremei feri- ciri, în anii desăvârşitei inocenţe? „Costică” nu era, poate, mai distrat decât camarazii. îşi păstra însă, ca şi ei, vioiciunea pentru ceasurile când „domnu învăţător” pleca de pe catedră, cu băţul lui cu tot. Era mai voinic decât copiii de seama lui, Costică, şi avea la fiecare pas nevoie de voinicia lui. Curgeau pore- clele cu aluzii foarte puţin subtile la dimensiunile nasului respectiv şi când atmosfera devenea din cale afară de în- cordată mai scăpa şi el câte un pumn, doi după câte o ureche

Viaţa de haz şi de necaz a lui C. Tănase povestită de N. Carandino 39

până se linișteau lucrurile și reveneau băieţii la respectul dinainte Acasă se uita cu nesfârșită admiraţie la unchii lui din Bălteni, la cei trei fraţi ai bunicului înalţi ca brazii și puternici ca-n poveștile cu zmei. Bunicul murise înaintea lor dintr-un accident; călcase într-o ţeapă de salcâm. Fraţii n-au închis ochii însă decât la 103, la 110 și ultimul la 115 ani, oameni parcă dintr-alt os decât al semenilor apropiaţi. Bunica nu și-a mai revendicat după moartea lui bărbatu-său drepturile la pământul din Bălteni. Cumnaţii ei însă, recunoscători, aduceau de câte ori se întâmpla să vie la oraș desagi plini cu bunătăţi și de toate câte la ţară-s ieftine, în târg nu puteai să te apropii de ele. Costică trecea din braţele unui uriaș într-ale altuia cu inima ghem, cu faţa linsă de pupături și gâdilat foarte de bărbile și de mustăţile brumate ale moșilor săi prea expansivi. Fie că era în luna lui Cuptor, fie că troznea piatra de ger, bătrânii pășeau la fel de ţanţoși cu pieptul gol și cu obrajii îmbujoraţi. Dar Costică nu prea făcea sfat multă vreme cu ei. Erau prea mari și prea voinici pentru joaca lui și adesea, când le scăpa din braţe, își destindea șalele amorţite, cu necaz amar și nemărturisit. Îi plăcea mai mult să meargă pe la hramuri cu „mămuţa” ori cât ar fi fost drumul de lung și calea începută mai spre dimineaţă. După cum tuturor sindrofiilor cu oamenii în vârstă în chip firesc le prefera hârjoneala în voie, din ogradă, cu „băieţii”. Se jucau de-a „mingea la perete”, de-a „cadrilul”, de-a „babele”, de-a „mingea-n bortă”, de-a „întoarselea cu banii”, „la chioc” și în toate felurile din care unele s-au uitat și altele au rămas până-n zilele noastre. Până-ntr-o zi când s-au trezit jucându-se de-a teatrul așa cum văzuseră că fac artiștii la „grădina Iacob”.

40 Viaţa de haz şi de necaz a lui C. Tănase povestită de N. Carandino

În acele vremi când venea o „companie” de actori la Vaslui nu se făcea reclamă în felul în care se face astăzi prin orașele de provincie pe unde muzica, talentul și frumuseţea hotărăsc să facă oprire. În acele vremi se lipeau pe pereţi afișe de mână iar muzica militară cânta afară până se aduna lumea. Copiii cei dintâi, și printre ei mai în frunte Costică, se aciuiau pe lângă instrumentiști. Când pe la nouă, nouă și jumătate intra în fine mu- zica în grădină, fiecare mucos își avea făcut un prieten în orhestră. Greutatea pentru băieţi era să pătrundă înăun- trul gardului, pe urmă se descurcau ei cum se descurcau, fie pitindu-se după scaune, fie urcându-se în pomi, fie furișându-se prin culise. La intrarea muzicanţilor bătă- lia mare era pe transportul viorilor și al alămurilor. În- cârcat cu o cutie neagră sau cu un trombon, „Mitică”, „Ionel”, „Nicușor” sau „Costică” treceau biruitori în faţa controlorului dezarmat simţindu-se și ei artiști, participanţi benevoli la dansul iminent al fantasmelor. Deabia intraţi în grădină în calitate de „fii” sau „ajutori” ai violonistului sau ai toboșarului, ţiganul de la ușă desmeticit îi căuta prin locurile mai întunecate unde se ascundeau de lumina prea strălucitoare a lămpilor cu feștilă sau a lumânărilor de seu. Și când îi descoperea, ţin-te goană, ţine-te bătaie! Într-o seară, Costică al nostru urmărit de ţigan cu băţul a căzut tocmai din vârful pomului lângă gardul de cătină plin de urzici. Când s’a întors noaptea târziu acasă – după spectacol – mai, mai să nu-l recunoască mătușa Ilinca, atât era de beșicat pc faţă și vânăt. „N-ai fi plecat de la „tiatru” drace să vii acasă nici de ţi-ar fi plesnit ochiul Doamne fereşte! Că de veneai repede te ungeam cu ceva şi nu te mai umflai de usturime! Costică asculta și tăcea fericit. Puţin îi păsa lui de dureri și de frumuseţe, luceau în

Viaţa de haz şi de necaz a lui C. Tănase povestită de N. Carandino 41

ochi imaginile încă proaspete ale „reprezentaţiei” iar în inimă îi tremura pornirea de a face și el a doua zi „la fel”. Prin anii copilăriei lui Tănase Vasluiul nu era ocolit de artiști. „Grădina Iacob” gemea de lume ori de câte ori cânta vestitul cupletist I.D. Ionescu „La vila regală” sau Vlădicescu

Avântă, avântă barca uşoară Ca rondonela de spumă zboară.

Actorii se prezentau în faţa publicului foarte eleganţi, cu joben, cu mănuși albe, în frac și cu pelerină. Înainte de a impune prin arta lor, care covârșea posibilităţile de critică ale spectatorilor ei aduceau în mizeria orașului provincial nuanţe de distincţie și de frumoase maniere în care oricine se grăbea să recunoască o rază pierdută din strălucirea „Parisului” depărtat și feeric. Cu atât mai puternic și cu atât mai definitiv entuziasmul trezit în sufletul nevinovat al copiilor! Tănase le conducea „trupa”. Jucau din amintire impro- vizând textul după cele ce văzuseră și auziseră cu o seară înainte. Așa au interpretat – în curtea lui Tănase – „Meșterul Manole”. A fost un prilej de fastuoasă montare. Toate cearceafurile, toate lăicerele mătușii Ilinca au fost utilizate în perfectarea decorului. Pe zidul – de pânză – o foiţă îngustă roșie, simetric dispusă, înfăţișa cărămida. Sforile de pe margini funcţionau la timp ca să dea iluzia aproximativă a creșterii; în seara reprezentaţiei atât de firești au părut elementele de decor și suspinurile nevestii lui Manole încât biata coana Ilinca a plâns cu lacrimi cât pumnul de jalea copilei zidite de vie deși îl frânsese din bătaie, cu câteva ceasuri înainte, pe Costică din cauza jafului pe care îl făcuse în cearceafuri. Jucau în „Meșterul Manole” cei trei fraţi Gavrilești,

42 Viaţa de haz şi de necaz a lui C. Tănase povestită de N. Carandino

Costică, Nicu şi Jenică, Mitiţa Antoniu în rolul nevestei Iui Manole, Tănase în rolul meşterului şi alţii cu misiuni mai puţin însemnate. Spectacolele erau cu plată. La început se percepea pentru cele trei feluri de locuri, un bumb, doi bumbi sau trei bumbi; preţul locului de intrare urcându-se odată cu vârsta copiilor la cinci, zece şi cinsprezece bani. S-a ajuns astfel la reţete totale de circa 60-70 bani care prilejuiau bătaie mare după spectacol, când suna ceasul împărţelii „frăţeşti”.

Altă piesă de mare succes: anume „Banditul Licinski” triumfa şi în spectacolele date de băieţii vasluieni de pe strada Huşilor. Oamenii mai în vârstă, rude şi părinţi, în marea lor majoritate, care văzuseră piesa interpretată de actorii renumiţi ai timpului, consimţeau totuşi, de dragostea odraslelor, să participe la reprezentaţii. Înainte ca publicul să intre în vreun grajd, special amenajat pentru teatru, trebuia să treacă prin faţa unei mese cu lumânare unde se distribuiau, contra monedă, bilete de mână. Orice loc adăpostit de prin mahala era de altfel susceptibil de a fi transformat în sală de spectacol. Aşa, bunăoară, a fost când doi „actori” au jucat înaintea a doi spectatori „Conu Leonida faţă cu reacţiunea” adunând toţi păduchii din poiata de găini care servea drept „local” în toată regula. Mai târziu, mult mai târziu, Tănase avea să-şi treacă producţia din anul III de Conservator interpretând cu alte mustăţi decât cele furate din fuiorul mamei pe acelaşi „Conu Leonida” care-i turburase ambiţiile copilăreşti. Despre aceasta însă vom vorbi mai pe larg la vremea sa

De sărbătorile Crăciunului „băeţii” mergeau cu steaua şi mai ales „cu haiducii”. Iancu Jianu era la modă, iar aventurile lui cu jandarmii,

Viaţa de haz şi de necaz a lui C. Tănase povestită de N. Carandino 43

dragostea nevesti-sii Sultanina, alcătuiau pentru actorii precoci un fericit pretext de spectacol

Să trăiască Jianul nostru Vai de voi cei din oraş

sunau primele versuri ale baladei interpretate cu mare lux de figuraţie și cu peruci aduse special din Bârlad. Caretaș (astăzi cunoscut sub numele de Vermont ca prim sufler la Operă) dirija corul. Fioroși, când nu erau ridicoli, băieţii purtau, cu osebită mândrie, bărbile și mustăţile lipite cu pap cizmăresc. Afară în frig, când papul îngheţa, situaţia era suportabilă dar prin casele unde îi primeau creștinii, la căldură, se înmuia repede lipitura și în puţină vreme vedeai bunătate de haiduci mestecând cu îndârjire mustăţi încleiate. Nimeni nu se plângea însă și nimeni nu găsea nefiresc sacrificiul; admirabilă inconștienţă a vârstei în care iluzia îmbracă în podoabe de aur realităţile cele mai meschine Încet, încet tot interpretând roluri variate în spectacolele organizate de copii, Tănase a ajuns cunoscut în mahala și chiar în lumea care roia în jurul „trupelor” venite de aiurea. La vârsta de 12 ani, bine dezvoltat, el părea de 16, iar experienţa pe care o câștigase în ale scenei îi permitea să aspire la onoarea de a participa ca figurant în reprezentaţiile serioase. Primul lui rol pe o scenă veritabilă l-a jucat Tănase cu prilejul trecerii trupei evreești a lui Segalescu prin Vaslui. Textul era în gustul timpului, adică melodramatic. Micul Costică juca rolul unui birtaș, având în același, timp misiunea de a trage cortina. Se vorbea în piesă despre hoţii de codru, despre hoţii de oraș, se prezentau hanuri blestemate și alte lucruri teribile care aveau, firește, darul de a scoate în evidenţă puritatea de suflet a unei nenorocite fecioare. Tănase prevăzut cu șorţ peste burta falsă nu avea

44 Viaţa de haz şi de necaz a lui C. Tănase povestită de N. Carandino

prea mult de spus; își amintește și azi doar de câteva cuvinte, primele pe care le-a rostit în faţa unui public veritabil:

Antoniu!), fără să se poată dumiri,

la atâţia ani distanţă, asupra sensului pe care îl aveau în desfășurarea acţiunii. Dar rostul cel mai important al lui Tănase la acest spectacol era tragerea cortinei. Spânzurat sus, la frânghii și costumat în birtaș, așa cum îi cerea rolul, el privea când în scenă când în culise mândru de încrederea care i-se acordase; furat adesea de vraja luminilor de desubt sau de perspectivele pe care doamna Mărculescu, artista, le lăsa ghicite dezbrăcându-se în cabină, când mai scăpa și el – bietul Tănase – sforile. Vasluienii însă nu protestau prea vehement când la jumătatea actului se lăsa cortina (tot pe jumătate) convinși fiind că „așa e piesa” și nebănuind o singură clipă că vinovat era ochiul cupid al blestematului Costică și omeneasca șovăială a unor degete slabe. A sosit și vremea liceului. Manevrele de toamnă avuseseră loc în acel an în ţinu- tul Vasluiului. Multe pregătiri s-au făcut pentru primi- rea și găzduirea tinerilor prinţi Ferdinand și Maria care participau la exerciţiile trupelor. În sufletul copilului Cos- tică, martor la tot ceea ce se întâmpla cale de o poștă jur înprejur, frumuseţea prinţesei, trecând călare pe un cal alb, a lăsat urmă neștearsă. Cine ar fi putut, dealtminteri, să o vadă, în splendoarea primei tinereţi, fără să nu-l îngenunche maiestatea? Dar îndatoririle școlii, din ce în ce mai severe, îi îndepărtau pe copii de la plăcerile hoinărelii și ale contemplaţiei. Liceul „Mihail Kogălniceanu” avea reputaţia unei instituţii severe, dar această reputaţie nu schimbase prea mult buna dispoziţie a lui Costică după cum n-a parvenit mai târziu să-i modifice aptitudinile intelectuale N-a prea fost elev strălucit Tănase! Trecea, de obicei, cu

(„Biata Zalostina!

Viaţa de haz şi de necaz a lui C. Tănase povestită de N. Carandino 45

media cinci. Lua zece la gimnastică, zece la muzică, zece la religie, iar la celelalte obiecte câte trei. Ce era el vinovat că în liceu se învăţa aritmetică, fizică, franceză, germană? La urma urmii ieșea el la capăt cu toate obiectele într- un fel sau altul, dar se împotmolea greu la nemţească. Nu știa altceva decât două versuri de început dintr-o poezie:

Der schönste Nam’ auf Erde herum Der scönste Menschen mund als „Mutter” Când îl întreba profesorul gramatică sau îl punea să explice un text rămânea de piatră, lângă tabla de lemn.

— Bine tomn Tănase, tar Tumneata nu știi absolut

nimica.

— Ba știu, domnule Profesor.

— Ce știi? Spune ce știi!

— Știu „Die Mutter”.

— Pine, spune „Die Mutter”.

Și Tănase începea hotărît poezia de parc-ar fi știut-o

toată pe de rost.

Profesorul îl oprea de obiceiu, plictisit de la primele versuri.

Pine, pine. Asta ved ca ştii. Dar trebuie învaţat şi

altceva. Toată clasa era la curent cu felul în care Tănase știa la

germană până și poezia „Die Mutter”. Nu râdea însă nimeni prea tare de știinţa lui fiindcă mai toţi erau slabi la această materie. Profesorul „funcţiona” metodic, tipicar, cum se cade, așa cum, de obicei, sunt profesorii nemţi. Băieţii îi învăţaseră repede rosturile. Știau când îi scoate la lecţie, cam ce îi întreabă și în ce ordine.

Ștefănescu, Tănase, Zuckermann! Toţi trei ieșeau la tablă cu cartea în mână. Pe textul de tradus fiecare avea însemnată mărunt cu creionul partea

care îi revenea

în ordinea catalogului.

46 Viaţa de haz şi de necaz a lui C. Tănase povestită de N. Carandino

Într-o zi profesorul a avut o fantezie. (Ce surprize nu poţi să ai de la un neamţ!)

Să înceapă tomn Tanase.

Catastrofă! Băieţii râdeau în bănci pe înfundate.

— Să mă iertaţi domnule profesor, Ștefănescu e întâiul.

— Nu e nimic tomn Tanase, începeţi dumniavostra.

— Vai de mine! Cum se poate una ca asta. El e întâiul.

Să înceapă el că pe urmă vă explicăm noi cum stă chestia. Dar n-a fost chip cu neamţu’.

A

trebuit să înceapă Tănase.

Și

a început firește de unde sta scris cu creionul pe

pagina lui; adică de la mijloc

A ieșit o atât de mare zăpăceală încât profesorul a

încheiat cu melancolică indignare:

— Asta nu este frumos la tumniavostra; nu invaţaţi nimic. Nu știţi nimic.

Ba eu știu domnule profesor – întrerupe Tănase.

Ce știi tumniata?

Știu „Die Mutter”, domnule profesor.

Și

Tănase fără să aștepte vreun ordin tușea de două ori

scurt, îndrepta niţel umerii, sufleca nasul pe o parte, ridica ochii la cer și începea:

„Der schonste Nam’ auf Erde herum.”

— „Bine, bine. Asta ştii, tumniata! Dar nu-i destul, – îl oprea la timp neamţul, iar băieţii toţi pufneau de râs privind

la „Năsăilă”. Așa îl porecliseră, de când cu povestea bragagiului Mehmet. Vindea turcul rahat, zaharicale și bragă, la un colţ de stradă, pe lângă liceu. Tănase îl „opera” ajutat de un prieten. Se apropiau amândoi de Mehmet și privind la marfă îl întrebau:

— Ce ai pe aicea, turcule?

Viaţa de haz şi de necaz a lui C. Tănase povestită de N. Carandino 47

— Avem de toate, effendi. Dulci avem, beutura ieste!

Rahat-lokum Tănase după ce asculta atent câteva minute întors cu

faţa către amicul de alături:

— Tu bei ceva?

— Aș bea o bragă.

Atunci tot Tănase cu un ton imperativ către turc:

— Dă-i o bragă. Dă-i și un rahat.

Mehmet, fericit de alișveriș, se executa la comandă spre complecta satisfacţie a prietenului. După consumaţie, acesta din urmă continua un dialog amical cu turcul în timp ce Tănase cu aerul cel mai natural din lume se depărta văzând cu ochii. Când să fie vorba de plată în zadar își cerea turcul drepturile. — Păi bine, frate, eu am comandat? se scuza prietenul rămas pe teren. Eu n-am parale. El mi-a făcut cinste, el să plătească! Și turcul, luându-și taraba în spinare, întorcea colţul străzii în căutarea boierului care-și cinstea atât de galanton prietenii. Văzând că „lovitura” prinde, băieţii au mai repetat-o. Turcul bătrân și cumsecade uita repede și intra de fie- care dată din nou la apă cu aceiași naivitate cu care se învrednicise la prima încercare. Până într-o zi când, îngro- șându-se gluma și simţind că pe sistemul „de-a comanda” trebuie să închidă prăvălia și să se mute din oraș, a luat hotărîrea să facă plângere la liceu. Profesorii au făcut în cancelarie ancheta cuvenită. Și-au dat cu părerea succesiv și continuu domnii Racovitza, Fodor, Calmusky, Barberi și după multe investigaţii s-a ajuns la concluzia că băieţii din clasa lui Tănase erau vinovaţii. Introdus în sala de curs ca să recunoască pe autorul principal al „sistemului” bragagiul n-a dat decât o singură referinţă:

48 Viaţa de haz şi de necaz a lui C. Tănase povestită de N. Carandino

Este unu cu nasu mare.

Asta era destul. Nimeni n-avea în toată clasa așa podoabă pe faţă. Toţi s-au întors spre Tănase în frunte cu

profesorul. A fost un moment penibil Tănase s-a sculat de la locul lui calm și cu un aer foarte natural a spus următoarele:

— Păi bine domnule profesor, nu vedeţi dumneavoastră

că turcu nu-i serios? Cum adică, e destul să treacă pe stradă cineva și să-i spuie un cuvânt ca el să se puie „pe servit”? Dacă i-aș fi spus să-i dea lui Zuckerman o mie de lei în loc de o bragă, îi dădea? S-a încins o mare discuţie în urma căreia a rămas pe deplin stabilit că reclamaţia turcului nu merita să fie luată în seamă. Ba puţin a lipsit ca profesorii să-l dea pe mâna servitorilor. Mehmet, nedumerit, a rămas cu braga lui mai departe în mahala. De teamă însă să nu intre în discuţie sau să nu servească „pe neplătite” o lua la picior ori de câte ori vedea mijind în zare un nas ceva mai altfel decât cele obișnuite. Dar Tănase, între timp, când nu se ocupa în mod serios de gimnastică, avea în vedere alte șotii. Era tare la bară, la trapez și mai ales la salturile cu trambulina. Când venea profesorul Negruzi de la Iași cu turneul lui de gimnaști îl cerea și pe Tănase de la direcţie. Sărea „Năsăilă” la tram-

bulină peste 12 soldaţi cu baioneta la armă de rămânea toată școala, de la director până la servitori, cu gura căscată. Erau, dealtminteri, singurele isprăvi pe care le izbutea elevul Constantin Tănase. Într-ale cărţii, așa cum v-am spus, era mai modest și mai fără pretenţii. Dar în acest domeniu

erau în schimb îndrăzneţi și pretenţioși

Corigent la fizică în clasa patra, profesorul Brăileanu nu voia să-i elibereze diploma. Toate insistenţele erau za- darnice. Nu că ar fi ţinut în mod deosebit examinatorul ca elevul lui cel mai nepriceput să-i explice „coeficientul de

profesorii.

Viaţa de haz şi de necaz a lui C. Tănase povestită de N. Carandino 49

dilataţie” sau „formula pendulei”. Știa el bine cu cine are de-a face. În schimb, însă, nu prea se împăca Brăileanu cu ideia că altcineva decât Tănase, îndemna pe băeţi să-l bată cu zăpadă când întârzia sâmbătă seară pe hudiţele Vasluiului, după ovreice. Nu l-a prins nici nu l-a văzut

dar simţea înăuntrul lui certitudinea că „băeţii” lucrau la ordinul și sub inspiraţia lui „Năsăilă”. Examenul a fost amuzant în felul lui.

— Domnule profesor am venit să mă ascultaţi.

— Păi ce să știi tu măi Tănase, că tu ești neastâmpărat mă! Tu umbli haihui toată noaptea.

— Tocmai fiindcă nu știu multe dom’le profesor să mă

întrebaţi și dumneavoastră mai ușor.

— Bine măi băiete! Zi atunci cum se produce electri-

citatea. Tănase a avut un lapsus. Dar și-a revenit repede. Fe-

ricit, cu ochii surâzători, a exclamat cu aerul lui Cristofor Columb când a descoperit America:

— Prin frecare dom’le profesor!

Iar Brăileanu surprins el însuși de rezultatele excep- ţionale pe care le obţinuse în urma atâtor ani de studii

dintr-un element cu bine stabilită reputaţie în toată școala, i-a „dat drumul” și i-a spus încântat:

— Admirabil măi băiete. Ţin-te înainte de carte, că ai să ajungi bine!

Repede și pe nesimţite trec anii fără trudă! Tănase a ieșit din copilărie fără să-și dea bine seama despre motivele care îi îndemnau pe oameni să se poarte cu el altfel decât înainte. Se obișnuise să trăiască în lumea de basm a jocului și a veseliei. Supărările îi fuseseră mărunte și bucuriile mari, deși firea lui nu înclina spre visare nici spre idealismele false care transformă inutil și uneori periculos asprele realităţi. Vârsta are însă poezia ei mai presus de variaţiile temperamentale ale unuia sau ale altuia.

50 Viaţa de haz şi de necaz a lui C. Tănase povestită de N. Carandino

A fost și Tănase poet la 14 ani, poet involuntar. Sensibilitatea lui de băiat sărac și necăjit fu însă repede sugrumată de împrejurări. A contribuit mult la aceasta impresia pe care o lăsa aspectul său fizic, și conștiinţa neîndoielnică rămasă despre caracterul penibil al acestei impresii. Tănase era timid din cauza urâţeniei. Simţea, până și la prietenii lui apropiaţi, mișcarea instinctivă de respingere

din primul moment, după cum își dădea seama de progresul treptat pe care îl îndeplinea felul lui de a fi în stabilirea unor raporturi de simpatie normală. Nu-l supărau atât poreclele cât îi îngheţa sufletul tăcerea opacă în care ghicea total și definitiv refuzul. Se uita câteodată în oglindă cu dorinţa de a controla, de a verifica motivele subitelor antipatii

dimprejur, dar se ferea să-l surprindă cineva când se uită

părea rău că trecând pe lângă ele, fetele care nu plecau ochii, râdeau cu inima plină. Le-ar fi preferat mai indiferente, mai nesimţitoare, purtându-se și faţă de el în felul în care se purtau cu toată lumea anonimă, de pe stradă. Câteodată îl durea efectul neîntârziat de veselie pe care îl provoca prin simpla apariţie; alteori simţea în bucuria altora un element sufletesc natural, ceva asemănător cu aerul, cu apa pentru

păsările și peștii Domnului. Absolvent al celor patru clase de liceu la „Mihail Kogălniceanu” a plecat prin mijlocul lui august spre Iași să se înscrie la școala militară, purtând cu mândrie în buzunar diploma pe care o câștigase în lupta dreaptă cu profesorul lui de fizică. Încerca pentru întâia oară necunoscutul cu pârtii dinainte fixate, cu ajutorul material mediocru dar cert al părinţilor de acasă și având înaintea ochilor un ţel mai precis decât odinioară când zbura cu patina pe ghiaţa Bârladului. Ostilitatea oamenilor i s-a părut însă, cu cât se depărta de mahalaua vasluiană, mai accentuată. Cei din tren, cei de la Iași păreau neobişnuiţi.

Îi

Viaţa de haz şi de necaz a lui C. Tănase povestită de N. Carandino 51

N-avea vreme să-i oprească din drum să le spue: „Staţi, măi, fraţilor! O fi nasul meu prea mare, oi fi ciupit de vârsat, mi-or fi ochii vineţi, dar sunt și eu un om de treabă, un om ca toţi oamenii”. Și trecătorii de la ei nu se opreau să-l consoleze cu o privire sau cu un surâs.

La școala militară toate l-au intimidat și în primul rând

disciplina. Trebuia să treacă examenul medical înainte de a participa la concurs. Robust, bine legat, n-avea în privinţa sănătăţii nicio grijă deosebită. A trecut în faţa doctorului cu un camarad pirpiriu și bolnăvicios alături. Au schimbat

repede câteva vorbe în care timp Tănase i-a dat și un sfat la ureche: „Ţin-te mai drept ceva; nu vezi cum se uită ăștia de pe aici, chiorâș la dumneatale?” Rezultatele măsurătorilor erau pentru cei doi copii misterioase. Căutau să ghicească gândul doctorului după întrebări.

— „Al cui eşti tu mă”.

— „Al tatii, dom’le doctor” – răspunde repede și distrat Tănase.

Bine, bine! Dar cu ce se ocupă tat’tău!

— Muncitor ce vrei să fie. Muncește și el ca toată lumea. E laborant la o farmacie din Vaslui.

— „Dar tatăl dumitale?” se adresează medicul băiatului

bolnăvicios care asculta trist conversaţia.

— „Al meu e colonel, domnule doctor”.

— „A! Colonel”. Și figura examinatorului s-a îmbujorat

subit sub efectul revelaţiei care îl apropia sufletește de elev

mai mult decât puteau să-l depărteze măsurătorile prescrise de regulamente.

A doua zi când s-au dat rezultatele, mare fu mirarea

lui Tănase când s-a văzut respins. Camaradul din preziuă în schimb era trecut pe lista admisibililor. Nu-i venea să-și creadă ochilor. Se pipăia pe piept, pe braţe, clătina din umeri, tușea. Toate resorturile vieţii lui animale funcţionau de minune la cel mai mic apel; verificarea dădea rezultate

52 Viaţa de haz şi de necaz a lui C. Tănase povestită de N. Carandino

imediate și strălucite. Se simţea voinic și sănătos, bine legat în spinări, capabil să dovedească la bătaie jumătate din numărul concurenţilor, plus comisia examinatoare. Întors acasă, în camera sărăcăcioasă de hotel a stat câteva ceasuri trist și împovărat de nedreptate. S-a întors însă repede la școală, a deschis mai multe uși – înfuriat

– una după alta, îmbrâncind plantoanele și ajuns în fine

înaintea comisiei care examina pe admisibilii de la vizita medicală și-a dat drumul cu sete:

Bine domnilor! Pă mine să mă respingeţi la comisia medicală? Dreptu-i? Dacă voiaţi să scăpaţi de mine aveaţi destulă ocazie la istorie, la matematică! Da sănătate am slavă Domnului că de mă înfurii şi dau un pumn în perete s-alege praful de el! Înainte ca vreun ascultător să se dumirească, Tănase a

trântit ușa.

— „Fi-v-ar şcoala a dracului!

Și a pornit ușurat pe stradă. Înapoi sa, „comisia” râdea

în hohote. Atât păruse de comică figura protestatarului.

A doua zi dimineaţa pleca un tren spre Vaslui.

Ce să facă până una alta singur și necunoscut într-un oraș străin? A stat de vorbă niţel cu chelnerul de la hotel și

a aflat o adresă: ,,La patru stâlpi”. Nu mai fusese niciodată prin asemenea locuri nici nu cunoscuse bucurii mai presus decât ale jocului cu băeţii din mahala. Amurgul de toamnă, singurătatea, supărarea, plictiseala l-au hotărît

repede. S-a pipăit prin buzunare. Bani avea cât era nevoie.

A oftat repede între cele două preţuri: cincizeci de bani și

un leu, dar înspăimântat de cele ce auzise de pe la băieţi n-a îndrăznit să ia cu el, în vestă, mai mult decât gologanii

necesari. „La patru stâlpi” a ales pe cea mai urâtă fată, singura care îl onorase cu un surâs. Când și-a scos vesta însă i-a căzut un gologan pe podea. Rămas doar cu nouăzeci de bani

Viaţa de haz şi de necaz a lui C. Tănase povestită de N. Carandino 53

s-a simţit fără curaj, intimidat. A căutat pe jos o jumătate de ceas pe sub pat, pe sub scaune, pe sub sobă și negăsind banul a plecat amărât, așa cum venise, să aștepte la Liotei plecarea trenului de Vaslui.

Părinţii ar fi vrut să-l vadă urmând liceul mai departe. Tănase nu prea avea deosebită înclinare pentru această cale a învăţăturii, dar sfătuit de unii și de alţii, îndemnat de ai lui, a pornit într-o încercare nouă spre Brăila, după ce fusese respins la Iași. S-au adunat bani de prin familie să aibe băiatul printre străini, dar ce puteau aduna niște bieţi oameni ca să poată întreţine un elev de școală fără să-și ia pâinea de la gură? În Brăila Tănase s-a simţit mai străin decât oriunde. Din uliţa de la gară i s-a arătat liceul, vestitul liceu real „N. Bălcescu” la izvoarele de știinţă ale căruia fusese și el hărăzit să se adape. S-a înscris din primele zile și a urmat chiar, câtva timp, cursurile, dar și-a dat curând seama că nici școala nu era de el, nici viaţa din Brăila. Banii s-au isprăvit repede, mai repede decât făcuseră socoteală cei de la Vaslui. Cursurile erau grele, profesorii severi. Copleșit de împrejurări, se plimba pe cheiul Dună- rii privind cu ochii pierduţi spre vapoarele sosite din ţări depărtate. Îl bântuiau gândurile plecării dincolo de întin- derea apei, nu însă fără a-l înfricoșa. Se simţea străin pe pământ dar mite într-un bastiment rătăcitor prin mări depărtate Încotro s-apuce? Să rămâie la Brăila fără bani și fără șanse de a face la liceu vre-o ispravă? Să se întoarcă înapoi acasă la Vaslui, învins a doua oară, cu durerea banilor în zadar risipiţi și cu perspectiva incertă a unei slujbe modeste? S-a hotărât, după câteva săptămâni de nevoie, pentru această din urmă soluţie

54 Viaţa de haz şi de necaz a lui C. Tănase povestită de N. Carandino

Laborantul de farmacie ar fi vrut să-și vadă feciorul slujbaș la stat. „Ascultă-mă pe mine, Costică! Fă-te telegrafist la gară. Cheferiştii ăştia au viitor. Ai leafă bună, mai târziu la bătrâneţe pui mâna pe o pensie. Nu umbla după cai verzi.” Costică însă păstra în suflet dorul vieţii libere; nu-i plăcea atmosfera de birou, cu ore fixe, cu activitate după tipic și cu avansări mecanice. Îl trăgea aţa spre alte orizon- turi mai largi, spre câmpuri de acţiune în care energia lui să se poată desfășura în voie Se pierdea vorbind cu prietenul lui, Ion Adam, învăţă- torul (și scriitorul de mai târziu), despre minunăţiile din alte ţări și despre posibilitatea de a le vedea aclimatizate și pe la noi. Ion Adam urma la Bruxelles Universitatea liberă. El avea faţă de Tănase avantajul de a fi „european” pe lângă atâtea alte superiorităţi pe care i le acorda vârsta și înclinarea spre ale cărţii. Sfatul lui a prins în mintea fragedă și în sufletul atât de expansiv al adolescentului: „Hai să mergem profesori”. Ion Adam trebuia să-și treacă un ultim examen ca să ia diploma de la Bruxelles, înainte de a părăsi ţara pentru a pleca spre Belgia occidentului” a făcut ce-a făcut și l-a numit pe Tănase suplinitor la Cursești. Mare bucurie pentru tânărul fiu al laborantului de farmacie, pentru elevul oropsit al liceului Kogălniceanu această înaintare într-o categorie socială faţă de care se obișnuise să poarte respectuoasă dușmănie. Tănase n-a privit însă noua lui îndeletnicire ca un prilej de răzbunare sau ca un simplu pretext de a încasa o leafă. Îi plăceau mult copii. Se înţelegea cu ei repede, le povestea snoave, le imagina jocuri și izbutea, chiar mai iute decât femeile obișnuite cu îngrijitul, să înlocuiască lacrimile de pe obraji cu veselia cuceritoare. La ţară, la Cursești s-a simţit însă tare stângaci printre oamenii pe care nu-i cunoștea și care îl priveau bănuitori.

Viaţa de haz şi de necaz a lui C. Tănase povestită de N. Carandino 55

L-au interesat, din primul moment, datinile și, îndeosebi, elementul spectacular din îndeplinirea lor. Câteva zile după ce s-a instalat la Cursești, fiind vorba de o nuntă, flăcăii i-au propus să fie și el „conocar”, adică vestitor călare al mirelui pe lângă mireasă. Tănase n-a stat nici o clipă la îndoială; a primit. Nu prea știa ce are de făcut, nici nu se apropiase până atunci de șa, dar satul îngrijise ca domnul învăţător să aibe cal, bici și să primească îndrumările legiuite. Sâmbătă seara, prin urmare, s-a trezit Tănase călare printre flăcăi, plesnind cu sfichiul strașina de la casa miresii

Bună seara boieri mari De când seara a înserat Bună seara n-am mai dat.

În urmă venea întreg alaiul, lăutarii, mirele în carul cu toată nunta.

boi

Lucrurile au mers la început de minune. S-a încins un joc în ograda miresii de se ridicase colbul în sus de un metru și înădușise tot, flăcăul. Tănase înfierbântat și

zdravăn învârtea toate fetele în horă și mai cu osebire pe una plăcută de băiatul proprietarului școlii primare. De unde să știe, el, străin, că fata are angajamente mai ales când

o vedea dispusă să lege cunoștinţă nouă? Treburile s-au cam încurcat la plecare când mireasa

a plecat în carul mirelui cu sipetul de lăicere alături de

bărbatul pentru care fusese dăruită și crescută. Când să iasă alaiul afară din sat, spre cătunul mirelui, flăcăii din partea locului i-au oprit să „dea vulpe”, adică de băut. Era mare neînţelegere asupra acestui obicei, unii susţinând că e datoria flăcăilor din satul fetii să „dea vulpe” și alţii, dimpotrivă, că această obligaţie revine mirelui. Controversa s-a lichidat cu bătaie în toată regula când flăcăii au scos

penele de la roţi și cât p-aci să dea mirele cu mireasă cu

56 Viaţa de haz şi de necaz a lui C. Tănase povestită de N. Carandino

tot în șanţul de alături. Tănase nu prea era în largul lui. Nu știa nici să umble călare de privea mereu urechile calului din faţă grav și serios ca un episcop, nici obiceiurile locale privitoare la demnitatea învăţătorilor în caz de ciomăgeală nu le cunoștea. Rezultatul a fost că la prima înghesuială a

luat câteva ghioage serioase pe spinare pe care calul, luând vânt, l-a dus departe, dincolo de pământul Curseștilor. Întors cu chiu cu vai acasă îl aștepta o altă surpriză. A găsit odăile goale. Îl prădaseră, probabil, flăcăii supăraţi de îndrăzneala pe care o arătase la horă Aici s-a oprit prima experienţă a lui Tănase în ale

„conocăriei” și ale învăţătoriei

I s-a făcut lehamite de

Cursești înainte să ia contact cu copiii, înainte să vadă bine, bine școala. Și s-a plâns lui Ion Adam care tocmai se întorsese de la Bruxelles.

Mai târziu, amintindu-și de întâmplările din Cursești, Tănase le va privi cu simpatia pe care o dă perspectiva depărtării. In revista „O nuntă ca-n poveşti” el a evocat cu prilejul unirii „Carpatului” cu „Dunărea” obiceiurile agreste pe care în atât de neprielnice împrejurări le învăţase. Pentru moment însă Curseștii nu spuneau nimic tână- rului învăţător. Numit prin stăruinţă la Hârsoveni, tot pe valea Racovei, Tănase avea să reînceapă cariera de învăţător sub tot atât de neprielnice auspicii. Deabia sosit s-a prezentat primarului din sat. — Bine, măi, băiete! Du-te și tu la școală și fă ce trebue să faci! Primirea nu era dintre cele mai amabile iar cuvintele nu puteau încuraja pe un învăţător neaclimatizat cu mediul străin al satului. Tănase s-a dus, totuși, la școală, unde, afară de servi- torul Ion Alexe, n-a mai găsit pe nimeni. Copiii nu veneau la cursuri de frica unui învăţător care sosea de două ori

Viaţa de haz şi de necaz a lui C. Tănase povestită de N. Carandino 57

pe săptămână din comuna de peste deal, parcă pornit să-i pedepsească și să-i bată. A rotit ochii în dreapta și în stânga: nici ţipenie de om. Școala era în paragină. După ce a pus să se deretice prin încăperi, a tras a doua zi dis de dimineaţă clopotul în speranţa că tot s-o apropia vreun copil. În zadar însă; n-a venit nimeni. S-a răspândit în schimb zvonul în sat că a picat din oraș un învăţător nou și tânăr, dar urât ca mama focului, iar drept consecinţă lumea se ferea serios să vie pe la școală sau să-l întâlnească pe stradă. Simţea Tănase, trecând pe uliţa satului, cum se trântesc porţile, cum îl privesc ochi bănuitori de sub ferești și cum copiii, îngroziţi, fugeau de rupeau pământul. Ce era de făcut? Știa prea bine, din experienţa lui de până atunci, că odată prima impresie de antipatie învinsă ar fi putut, neturburat, să lucreze; dar greutatea era tocmai la început. A instalat în curtea școlii bare fixe, trapeze și alte aparate de gimnastică în speranţa de a momi astfel pe eventualii elevi. Umblând prin sat, pe de altă parte, nu se sfia să lege vorbă cu toată lumea, dând copiilor deosebită atenţie; băieţașilor le cumpăra creioane, fetiţelor cercei iefteni dar coloraţi. Încet, încet curtea școlii a început să se populeze. Vreo zece, doisprezece elevi veneau să asculte snoave și ghidușii. După două luni numărul lor a crescut simţitor odată cu seriozitatea materiilor de predare. Se întâmplase un fenomen curios. De unde înainte fugeau copiii – când îl vedeau pe Tănase – ca de spaimă, acum nu înţelegeau să-l părăsească nici la ora mesei. Ba unii ar fi stat și noaptea în școală și nu s-ar mai fi întors acasă. Tănase le organiza de două ori pe săptămână șezători în care se citeau povești, în care se făceau coruri și exerciţii de gimnastică. Copiii rămâneau la aceste șezători până seara la opt după care oră petrecerea continua cu flăcăii și fetele din sat.

58 Viaţa de haz şi de necaz a lui C. Tănase povestită de N. Carandino

O scripcă și o cobză ţineau partea lirică a sărbătorii

iar perechile dansau polca dreaptă pe furate sau „scotish”. Câteodată venea la Hârsoveni și Ion Adam să-și mai vadă prietenul. Când se nimerea să fie în ziua aceia șezătoare cei doi amici se întreceau în a fi curtenitori faţă de fete; dar câtă deosebire de firi de la unul la celălalt! Ion Adam era de felul lui visător și se încurca singur în poezie, pe când Tănase, mai instinctiv, găsea repede cuvântul și gestul indicat de împrejurări. Învăţătorul din Hârsoveni a sfârșit dealtminteri prin a birui ostilitatea pe care fizicul său, la început, o trezise; nimeni nu-l mai vedea urât și nimeni nu se mai ferea să se apropie; gestul de consimţire al copiilor fiind urmat cu bucurie de întreg satul, tineri și bătrâni deopotrivă.

Pe la horile și pe la șezătorile unde mergeau împreună,

Tănase avea chiar mai mult succes decât Ion Adam în ciuda marii lor deosebiri de înfăţișare.

Când gingașul autor al „Constanţei pitorești” începea

să le descrie ochii și sprâncenele în stilul lui Alecsandri din „Pasteluri” fetele se zăpăceau și rămâneau mute. — Nu vor să vorbească, măi Costică, şi pace, exclama, descurajat, Ion Adam.

— Nu se poate Ionică, nu se poate. Ia să le vezi cum

vorbesc ele cu mine – răspundea Tănase. Erau două surori – Măriuca și Anica – frumoase amân- două; așa cum le descria Ion Adam.

De ce nu răspunzi Măriucă, domnului învăţător?

Eu nu ştiu. Și

Măriuca pleca faţa rușinată. — Vorbeşte cu a mea că-i guralivă, conchidea atunci Tănase către Ion Adam. Experienţa nu dădea însă rezultate sensibil diferite. Ion Adam tot despre soare, lună, fragi și fildeș se rostea în timp

Dacă îmi tot spune de lună şi de ochi

Viaţa de haz şi de necaz a lui C. Tănase povestită de N. Carandino 59

ce amicul său, mai rezolut, știa să găsească tonul just pentru a ajunge la emoţie. Întâmplarea se repeta pe toate planurile. În raporturile lui cu oamenii din sat Tănase izbutise să-și câștige sufletele, iar copii îl urmau orbește așa cum știu copiii să urmeze pe cine le este drag. Dumineca pleca pe valea Racovei cu școlarii să le arate cetăţuia unde luptase Ștefan cel Mare. Pornirea era din faţa primăriei de unde, în frunte cu lăutarii, copiii se grăbeau să ajungă la locul unde să le „explice” domnu’ învăţător. Nu avea Tănase dar de povestitor din cel obișnuit. Dimpotrivă, așa cum la început înfăţișarea lui respingea, cuvintele erau departe să îmbie la ascultare. Tănase vorbea însă fără floricele, direct, natural cu un simţ instinctiv al esenţialului și fără să piardă din vedere publicul căruia i-se adresa. Nu căuta decât să orienteze, bunăoară, interesul faţă de noutate al copiilor spre lucrurile folositoare transformând pe nesimţite o excursie într-o lecţie. Așa a fost când a urcat toată școala în care și în căruţe de a dus-o în gara Buhăești. Majoritatea copiilor nu văzuse încă trăsura dracului. Tănase ajuns în gară a cerut un tren de marfă, a dat drumul copiilor să-l examineze din toate părţile având grijă să nu complice cu prea multe explicaţii știinţifice un adevăr prea simplu ca să nu fie evident.

Atmosfera din Hârsoveni era patriarhală. Amintirile de demult, din vremea glorioasei domnii a lui Ștefan se împleteau cu un prezent pe cale de a deveni istoric. În casa bătrânească acoperită cu șindrilă în care se născuse Vlăhuţă și în care se afla sediul școlii, Tănase se uita ascultând poveștile bătrânului servitor Ion Alexe, fost valet al lui Cuza. Era curios de toate câte sau petrecut, învăţătorul, dar prefera instrucţia vie cărţilor plictisitoare. Și Ion Alexe istorisea astfel decât se scrie în volumele severe. Prin funcţia

60 Viaţa de haz şi de necaz a lui C. Tănase povestită de N. Carandino

pe care o ocupase pe lângă prinţ era în măsură să cunoască amănunte intime, amănunte care umanizau și apropiau de înţelegerea sufletească a lui Tănase figura solemnă a domnului cu cioc din cartea de citire. Când, după trecerea anilor, s-a dus cu trupa Bărcănescu prin turneu și a nimerit la Piatra-Neamţ, fostul învăţător de la Hârsoveni a avut prilejul să verifice spusele omului lui Cuza. Trecea prin mijlocul orașului și a zărit în fundul unei curţi, peste drum de parcul comunal, o bătrână cu broboadă de dantelă odihnind pe o bancă făcută dintr-un trunchiu de stejar. Era Elena Doamna. Tănase s-a apropiat sfios și a întrebat, după cuvenita închinăciune, despre Ion Alexe. Elena Doamna îl cunoscuse și a confirmat actorului tot ce acesta aflase prin valetul lui Cuza despre felul de a fi, despre apucăturile gloriosului și nefericitului prinţ care făcuse Unirea. Dar la Hârsoveni Tănase nu se gândea să verifice. El asculta ceasuri de-a rândul în mijlocul copiilor povestea lui Ion Alexe în care retrăiau vremuri prea vechi pentru a le fi putut cunoaște direct și prea noi ca patimile oamenilor să nu le fi schimbat în cărţi înfăţișarea. Dar Ion Alexe era bătrân, tare bătrân și bolnav de pelagră. Într-o bună zi, plictisit de suferinţe și de vechime, s-a sinucis, aruncându-se într-un puţ. A fost mare zarvă-n sat cu acest prilej. Pro- curorul Racoviţă (fostul profesor de franceză al lui Tănase, de la liceul din Vaslui) a venit personal să facă ancheta. La insistenţa învăţătorului el a dat cuvenita autorizaţie de înmormântare, dar preotul din sat, sub motiv că moartea nu-i fusese creștinească, refuză să slujească la în- mormântare. Tănase era indignat. El credea că omul merita din partea locuitorilor din Hârșoveni mai multă atenţie. Învăţase în acest scop pe copii să dea răspunsurile la slujbă, organizase corul, pregătise satul să participe la solemnitatea

Viaţa de haz şi de necaz a lui C. Tănase povestită de N. Carandino 61

pe care o considera prilej de manifestaţie naţională

însă nu admitea, întemeiat pe canoane, vreo abatere de la cele ce hotărâse. Văzând că în sat nu mai era nimic de făcut, ca să convingă pe cei în drept, Tănase a plecat călare la Vaslui să obţie autorizaţia protopopului. Până să se întoarcă însă cu ea în dinţi, preotul din sat îl îngropase pe Ion Alexe fără slujbă. Sub instigaţia lui Tănase, tot satul s-a revoltat. Umbla din om in om și explica nedreptatea care se făcuse. „Nu e pentru noi oameni buni! Ce ne facem însă cu copiii? Eu le-am spus multe despre moş Alexe şi ei s-au învăţat să-l stimeze. Ce zic ei acum? „L-aţi îngropat ca pe un câine”. Ce or zice ei despre mine, văzând că tac şi că nu mă amestec?” Vorbele lui Tănase rodeau în sufletul sătenilor. Fiecare simţea că se pângărise o glorie locală, că un pic din strălucirea satului se veștejise. „Da, domnu’ învăţător are dreptate”. Și sub impulsul acestei „dreptăţi”, fără ajutorul căreia omul simplu, în curăţenia lui de suflet, purcede rar la faptă, s-a adunat tot satul în curtea bisericii de s-a văzut nevoit și preotul să îndrepte lucrurile cât mai repede și cât mai bine. S-a făcut seara, pe la șase, o sfeștanie la groapa lui Ion Alexe. În prezenţa satului, a școlarilor și sub supravegherea lui Tănase cel grijuliu de datini și cel iubitor de glorie Asemenea dramatice întâmplări însă nu puteau ușura sarcina tânărului învăţător din Hârsoveni. Dacă se înţelegea de minune cu ţăranii, raporturile lui cu autorităţile nu erau dintre cele mai bune. Tănase lua instinctiv partea celor mulţi și partea dreptăţii. Scotelile lor, ale fruntașilor puși în majoritate pe pricopseală, nu puteau să-i convie. Băiat sărac și cinstit, el nu înţelegea să se alăture jefuitorilor, nici să stea deoparte fără să se amestece. Activitatea lui nu se mărginea la școală, unde parvenise să înfiinţeze cursuri

Popa

62 Viaţa de haz şi de necaz a lui C. Tănase povestită de N. Carandino

de perfecţionare pentru flăcăii și fetele de 16-18 ani; el se considera în bezna satului o flacără venită de la oraș care, în măsura slabelor ei puteri, trebuia, totuși, să lumineze. Ce folos că revizorii Michiu și Mătăsaru îi aduceau elogii pentru felul în care știa să îndrume pe elevi, cînd atâtea mai erau de făcut pe toată întinderea satului văduvit de iniţiative! Nu mai departe, câte greutăţi întâmpinase Tănase cu părinţii lui Niculae; de felul lor ţigani potcovari. Copilul era deștept și avea surprinzătoare aptitudini la aritmetică. Aduna dintr-o dată cifre cu mai multe numere, rezolva problemele cele mai grele și lăsa impresia că ar fi în stare să biruie, cu aceiași ușurinţă, dificultăţile de calcul, cele mai serioase. Ce folos însă! Ţiganii n-au vrut să-l trimeată la carte nici în ruptul capului. Socoteala lor era simplă și simplistă în același timp. De ce să-și îndemne ei băiatul la învăţătură când fiind potcovar, erai om mare în sat? Tănase își amintește și azi de ochii înfriguraţi ai puiului de ţigan, de scânteia pe care o purta în priviri și la gândul că n-a putut să le înalţe lumina regreta puţinătatea vremurilor pierdute la ţară în străduinţa de a educa pe săteni. Câte dușmănii printre cei mari nu-și făcuse de-a lungul celor doi ani și jumătate cât s-a cheltuit, după puteri, pentru binele satului Considerând rolul lui de învăţător mai larg decât îl încercuiau legile și regulamentele, încerca să împace pe ţărani, să-i apropie, să-i împiedice de la procese. Dar eforturile lui în această direcţie se loveau de interesele notarului, care trăia din gâlceava altora, după cum în alte domenii dorinţele de omenie și de reformă cuminte întâlneau împotrivirea celorlalţi factori de conducere și adesea de spoliaţiune. Tănase s-a simţit la un moment dat copleșit de greutatea sarcinei la care, în impetuozitatea vârstei fragede, se înhămase. Analizându-se bine, își putea

Viaţa de haz şi de necaz a lui C. Tănase povestită de N. Carandino 63

descoperi calităţi de om de ispravă; prea puţine însă calităţi de erou. De ce să stăruie fără rost într-o carieră pentru care, în afară de idealismul tineresc, nu avea altă vocaţie? Concluzia firească n-a întârziat. S-a întors din nou

la Vaslui dezamăgit, dezorientat, dar plin de energie și de

exuberanţă, conștient că ziua de mâine trebuia să aducă mai multe bucurii decât cea de ieri, decât cea de astăzi

Din ziua în care plecase învăţător foarte rar avusese prilejul să mai vie pe acasă. Un alt copil se născuse în familia laborantului, o fetiţă, anume Maria, consolare întâr- ziată pentru părinţii din ce în ce mai despărţiţi de fiul lor Costică. În timpul vacanţelor mari Tănase își încasa leafa pe două luni și cu 120 lei în pungă venea să-și vadă, totuși, locurile pe unde copilărise, prietenii de pe strada Hușilor, mama care, veselă și vioaie, în ciuda anilor, îl aștepta. Dădea cu acest prilej reprezentaţii de gimnastică în stilul profesorului Negruzzi adăugând la spectacol doar

o parte comică, pe care o interpreta personal. Avea cola-

borarea fraţilor Balașeu foarte pricepuţi la trapez și la bară fixă, concursul lui Calmusky, ajuns, mai târziu, actor la Teatrul Naţional din Iași, precum și alte preţioase „numere”. Se executau „figuri” interesante și periculoase, bunăoară

la fus, „moara în coate”. În urma acestei isprăvi Tănase rămânând cu marginile pantalonilor de clown înfășurate pe aparate, a căzut și a scăpat sănătos, dar cu un dinte rupt în

faţă. După cum vedeţi trupa de clovnerie și gimnastică a învăţătorului din Hârsoveni aducea în mahalaua târgului aroma pericolului și a fanteziei. Tănase evoluând printre bare și frânghii, îl ţinea în dinţi pe Calmusky, sigur, deo- potrivă, pe tăria musculară și pe supleţea lui în mișcare. Lumea venea să asiste, dornică de spectacole, și curioasă

64 Viaţa de haz şi de necaz a lui C. Tănase povestită de N. Carandino

de progresele pe care le făcuse fiul laborantului. În ciuda multelor intrări gratuite se încasau sume relativ frumoase la intrare, iar Tănase putea astfel să-și salveze până la toamnă

o parte din cei 120 lei capital cu care plecase de la ţară. Se întâmplau foarte rar și cazuri de „concurenţă” de natură să deranjeze socotelile trupei. In ziua în care Tă- nase fixase o mare reprezentaţie, o trupă de francezi, cine știe cum pripășită prin partea locului, a anunţat și ea un spectacol. Actorii străini făceau o reclamă senzaţională. Se plimbau costumaţi, în trăsuri, pe străzile Vasluiului, adu- nând astfel pe urma lor toţi ștrengarii urlători de pe uliţi. Tănase simţea că nu poate să reziste. Dacă juca trupa lui în aceiaș seară cu a francezilor era dezastru. S-a dus la prefectură, la domnul Ciurea și s-a plâns. În

ce fel și cu ce argumente și-o fi exprimat păsul nu știm, fapt

este că autoritatea a chemat pe casierul teatrului, pe Froke,

și a pronunţat următoarele categorice cuvinte:

— Să spui franţujilor să se astâmpere. Trebue să-l lăsăm pe Tănase să-şi facă damblaua! Fără să-și închipuie că aplică în materie teatrală și cu anticipaţie legea protecţiei muncii naţionale, Tănase a dat spectacolul anunţat în seara aceia, străinii fiind amânaţi pentru a doua zi. Un public numeros a venit să asiste la reprezentaţia

care avea loc în curtea școlii de fete No. 1, școală pe care

o conducea doamna Rășcanu, mama viitorului ministru

de Război, cu acest nume. Printre spectatori era și Ion Tănase laborantul, curios să vadă giumbușlucurile lui Cos- tică, despre care toată lumea făcea haz. N-a prea fost entu- ziasmat. Om din popor și fără carte păstra în suflet respectul unei onorabilităţi burgheze la care, neparvenind să par- ticipe, o jinduia pentru odrasle. La farmacie, printre borcane cu reţeta în mână, se

Viaţa de haz şi de necaz a lui C. Tănase povestită de N. Carandino 65

orienta după un instinct care niciodată nu greșise. În viaţă însă era mai stângaci, mai temător de intervenţia neașteptatului. Aplauzele și ilaritatea din public îl întristase. — Bine mă, Costică, nu vezi tu că te-ai făcut de râsul lumii! S-ajungi tu „actior”, în loc să te faci și tu telegrafist, să umbli cu chipiu roșu-n cap, de să se uite lumea după tine?! Dar Costică auzea vorbele lui tată-său Ion fără să le asculte. Avusese încurcături „muierești” pe la Hârșoveni, se plictisise pe de altă parte de condiţiile în care-și vedea de învăţătorie. S-a hotărît de aceia într-o bună zi să plece voluntar în oștire. Numai mama știa despre proiect; necu- noștinţa în care Ion Tănase se afla despre gândurile lui fiu-său, fiind compensată în mintea acestuia din urmă de hotărîrea înrolării la „armă specială”, la „calea ferată” Cu acte în regulă, inimosul voluntar a luat trenul spre București, unde a trecut ţanţoș poarta regimentului 1 de Geniu. Comandant era colonelul I. Culcer înlocuit peste 2-3 luni de colonelul Hârjeu care va ajunge mai târziu ministrul de Război al ţării. Dar inocentul recrut nu-și dădea seama în acel moment despre asemenea serioase lucruri; el pășea într-o viaţă nouă cu inconștienţa caracteristică tuturor novicilor. Odată cu el a intrat în cazarmă și un alt voluntar. (Era în 28 August 1899). I-a repartizat pe amândoi la fortul Popești, compania 10 C.F.R. de sub comanda căpitanului Popovici. Pe atunci forturile din jurul Bucureștilor erau ocupate de companii C.F.R. și regimente de artilerie. Constantin Tănase și Ilarie Bârlogeanu, pe care destinul îi potrivise alături, și furierul îi repartizase pe aceiași foaie de drum, au plecat împreună spre noua lor așezare militărească. Bârlogeanu era mai dezgheţat, mai șmecher decât Tănase. Oltean din părţile Severinului, știa să se descurce și să iasă basma curată, iar oștirea n-a exercitat asupră-i acea

66 Viaţa de haz şi de necaz a lui C. Tănase povestită de N. Carandino

presiune morală care, dintru început, anulează posibilităţile de manevră ale soldatului pus pe „chiul”. Fiindcă în orice prietenie durabilă trebue să fie unul mai isteţ și altul mai naiv, prietenia lui Tănase cu Bârlogeanu a început din prima zi a înrolării pentru a continua și după cei trei ani de

serviciu când tot în aceiaș zi s-au eliberat. La fort au stat două luni de zile timp în care și-au mai adăugat la echipă un alt prieten: pe Kerner Isac. Tustrei se considerau „băieţi subţiri”, își dădeau aere de prinţi în exil și de câte ori tăiau lemne în magazie, nu uitau să se exprime

între ei

Ţiganul Baran, care făcea de santinelă, asculta de zor conversaţia dar nu pricepea boabă. Prost cum îl făcuse tată- său însă, a intrat la idei. A fost destul ca într-o noapte să-l surprindă pe Tănase că iese afară după niște nevoi. A doua

zi a ieșit la raport:

— Să trăiţi don sergent. E spionaj în companie. Umblă noaptea și vorbesc de se înţeleg numai între ei. Lucrurile s-au lămurit până la urmă, dar nici Tănase, nici Kerner, nici Bârlogeanu n-au mai încercat-o pe fran- ţuzește; mai ales că nimic în afară de ifose nu-i îndemna să întrebuinţeze limba lui Voltaire. Tănase l-a pedepsit totuși, în felul lui, pe Baran, care n-avea alt cusur decât al spontaneităţii în prostie. Ţiganul nu rezista la glumă; se prăpădea de râs pentru cel mai mic fleac și îndeosebi, când Tănase se uita la el într-un anume chip, lăsa arma jos și se ţinea cu mâinile de burtă. La ora de teorie în dormitor s-a repetat adesea următoare scenă. Soldaţii stau aliniaţi pe marginea patului în jurul lui „don căprar” sau „don sergent” care le explica – pe înţeles – reglementele. Baran aflat și el printre ascultători căsca gura și holba ochii reușind să-și construiască un „cap de expresie”. De câte ori Tănase îi surprindea privirea, ţiganul

pe franţuzește.

Viaţa de haz şi de necaz a lui C. Tănase povestită de N. Carandino 67

însă pufnea în râs – după bunul său obiceiu

a fi solicitat pentru explicaţii ţiganul înghiţea din partea superiorului o palmă.

Înainte de

— Ce râzi mă! Unde te afli?

— Râd de volintir, să trăiţi!

— Așa măgarule! Râzi de volintir. Măcar de ai fi tu de

ispravă cum e el! Și Baran înghiţea drept concluzie a doua palmă. Tănase, în acest timp, mai nevinovat decât fecioara Maria, continua să-l privească pe ţigan care, cuprins de un râs isteric, alterna în hohote și încasa repetate corecţii. Dar Baran tot înghiţând azi, tot înghiţând mâine a avut o dată vreme să se explice. Aflând „superiorul” că nu „de” volintir râde, ci „din cauza” volintirului dreptatea s-a făcut pe loc. A mâncat și Tănase câteva palme în ciuda protestelor sale de nevinovăţie, iar orele de „teorie” au revenit la normal spre cel mai mare folos al instrucţiei Tănase nu mai era, de la prima lună, naivul care in- trase speriat în oștire. A tăcut și a plătit primele zile, când i s-a furat, i s-a imputat și apoi i s-a vândut aceiași mu- niţie care-i fusese încredinţată spre păstrare. Dar după câteva săptămâni învăţase să privească întâmplările vieţii militare cu mai multă seninătate, să aprecieze valoarea de

despovărare a „gradului” și să execute ordinele cu precizie, fără entuziasme supărătoare. Nu trecuse două luni de viaţă la post când Tănase și Bârlogeanu au fost detașaţi la regiment în compania 11 C.F.R. de sub comanda căpitanului Negoescu și în su- pravegherea directă a sergentului major Ion Popescu. Amândoi „volintirii” urmau școala de căprari. Tănase, deși simplu soldat, datorită studiilor pe care le avea și a faptului că fusese învăţător, a fost, în același timp, numit și profesor de „particulare” la școala de caporali și de sergenţi. Preda noţiuni de geografie, de istorie și de religie acelora care îl „frecau” la instrucţie.

68 Viaţa de haz şi de necaz a lui C. Tănase povestită de N. Carandino

Situaţie cam bizară pe care nici examenul de caporal n-a rezolvat-o. Tănase a trecut întâiul pe regiment, dar, fără vechime

fiind, trebuia să aștepte împlinirea celor 6 luni reglementare pentru a căpăta dreptul de a purta gradul. Între timp camarazi de-ai lui au fost avansaţi printre care și un anume Trandaș care căpătase impresia că fusese persecutat la „școală”. Tănase a plătit cu mult necaz această impresie a recentului său superior. Trandaș îl însărcina mereu cu misiuni delicate, din care nu putea ieși decât ocărit sau pedepsit. Nici băieţii nu se lăsau însă, cu una cu două, batjocoriţi de căprar. Bârlogeanu, care avea spirit inventiv, a găsit

o răzbunare machiavelică. Umplea la raster ţeava armei

lui Trandaș cu un lichid necostisitor pe care îl avea la dispoziţie în speranţa că arma ruginindu-se căprarul va

suferi observaţii din partea superiorilor. În general lucrurile

se petreceau de altfel așa cum le ticluise în gând și cum le tradusese în fapt Bârlogeanu. Cu o singură diferenţă:

Trandaș îl bănuia mereu ca autor al isprăvii pe Tănase

și proceda în consecinţă. Adică îl zăpăcea din bătaie în timp

ce Bârlogeanu râdea pe înfundate sub pătură Cele 6 luni necesare pentru a putea purta gradul de caporal au trecut însă cu iuţeala gândului. Nu cususe încă

galoanele, le avea doar înseilate, în ziua „cea de sânge udă” când Tănase s-a urcat în dormitor să-l găsească pe Trandaș. Caporalul „cu vechime” a șovăit. Dar Tănase prinzând curaj din acompaniamentul vocal, necesar în asemenea situaţii, i-a așternut pe obraji două perechi de palme se-

rioase

Trandaș, contrar așteptărilor, nu s-a supărat. Îl bătuse un căprar deci, nu mai era „lovirea superiorului”, iar din punct de vedere omenesc recunoștea că în timpul celor

câteva luni de așteptare ale lui Tănase, întrecuse măsura

din cele cu scăpărare de măsele.

Viaţa de haz şi de necaz a lui C. Tănase povestită de N. Carandino 69

severităţii. Așa că din această armonioasă simfonie de

palme s-a închegat o nouă prietenie, cu atât mai vârtoasă cu

cât a fost mai neprevăzută.

Povestea cu așteptarea gradului s-a repetat și la exame- nul de sergent la care Tănase a ieșit tot întâiul. În așteptarea vechimii, Tănase a fost trimis îndărăt, la compania 10, unde

a fost detașat custode la bateria 13-l4 de lângă Jilava. Viaţa

nu i-a fost la început prea agreabilă la cantonul fără uși și fără ferești în care locuia. Lua porumb din pod îl punea

pe plită și făcea „floricele” cu care își astâmpăra foamea și

urîtul. La două săptămâni primea de la companie hrana în bani din care plătea contul la cârciuma din sat a Dobreștilor. Era tare iubit, de altfel, în familia viitorului primar al Capitalei. Îl porecliseră „Tănăsică omul lui Dumnezeu” și în lipsa băiatului care se afla la Paris, pe la studii, bătrânii se

distrau la veselia contagioasă a ostașului priceput în hori, în chiuituri, în jocuri și în toate câte tinereţii îi stau atât de bine. Tănase era simplu, comunicativ și se înţelegea de mi- nune cu toată lumea. I se întâmplau uneori, din cauza aces-

tui fel de a fi, natural și fără pretenţii, unele aventuri hazlii

dar el nu-și schimba felul de a fi, pentru atâta lucru.

Așa l-a trimis odată un inginer la canton cu servanta

după niște cumpărături

Obișnuită să-l vadă glumind

duminica la horă și judecându-l după uniformă, servitoarea

– să-i spunem Maria – l-a luat repede:

Hai Tănase! Pune mâna pe coş să mergem la canton. Tănase n-a protestat. A luat coșul și tot timpul drumului s-a purtat numai cu „sărut-mâna”. La canton, odată sosit,

aceiași politeţe amabilă. „Nu vreţi să vă servesc, duduie, cu nişte floricele?” „Vai de mine. Dacă vrei dumneata!” Și unde

mi se întorcea și unde mi-se fandosea Mariţa! După câtva timp servanta a spus de vreo două ori

70 Viaţa de haz şi de necaz a lui C. Tănase povestită de N. Carandino

„Te rog să nu fii obraznic!”, dar n-a avut inimă să spuie şi

a treia oară

inginerului, acesta l-a pus să scrie o petiţie de care avea

La întoarcere, când a intrat să dea socoteală

urgentă nevoie.

— Dar frumos scrii dumneata! Ai ceva şcoală?

Am şi eu puţină – a răspuns Tănase. Câteva clase de

liceu. Vreo patru. Am mai fost şi învăţător la ţară”.

Aşa? Vai de mine dar ia un scaun domnule Tănase!

Ai fost foarte drăguţ că te-ai deranjat. Să chemăm femeia; cu ce te putem servi? Câteva minute după aceea, când uşa s-a deschis, şi în pervaz s-a arătat, surprinsă, fata din casă Tănase, picior peste picior, într-un fotoliu, comanda amical:

Fă, Mariţo, adu, te rog, o dulceaţă.

În urma acestui episod Mariţa a căpătat o deosebită consideraţie pentru „domn căprar”; până ce Tănase a fost mutat la 11 C.F.R. în calitate de sergent, ea a venit pe la baterie cu de-ale mâncării, în aceiaşi măsură mândră de relaţia pe care o legase şi recunoscătoare Odată cu noua avansare a putut Tănase să dezvolte o mică activitate teatrală la care dragostea de spectacol de multă vreme îl îndemnase. Simplu soldat nu putuse să-şi facă gustul, dar cu autoritatea pe care i-o dădea gradul cine ar fi putut să-l împiedice de la o activitate „culturală” în cadrul regulamentelor? A organizat, la început, un fel de teatru din foi de cort în curtea cazărmii, cu reprezentaţii fixe sâmbăta după-masă, la care băeţii mai subţiri din regiment îşi dădeau concursul. Curtea fiind oarecum comună cu a palatului Cotroceni se întâmpla ca Regele Carol I, principele Ferdinand, prinţesa Maria, cu actualul Suveran de mână, să asiste, în trecere, la spectacol, îşi aminteşte şi astăzi Tănase de monologul lui, de succes, „Iţic de santinelă”. Păzea Iţic un post oarecare,

Viaţa de haz şi de necaz a lui C. Tănase povestită de N. Carandino 71

cu pușca la umăr, când sărind o broască din tufiș și el închipuindu-și că e vreun hoţ făcu somaţiile legale. Efectul comic era sigur, mai ales că broasca mecanică speria pe ovrei la momentul potrivit al monologului. Râdea îndeosebi prinţul Carol, ascultând la Tănase un râs franc, un râs optimist care era al vârstei copilărești Mai târziu „trupa”, câștigându-și galoanele artistice în curtea regimentului, a obţinut dreptul de a juca în sala de mese. Aceasta datorită protecţiei colonelului Hârjeu care ţinea foarte mult la Tănase. Dar evenimentele se desfășurau prea favorabil pentru eroul nostru ca nenorocirea să nu-și arate pe undeva colţii. Era în sărbătorile Crăciunului. Regi- mentul organiza, deobicei, coruri care mergeau la Palat, la Cotroceni, și pe urmă, după obiceiul creștinesc, pe la casele oamenilor. De astădată colonelul, de teama dezordinilor, n-a acceptat cererea celor interesaţi. Cum ar fi putut să respecte ostașii regimentului 1 de Geniu, un asemenea ordin care îi priva de un prilej, înde- lung așteptat, de petrecere? S-au strecurat, cum au știut, din cazarmă și odată adunaţi în stradă au urmat itinerariul lor obișnuit. La Palat li s-a servit vin și prăjituri ca în anii precedenţi, apoi s-au dus pe la casele ofiţerilor, pe la cluburi Într-un târziu, hotărîţi să se despartă, au făcut la cafe- nea împărţeala gologanilor. Tănase s-a întors la cazarmă; ceilalţi, câţi rămăsese, însă, ameţiţi de băutură, s-au refor- mat sub conducerea sergentului Asadur și au mai cutreerat

cu corul o nouă serie de case

făcut spre dimineaţă, a decurs în condiţii mai puţin calme

A doua împărţeală, care s-a

decât cea dintâi. A avut loc anume în fala Palatului. Interesaţii, în mare ţinută, s-au înjurat și s-au bătut în lege; ba, la un moment dat, au scos și baionetele. Povestea s-a încheiat, firește, la Comenduire. A doua zi, colonelul, informat de toate cele petrecute, a chemat la el pe Tănase.

72 Viaţa de haz şi de necaz a lui C. Tănase povestită de N. Carandino

Bine mă Tănase ce-ai căutat cu coru’ în oraş?

— Să trăiţi „don colonel” n-am știut

Ce n-ai ştiut, mă! Nu v-am dat eu ordin – şi ţie şi tuturor – să nu vă duceţi?

— Să trăiţi „don colonel”, vedeţi dumneavoastră, n-am

crezut, că n-am știut, etc., etc.”. Și se bâlbâia și îngăima la vorbe fără rost bietul Tănase de-ţi era mai mare mila. Pedeapsa a fost exemplară. Soldaţii au luat câte 10 zile închisoare. Iar cei doi șefi de cor, Asadur și Tănase au fost suspendaţi din grad pe șase luni cu mutare din compania respectivă. Operaţia s-a îndeplinit cu un deosebit fast. Tot regi-

mentul a fost adunat pe platou la apel. S-a citit ordinul de zi în faţa trupei ascultând în poziţia de drepţi. Tănase a ieșit din front și a plecat spre compania 6-a în timp ce Asadur venea spre a 11-a. Pe drum li s-au rupt galoanele. Toată lumea era emoţionată. Și colonelul, și ofiţerii, și soldaţii. Dar cel mai nenorocit era Tănase. Plângea ca un copil și era bântuit de gânduri negre. În zadar încerca noul lui căpitan Mihailide să-l încu- rajeze.

Lasă mă, nu fii prost, că nu-i treaba chiar aşa de-a

dracului pe cât pare. Se îndreaptă ele, lucrurile. Tănase, deprimat, plângea într-una, fără să găsească în cuvintele altora vreo consolare. Căpitanul, emoţionat, s-a dus la colonel dar acesta i-a spus:

Știi foarte bine căpitane că nu pot să fac nimic Spune-i, totuşi, să vie la mine. Când s-a prezentat Tănase înaintea colonelului Hârjeu, plâns și roșu la faţă cu nasul parcă mai borcănat ca de obicei, comandantul regimentului avea sufletul împărţit între compătimire și o irezistibilă pornire spre râs.

Viaţa de haz şi de necaz a lui C. Tănase povestită de N. Carandino 73

Figura noului soldat era atât de comică încât trebuia să aibe cineva prea mult suflet ca să n-o ia în seamă. Colonelul Hârjeu s-a stăpânit însă. Era om cumsecade. Rotund la faţă, cu mustaţa măruntă, sever ca aspect dar om drept și bun în fond, ţinuse să-l pedepsească atât de aspru pe Tănase ca să fie exemplu și dintr-o concepţie destul de frecventă în lumea militară a asprimii faţă de elementele de nădejde. După o porţie serioasă de morală și după o dojană tot atât de apreciabilă, Tănase s-a simţit, totuși, reconfortat. Îl chemase colonelul și îi vorbise. Aflase din gura lui că pedeapsa e provizorie și că odată trecută nu va mai avea nicio consecinţă. Viaţa se anunţa, din nou, trandafirie.

În timpul serviciului activ Tănase a fost recomandat lui Totolici, dirijorul corului de la biserica Popa Tatu. Avea o voce frumoasă de bariton, care a găsit repede întrebuinţare. Plătit la început cu 12 lei pe lună, mai târziu cu 15, își câștiga astfel banii necesari pentru existenţă. Aptitudinile muzicale ale lui Tănase au fost, de altfel, apreciate încă din vremea liceului, când profesorul Ghim- peţeanu de la Vaslui îl lăsa să dirijeze corul. De astădată era treabă mai serioasă, dar militarul nu se descurca mai greu decât liceanul de pe vremuri. Mai făceau parte din cor Rudi Hamerli, tenorul Con- stantinescu (tatăl actorului Nae Roman) și mulţi alţii pe care i-a estompat – în memorie – uitarea. Tănase găsea mult farmec meseriei muzicale și gusta, mai ales, alături de băieţii și fetele din cor, momente de libertate pe care viaţa disciplinată din cazarmă nu putea să i le procure. Ce haz mare în zilele de Paști când, înainte să înceapă slujba, coborau sfori cu undiţe de la balcon spre mijlocul bisericii, unde un paracliser adormit păzea – vorba vine – pasca! Ajunseseră unii specialiști în acest soi de pescuit, pe când

74 Viaţa de haz şi de necaz a lui C. Tănase povestită de N. Carandino

alţii, mai ageamii, scăpau plăcinta la jumătatea drumului, trezind prin zgomot din letargie pe acel paznic nedumirit asupra mișcărilor de deplasare ale obiectelor de pe tavă De sărbători, când nu pleca în grup cu băieţii de la cazarmă, Tănase mergea cu Moș Ajunul în corul bisericii de la Popa Tatu. N-avea haine civile pentru rangul de corist ambulant, dar lua cu împrumut, de pe la camarazi, sau, în cel mai rău caz, cu chirie de pe la „haine vechi”. Îl aștepta adesea negustorul la ușa caselor boierești cu hainele militare pe braţe, zălog al celor civile care înăuntru trebuiau să-i facă figură onorabilă. Iar la ieșire schimbarea de costum se îndeplinea în câteva clipe, pe ger și pe zăpadă, lângă vreun pom sau în vreo înfundătură, unde viforul se sfia să pătrundă. Și toate astea pentru ca în casele oamenilor primitori Tănase să facă figura unui „pui de bogdaproste”, stângaci în hainele prea scurte sau prea strâmte și temător că s-ar putea să se afle cauza eleganţei sale prea relative. Caracteristic în acest sens, episodul din casa Danie- leștilor. Prost îmbrăcat și neluat în seamă de nimeni, Tănase ocupa un loc pe la coada mesei, în timp ce restul corului după ce își făcuse datoria, sta înșirat de-a dreapta și de-a stânga gazdei. Până și slugile îl serveau la urmă pe bietul Tănase, care nu punea totuși prea mult la inimă fiind ocupat cu ale gurii. Mai o felie, două de pâine unsă cu icre negre, mai un pahar de vin, vremea trecea în veselie și cu voie bună. Pe la sfârșit s-a auzit un glas răzleţ:

Ce ar fi să ne spuie şi Tănase ceva? Dar fraza n-a trezit decât neîncredere. Cucoanele se uitau la băiatul ursuz și prost îmbrăcat și își dădeau coate. Tănase își vedea de treabă nu nasu-n farfurie; toată grija lui fiind să prindă ceva curaj în vorbire. La lectura biletelor de plăcintă a ridicat în fine glasul — Daţi-mi-le mie; că le citesc eu!

Viaţa de haz şi de necaz a lui C. Tănase povestită de N. Carandino 75

Au izbucnit râsete; s-au auzit interjecţii.

— I-auzi domnule! Vorbeşte! Cine zicea că-i mut?

„Las’ că v-aranjez eu” – îşi spunea în sine, Tănase şi a început lectura. Cum citea un bilet, cum îl rupea şi îl arunca sub masă. În acest fel lectura putea să nu coincidă cu textul

fără să trezească supărare. Ce au auzit urechile babelor prea înfipte şi ce au înghiţit tinerii filfizoni, de prisos să vă spunem. Tănase improviza pe spinarea comesenilor catrene corosive.

Vai dragă, dar ce bine se potriveşte! se auzea, din când

în când, câte o voce din cele, fireşte, neavizate, pentru ca, de jur împrejurul mesii figurile să se schimonosească galeş,

După lectură, Tănase a trecut

în centrul atenţiei generale. Danielescu l-a chemat să stea în capul mesii. „Dar mă rog de unde eşti dumneata?” „Cum

te chiamă?” „Eşti de felul dumitale militar?” etc. etc. Până şi cucoanele mai frumoase şi mai înţepate nu conteneau să-l găsească „interesant”, de vreme ce alte calităţi nu erau de „bonton” să-i proclame Iar în anii următori, ori de câte ori se anunţa de Crăciun corul bisericii de la Popa Tatu, Danielescu întreba înainte de a deschide uşa:

Bine bine, măi băieţii, dar Tănăsică e şi el cu voi?

Vara regimentul pleca prin ţară pentru lucrări de geniu. La prima campanie de lucru în Curtea de Argeş, mai novice, Tănase n-a îndrăznit să iasă din rânduri. Când însă, în anul următor, a plecat regimentul la Râmnicul Vâlcea, el a organizat serbarea de la Zăvoi în folosul „Crucii Roşii”. Toată grădina era plină cu lampioane veneţiene, cu făclii şi lumini colorate. Prin chioşcuri nevestele ofiţerilor vindeau de-ale mâncării sau bilete de loterie. S-a jucat şi teatru: „Ofiţerul şi ordonanţa” cu Tănase în rolul loco- tenentului şi Montaureanu în cel al ordonanţei. Dar lovitura

cea mare a fost la 12 noaptea, când, cu efectivul a două companii, Tănase a montat cucerirea Griviţei.

una după alta, sub aluzie

76 Viaţa de haz şi de necaz a lui C. Tănase povestită de N. Carandino

A fost prima lui montare în stil mare. Decorurile se străduiau să semene cât mai mult fotografiilor de pe pereţii din cazarmă. „Valter Mărăcineanu” juca însufleţit de parcă ar fi fost aidoma eroului care pierise sub gloanţe pe câmpiile bulgărești. Torţele, focurile oarbe și muzica militară adăugau realismului prea crud al încleștării elemente de fantastic pe coarda lirismului patriotard. Publicul a aplaudat cu mult entusiasm spectacolul iar ofiţerii, foarte mulţumiţi de îndemânarea lui Tănase în ale teatrului, n-au uitat să amintească și colonelului cine era în fapt regizorul și directorul de scenă. Așa se explică, dealtminteri, că simpatia de care se bucura Tănase a mers crescând până în ziua eliberării La 28 August 1902, trei ani după ce se înrolase, a părăsit regimentul cu același Bârlogeanu de care în tot timpul milităriei fusese nedespărţit. Colonelul Hârjeu a dat „volin- tirului” un frumos certificat de bună purtare și o reco- mandaţie către frate-său, secretar general la Lucrările publice, în vederea unei introduceri la școala de mișcare pe care o conducea Cotescu. Tănase, urmărit de gândul pe care i-l infiltrase tată-său Ion, se gândise, într-adevăr, la posibilitatea de a intra în serviciul căilor ferate. Dar în momentul în care, cu bucceaua la spinare, trecea pragul regimentului alături de Bârlogeanu spre o lume care nu-i aștepta cu flori și nici cu recompense, o grea melancolie îi stăpânea sufletul. Nu o dusese prea bine în viaţa militară; suferise destule necazuri. La plecare însă suferinţele se pierdeau ca fumul, retrăind în amintire doar bucurii care, îngemănate, îi înduioșau simţirea

Nici el, nici Bârlogeanu nu spuneau vreun cuvânt. Pașii lor răsunau în curtea părăsită a pustiu. Își luaseră amândoi rămas bun de la ofiţeri, de la camarazi, cu poziţie

de drepţi sau cu strângere de mână

În momentul părăsirii

Viaţa de haz şi de necaz a lui C. Tănase povestită de N. Carandino 77

unor obiceiuri devenite a doua natură, inima li se făcea cât un purice. Ar fi plâns și unul și altul cu hohote dar le era rușine și nu îndrăzneau, în prostia simplă a tinereţii care dimpotrivă copilăriei și a anilor de bătrâneţe nu găsește cu cale să-și manifeste simţirea cea adevărată. Cum să se descurce amândoi în București? N-aveau nici o cunoștinţă, nici o speranţă de a găsi de lucru. Bârlogeanu era mai dezgheţat dar avea mai puţine daruri. Ce folos însă că Tănase era plin de talent de vreme ce talentul lui nu reușise să se afirme dincolo de modestele

hotare ale cazărmii și ale bisericii din cartier! Recomandaţia colonelului Hârjeu, privitoare la obţine- rea unui loc în școala de mișcare, strălucea ca un meteor în întunecime. După repetate drumuri pe la minister Tănase a obţinut în fine scrisoarea către Cotescu și s-a dus cu ea să se prezinte la școala de pe calea Griviţei. Aici, odată sosit, un funcţionar l-a lămurit dintr-un răspuns:

Domnul Cotescu? Uite chiar acum a plecat.

Și Tănase a luat drumul înapoi buimac, de parcă întâl- nindu-l pe Cotescu pe drum l-ar fi putut recunoaște din mulţime. S-a oprit la staţie și a așteptat tramvaiul așa cum se aștepta pe vremuri. Nu mai era nici supărat, nici grăbit. Se vede că nu îi fusese scris să ajungă ceferist, se vede că

„tata” n-avea noroc să aibă din partea lui fecioru-său, vreo bucurie. În vagon a zărit un cunoscut.

— Dar ce cauţi pe aici pe Griviţa, mă’, Tănase?

— Uite m-am dus și eu la școala de mișcare cu o scri- soare de recomandaţie către domnu’ Cotescu.

La auzul acestor cuvinte un domn de alături interveni.

— Ce scrisoare ai dumneata? Cine ești?

— Am o scrisoare de la domnul secretar general Hârjeu

pentru domnul director Cotescu de la școala de mișcare.

— Dă scrisoarea încoace! Eu sunt Cotescu.

78 Viaţa de haz şi de necaz a lui C. Tănase povestită de N. Carandino

Tănase nu-și mai revenea. Iată, în fine, că îl favoriza și pe el hazardul. Dar Cotescu, după ce și-a pus ochelarii, și a parcurs vag paginile pe care le avea în mână, a fost categoric:

— Dragul meu, referinţele pe care mi le dă Hârjeu sunt foarte bune. E prea târziu însă ca să mai poată fi ceva de făcut. Rămâi mai bine pentru la anul viitor. Examenele de admitere s-au dat, școala a început, locuri nu mai sunt fi imposibil să începi anul acesta. Speranţele, care în câteva minute renăscuseră, s-au spulberat. Înfăţișarea, ca și felul de a vorbi al directorului de la școala de mișcare, nu îngăduiau insistenţe. Dealtminteri Cotescu a coborît, la una din staţiile următoare, salutând politicos, pentru a lăsa înapoia lui o dezamăgire cu atât mai mare cu cât mai de curând fusese precedată de înflorirea speranţelor.

ar

Acasă, Tănase s-a consultat cu Bârlogeanu, s-a mai chibzuit singur și a luat hotărârea de a se înscrie la Con- servator. Prezentându-se însă la ghișeul acestei instituţii i s-au cerut mai multe acte pe care nu le avea la îndemână. Până să scrie la Vaslui, până să le primească ar fi pierdut și acest nou termen. Secretar la Conservator era domnul Corneliu Moldo- vanu. Mișcat de panica zugrăvită pe faţa lui Tănase i-a admis înscrierea sub rezerva depunerii ulterioare a actelor. Dar această formalitate importantă, ca posibilitate principială, era departe de a rezolva dificultăţile presante ale situaţiei. Cei doi prieteni ședeau foarte prost din punct de vedere financiar. Locuiau într-o cameră modestă, închiriată la un grec, pe Bulevardul Elisabeta, în dreptul podului Sfântu Elefterie, lângă grădina Zdrafcu. Problema chiriei în urma acontului plătit nu era toc-

Viaţa de haz şi de necaz a lui C. Tănase povestită de N. Carandino 79

mai presantă. Mai greu de rezolvat era însă aceia a hranei zilnice. Într-un târziu, Tănase a primit cinci lei de acasă. Bârlo- geanu, în schimb, rămăsese fără para chioară și nici nu aștepta de undeva vreun ajutor. Treceau zilele fără să aducă vreo altă schimbare decât aceia a micșorării „capitalului” de rezistenţă. Ședeau ceasuri întregi în odaie fără să-și vorbească, obosiţi de alergătura zadarnică prin oraș, pândind, sub presiunea foamei, trece- rea covrigiului pe sub fereastră. „Calde cornuri, cornuri caldeee! Paatruu de un baan!” În schimbul unui ban de zece, Tănase și Bârlogeanu câștigau curajul necesar pentru a aștepta încă o zi. Data examenului de admitere la Conservator se apropia totuși, fără să ţie seama de starea de subnutriţie a lui Tănase. Pe deasupra, în timp ce alţi elevi pregăteau bucăţi din repertoriu cu profesori particulari el, Costică al lui Ion din Vaslui n-avea nici răgazul, nici liniștea de suflet, nici resursele materiale pentru a-i imita. Comisia era severă și compusă din personalităţi cu deosebită autoritate. Făceau parte din ea Eduard Wachman, directorul Conservatorului, Al. Davilla, directorul Teatru- lui Naţional, profesorii C. Nottara, Kiriac, Aristizza Roma- nescu și Mala. Când s-a văzut Tănase în curtea Conservatorului, la ziua sorocită, și a rotit ochii împrejur a sfeclit-o. Ce căuta el printre „ciocoiași”? Cum îndrăznise să-i treacă prin minte că ar fi putut să-l ia cineva în seamă, să-l asculte, ba să-l și admită la cursuri? Puţin a lipsit să n-o rupă la fugă. Se simţea prost în hainele lui cazone transformate pentru „civilitate” cu tot dinadinsul. Își scosese vipușca de la pantalonul „la gheată” pe care îl purta, dar urma ei

80 Viaţa de haz şi de necaz a lui C. Tănase povestită de N. Carandino

rămăsese vizibilă dea-lungul piciorului. Haina era mai mult tunică, deși se străduia să o ţie desfăcută la gât. Ghetele – tot de la cazarmă – se arătau găurite la talpă și pe deasupra. În schimb, camarazii lui, care îl observau cu priviri în care interesul era combinat cu ironie si compătimire

se prezentau cu totul altfel. Făceau grupuri și vorbeau între ei înfriguraţi, băieţii sclivisiţi și pudraţi purtând cu anticipaţie plete „artistice” iar fetele guralive, zglobii, ciripind inconsistent unui viitor pe care îl scontau, toate, la înălţimea visului. Actori de la Teatrul Naţional își căutau elevii, trecând de la un grup la altul, pentru a le da ultime recomandări, pentru a le transmite reţeta infailibilă a succesului. Tănase își dădea seama cât e de străin, cât e de caraghios în această lume. Cu părul deabia crescut, cu mustaţa mijind, îmbrăcat cum era și trăgând nervos din ţigară pe la colţuri, nu putea decât să atragă atenţia. Cum nu-l cunoștea nimeni ca să-i transmită mai de- parte starea civilă, curiozitatea unanimă se consuma febril și fără aliment. Iar el, Tănase, mai puţin înfricoșat de singurătate decât de eventualitatea unei conversaţii, continua să tragă fumuri numărate dintr-o ţigară care, aprinsă și stinsă la timp, căci trebuia să dureze două ceasuri. Candidaţii erau chemaţi în ordine alfabetică. A auzit la un moment dat servitorul strigând.

— Ion Manolescu

Un tânăr slab și distins s-a desprins dintr-un grup și a trecut în sala de examen Tănase suferea la „intrarea” fiecăruia pândind la „ie- șire” pe figura candidatului urmele aprecierilor la care fu- sese supus. I-a venit în fine și lui rândul.

— Constantin Tănase.

Viaţa de haz şi de necaz a lui C. Tănase povestită de N. Carandino 81

— ‘Zent!

Răspunsul a fost atât de prompt și cu atât de pronunţată rezonanţă militară încât toate duduile au izbucnit în râs.

Veselia lor nervoasă n-avea dealtminteri nevoie pentru a izbucni de prea rafinate efecte de contrast.

Tănase a plecat capul umilit și s-a trezit – după câţiva pași – înaintea comisiei. I-au dat să citească un text. L-au întrebat „literatură”. Apoi a citit franţuzește. N-a strălucit Tănase la nici una din aceste iscodiri; de bine de rău însă „mergea” și comisia putea să aștepte momentul producţiei.

Ei, ce ştii dumneata să ne spui? a întrebat solemn

Nottara în clipa supremei încercări. Tănase timid, emoţionat, zăpăcit a spus „Iţic de santinelă”, apoi o anecdotă cu un ţigan

Bine, dar dumneata nu ştii vreo fabulă, vreo poezie de

Grigore Alexandrescu, de Donici, de Vasile Alecsandri? – a

întrebat un membru din comisie.

— Nu știu, să trăiţi. N-am învăţat, a răspuns cu sin- ceritate Tănase.

Cum asta? Nu te-a învăţat nimeni?

— Nu m-a învăţat. Că eu am învăţat singur.

Vocea lui Tănase displăcu comisiei. Avea tonul ridicat, dar făcând pe „ovreiul” și pe „ţiganul” în bucăţile pe care le alesese a lăsat totuș impresia că nu are „organ”. Membrii comisiei s-au consultat repede între ei și

înainte de a-l concedia au găsit un cuvânt amabil.

Kiriac însă, care-l auzise cântând la biserică, l-a oprit la ușă și adresându-se colegilor din comisie le zise:

Domnilor! Băiatul are voce frumoasă. Îl ştiu eu. Să-l

mai examinăm niţel. Rechemat, Tănase a prins curaj. I s-a dat să cânte un solfegiu.

Aşa domnule! De ce nu vorbeai în felul ăsta adineaurea

82 Viaţa de haz şi de necaz a lui C. Tănase povestită de N. Carandino

cu noi? Vezi dacă n-ai învăţat o bucată cumsecade care să-ţi arate calităţile?

— Mai știu domnule profesor. Am mai pregătit ceva –

intervine Tănase.

Ei bine spune, s-auzim! – conchide sceptic Nottara.

Și Tănase atunci, plin de încredere, conștient că trebue să facă maximul de efort pentru a birui în momentul decisiv a început:

NAIUL, COBZA ȘI VIOARA

Naiul, cobza şi vioara Și ţambalul şi cu basul La o nuntă boierească Nimerind îi duce pasul. Cum se văd intraţi în casă Haide ’ncep fiştecare După limbă să vorbească Și să ceară de mâncare. Mai întâi şi întâi vioara. Subţirică şi uscată Prin prejur prin casă cată Și cu glas duios şi jalnic Zice amar în limba sa Aaş mâncaaa, Aaaş mâncaaa! aaş mâncaaa! Iară cobza cea bătrână Scurtă ’n gât umflată tare Dându-şi capul pe spinare Învăţănd-o ce să ceară Îi şopteşte aşa-n tăcere. Brânză cere, brânză cere, brânză cere. Brânză cere, brânză cere, brânză cere Înapoi vine ţambalul Pe cureaua sa lăsată La vioară cată drept

Viaţa de haz şi de necaz a lui C. Tănase povestită de N. Carandino 83

Dă din labe, bate’n piept, Gura-i merge ca şi-o roată – De cotigă Unt cu mămăligă, unt cu mămăligă, unt cu mămăligă Naiul slab şi subţirel Numai coastele de el Haide ’ncepe să vorbească I-a venit şi rândul lui Dar nu vezi că nu-i, dar nu vezi Că nu-i, dar nu vezi că nu-i Iar apoi bătrânul bas Lung în gât, cu gâtul hluj, Rezemându-se pe coastă Ca şi câinii când fac sluj, Auzind că nu-i mâncare Și că nu-i de ce să stai Zise: Hai! Hai! Hai! Hai! Spală putina şi hai!

Toată comisia a izbucnit în râs. A mai spus de atunci Tănase pe la serbări și pe la festivaluri acest monolog, ră- mas predilect, dar are impresia că niciodată nu l-a spus mai bine. Imitaţia diferitelor instrumente a fost îndeosebi atât de reușită încât membrii comisiei care cunoșteau totuși bucata l-au lăsat să o spuie toată fără nicio întrerupere. Când, în fine, a ieșit afară din sala de examen, vai de capul lui cum arăta bietul Tănase. Roșu, înădușit, zăpăcit de atâtea întrebări și sucituri a găsit în vestă mucul de ţigară acolo unde-l ascunsese, l-a reaprins, a tras un fum și s-a pus pe așteptare. Nu că rezultatul i-ar fi lăsat vreo serioasă îndoială. Era convins dimpotrivă că nu trecuse; dar o speranţă tot mai zăcea pe undeva prin suflet ascunsă și curiozitatea de a-și vedea cu ochii isprava nu-l îndemna mai puţin. Mai era un ceas de așteptare.

84 Viaţa de haz şi de necaz a lui C. Tănase povestită de N. Carandino

S-a plimbat prin curte cu pasul rar și hotărît până a auzit din nou râsete izbucnind în dreapta și în stânga.

A luat-o atunci pe stradă încet, încet, până la Pake și

înapoi.

Se oprea din când în când din drum, mai aprindea odată mucul, mai trăgea un fum, fără să se poată gândi la tot ce ar fi putut în viaţa lui să se întâmple dacă „rezultatul” ar fi fost unul și nu cel diametral opus. Când s-a întors înapoi la Conservator „listele” erau afișate. Din aproape douăzeci de concurenţi numai doi erau reușiţi la clasa de declamaţie:

La dramă: Ion Manolescu La comedie: Const. Tunase.

A sărit în sus de bucurie și a luat-o repede la goană spre

casă. Să-i spuie isprava și lui Bârlogeanu. Noaptea a trecut într-o exaltare care nu putea ţine seamă de lipsurile materiale. A doua zi aveau să reintre în normal. Succesul însă cu porţile lui larg deschise spre glorie îl îmbăia prea mult ca să-și dea seama de numărul cel mare al greutăţilor care trebuiau de acum încolo învinse. Se vedea artist așa cum visase, nu „actior” cum îl vedea bătrânul din Vaslui, artist așa cum era Grigore Manolescu, Barbellian, Grigorescu-Tuciu și atâţia alţii pe cari îi întâlnea pletoși pe străzi, cu lavaliera fluturând in vânt, cu buza de jos niţel căzută, cu ochii privind mai departe decât strada plină de oameni mărunţi și mediocri Tot ce văzuse de la galeria „Naţionalului”, toate melo- dramele, toate comediile i se amestecau in imaginaţie. Bârlogeanu, el însuși sceptic de obiceiu și fără entuziasm, se lăsa furat de vraja viitorului. Nu vorbeau prea mult, nefiind de felul lor guralivi, dar privind prostiţi unul la altul cu gura căscată, cu ochi atenţi se puteau lipsi de ajutorul

Viaţa de haz şi de necaz a lui C. Tănase povestită de N. Carandino 85

atât de impropriu al cuvintelor. Tănase se simţea dator, de la înălţimea la care îl ridicase biruinţa, să-l protejeze pe Bârlogeanu. — Lasă că te am eu în vedere și pe tine Iar auzind aceste cuvinte, Bârlogeanu care căpătase un mare respect pentru camaradul lui de mizerie, n-a surâs Trezirea a fost a doua zi cu atât mai dureroasă. Victoria morală de la Conservator nu împiedica asaltul neîndurător al mizeriei să continue. Visurile tinerilor n-au rezistat dincolo de beţia primelor clipe. Viaţa i-a recâștigat repede în cleștele ei de fier. Problema existenţei zilnice a devenit din nou acută, iar prestigiul lui Tănase faţă de camaradul lui Bârlogeanu a scăzut simţitor când impresia succesului de la Conservator n-a reușit să fie întovărășită de o cât de relativă modificare a „menu”-ului. După ce că n-aveau bani din ce să se miruiască au mai spart și un geam la gazdă. „Grecu” îi așteptase până atunci cu chiria. Credea că vor sfârși prin a fi angajaţi pe undeva și că astfel datoriile lor ar putea fi achitate. Văzând însă că povestea întârzie și văzând mai ales că distinșii săi chiriași departe de a plăti din cele vechi, fac dimpotrivă pagube noi, s-a hotărît să-i dea afară, oprindu-le geamantanul. Nenorocirea nu era prea mare nici pentru Ilie Bârlogeanu, și nici pentru Tănase, atâta vreme cât ar fi putut salva lucrurile; părăsind domiciliul; aveau chiar avantajul de a trece cu buretele peste datorii altminteri greu de achitat. Fata proprietarului, Acrivi, o grecoaică palidă și cu ochi de tăciune, a intervenit pentru geamantanul proscrișilor. Îl văzuse pe Tănase pe la Conservator dând examene. Ea însăși urma cursul de canto. A fost un serviciu colegial. În acest timp viaţa de artist a lui Tănase continua. Ziua îi era împărţită între cursurile de declamaţie de la Conservator și corul de la biserica Popa Tatu. Nottara nu prea era mulţumit de progresele pe care

86 Viaţa de haz şi de necaz a lui C. Tănase povestită de N. Carandino

le făcea elevul lui. Tănase, nemâncat, fără curaj și mai ales intimidat de solemnitatea cursului, nu îndrăznea să depășească limitele unei „spuneri” corecte. Învăţa pe acea vreme „Are sabie sau n-are”. Nottara îi cerea adesea monologul; îl asculta sceptic și nemulţumit, apoi făcea

observaţiile de rigoare spre marea tristeţe a lui Tănase, care dându-și seama de cusururile pe care le avea nu putea izbuti să și-le îndrepte. Până-n ziua în care s-a însurat camaradul lui de cor de

la biserica Popa Tatu, anume Cordescu. S-a întins seara la nuntă un chef de i-a mers vestea.

Tănase a băut și a cântat toată noaptea, pentru ca dimineaţa, vesel și bine dispus, să nu se mai întoarcă acasă, ci să meargă direct la Conservator. Aici colegii nu-l mai recunoșteau atât era de volubil și de hazliu. La lecţie, când Nottara i-a cerut: „Are sau n-are” Tănase a spus bucata într-alt fel decât

o spunea de obiceiu, dar atât de bine încât toată clasa s-a

tăvălit de râs. Asistau la cursuri și elevii din anii următori. În mulţimea, încă anonimă, care se adăpostea în bănci viitorul a desprins pe Maximilian, pe Storin, pe Bulandra, pe Mihalescu și pe destui alţii câţi în această împrejurare se sileau să fie la ison cu prietenii din bancă, de alături. — Păi bine Tănase, cum de n-ai spus aşa până astăzi? întreabă Nottara. Elevul a bâiguit o explicaţie anodină, dar fericit că plă- cuse maestrului, s-a temut ca nu cumva „talentul” să-i fi fost un simplu și trecător efect de chef. În zilele următoare a avut prilejul să se convingă că greșise în această teamă. Găsise dimpotrivă, cu prilejul exaltării la care îl supusese nunta lui Cordescu, îndrăzneala necesară în gest și în frazare pentru a specula actoricește un text. Mulţumirea lui Nottara avea să se manifeste din ce în ce mai des; Tănase era conștient că se află în stăpânirea meșteșugului, că a descoperit punctul central al artei de

Viaţa de haz şi de necaz a lui C. Tănase povestită de N. Carandino 87

scenă, punct de la care pornind, toate perspectivele se des- chid spre realizarea rotundă. Bucuria lui interioară era ca de obiceiu întovărășită de surdina ameninţătoarelor nevoi materiale. Aruncat în stradă, împreună cu Bârlogeanu, din

casa de la podul Elefterie, încotro s-o apuce? A trăit atunci

o perioadă de peregrinări prin mansarde, prin camere mo-

bilate despre care amintirea nu păstrează alte urme decât ale melancoliei. Bârlogeanu, disperat, se hotărîse să se întoarcă înapoi la Severin. când o posibilitate de rapidă îmbogăţire s-a oferit celor doi camarazi de restriște. Cunoșteau din regiment

pe un locotenent Petrescu, în literatură Pierre d’ Alick, și în viaţa lui teatrală președinte onorific al societăţii „Scena”. Dar locotenentul Petrescu mai era mare acţionar la o fabrică de unsoare de copite. — Măi băieţi, vă faceţi achizitori de comenzi pe lângă negustorii de detaliu. Aveţi comisionul vostru. Vindeţi mult câştigaţi şi voi proporţie. Vindeţi mai puţin, tot „ciupiţi” mai mult decât aveţi prilejul astăzi. Cuvintele locotenentului nu

li s-au părut sărace în bun simţ. Bârlogeanu a hotărît pe loc

să-și amâne plecarea. Tănase, din parte-i, a acceptat ideia de a deveni plasator de unsoare de copite cu entuziasm – dată fiind sărăcia în care se afla – explicabil. După ce locotenentul le-a dat în primire cutiile de unsoare, Tănase, mai lacom, a luat mai multe decât Bârlogeanu, cei doi prieteni s-au pus pe alergătură. Nu ieșise bine în stradă investit în noua lui calitate și iată că Tănase s-a dezmeticit. L-a cuprins timiditatea lui caracteristică, acea moleșeală în braţe și la genunchi, acea strângere de gât sufocantă, fenomene de pe urma cărora din cea mai fragedă copilărie suferise. Cum să vândă el unsoare de copite? Ce nevoie așa mare au bucureștenii de asemenea marfă? Câteodată se mustra amar pentru nehotărîrea care-l

88 Viaţa de haz şi de necaz a lui C. Tănase povestită de N. Carandino

cuprindea, își lua curajul în dinţi și intra halucinat în prima prăvălie care-i se arăta deschisă în cale.

Duduie, vă rog, nu cumva aveţi nevoie de unsoare de

copite?

De ce să avem nevoie, domnule?

De unsoare de copite.

Ia vezi-ţi de treabă domnule! Ești nebun? Ce să facem noi cu unsoare de copite? Asta-i bună! Hai repede că n-avem timp de glumă. De abia atunci Tănase își dădu seama că intrase într-o cofetărie. Bârlogeanu izbutise să facă o comandă de două- zeci de lei, la care îi revenea vreo patru lei comision, dar nimic mai mult. În vederea acestor mediocre rezultate, alergau, în schimb, de dimineaţa până seara, întinzând Bucureștii

în lung și în lat cu speranţe, din ce în ce mai reduse, și cu foarte slabe dorinţe de a continua. S-au trezit într-o dimineaţă desnădăjduiţi șl înfometaţi lângă cutii. Trebuia să o ia din nou la picior în căutarea clienţilor fantome.

— Măi Costică! Eu am o ideie. Vând cutiile și plec.

Tănase s-a uitat lung la prietenul lui, Bârlogeanu. Nu pricepea.

Bine, bine, măi Ilie. Dar cui le vinzi?

— Găsesc eu Costică dacă e vorba să le vând „de tot”.

Cum ai să le vinzi de tot mă dacă nu-s ale noastre?

— Nu cumva o să aştept flămând până oi putea să trăiesc

din comisioane! La urma urmii, n-o vie locotenentul să mă caute la Severin pentru nişte biată unsoare de copite.

Și îngâmfându-se niţel pentru a birui ultimele scrupule ale lui Tănase, Bârlogeanu a continuat:

— Firește, cum fac rost de parale, cum găsesc un post îi trimit omului banii, pentru marfă. Deși el în fond n-a plătit-o.

Viaţa de haz şi de necaz a lui C. Tănase povestită de N. Carandino 89

Ai dreptate tu, Ilie! Parcă luăm de la cineva? Luăm de la fabrică. Greu a fost până s-au hotărît. Orașul care refuza cu încăpăţânare să cumpere pe credit unsoare de copită, s-a dovedit, de la început, amator de acest articol la preţ redus și cu bani „peșin”. Ilie Bârlogeanu a adunat în câteva zile 8 lei pe marfa lui, iar Tănase zece. Sumele pentru starea de lipsă în care se aflau erau enorme. Ele reprezentau, totuși, maximum pe care în limitele unei vieţi libere și l-au putut procura. Povestea nu mai putea să dureze. Bârlogeanu s-a hotărît definitiv să ia drumul Severinului. Despărţirea celor doi prieteni a fost grea. Anii de sărăcie ii apropiase; necazurile, mizeriile îndurate în comun au sfârșit prin a crea între ei legături mai puternice decât ale timpului sau ale înrudirii. Au mâncat emoţionaţi la o cârciumă de lângă gară, așteptând plecarea trenului. Pe peron nici unul din ei n-a fluturat din batistă. Cuvinte mari n-au rostit, fiindcă le era rușine. S-au strâns în braţe la fluierul locomotivei și s-au des- prins unul de altul pentru totdeauna, plângând, fiecare separat, o tinereţe pierdută. Tănase și-a șters lacrimile care îl podideau și s-a întors spre oraș fără să se mai uite înapoi, neobișnuit cu gândul de-a cutreiera, fără sprijinul sufletului prietenesc, strada ostilă omului sărac și fără importanţă.

Banii de pe cutiile de unsoare s-au cheltuit repede, așa cum repede se cheltuiesc toţi gologanii nemunciţi. Gonit de pe Calea Moșilor, dintr-o mansardă unde nu plătise, Tănase a ajuns tocmai în Calea Plevnei unde, neavând posibilitatea să închirieze o cameră, a închiriat un pat. Alături de el odihnea un student care în schimbul a șase lei pe lună avea același drept de dormit.

90 Viaţa de haz şi de necaz a lui C. Tănase povestită de N. Carandino

Camera era sărăcăcioasă, întunecată și – de la sine înţeles – mobilată cu strictul necesar unor persoane în trecere. Pereţii musteau a igrasie. Geamurile murdare de la fereastră filtrau o lumină verde-gălbuie. Plutea în atmosferă aroma râncedă și descurajantă a mizeriei, iar tăcerea aștepta groasă pe scânduri pasul de om care să o turbure. Veneau în cameră numai noaptea și atunci tiptil, te- mându-se unul să nu fie observat de celălalt. Nici Tănase, nici studentul nu scoteau o vorbă. Așteptau muţi sub plapumă și cu privirea la cer, alinarea provizorie a somnului și gustau în așteptare, amarul sufe- rinţii solitare și anonime. Așa au trecut primele zile. Se fereau să nu se surprindă mâncând, după cum dimineaţa la plecare fiecare avea grija să introducă în gheata lui, pe nesimţite, bucata de carton care să-i ferească talpa de ploaie și noroi. Într-o noapte, sosind acasă, Tănase a provocat emoţie studentului, care mânca și care s-a ascuns de rușine cu felia de brânză și colţul de pâine în cearceafuri. — Ascultă camarade, nu te feri degeaba. Suntem amândoi cam la fel după cum văd eu. Studentul a scos capul la lumină și a întins mâna dreaptă. Nevoia îl obișnuise să vadă în orice om necăjit un prieten. Chipul lui Tănase dovedea că nu se înșelase. Ziua, când nu avea curs la Conservator sau cor la bi- serică, umbla bezmetic prin Cișmigiu. Lukianoff ţinea „bufetul” instalat într-o casă cu geam- lâc, alături de care, pe o scenă rudimentară se dădeau spectacole de comedie. Nu se plătea intrare, dar preţul consumaţiei era ceva mai ridicat. Tănase n-avea totdeauna banii necesari pentru a se

Viaţa de haz şi de necaz a lui C. Tănase povestită de N. Carandino 91

instala la masă și pentru a comanda o bere. Se mulţumea atunci să privească printre uluci pe V. Maximilian recoltând aplauze în piesele lui Vasile Alecsandri, sau pe alţi actori, tot atât de tineri, dar fără dar, camarazi de Conservator purtaţi de vânturile nevoiei și de dragostea artei pe scenele improvizate ale debutului. N-avea însă vreme să caște prea mult gura la spectacol, așa cum făceau burghezii cuminţi instalaţi la mese cu neveste, cu copii și cu alte persoane valide din familie. Pe el îl gonea din spate nevoia. Când l-au dat afară și de pe calea Plevnei n-a mai avut puterea să reziste. S-a întors umilit înapoi la regimentul unde de bine de rău n-avea grija zilei de mâine, unde s-a simţit, în ciuda măruntelor necazuri, membru într-o mare familie. N-ar fi renunţat în ruptul capului la cariera lui artistică, dar nu vedea pe de altă parte posibilitatea de a rezista fără sprijin în orașul dușman. Colonelul Hârjeu l-a primit cu semne vădite de bucurie. Mă Tănase! Ce tot umbli cu prostiile! Nu mai căuta funcţii prin alte părţi. Vino înapoi în oștire, reangajea-

ză-te! Eu îţi dau voie să urmezi și cursurile la Conservator”. Tănase a mulţumit colonelului și a dat fuga la Nottara.

Maestre, mă primiţi la curs dacă viu îmbrăcat

militar?

— Cum să nu te primesc? – i-a răspuns maestrul –

numai să fii la vreme la lecţie şi să-ţi vezi de treabă. Termenul de reangajare nu trecuse. A făcut o cerere, a predat-o colonelului și în foarte scurt timp s-a văzut clin nou în cadrele regimentului 1 de Geniu, pe care nu de mult îl părăsise. De astă dată însă condiţiile de viaţă și posibilităţile de mișcare erau altele decât ale sfiosului „volintir” care se înrolase simplu soldat cu trei ani mai înainte.

92 Viaţa de haz şi de necaz a lui C. Tănase povestită de N. Carandino

Tănase a fost numit ajutor al ofiţerului cu cazarmarea, grefier al consiliului de disciplină și comandant al secţiei de pompieri. În ceea ce privește găzduirea, i s-a dat o odaie la corpul de gardă, o odaie simplă dar curată care n-aducea nici pe dedeparte cu domiciliile succesive pe care le schimbase în scurta sa viaţă civilă. Colonelul îi spusese lui Tănase că poate să urmeze la Conservator în „orele libere”. Se știe prea bine ce înseamnă pentru un grad inferior „ore libere” în armată; noul rean- gajat n-a luat recomandaţia colonelului altfel decât trebuia luată și a izbutit să împace datorită unor constante eforturi cele mai antinomice servicii: acel al lui Marte și acel al Muzelor. Asigurat din punctul de vedere material – mânca la popota ofiţerilor și dormea în odaie separată la cazarmă – Tănase a putut să desfășure o intensă activitate în sensul preocupărilor sale curente. Din disponibilităţile materiale de care foarte curând a putut face uz, a cumpărat cu 150 lei de la „Feder” un pian „Bosendorfer” și de la altă prăvălie la un preţ ceva mai redus o bicicletă „Brenabor”. Se înscrisese de curând la clasa de canto a conser- vatorului. Iar pianul, în afară de serviciile pe care i le aducea pentru studiile personale, prezenta necontestate utilităţi ca instrument ajutător al directorului muzical de regiment. Nu prea știa să cânte Tănase altfel decât cu o singură mână și din această mână mai cu osebire, utilizând un singur deget, dar pianul de ocazie pe care îl cumpărase, constituia fala artistică a regimentului; toţi ofiţerii fiind de acord că pentru dirijarea corului și pentru întocmirea unui program serios la serbări era bine ca directorul „părţii artistice” să aibe tot ce-i trebuie la îndemână. Cu pianul s-a descurcat el cum s-a descurcat Tănase. Mai greu a fost cu bicicleta.

Viaţa de haz şi de necaz a lui C. Tănase povestită de N. Carandino 93

O cumpărase pentru a circula rapid între cazarmă și Conservator. Pentru moment însă, departe de a-i scurta din timp, vehiculul îl obliga la exerciţii suplimentare de deprindere. A învăţat cu îndărătnicie ocolind curtea regi- mentului fără să ia în seamă râsetele camarazilor și pufnirile celor din trupă; ori de câte ori venea de-a berbeleacul se scutura frumos pe haine, nu se uita nici în drepta nici în stânga și reîncepea cu mai multă îndărătnicie ca înainte. Mai greu a fost când a căzut într-o groapă cu var și a fost nevoie de mai mult decât de o scuturare ca să arate curat și proaspăt. Nu exista însă pentru sergentul instructor, și pentru elevul de Conservator Tănase, vreo oprire serioasă. Prea voia să-și vadă cu orice preţ de treabă ca să nu izbutească. Când l-au chemat la examenul de plutonier a avut câteva clipe de emoţie. Lasă că nu știa prea multă carte militărească, dar președinte al comisiei era ajutorul comandantului de regiment, un anume locotenent-colonel Drăgotescu reputat prin severitate. Mai făceau parte din juriul examinator și ofiţerul cu cazarmarea, Lepădătescu, azi colonel în rezervă, un căpitan și un sublocotenent. Gradul de plutonier avea pe atunci mai multă impor- tanţă decât are astăzi în oștire, plutonierul fiind considerat jumătate ofiţer: purta sabie, un singur galon și îndeplinea funcţia de ofiţer de serviciu. Ajuns în faţa comisiei, Tănase n-a prea răspuns cum trebuia. Comisia însă, departe de a se supăra din această cauză, nu parvenea să-și păstreze seriozitatea și să-și stăpâ- nească râsul. Lucrurile cele mai anodine căpătau haz când erau spuse de Tănase, dar buna dispoziţie a ofiţerilor nu împiedica pe candidat să fie notat după întinderea reală a cunoștinţelor sale. Locotenentul Lepădătescu, voind să-l scape, se adre- sează la un moment dat președintelui comisiunii:

94 Viaţa de haz şi de necaz a lui C. Tănase povestită de N. Carandino

Domnule Colonel, daţi-mi voie, aș vrea să-l întreb eu ceva mai ușor.

Mă rog. Faceţi! – a răspuns colonelul.

Iar Lepădătescu adresându-se atunci lui Tănase:

Ești bun dumneata să-mi spui ce însemnează „punct

iniţial”. Când a auzit Tănase întrebarea a îngălbenit. Cu chestii de astea vroia să-l ajute Lepădătescu? Știa din experienţă însă că nimic nu e mai grav în oștire decât tăcerea la întrebarea superiorului, și în consecinţă a început să bâiguie.

este un punct iniţial. Așa, hm! un

, La auzul acestor savante explicaţii a râs și colonelul. S-a

întors către membrii comisiei care la rândul lor erau foarte bine dispuși.

Ăsta-i actor, domnule! Ce să mai umblăm noi cu ale

milităriei! Nu vedeţi că nu se prinde! Și întorcându-se către Tănase:

Ia să lăsăm „teoria”. Ce-ar fi să ne spui „Are sabia sau

n-are?”. Am aflat că te pricepi la așa ceva, mai bine decât la „punctele iniţiale”! Examenul trecând la partea artistică a durat încă un ceas, timp în care elevul lui Nottara a știut să păstreze în faţa ofiţerilor un prestigiu pe care, altfel, militărește, la atât de jalnic nivel îl coborâse. La sfârșit toată lumea a fost mulţumită: examinatorii fiindcă petrecuseră câteva clipe vesele, Tănase fiindcă devenise plutonier din sergent-in- structor Nu se potrivea deloc viaţa reangajatului Tănase cu viaţa pe care o dusese, câţiva ani înainte, „volintirul”. Ca plutonier își permitea fantezii și libertăţi la care odinioară nici măcar nu s-ar fi putut gândi. Așa, într-o seară, fiind

ofiţer de serviciu a scos pianul în curtea cazărmii – după

punct care te iniţiază, În sfârșit

— Punct iniţial este

iniţial.

Viaţa de haz şi de necaz a lui C. Tănase povestită de N. Carandino 95

stingere – și-a început să cânte niște hori la care numai cine era de lemn a putut să nu se prindă. În câteva minute, la apelul lui Tănase, tot regimentul era în curte și zburda de parcă nu fusese în timpul zilei „instrucţie”, de parcă a doua zi la cinci n-avea să sune „deșteptarea”. Din păcate venirea rondului a întrerupt veselia. Căpitanul a cerut lămuriri. Era 10 jumătate noaptea și trupa încă nu se odihnea. În loc să fie liniște mormântală în cazarmă, era bal în toată regula.

Mă rog unde-i ofiţerul de serviciu? Tănase s-a ridicat de la pian.

— Eu sunt, să trăiţi, domnule căpitan.

Cum îţi permiţi, domnule! Dar ce înseamnă asta? Ce

fel de ofiţer de serviciu ești dumneata? Îţi baţi joc de oștire? Las’ că te dau eu pe mâna consiliului de disciplină. Tănase a îngheţat. Călcase reglementele, e drept, dar bunul simţ protesta împotriva formelor.

Să trăiţi, domnule căpitan. Dacă soldaţii îs veseli toţi

și le convine, nu-i mai bine așa? Că doar nu-i o crimă să cânte și să joace oamenii de voia lor și fără poruncă

Când a mai auzit căpitanul că are de-a face cu Con- stantin Tănase, plutonierul-artist, s-a domolit. Dar actorul prinsese în schimb curaj și nu-l slăbea.

Ce, ar fi fost rău, domnule căpitan, ca în seara asta

toată oștirea din Țara Românească să fi jucat hora? Că doar

n-am făcut beţie, nici scandal. Le-am cântat băieţilor liniștit și ei au jucat fiecare ca pe acasă.

A ascultat căpitanul explicaţiile lui Tănase fără să mai

spuie o vorbă și, cucerit de duioșia nopţii, a plecat fără să pedepsească pe nimeni, fără să scrie ceva în procesul- verbal. „La urma urmii are dreptate”.

Odată cu gradul de plutonier, Tănase a putut să se

96 Viaţa de haz şi de necaz a lui C. Tănase povestită de N. Carandino

ocupe temeinic de organizarea Teatrului militar. A perfec- ţionat, în vederea spectacolelor, „sala de mese” care îi fusese încredinţată, înfiinţând scena așa cum se cerea, cu decoruri și culise. Apoi a montat „Curcanii” lui Ventura piesă pe care o văzuse reprezentată la „Teatrul Naţional”. S-au făcut cu acel prilej eforturi excepţionale de regie ca respectându-se indicaţiile textului trupa să poată defila pe scenă. Pepi Machhauer a venit special de la Teatrul Naţional să supravegheze grima, iar impresia pe care a lăsat-o spectacolul a fost atât de puternică, încât, la sfârșit, toată sala a ovaţionat în picioare. Colonelul dând semnalul aplauzelor.

La reprezentaţiile mai dificile dădeau concursul elevii cu termen redus și uneori Tănase aducea actori civili din oraș. (Așa s-a întâmplat, bunăoară, că Georgescu-Timică a jucat în „Curcanii”). Progresele pe care le realiza trupa lui Tănase și stabili- zarea spectacolelor sâmbătă după masă au permis ofiţerilor să contracteze obiceiul de a asista împreună cu soţiile. Nu se juca totdeauna teatru. Tănase, care nu uitase îndemânarea lui de gimnast din prima tinereţe, organiza și spectacole în care la bară, la trapeze, la trambuline sau la paralele valorile sportive ale regimentului puteau să-și arate destoinicia. Mulţi dintre ofiţerii care asistau la reprezentaţiile de teatru sau la cele de gimnastică ale lui Tănase sunt astăzi generali cu mare reputaţie în oștire. Ne permitem să cităm câteva nume: Ștefănescu-Amza, Mihail Ionescu, Cihosky, Iorgulescu, Căţoiu etc., etc. Iată spectatorii de care actoria a rămas și până astăzi mândră. După cum niciodată n-a uitat recunoștinţa pe care o datorește instituţiei în sine, dincolo de ajutorul pe

Viaţa de haz şi de necaz a lui C. Tănase povestită de N. Carandino 97

care l-a avut din partea oamenilor. El n-a fost sprijinit și încurajat de un ofiţer sau de un comandant de regiment și persecutat de altul. Toţi i-au dat concursul lor sufletesc. Fie că regimentul era condus de colonelul Hârjeu, fie că în fruntea lui se afla colonelul Istrate, nimic nu se schimba din dispoziţia ofiţerilor și a comandanţilor faţă de Tănase, cel nu prea priceput în ale milităriei, dar cel atât de dibaci în tot ceea ce privea organizarea serbărilor și a festivalurilor. Numai astfel se poate explica, dealtminteri, posibilitatea pe care a avut-o actorul de a urma în timpul serviciului militar atâtea cursuri. Se înscrisese Tănase și la „principii” urmând teoria și solfegiile muzicale precum și elementele de canto coral cu maestrul Kiriac. Ziua îi era foarte încărcată. Pleca dimineaţa cu bicicleta la orele 8 la Conservator, unde avea de trei ori pe săptămână cursul de declamaţie cu Nottara. De la 10 la 12 avea clasa de canto, între timp însă trebuia să fie la regiment când soseau

ofiţerii, să le dea raportul. După masă, între 2 și 4 se întorcea din nou la Conservator să asiste la cursul de „principii”. Viaţa i se înfăţișa normal între Conservator și cazarmă, fără alt răgaz decât al odihnei strict necesare, decât al somnului. Colegii de teatru ai lui Tănase duceau o viaţă cu mult mai lipsită de griji. Avem în faţă un program al examenului claselor de declamaţie din „28 şi 29 Mai 1905, orele 2 p.m. precis”, seria Aristizza Romanescu și seria Const. Nottara. Cităm câteva nume dintre care atât de puţine au reușit să câștige notorietatea: Șerbănescu Eugenia, Sfetcovici Lucrezzia, Fărcășanu Maria, Nestorescu Rodica, Colorian Eugenia, Cocea Florica, Movilă Resurecţia, Filotti Maria, Ionescu Marietta, Faliero Hariclie, Simionescu Marioara, Vasiliu Na-

Grigoriu Ion, Vârgolici Mihail, Florescu George, Pe-

trescu Ștefan, Dumitrescu Constantin, Dumitrescu Radu,

talia

98 Viaţa de haz şi de necaz a lui C. Tănase povestită de N. Carandino

Fotino Mihail, Popovici Arsenie, Niculescu Petre, Chris- tescu Vasile, Manolescu Ion, Belcot Casimir, Radu Popea, Danielopol Nicolae și Tănase Constantin. Din bucăţile pregătite pentru producţia anului de către Constantin Tănase programul citează „Conu Leonida faţă cu reacţiunea” și D’ ale Carnavalului de Caragiale, Ginerele lui Hagi Petcu de Vasile Alecsandri, Ruy Blas de Victor Hugo și Avarul de Molière. De altfel, între anii 1905 și 1907, s-au perindat multe talente prin Conservatorul nostru. Belcot, Ciprian, Florica și Alice Cocea, Marioara Filotti, Tina Barbu, Duţulescu, A. Athanasescu, N. Kanner etc., etc., care, învăţând rudi- mentele tehnicei, aveau mai târziu să se ilustreze în variatele domenii ale artei teatrale. Am spus mai sus că Tănase nu ducea viaţa obișnuită a colegilor săi de teatru. Îl deosebea în primul rând îmbră- cămintea. Când în costum de plutonier spunea la cursul lui Nottara tiradele lui don Cezar de Bazau din „Ruy-Blas” se strica toată clasa de râs. Maestrul avea totuși la curs o excepţională autoritate. Intra în clasă la ora 8 precis în haine negre, cravată neagră și mănuși albe. Totdeauna curat, totdeauna îngrijit, totdeauna solemn, Nottara avea aerul că oficiază în calitatea lui de înalt reprezentant al Artei supreme. Obiceiurile băieţilor, pe de altă parte, nu aveau nici-o legătură cu felul de a fi al lui Tănase. Ei se adunau la cafeneaua „Macedonia” unde trăiau o crâncenă boemă. Jucau table și biliard toată ziua rămânând datori când la patroni, când la chelneri, întreţineau discuţii de artă cu adesea foarte violente consecinţe și, în general, așteptau înaintea unui sfarţ neplătit pe un director de trupă dispus să-i angajeze. Tineri, își dădeau osteneala să pară blazaţi; umblau cu lavalieră și lăsau să se strecoare, peste buza de jos lăsată, o

Viaţa de haz şi de necaz a lui C. Tănase povestită de N. Carandino 99

voce gravă, ca a lui Bozeanu sau ca a lui Teodor Popescu. Fiecare se lăuda pe sine în paguba actorului de renume care-i ilustra genul, bătaia finală decurgând, în mod firesc, din ciocnirea principiilor. Tănase nu-și putea permite luxul de a pierde vremea la cafenea nici nu se simţea în stare să ţie piept la discuţie bătăioșilor săi confraţi. Se împrietenise totuși, la un pahar de vin, cu Belcot și prietenia lor a devenit din ce în ce mai strânsă când meseria actoricească i-a adunat în aceleași distribuţii. Duceau zilele de amărăciune și de sărăcie împreună împărţind frăţește ultima bucată de pâine și ultimul ban. Când figurau pe la Teatrul Naţional, tineri și nebăgaţi in seamă, se ascundeau prin cabine să mănânce bucata de brânză și cele câteva măsline păstrate până atunci prin buzunare. Se fereau de sârmele electrice, care într-o bună zi i-au „curentat” și i-au zvârlit de perete, dar n-aveau mai puţină grijă de privirea

dispreţuitoare a colegilor care i-ar fi surprins în cursul unui dejun atât de frugal. La Conservator, aveau mai mult curaj. N-au îndrăz- nit ei la producţia de canto în anul II să se prezinte profe- sorului Ștefănescu în scena lui Bartolo cu don Bazilio din „Bărbierul”? Ștefănescu nu prea avea elevi și văzând în Tănase un element bun căuta să-l câștige pentru operă.

Ce-ţi trebuie ţie declamaţie? – îi spunea profesorul.

Ai voce și îţi baţi joc de ea. Bei, fumezi, în loc să ţi-o îngrijești așa cum trebuie. Ce bine ai face să te lași de

maimuţăreli și să te apuci de treabă serioasă. Tănase asculta, dar nu răspundea nimic. La producţie a cerut voie profesorului ca pe lângă singurul elev, Stănescu- Cerna, să se prezinte și el cu Belcot în „Bărbierul”. Pregătise scena cu maestrul Nottara care le arătase toate nuanţele jocului de scenă. Au avut un succes colosal, mai ales în ceea ce privește partea actoricească.

— Vezi că e bine, domnule profesor, să fii şi niţel mai-

100 Viaţa de haz şi de necaz a lui C. Tănase povestită de N. Carandino

muţă? – i-a spus Tănase, în concluzie, profesorului zăpăcit

încă de spectacolul la care asistase

îndeletnicirile lui pur actoricești pentru a încerca serios cariera muzicală. La producţiile clasei de declamaţie, Nottara a pus în scenă, la rândul său, „Scrisoarea pierdută” cu o distribuţie care lăsa în umbră tot ceea ce se juca pe scenele oficiale. Cu Belcot, cu Maria Filotti, cu Aurel Athanasescu, C. Tănase și Christescu, maestrul a realizat un spectacol care a rămas clasic în analele Conservatorului Plutonierul izbutea astfel să fie apreciat alături de cele mai promiţătoare talente ale epocii. Viitorul lui actoricesc era însă împiedicat de cerinţele, în definitiv aspre, ale vieţii militare. Tănase a venit în Conservator dintr-alt mediu decât

Dar n-a părăsit, totuși,

al elevilor obișnuiţi; de aceia i-a fost mai curând posibil să înfrângă unele tradiţii. A fost, bunăoară, singurul și cel dintâi care a dat examen fără să spuie versuri și nu- mai interpretând o scenă din „Noaptea furtunoasă” a lui Caragiale. Ca „Jupân Dumitrache”, Tănase n-a plăcut nu- mai profesorului, ci a reușit să impresioneze până si pe mucalitul său amic Belcot. Făceau amândoi echipă după plecarea lui Bârlogeanu și după trecerea din ce în ce mai accentuată a plutonierului spre civilitate. Nu prea se înţelegeau prin Conservator rosturile acestei prietenii dar nici Belcot nici Tănase nu

se lăsau impresionaţi de nedumerirea colegilor. Le plăcea să se întâlnească din când în când, înaintea unui pahar de vin, povestind unul și ascultând celălalt într-o liniște neturburată de glumele prostești ale confraţilor Tănase asculta cu gura căscată poveștile pe care le anima verva lui Belcot. Iar acesta din urmă nu se sătura, la rându-i, ascultând întâmplări din viaţa militară, întâmplări

autentice, susceptibile de a fi transformate

în cuplete.

Viaţa de haz şi de necaz a lui C. Tănase povestită de N. Carandino 101

— Eram odată sergent de gardă la furaj, unde era

închisoarea celor condamnaţi de la 6 luni în sus, începea Tănase. Cât erau ei de oropsiţi deţinuţii, seara se distrau

întrei ei, se ţineau de jocuri. Câteodată mă tenta să particip. Cum adică? Eu să stau afară și să mă plictisesc pe motiv că sunt cumsecade și ei înăuntru să se veselească? Lăsam atunci în locul meu pe caporalul de gardă cu misiunea să închidă ușa după mine și intram și eu în joc de parc-aș fi fost un dezertor oarecare. Distracţiile lor erau spirituale, de un spirit firește cam gros, cam trivial, dar n-aș fi zis niciodată că la temelie stă desnădejdea, – atât se aseamănă între ei, oricare le-ar fi punctul de plecare, oamenii care petrec. Belcot asculta și punea rar câte o întrebare.

— Ce fel de jocuri? Multe și variate. Îmi aduc aminte

de „primirea naivului”. Când venea un element nou la închisoare i se înscena un proces, in toată regula cu pro-

curori, judecători, avocaţi etc. etc., așa cum din păcate toţi deţinuţii știau că se petrec lucrurile pe la Curţi și pe la Tribunale. Inculpatul era așezat pe o pătură ţinută de ca- pete. Când comisia se pronunţa pentru achitare se trăgeau și marginile păturii de se rostogolea „achitatul” cât era de lung. Pe urmă îl legau la ochi pentru jurământ și îl puneau – chipurile – să pupe crucea. Întâmplările de acest soiu erau străine de felul de a fi al lui Belcot. Din această cauză însă le gusta cu mai mult interes ascultând ceasuri întregi povești din lumea deosebită și stranie a pușcăriașilor.

— Și zii, mă, Tănase, tu te înţelegeai bine cu ei? – îl întreba Belcot într-un târziu. Nu-ţi venea niciodată să rămâi?

Într-o zi, la Conservator, Eduard Wachman l-a chemat pe Tănase.

102 Viaţa de haz şi de necaz a lui C. Tănase povestită de N. Carandino

— Ia ascultă mă, cât câștigi tu la Popa Tatu? N-ai vrea mai bine să cânţi în corul Mitropoliei?

Sigur că aș vrea, domnule Director.

Și

cu recomandaţia lui Ed. Wachman a intrat Tănase în

corul bărbătesc cel mai select pe care îl avea Capitala, plătit

fiind cu 35 lei pe lună, o sumă destul de importantă pentru bugetul unui om sărac și pentru valoarea de cumpărare a leului. Din păcate, banii nu sunt ușor de câștigat pe această lume, iar suplimentul de salariu al lui Tănase a coincis cu o viaţă de vexaţiuni și de mizerii. Tovarășii lui de cor, uneori, nu-l apreciau ca om. Alteori îl invidiau ca muzicant; totdeauna însă aveau grijă să-l vexeze, prevalându-se de superioritatea clasei sociale din care făceau parte. Era între ei un fel de coaliţie tacită. La cea mai mică glumă a unuia săreau susţinerile și sublinierile camarazilor. Tănase rămânea mereu izolat, ţintă predestinată din cauza bunei

sale cuviinţe și a timidităţii, farselor nesărate și jignirilor de tot soiul.

A răbdat o zi, a răbdat două, până s-a dus la Wachman

să se plângă.

— Mai așteaptă și tu. Așa e la început. Până te obiș-

nuiești, până se mai obișnuiesc și ei! Directorul Conservatorului avea dreptate. S-a întors și s-a pus pe așteptare. N-au trecut însă două zile și la o repetiţie un tenor mai sclivisit și mai pretenţios

decât ceilalţi i s-a adresat în aprobarea vădită a celor de faţă:

— Ia dă-te niţel la o parte. Ce crezi că ești la cazarmă!

A fost picătura de apă care a umplut paharul, S-a dat

câţiva pași înapoi și cu îndrăzneala timidului a început să-i

judece:

— Mă dar grozavi mai sunteţi dumneavoastră, de mă

tot plictisiţi de când am venit pe aicea! Nu cumva oi fi servitor pe la voi? Că de altceva nu sunteţi buni decât de

Viaţa de haz şi de necaz a lui C. Tănase povestită de N. Carandino 103

mutre și de fasoane. Nu vă place cum sunt îmbrăcat, nu? Aţi vrea să viu la repetiţie în ștofă englezească? De, aș vrea și eu, dar n-am ce vă face. S-a întâmplat să fiu ostaș, nu scutit, nici reformat. De aia nu mai stau între voi și vă dau dracului pe toţi: lichele, secături, pușlamale, vagabonzi… Tănase și-a deșertat tot sacul; amintiri din mahalaua de

la Vaslui, „cultură” proaspătă de la cazarmă.

Vai de capul lor, ce le-au mai auzit urechile! Spre sfârșit

a căzut și ceva bătaie, așa cum se întâmplă în asemenea împrejurări când unul singur e de o părere și mulţimea de

alta. Din fericire Tănase știa destul de bine să se descurce în această ramură a discuţiei; plecând înapoi la Popa Tatu

a lăsat printre cântăreţii de la Patriarhie câteva frumoase

vânătăi în semn de lirică amintire. Isprăvile lui de bătăuș coincideau însă cu oarecare noto- rietate muzicală. Făcea parte din societatea corală „Hora”

de sub conducerea lui Cezărescu și Juarez Movilă. Maestrul Kiriac l-a introdus în societatea nou înfiinţată „Carmen”, unde s-a găsit alături de Folescu, de părintele Nae Popescu

și de alţi mulţi cântăreţi, seminariști și teologi.

Dar cariera lui strict teatrală avea să înregistreze succese rapide și decisive pentru orientarea actorului și a muzicantului. Tănase a vrut la început să se angajeze la Naţional. Acesta îi era visul când, figurant, rătăcea alături de Belcot, prin culisele severei instituţii. Dar o întâmplare de haz rămasă clasică în analele bâlbâielii actoricești avea să-i curme în această privinţă speranţele. Se juca „Ocolul pământului” piesă de mare succes într- un nesfârșit număr de tablouri și cu mare lux de figuraţie. Ciucurette, care trebuia să interpreteze rolul unui sergent dintr-un tablou oarecare, avea reprezentaţie de beneficiu la „Liric”. Domnul Paul Gusti, anunţat în ultimul moment, căuta înlocuitor.

104 Viaţa de haz şi de necaz a lui C. Tănase povestită de N. Carandino

A chemat repede pe toţi tinerii aflaţi prin culise: M.

Fotino, N. Kanner, I. Manolescu, Niculescu-Piron, C. Tă- nase și s-a oprit cu alegerea la acesta din urmă.

— Ai să joci pe sergentul șef de gardă. Ţine rolul, înva-

ţă-l repede. Sunt numai câteva cuvinte. Am eu grijă de „intrări”. Nu e nevoie de joc de scenă… Tănase a deschis hârtiile pe care le avea împăturite în mână și a parcurs textul cu înfrigurare. Nu era mult de spus, într-adevăr. Câteva replici scurte: „Da”, „Nu”, „Da”, „La 10 mile de fortul Kerney”. Apoi o frază ceva mai lungă de care s-a înfricoșat. Aflase însă că directorul Davila va asista la matineul ce urma să înceapă peste câteva minute și la gândul că ar putea să-i reţie atenţia s-a așezat pe un scaun și-a început să buchisească. Totul mergea de minune, afară de fraza ultimă în care presimţea că o să se bâlbâie.

În sfârșit, s-a sunat începutul spectacolului și n-a întârziat nici rândul tabloului cu pricina. Tănase a intrat în scenă întovărășit de garda respectivă.

Înainte i se afla Petre Liciu în rolul lui „Phileas Fogg”. Primele replici au mers de minune.

„Unde suntem aici?”

„La 10 mile de fortul Kernev”.

La

fel și monosilabele „Da”, „Nu”.

Dar a sosit rândul frazei fatale:

„Negrii au o ură neîmpăcată contra celor albi; ori de căte ori îi întâlnesc îi atacă și îi omoară. Pe nici-unul nu cruţă”. Când a spus Tănase primul cuvânt din această frază i

s-au împăienjenit ochii, i s-a golit creerul, i s-au înmuiat genunchii. De ce? Nici astăzi n-ar putea să spuie.

A încercat să scape de pustiul care se întindea înaintea

lui cu șmecheriile obișnuite. — Negrii, negrii! Negrii. Âââââ. Negrii, domnule!

Viaţa de haz şi de necaz a lui C. Tănase povestită de N. Carandino 105

Nu-i așa cum îţi închipui dumneata! Ehei! cu ăștia nu-i de glumă.” Liciu n-a putut să-și mai ţie râsul, iar Tănase, văzându-l că râde, se zăpăcea și mai tare. Știa totuși că are obligaţia de a da ultimul cuvânt ca să lege replica următoare. Toate vorbele i s-au amestecat în gând ca zarzavatul într-o oală cu apă fierbinte.

— Negrii! Negrii

Atacă

Cruţă. Cruţă. Cruţă!

Până să zică ultimul cuvânt tot ansamblul de pe scenă năvălise în culise unde toată lumea, Davila, Gusti etc. etc., se strâmba de râs. Tănase, când s-a văzut singur, și trezind atâta ilaritate –

publicul imitase și el pe actori – s-a pierdut complet. A încercat atunci să salveze situaţia. Rolul lui mai conţinea o singură replică. La întrebarea lui Liciu „Care

va fi semnalul?” trebuia să răspundă „Un foc de pușcă”. Liciu nefiind de faţă, Tănase a privit spre public și a spus, neîntrebat, cu aerul cel mai natural din lume:

Un foc de puşcă!

A trebuit să se lase cortina și să se întrerupă spectacolul. Râdea lumea din sală, râdeau actorii de pe scenă de se

cutremurau culisele, numai bietul Tănase, roșu, amărât, disperat, nu-și găsea consolare. Se gândea cu tristeţe la pretenţia pe care o avusese de a fi angajat la „Naţional”, de a place marelui Davila și considerând prăpastia in care se prăbușise plângea ascuns după un decor, pe ruinele nesă- buitelor sale iluzii. Râsul feroce al camarazilor nu contenea decât pentru a lăsa loc unui superior dispreţ. Singur Niculescu-Grasu s-a apropiat de el, i-a pus mâna pe ceafă și i-a spus:

— Măi băete, nu te despera așa, că s-au mai bâlbâit și

alţii și nu s-a întâmplat nici o nenorocire. Ehei! Să fii tu sănătos, la câţi actori mari li se înpleticește limba! Nu mai

îţi face sânge rău! Să știi de la mine că nu e niciodată rău

106 Viaţa de haz şi de necaz a lui C. Tănase povestită de N. Carandino

când râde publicul. Asta înseamnă că actorul are talent și că are haz.

— Bine, bine, domnule Niculescu, sughiţa Tănase, dar

a fost de faţă și domn director, cum o să mă mai angajeze el când i-am făcut-o boacănă?

— Lasă că te angajează el dacă ai talent, că e om deștept

și nu se uită la o greșeală de nimica toată. Preţioasă, desigur, în clipa aceia consolarea lui Nicu- lescu-Grasu, dar mai consolator va fi succesul de la Ote- teleșeanu în „Doctorul Damelor”.

N-a trecut mult timp, într-adevăr, și Tănase a avut prilejul să debuteze in personagiul principal din localizarea lui Ranetti, creând rolul lui Cristache Poșircă, „comisar clasa-ntâia”. Erau în distribuţie: A. Bărcănescu, Belcot, Ro- zescu, Viorica Marini, Veve Georgescu, Betina Misirliu, Elena Rîureanu etc., etc, Succesul lui Tănase s-a precizat de la repetiţii.

— Da, cine-i plutonierul ăla care joacă? De unde a mai

ieșit?” întrebau cu necaz cabotinii. Publicul, el n-a mai pus întrebări, el a aplaudat din toată inima comedia bufă și în deosebi cupletele așa cum erau anunţate pe afiș: De remarcat în această piesă: Cuple- tele soneriei de noapte, duetul amintirilor, Cake-Walke, Vindecarea nevricalelor prin danţ, Cancan general de familie, Cântecul lui Nea Iancu acompaniat de corul damblagiilor, „Pungaşii trăiesc bine în România” şi mai multe alte cuplete de actualitate care se vor schimba la fiecare reprezentaţie potrivit evenimentelor zilei. Fericite vremuri în care preţurile de intrare variau între 0,50 galeria pentru copii și 25 lei avantscena I; „Benuar”-ul fiind 15 lei ca și „Belle-Etage”-ul de 6 persoane. Publicul a venit în mare număr și de repetate ori la spectacol spre avantajul trupei de comedii și operete „N.

Poenaru”, spre mulţumirea directorului de scenă Petre

Viaţa de haz şi de necaz a lui C. Tănase povestită de N. Carandino 107

Liciu și spre marea bucurie a lui C. Tănase care, deși anunţat cu numele greșit pe afiș, era fericit de perspectivele neîndoielnice ale gloriei. După această piesă însă Poenaru s-a retras din trupă, Bărcănescu luând direcţia artistică, iar Petre Liciu direcţia de scenă permanentă. Noua companie a montat o altă localizare de Ranetti – „Ţivila de la Hotel Ghidale” – în care Tănase a creat rolul lui Dinică Chioftea. Distribuţia a fost de o strălucire excepţională. Jucau în „Ţivila de la Hotel Ghidale” marele Ion Anestin, Alexan- dreasca, Ionescu de la Craiova, Belcot, Florea Simionescu, Bărcănescu etc. etc. A fost un succes cum până atunci nu s-a mai văzut. Piesele de public se jucau maximum de 5 sau 6 ori, „Ţivila de la Hotel Ghidale” s-a reprezentat cu săli pline de 45 ori în șir, aducând la teatru serii noi de spectatori. După biruinţa din Capitală trupa a plecat în provincie să-și exploateze succesul. Tănase nu prea avea învoire să lipsească de la cazarmă; la Ploiești, la Buzău și în celelalte orașe apropiate de București se putea repezi după spectacol la regiment, ca să facă act de prezenţă. Când a fost însă să se joace pe la Brăila, pe la Galaţi s-au încurcat rău lucrurile, la dificultăţile distanţei adăugându-se un destul de grav incident de natură militară. Într-adevăr, înainte ca „Ţivila de la Hotel Ghidale” să se joace în turneu, Tănase, împreună cu alţi colegi reangajaţi, au ţinut o adunare la Corpul II Armată în vederea alcătui- rii unei societăţi de ajutor mutual. Adunarea a fost foarte însufleţită. S-au ţinut discursuri entuziaste, s-au luat hotă- rîri etc. etc., iar Tănase a fost ales reprezentant al societăţii în formaţie față de autorităţile civile și militare. Proiectul n-a prea plăcut comandamentelor superioare, întâi fiindcă ele n-au fost puse în cunoștinţă de cauză, al doilea fiindcă adunarea a avut loc într-un local militar și fără prealabilă autorizaţie.

108 Viaţa de haz şi de necaz a lui C. Tănase povestită de N. Carandino

Consecinţa normală n-a întârziat: participanţii au fost pedepsiţi cu 10 zile de „Garda Pieţii”. Pedeapsa cădea cum se putea mai râu pentru Tănase, care tocmai își propunea să ceară concediu în vederea continuării turneului. Seria de reprezentaţii cu „Ţivila de la Hotel Ghidale” a continuat,

totuși, în provincie cu suflerul în rolul lui Poșircă. în timp ce creatorul personagiului lua cunoștinţă directă despre închisoarea legendară în cercurile militare din București. Dracul nu e însă niciodată atât de negru pe cât îl descrie lumea. S-a umplut el de păduchi în două zile, dar, ieșind la raport, căpitanul Pârâianu, vestitul căpitan Pârâianu, n-a fost mai sever decât ceilalţi ofiţeri cu care avusese până atunci de-a face. Ba, Tănase a reușit să-l convingă să-i dea voie să plece după trupa din turneu în zilele de sărbătoare

și sub promisiunea solemnă a întoarcerii la timp. La sfârșit

a mai fost iertat și de vreo două zile, așa încât pedeapsa a

părut mai scurtă și mai agreabilă decât și-o închipuise. Peste câţiva ani „Cercul subofiţerilor” avea să se realizeze așa cum îl plănuiseră „rebelii” de la Corpul II Armată. Iată deci un nou argument ca în amintirile lui Tănase cele 10 zile de la „Garda Pieţii” să retrăiască sub semnul succesului și al rodniciei. Dar cariera militară începuse să fie o serioasă povară pentru actorul care trebuia să dispuie de întregul său timp liber și de toate rezervele de preocupare și de muncă. Ofiţerii din regiment erau mândri de notorietatea lui Tănase; în mediul teatral, atât de redus al vremii, numele lui începuse să se afirme. Căpitanul Darvari, care conducea în regiment compania 5-a de telegrafiști, l-a recomandat mătușii sale, soţia lui Ionaș Grădișteanu, ca să spuie versuri pe la ceaiuri. Îmbrăcat de „tata Mehală” cu fracul sau smokingul de rigoare (în schimbul 1,50 sau 2 lei chirie), Tănase mergea

Viaţa de haz şi de necaz a lui C. Tănase povestită de N. Carandino 109

la ora sorocită în palatul de pe calea Victoriei să-și exercite talentele de cântăreţ, de actor și de cupletist. Avea mare succes – moral – la cucoane și era așteptat, când întârzia, cu o nerăbdare de natură să-i flateze vanitatea de cabotin. Mai venea pentru bucăţile de dramă și actorul Radu Popeia, dar Tănase, cu versurile lui comice și niţel, niţel decoltate era gustat mai cu osebire. Doamna Coandă îl acompania la harfă, efectele de „pizzicato” la acest instrument împerechindu-se de minune cu pasagiile în care Tănase își strâmba glasul sau expresia. Cucoanele care îl auzeau pentru întâia oară râdeau de el sub evantalii; aspectul „de împrumut” pe care îl avea în hainele lui „tata Mehală” și nasul scos în evidenţă de grimă nu ușurau deloc stabilirea curentului de simpatie necesar pentru ascultare; încet, încet însă Tănase le câștiga încrederea iar după două, trei exhibiţii de cuplete devenea indispensabil faivoclocului, favoritul cucoanelor ipocrite și limbute, spaima fetelor de măritat care roșeau la simpla lui înfăţișare. Acasă, la Grădișteni, pe când era elev de conservator în anul al III-lea, a avut prilejul să cunoască pe generalul Manu, ministrul de Război. Căpitanul Darvari, care era de faţă, a avut grijă să-l recomande pe plutonierul artist și să comunice dorinţa lui de a trece „în elementul corespunzător vârstei”.

Cât mai are de îndeplinit ca serviciu? – a întrebat

generalul Manu.

— Un an și jumătate domnule general.

Bine, vino mâine pe la mine la minister şi văd eu ce

am de făcut. Tănase nu mai putea de bucurie. Împrejurarea îl favorizase oferindu-i prilejul de a abandona, în folosul ca- rierei actoricești, cu un ceas mai de vreme, cariera militară. Când s-a prezentat a doua zi la minister a fost poveste

mare până să pătrundă la cabinet. Îl opreau la lot pasul ofiţerii.

110 Viaţa de haz şi de necaz a lui C. Tănase povestită de N. Carandino

— Ce cauţi dumneata pe aici domnule? Cum ai să intri la ministru? Dumneata ești militar și trebuie să mergi pe cale ierarhică! Tănase a izbutit să pătrundă la generalul Manu, numai după lungi parlamentări și susţinând morţiș că avea ordin, din partea ministrului, să se prezinte. Dar odată intrat, lucrurile au mers repede. Generalul a chemat un aghiotant și i-a dat înscris către regiment: „Rog trimiteţi în elementul corespunzător vârstei pe plutonierul C. Tănase şi raportaţi despre executare”. Întors la cazarmă, cu hârtia în mână, a trebuit să su- porte mustrările colonelului Tănăsescu, acela care, după Hârjeu și după Istrate, comanda regimentul 1 de Geniu. Explicaţiile n-au durat prea mult. Tănase a mărturisit dragostea lui de oștire, obligaţiile pe care le avea faţă de această instituţie care l-a primit și l-a adăpostit în vremuri grele. Nu mai putea însă continua, în același timp, cariera de actor și de militar. Pierdea angajamentele de la teatru și nu putea să depuie nici la cazarmă o muncă stăruitoare. Colonelul n-a insistat prea mult; Tănase a mai stat vreo două zile în regiment ca să dea în primire; despărţirea actorului de militar efectuându-se nu fără strângere de inimă așa cum o prescrisese ministrul de Război, generalul Manu. Libertatea de care dispunea Tănase, odată eliberat de obligaţiile armatei, era desigur plină de avantaje morale; ea presupunea însă reînceperea vieţii de risc, a luptei pieptișe cu nevoile zilnice așa, ca pe vremuri, când își închipuise că poate zbura cu aripile proprii. De astă dată avea însă avantajiul unei meserii definite și mai ales pe acel al succesului în exercitarea ei. S-a angajat repede la „Grigoriu” de unde plecase Maximilian, Ciucuretti și Carussy. A jucat, în cursul stagiunii, „Bocaccio”, „Sibyl”, „Fata aerului” cu Leonard și Lucrezzia Brezeanu alături.

Viaţa de haz şi de necaz a lui C. Tănase povestită de N. Carandino 111

Numele lui Tănase începuse să circule alături de al celor mai reputate celebrităţi ale vremii; Leonard tânăr, frumos și de pe atunci cuceritor al inimilor cuconești se împrietenise antidotul său scenic. De la sine înţeles că de câte ori ieșeau pe stradă îm- preună, nu Tănase se bucura de majoritatea privirilor ga- leșe ale trecătorilor. Obișnuit, cu asemenea tratament, el nu se supăra însă, ca lăsând frumosului Leonard toate gâdi- lările vanităţii, să se consoleze cu ideia de a fi apreciat de „persoanele de gust” Și numai în intimitate.

cu

.

Nici afacerile comerciale nu le izbuteau cu ușurinţă, împreună. Au luat odată la „Grigoriu” o reprezentaţie de beneficiu. — N-ai nici-o grije mă, i-a spus lui Leonard, Tănase, cu relaţiile pe care le am in lumea militară n-o să rămâie în sală nici-un loc liber”. — Bine dragă, dar eu ce mă fac. Am și eu nevoie de bilete. Umblă o grămadă de femei după mine și trebuie să le vând și lor câteva locuri că altminteri e prăpăd! Pe scurt, oricine i-ar fi ascultat ar fi crezut că până în seara reprezentaţiei toate locurile vor fi reţinute și că nu se va mai găsi nici un bilet de vânzare la casă. Realitatea a fost totuși alta. Să nu mai vorbim de Leonard, dar Tănase chiar, care atât de sigur se arătase pe relaţiile lui în oștire, s-a întors cu pachetul de bilete subsuoară; prieteniile din armată nefiind altfel decât cele din viaţa civilă, adică supuse și ele uitării și ezitante în faţa sacrificiului pecuniar. Nici unul, nici altul dintre cei doi actori nu era de altfel în stare să plaseze un bilet unui necunoscut în ciuda aerelor grozave pe care și le luau, în ciuda reputaţiei de îndrăzneală și chiar de obrăznicie, pe care le-o creiase publicul. Raporturile dintre Leonard și Tănase erau departe de a avea caracterul celor dintre Tănase și Belcot.

112 Viaţa de haz şi de necaz a lui C. Tănase povestită de N. Carandino

Leonard născut parcă pentru teatrul liric își luase zborul spre glorie adulat de femei, solicitat de directorii de trupe, având pe lângă toate darurile și pe acela al facilităţii. Învăţa repede rolul, partitura, jocul de scenă, de era în stare să joace seara un rol pe care-l primise în studiu dimineaţa. Între Tănase și Belcot în schimb, sărăcia și suferinţa comună creau legături de fiecare zi, legături pe care timpul nu reușea să le sfarme cu una cu două. Își aduceau aminte înaintea paharului cu vin de anii de la Conservator, când tăcuţi și fără lescaie așteptau, în subsol, ora de curs. Afară troienea, cafenelele gemeau de lume; prin casele oamenilor cu stare sfărâiau lemnele în sobă. Pentru ei zi de fericire era doar aceia în care primeau leafa pentru figuraţia de la Naţional: cinci lei pe lună. Mergeau și ei la bodegă atunci, ca tot Românul, și comandau la treizeci și cinci de centime halba câte 7-8 rânduri, de cetăţean. Belcot – mai rafinat – cerea și „cuargal”, pe lângă tradi- ţionala scrumbie a lui Tănase. Mai din cauza băuturii, mai din cauza fumului, mai din cauza mirosului Tănase avea la un moment dat impresia că „Berăria Comșa” se întoarce din

loc și se învârtește, se învârtește

Îl bătea atunci pe umeri

pe Belcot și o porneau spre casă pe Bulevard în sus. De la Thüringer unde își lăsa prietenul, Tănase continua drumul singur, fericit până la Cotroceni unde-l aștepta marea liniște a somnului Simţea faţă de Belcot o prietenie în felul celei pe care o avusese faţă de Bârlogeanu, o prietenie care nu se manifesta prea mult în cuvinte, ci mai ales în fapte de cotidiană frăţie. Spre deosebire însă de camaradul lui de militărie, colegul într-ale teatrului avea, pe lângă inteligenţă naturală, cultură și talent. Belcot traducea piese, scria cuplete deopotrivă

de priceput în muzică și în literatura teatrală curentă, iar Tănase interpreta.

Viaţa de haz şi de necaz a lui C. Tănase povestită de N. Carandino 113

Asta nu scădea întru nimic valoarea actoricească a lui Belcot, care avea specialitatea de a recolta în roluri mici succese care eclipsau strălucirea protagoniștilor.

Poetul spune că nu există mai mare durere decât să-ţi reamintești în mizerie timpurile fericite. Tănase, povestind viaţa lui de odinioară, adică evocând sărăcia, privaţiunile,

vexaţiile de tot soiul, are față de întâmplările trecute surâsul

Își aduce aminte de o întoarcere

de la Conservator spre cazarmă. Aștepta la staţie sosirea

înţelegător al biruitorului

tramvaiului cu cai. Aștepta în zadar. Nu se zărea nimic la orizont.

A băgat degetele în buzunarul de la vestă să-și pipăie

capitalul: o „băncuţă” pitită lângă briceag și s-a hotărît să intre, până una alta, în cofetăria din colţ, la „Murgășanu”.

A pătruns timid, printre mese, temător să nu le răs-

toarne, să prăvălească la pământ vreo tavă cu zaharicale, să

nu calce cu bocancii vreun pantof de duduie

Deabia se așezase și o fată nostimă, cu șorţ alb peste fusta neagră, îi ceru socoteală:

Ce dorește domnul?

Păi

eu zic să-mi aduci o prăjitură.

Își

făcuse socoteala: zece bani prăjitura, îi mai rămâneau

patruzeci din care să-și plătească transportul pe două zile și să-i mai rămâie rest. Nu îi plăcea să intre prin cofetării. Prea era liniște și prea se simţea – îmbrăcat militărește și cu trăsături nobile – ţinta privirilor celor mai puţin galeșe din încăpere. Când a cerut plata, nu mai găsea băncuţa. S-a scotocit prin toate buzunarele, le-a întors pe dos, a căutat pe jos, a ieșit în stradă la ușa prăvăliei. Ia banii de unde nu-s! Ce era de făcut! Nu-l cunoștea nimeni din toată cofetăria. A început să bâiguie: „Nu mai am bani, domnișoară”.

114 Viaţa de haz şi de necaz a lui C. Tănase povestită de N. Carandino

— Vai de mine, dar cum intri dumneata fără bani să consumi? Se poate una ca asta?

— Aveam duduie! Dar i-am pierdut! Sunt om cinstit;

nu fac eu de astea. Se roșise tot, îi curgeau nădușelile. Pe cât se cerceta

mai cu de-amănuntul, pe atât nu ajungea la vreun rezultat. Băncuţa dispăruse ca prin farmec. Fata, indignată, a găsit o soluţie care să o scoată din cauză:

—Vorbiţi dumneavoastră cu cucoana. E la casă! Tănase s-a apropiat de stăpână, umilit, neștiind cum să-și bălăngăne mâinile, unde să-și așeze picioarele.

— Nu vă cunosc. Îmi pare foarte rău. Aranjaţi cum știţi cu încasatoarea. Replica era tăioasă și nu permitea speranţe.

O ideie i-a fluturat prin minte: să lase amanet briceagul.

— Mă rog cred că valorează mai mult de zece bani! Vi-l las zălog până mă plătesc N-a apucat să așeze însă instrumentul contondent pe

masă și a sărit dintre prăsele

— Uite banii cucoană! Nu v-am spus eu! Se poate una

ca asta. Să intru eu într-o prăvălie, așa fără capital!”

„băncuţa”.

A achitat și a ieșit pe ușe.

Câteodată e destul să găsești lucrul tău, ca să te bucuri. Pășea triumfător, ca un general, spre staţie. Pierduse cu povestea prăjiturii vreo două-trei tramvaie. N-a uitat

însă, cu toată graba, să așeze gologanii într-un buzunar

și briceagul într-altul, ca să nu mai aibe „istorii” și cu

taxatorul

ar fi putut să-și permită luxul neglijenţei.

Dar glumele de la „Teatrul Naţional”, când figura în tot soiul de piese după necesităţile regiei sau după fantezia mucalită a lui Botez?

Se juca odată „Patru săbii”, o feerie în care se povesteau

Deși de astă dată – la dimensiunea gologanilor –

Viaţa de haz şi de necaz a lui C. Tănase povestită de N. Carandino 115

isprăvile a patru fraţi porniţi să cucerească lumea. Prin culise era emoţia obișnuită a zilelor de premieră, emoţie cu atât mai accentuată cu cât Cuţarida, reputat ghinionist, juca într-unul din rolurile principale. Efectele s-au văzut dealtminteri de la prima schimbare de decor „la vedere”.

Se lăsa întuneric în sală și pe scenă, iar niște cârlige mari coborând de sus urmau să ridice siluetele de stânci trans- formând în câteva minute peisagiul marin într-un interior oarecare. Toate dispozitivele au funcţionat perfect. Marea

a dispărut în mai puţin de o secundă ca și ridicăturile

pietroase. Când s-a făcut lumină însă pe scenă, și a trebuit să continue spectacolul, nu mic a fost râsul spectatorilor

constatând că înapoia lui Cuţarida, fără perucă, se afla

stâncă. Bietul actor se nimerise tocmai în dreptul cârligului care, mânat parcă de blesteme, a preferat să-l ușureze de

plete decât să-și facă datoria cinstit în schimbarea decorului. La răspândirea acestei vești toate cabinele s-au îngrozit. „Ce să-i faci, dragă”. „Le-am spus eu”. „Aşa e când joacă bietul Cuţarida”. Fiecare interpreta evenimentul ca o pe- deapsă a destinului înfruntat și fiecare aștepta să vadă sfârșitul. Printr-unul din ultimele tablouri „fraţii” trebuiau să se lupte cu „domnul” din Vântură-Ţară, Regele Uriașilor. Tănase, care avea relaţii în lumea militară, adusese pentru figuraţie doisprezece soldaţi de la jandarmii călări, conduși de un sergent. Ei urmau să reprezinte pe scenă neamul giganţilor. În seara premierei însă n-a putut veni sergentul care repetase, ci altul, care a intrat în scenă fără să știe efectiv despre ce era vorba. S-au trezit astfel Tănase luptând de zor cu Aristide De- metriade iar Cuţarida cu gradatul. Restul ostașilor, grimat

o

și costumat în toată regula, mârâia pe scenă după indicaţii. Tănase trebuia să fie, în ciuda unei crâncene împotriviri,

aruncat în apă de către Demetriad.

116 Viaţa de haz şi de necaz a lui C. Tănase povestită de N. Carandino

Iar Cuţarida – așa cerea textul – trebuia să dovedească, la pământ, pe sergent. Partea întâia a planului, conceput de autor și pus în scenă de Botez, s-a îndeplinit întocmai, dar sergentul, neprevenit, nu se dădea bătut cu una cu două. Asuda Cuţarida strângându-l în braţe și dându-i brânci; omul nu se lăsa și pace. Înfuriat, actorul îi spune, la un moment dat, cu glas tare:

Cazi jos mă! N-auzi, sergent? Nu înţelegi!?

Dar sergentul i-a răspuns calm: „Ce-s nebun! Să-mi dea ordin domnu’ plutonier!” Au trebuit până la urmă să-l cheme pe Tănase din

culise.

Cazi dracului jos, mă! Așa-i piesa.

Bine don’ plutonier! Cad dacă trebuie și dacă ziceţi

dumneavoastră. Publicul între timp se zăpăcise. Unii, care pricepuseră despre ce e vorba, râdeau cu hohote; alţii, mai naivi, și mai puţin la curent cu dedesubturile teatrale, întrebau pe vecini ca să le explice care e rostul „sergentului” și al „plu- tonierului” în feerie. După spectacol soldaţii trebuiau să se întoarcă la ca- zarmă. Botez nu, îi învăţase să se spele și să dea cu vaselină pe faţă; oamenii și-au smuls bărbile lipite cu eter și au ieșit în frig spre cazarmă fără nici-o grijă. Se mai ciuguleau ei pe drum, înjurând pe „bărbier” (așa îi spuneau ei lui Machauer, grimeurul) dar erau departe de a bănui consecinţele înţe- păturilor de pe obraz. În puţine cuvinte și în scurt timp pielea li s-a făcut, din cauza temperaturii scoborâte de afară, pergament. A mai dat Dumnezeu că a fost a doua zi și inspecţie, de au trebuit să se bărbierească la iuţeală cu briciul de cazarmă și opera

lui Botez, Machauer et companie a ieșit desăvârșită.

Viaţa de haz şi de necaz a lui C. Tănase povestită de N. Carandino 117

La al doilea spectacol toţi soldaţii arătau ca nişte stu- denţi de la Heidelberg. N-a fost chip să se mai apropie cineva de ei cu „bărbile”. Cum miroseau a eter, cum începeau să înjure:

— Lasă, domnule! Destul că ne-am ras odată cu cără- midă. Nu ne mai trebuie. După multe codeli s-a găsit soluţia. Purtând peruci plantate au consimţit să iasă pe scenă mai departe, uriaşi improvizaţi sub lumina reflectoarelor care nu reuşeau totuşi să le estompeze aspectul fioros şi în aceiaşi măsură jalnic. Dar amintirile din turnee? Pe atunci actorii nu plecau din Capitală cu tren special să se oprească o zi numai în fiecare oraş pentru a cutreera într-o lună toată ţara. Altele erau obiceiurile publicului, alte condiţiile de transport. Când ajungea o trupă într-o regiune îşi închiriau oamenii casă, se angajau în pensiune etc., etc. Fiecare oprire însemna o stabilizare de viaţă pe timp de câteva săptămâni. Să revenim însă la fapte. După desfacerea celebrului trio Ciucuretti-Maximilian- Carussy de trupa Grigoriu, a fost angajat Tănase în această trupă. Revenind, în anul următor, cei trei la compania „mamă”, Tănase n-a mai avut angajament în Capitală, dar a plecat cu Grigoriu în turneu. Ultima etapă: Constanţa. Iarna era grea şi rezultatele materiale ale peregrinării n-au fost prea strălucite; în ciuda reputaţiei de om norocos pe care o avea Grigoriu, reţetele au fost pretutindeni sub aşteptări. La întoarcerea spre Bucureşti, trenul s-a înzăpezit între Medgidia şi Cernavodă fără şanse de prea apropiată despotmolire. Actorii nu prea aveau parale. Grigoriu, fiind la sfârşitul turneului, găsea că n-avea nici-un rost să dea vreun avans. S-au gândit ei ce s-au gândit la modalitatea de a câştiga un ban, până ce au luat hotărârea – Tănase şi Mişu Fotino –

118 Viaţa de haz şi de necaz a lui C. Tănase povestită de N. Carandino

să fundeze o trupă care să dea reprezentaţii la Medgidia. Zis și făcut. „Ce jucăm?” Iată prima întrebare pe care și-au pus-o. „Ţivila de la Hotel Ghidale” a fost la această întrebare primul răspuns. Localizarea lui Ranetti cerea însă o distribuţie impor- tantă. Înmulţirea actorilor din trupă presupunea pe de altă parte scăderea beneficiilor. Au contras atunci piesa la cinci personagii și au jucat-o comprimată, numai esenţă, ca pentru Medgidia.

Mai greu a fost să găsească o sală de teatru. Nu se afla așa ceva în toată localitatea. S-au oprit, după matură chibzuinţă, la o crâșmă și au procedat rapid la amenajarea unei scene din scaune, din scânduri, din butoaie, din cearceafuri culese de la hotelul de alături. Spre capul scenei – spre „cabine”, chipurile – se afla un butoiu mare cu cepul foarte îmbietor. Nu le-a fost greu actorilor să-i descopere și să-i aprecieze conţinutul. Ritmul comediei devenea din această cauză din ce în ce mai buf, locuitorii din Medgidia fiind departe de a-și da seama despre adevăratele motive care stimulau verva actoricească. Reţeta a fost de o sută de lei, cifră impresionantă, dată fiind localitatea și condiţiile în care avusese loc spectacolul. Trupa improvizată a hotărât ca în urma succesului trebuia să se acorde și publicului satisfacţia de a sta într-o sală cu dușumea pe jos, nu cu pământ simplu. Noul local de teatru pe care l-au găsit satisfăcea din plin dezideratul unei civilizate pardoseli, dar nu permitea instalarea unei scene. În disperare de cauză, actorii s-au oprit la loja destinată orhestrei și au decis să o transforme. Zis și făcut. Jumătate a devenit „cabină”, jumătate „scenă”. Publicul de jos nu vedea pe cei din trupă decât de la brâu, dar această împrejurare nu i-a scăzut entusiasmul. Se juca „Ofiţerul și ordonanţa”. Afară era un vifor nemaipomenit. La un moment dat

Viaţa de haz şi de necaz a lui C. Tănase povestită de N. Carandino 119

furtuna a deschis ușile de perete și a adus zăpada în public. Peste câteva minute sala era goală de lume. Vântul spărsese geamurile și intrase val-vârtej peste spectatori. Rămași singuri la jumătatea „piesei” actorii au împărţit reţeta. Activitatea lor teatrală în Medgidia se soldase cu suma de cincizeci de lei pentru fiecare. Destul, prea destul ca să-și poată privi de sus camarazii mai puţin inventivi și deci mai săraci Altădată i-a luat Nottara să joace „Marchizul de Priola” la Turnu Măgurele. Erau foarte mulţi tineri în trupă: Tony Bulandra, Ion Manolescu, Belcot Tănase se pregătea, la București, de nuntă. Avea mar- tori la ofiţerul stării civile pe Nottara și pe Liciu. Fiind vorba însă numai de o singură reprezentaţie și aceasta sub supravegherea Maestrului, a plecat și el la Măgurele, ră- mânând ca la întoarcere, a doua zi, să aibă loc ceremonia. Iarna era grea și le-a făcut surpriza unei înzăpeziri. Trenurile nu mai mergeau. Trupa trebuia să rămână musai două zile în Turnu Măgurele așteptând să se reia circulaţia. Tănase, care tocmai cumpărase niște găini – mai ieftine – pentru cununia din Capitală, era mai melancolic decât oricare altul. Prinsese să le taie și de frică să nu se strice le-a atârnat afară în bătaia zăpezii până s-au făcut cum e lemnul Două zile la Turnu-Măgurele, nu treceau așa de repede. „Măi băieţi, ce jucăm?” a întrebat Maestrul. Au fost discuţii lungi și pretenţioase. Unul spunea o piesă și alţi zece îl combăteau cu argumente serioase. Nottara a curmat, la un moment, dat controversa. „Ju- căm Manasse”. Actorii cunoșteau piesa care avusese atâta succes și trezise atâtea discuţii la „Naţional”, dar o cunoșteau numai „pe înţeles”. Nimeni n-avea, firește, textul. Au anunţat atunci spec- tacolul pentru seară și au pornit în oraș pe căutate. Nu era

120 Viaţa de haz şi de necaz a lui C. Tănase povestită de N. Carandino

ușor să găsești o piesă de teatru recent jucată la Naţional, în textul ei veritabil, într-un oraș cum era Turnu-Măgurele. Pe înserat, Tănase, care urma să joace pe Zeilig-Șor, s-a întors triumfător cu textul in mână; îl găsise în biblioteca unui profesor de liceu. Odată cu găsirea piesei au devenit evidente celelalte dificultăţi. Nimeni nu-și cunoștea, afară de Nottara, rolul și nimeni n-avea timpul material să-l înveţe. Marele actor însă îi îmbărbăta:

— Lăsaţi băieţi! N-aveţi nici-o grijă. Vă dau eu intrările, vă dau replicile, ne descurcăm noi. O să vedeţi. Încrederea în Nottara, în reușita spectacolului era

contagioasă. Îndrăzneţi, fără să știe în fond „de ce” și „pe ce”, băieţii au intrat în scenă să joace. Până la intrarea lui Manasse, piesa a mers într’un ritm ameţitor. Se înghiţeau replici, se săreau scene în așa fel, încât până și spectatorii începuseră să-și dea seama. Când a fost însă rândul lui Nottara să înfrunte publicul, situaţia s-a schimbat. Maestrul a luat in mână frânele acţiunii dramatice. Schimba textul la fiecare pas pentru a introduce în scenă pe

Mi se pare că vine Zeilig

Șor

un actor sau pe celălalt. „A! Uite ”

„Știu! Știu ce vrei să-mi spui. Nu-i aşa că eşti de părere că Nissim trebuie să-şi dea fata etc., etc. Și astfel, prin întrebări meșteșugite, prin replici indirecte, aducând și scoţând el pe scenă actorii transformaţi în figuranţi, piesa a ajuns la bun

sfârșit. Nu era desigur textul pe care îl imaginase Ronetti Roman. Maestrul „trăsese” toate rolurile la el, anulând „efectele” partenerilor și acordând lui Manasse prestigii pe care autorul se mulţumise doar să le sugere. În actul final, la scena rugăciunii, Nottara observă că îi lipsește „tales”-ul; Recuziterul uitase să i-l procure. S-a uitat în dreapta, s-a uitat în stânga și, îngrozit, a făcut un pas in

Viaţa de haz şi de necaz a lui C. Tănase povestită de N. Carandino 121

culise, și ridicând faţa de masă pe care stau așezate grimele, s-a acoperit cu ea pe cap cu un gest brusc și impresionant. Numai era teatru ceea ce se petrecea pe scenă, dar era în schimb înaltă, superioară jonglerie. Purtase pe umerii lui toată piesa. Jucase efectiv toate

rolurile, dăduse toate intrările rămânând mereu pe scenă gata să repare neatenţia unuia, sau gafa altuia. Iar publicul, furat de măestria jocului, de felul patetic și „simţit” în care Nottara știa să interpreteze, n-avusese vreme să observe că omul se dedublase, că reușise să atingă culmi de lirism fără să abandoneze o singură clipă facultăţile controlului de sine și supravegherea celor de aproape. De abia după spectacol și-au dat seama actorii prin ce au trecut și au meditat la adânca semnificaţie a teatrului, la resursele de care trebuie să dispună actorul. Unii, amin- tindu-și de cele petrecute cu câteva ceasuri înainte, îndrăz- neau chiar să glumească. Numai Nottara surâdea sardonic privind cum își în-

grijea Tănase

„Ehei! Altă generaţie!” Altădată – câţi ani să fie de atunci? – au plecat să dea câteva reprezentaţii la Sinaia și la Bușteni. Erau elevi de Conservator și sperau să facă rost de ceva parale. Trupa nu era prea mare: Ion Manolescu, Belcot, Tănase și alţi câţiva. Masa o luau acasă la Manolescu, primarul orașului și tatăl colegului din companie. Seara urma să sosească și

Montaureanu din București cu trenul pentru a interpreta rolul lui Rozeanu din „Mincinosul”. Nu prea știau ei mare lucru, dar erau tineri și nu se îndoiau de nimic. Tănase era, îndeosebi, încântat. Venea pentru prima oară la Sinaia. Respira – fără efort – aerul ozonizat. Privea în dreapta și în stânga munţii, brazii, simţindu-se

găinile îngheţate.

122 Viaţa de haz şi de necaz a lui C. Tănase povestită de N. Carandino

în limpiditatea oamenilor și a naturii ca o pierdută pată de noroi.

S-a pipăit pe faţă și a intrat la primul frizer care i-a ieșit în cale.

— Barba?

— Da, domnule! Ce, nu se vede?

— Ba, vai de mine, se vede!

Și bărbierul a intrat în conversaţie, din viciu profesional.

— Nu sunteţi din partea locului?

— Nu.

Tănase nu era limbut de felul lui, dar bărbierul scotea cuvintele din gura omului ca niște simple măsele. — Cu ce ocazie aţi venit pe la noi? Sunteţi în vile- giatură?” Tănase ofta și răspundea.

— Nu. Sunt actor. Am venit cu trupa.

— A! Aţi venit cu o piesă? Și unde jucaţi mă rog?

— În sala Riegler.

— Am să viu și eu. Dar ce jucaţi?

— Ia mai multe lucruri; în general însă din Caragiale.

Resemnat și căutând la urma-urmii să-și facă reclamă, Tănase ridicase tonul. Bărbierul care nu contenea ascuţind briciul, l-a tras de mânecă.

— Priviţi la domnul care se bărbierește

Nu acela!

Prin oglindă! E Caragiale! Când a auzit Tănase una ca asta i s-a întărit săpunul pe

faţă. — Ce spui, domnule?

— El e! Îl cunosc, slavă Domnului.

Caragiale auzise și el conversaţia. Când să plece s-a apropiat de scaunul lui Tănase.

— Ascultă băiatule, cum te chiamă pe tine?

Iar Tănase a răspuns ca la raport.

— Domnule Caragiale, mă chiamă Tănase, sunt elev la Conservator în clasa lui domnu’ Nottara.

Viaţa de haz şi de necaz a lui C. Tănase povestită de N. Carandino 123

— Stai bre! Mi-a vorbit mie Costache Nottara de unul

Tănase care-i bun în piesele mele! Tu oi fi?

— De, știu și eu! Tănase, roșu ca para, se tot băiguia și

nu putea să scoată o vorbă acătării.

— Când jucaţi, să vin și eu? întreabă Caragiale.

— Jucăm diseară la „Riegler”– a silabisit Tănase.

După plecarea scriitorului din frizerie n-a știut cum să dea goana mai repede să-și găsească tovarășii.

— Măi băieţi, ne-am curăţat!

— De ce?

— Păi vine diseară Caragiale la spectacol.

— Nu mai spune!

Și pune-te pe repetiţie, pune-te pe ascultătură. Ceasurile însă treceau repede. Seara au lăsat vorbă la control:

— Ia vezi mă, cum o veni unu cu niște haine groase ca

de aba și roșcovane, lat la faţă și cu mustăţi, vii repede să ne spui! Într-un târziu a venit băiatul și le-a adus la cunoștinţă evenimentul. Culmea ghinionului însă: ce te faci că nu vine Mon- taureanu?

A început spectacolul fără el. Fiecare se prezenta cu

bucăţile de la Conservator; studiate în fel și chip, banalizate

Când a venit rândul

pe la toate festivalurile de provincie

piesii „Mincinosul”, cine să joace rolul lui Rozeanu?

Se uitau prin sală, au trimis pe la gară. Nimic.

Montaureanu nu se arăta.

— Trebuie să „intri” tu măi Hodoș. Altceva nu-i de

făcut. Hodoș, care nu era actor, care nu cunoștea piesa, dar care avea ghinionul de a fi în anturajul „lor” ca prieten, a protestat la început. S-a lăsat însă convins văzând dispe- rarea zugrăvită pe feţele camarazilor săi de petrecere. Din fericire trebuia să iasă în scenă numai în actul ultim. A ieșit

124 Viaţa de haz şi de necaz a lui C. Tănase povestită de N. Carandino

mai mult îmbrâncit din culise. El trebuia să fie „adevăratul Rozeanu” acela care prin simplă prezentare aduce deznodă- mântul spulberând minciuna și dând de rușine pe „min- cinos”. Nu știa însă nici o boabă din text. Ședea cu spatele la public, manechin, iar replicile le dădea Belcot din culise. De la sine înţeles că la așa reprezentaţie Caragiale nu s-a ostenit să se urce pe scenă și să felicite pe actori. Iar băieţii, la rândul lor, n-au știut încotro s-o apuce ca nu cumva să le iasă în cale. După „succesul” de la Sinaia a urmat acela – mai mare – de la Bușteni. Sala era ca vai de lume, iar scena au improvizat-o la iuţeală din câteva scânduri. Publicul în schimb era tare pretenţios; plutea în aer un straniu miros de praf de pușcă. Nici băieţii nu știau să distreze poporul așa cum ar fi dictat importanţa preţurilor percepute la intrare. Simţind că aventura risca să se încheie dezagreabil, fiecare a avut grijă, ca după ce-și termina „rolul”, să spele putina. Firește fără să-și anunţe confraţii. La sfârșit, Tănase, s-a văzut singur și abandonat pe scenă. Publicul cerea mereu alte bucăţi pe un ton foarte ameninţător. Tănase își isprăvise parte repertoriul. Hai să le spuie pe „Drăgan”, celebrul monolog al lui Liciu. Nu-l știa însă pe dinafară ca lumea; l-a spus mai mult în linii generale, exagerând bâlbâielile și mimica. Voci de la parter îl întrerupeau indignate:

— Mai las-o domnule! Zi-i înainte și isprăvește odată cu bâlbâitul! Pe scurt, când s-a retras de pe scenă, a luat-o la fugă, de frica bătăii, în pădure și găsind acolo restul trupei au pornit-o noaptea pe jos spre Sinaia cu ghetele în mână să nu le strice de noroi, spre casa primarului unde îi aștepta masă întinsă și cu meseni având alte dispoziţii decât cele ale publicului din Bușteni

Viaţa de haz şi de necaz a lui C. Tănase povestită de N. Carandino 125

Tănase n-a învăţat meseria teatrală propriu zisă din Conservator. Teatrul adevărat l-a înţeles și a început să-l practice în anturajul lui Liciu, alături de Manolescu, de Belcot, Dinu, G. Mihăescu, Buzescu și de alţi tineri iubitori de artă Liciu nu era numai un perfect actor de aleasă cultură și de variate resurse scenice. El era în primul rând un gentleman. Rezultatele: conflictul pe care l-a avut cu Davila s-a datorit, până la urmă, tăriei sale de caracter. Când actorii s-au strâns să protesteze împotriva directorului și când Davila s-a arătat la faţă, nimeni n-a mai rămas alături de Liciu. Acesta însă, cavaler, a demisionat trăgând, în ceea ce îl privea, toate consecinţele. Mai târziu avea să-l urmeze și Nottara în pribegie plecat în urma unui conflict de aceeași natură Doi ani a stat Liciu afară din teatru jucând la Liric, la Bulevard sau prin provincie; pe urmă Davila i-a întins mâna și l-a rechemat, aducând omagiu caracterului de care dăduse dovadă. În acest răstimp însă trupele particulare de teatru au profitat de aportul actorului și al directorului de scenă; generaţii întregi de începători au trecut prin mâna maestrului, această trecere rămânând însemnată în cariera lor artistică prin adevărate progrese. Liciu avea o înaltă ideie despre teatru, o ţinută morală și o eleganţă fizică de natură să impresioneze pe oricine. Când se adunau actorii la vreo masă la „Gambrinus” pentru a comanda vestiţii „Frankfurter pe varză” și pentru a discuta chestiunile la ordinea zilei, prezenţa lui era suficientă ca să atragă și pe aceia a lui Caragiale patronul localului. Conversaţia își ridica dintr-o dată nivelul. Băieţii tineri se transformau subit în ascultători. Nu se mai auzea nicio vociferare. Îi plăcea lui Liciu să vorbească și să apere demnitatea artei nu numai prin cafenele ci și pe teren, la repetiţii sau

126 Viaţa de haz şi de necaz a lui C. Tănase povestită de N. Carandino

la spectacole când se simţea nevoia intervenţiei sale auto- ritare. Cât s-a supărat el la Brăila, când „băieţii”, de dragul unei farse la adresa lui Niculescu Piron, erau cât p-aci să compromită reprezentaţia! Era acel Niculescu Piron un camarad de teatru foarte de treabă care datorită caracterului său amabil devenise ţinta obișnuită a glumelor de bun și de prost gust. Niţel distrat și totdeauna de bună credinţă, el cădea regulat în cursă oricât învăţătura de minte ar fi trebuit să-i fie de folos. La Brăila, Tănase trecuse sufleur. Așezat într-o cușcă de tablă nou construită, cu piroanele încă întoarse spre înăuntru era foarte mândru de încrederea pe care i-o arătase Liciu. Pe la marginea culisei actorii își așezaseră rolurile deschise la pasagiul în care trebuiau să „intre” și erau atenţi la replică. Mișu Fotino a întors foile textului lui Piron, care s-a pomenit în actul III, fără să bage de seamă. Când i-a venit totuși rândul să intre, s-a opus arătând textul manevrat de Fotino. În zadar căuta să-l convingă Liciu, în zadar îi arăta ca să-l îmbie consternarea de pe scenă. Niculescu Piron tare pe „ce sta scris” nu înţelegea să se miște în ruptul capului. Când a intrat în fine, mai mult împins decât de bunăvoie, Tănase, din cușcă, la curent cu farsa lui Fotino, se strâmba de râs. Tot lăsându-se pe spate însă, ca să-și dea mai în voie drumul hazului s-a izbit cu capul de piroanele cuștii. A fost rândul lui Niculescu de pe scenă să râdă deși spectacolul pe care-l oferea în acel moment Tănase însângerat, era departe de a fi ilariant Supărările lui Liciu nu descurajau pe Danielopol, pe Fotino, pe Kanner, pe Belcot Niculescu Piron avea specialitatea de a pronunţa greșit cuvintele „radicale”. Spunea „fural” în loc de fular, „cohrem” în loc de goldcrem și așa mai departe, spre marele amuzament al camarazilor porniţi pe glume ieftine.

Viaţa de haz şi de necaz a lui C. Tănase povestită de N. Carandino 127

Nu-i trebuie mult omului la tinereţe ca să izbucnească în râs. Niculescu Piron juca printre camarazi rolul unui permanent stimulent de bună dispoziţie. Câteodată, și nu rareori, valoarea comică îi era sporită prin intervenţie din

afară. Așa a fost când, la plecarea de la Brăila, el a cumpărat

o damigeană de vin să o ducă în dar unei fete pe care o

curta

Simţind că recipientul este prost păzit, băieţii l-au cam pus la încercare în cursul drumului. În Buzău, la gară, damigeana care se golise a fost în mod discret umplută – cu ajutorul restauratorului, dar în

zeamă

locul vinului „adus special” prietenii au introdus

de varză. Piron era departe de a-și da seama despre cele ce se petrecuse. Mândru și fericit, el a dus personal cadoul pre-

gătit aceleia care era aleasa inimii sale. Primit cu mulţumiri

și cu manifestaţii de politeţe în cele două zile cât a stat în

Buzău, nici nu bănuia că i se făcuse o farsă. De abia la Focșani, când a primit o drastică scrisoare, s-a dumirit puţin. Fata, fără să-i dea multe amănunte, îl

punea la punct pentru felul neconvenabil în care găsise cu cale să o omagieze. Disperat, Niculescu Piron o chemă la telefon:

— V-a plăcut, duduie, vinul pe care vi l-am adus? Așa-i că e o recoltă bună?

la Buzău.

— Ce vin, domnule! Zeamă de varză!

— Lasă duduie! Vorbesc despre vin. Despre vinul pe care vi l-am dăruit!

— Zeamă de varză domnule, zeamă de varză… M-auzi?

Niculescu Piron asculta înmărmurit și nu-și revenea. Se întorcea din când în când spre băieţii care veniseră în păr la

Poștă să asiste — Eu cred că e defect aparatul! Trebuie că are ceva. Altminteri nu se explică. Îi vorbesc de vin și ea îmi tot dă înainte cu „zeamă de varză”.

128 Viaţa de haz şi de necaz a lui C. Tănase povestită de N. Carandino

Văzând că neînţelegerea continuă, i-au spus repede și pe jumătate cum stau lucrurile.

— Ascultă duduie! – striga bietul Niculescu Piron la

telefon: „Nu sunt eu vinovat. Măgarii ăștia de prieteni pe care îi am. Mi-au băut vinul, duduie, și au pus în loc zeamă

de varză

Supărarea a fost și mai mare când a fost vorba să plătească taxa telefonică. De teamă să nu iasă cu acest prilej vreun scandal mai mare și să fie obligaţi să contribuie, camarazii o șterseseră cu toţii la Teatru lăsând pe Niculescu-

Piron pradă celei mai patetice indignări!

chestie sentimentală.

Înţeleg, când e vorba de noi între noi, n-are importanţă, dar

așa! Chestie sentimentală, domnule! Peste câteva zile însă i-a trecut supărarea. Așa era felul lui Niculescu-Piron. Avea suflet de aur și nu înţelegea să lipsească pe camarazi de bucuria farselor ieftine.

Nerușinaţii!

— Asta nu se face. Era la mijloc

De ce s-a căsătorit Tănase întâia oară și de ce a ales-o pe Iosefina Reitman? Multe ar fi de înșirat drept răspuns la aceste întrebări. Explicaţia cea mai adâncă se află însă în felul de a fi al ac- torului, care străin de ai lui, și puţin înclinat spre a duce viaţa de boemă căuta, fără să-și dea seama, un rost familial. Legăturile de altă ordine, decât ale prieteniei și ale artei, contau foarte puţin în perioada în care actorii nu se bucurau în public de consideraţia pe care o au astăzi fiind, din această cauză, nevoiţi să se apere și să se ajute între ei. În cei doi ani pe care Petre Liciu i-a petrecut în Capitală și în provincie se formase, în trupa pe care o conducea, un spirit de camaraderie și nobilă emulaţie cum rar s-a pomenit în teatrul românesc. Dragostea „băieţilor” pentru maestrul lor nu avea mar-

Viaţa de haz şi de necaz a lui C. Tănase povestită de N. Carandino 129

gini; cine îl supăra pe Liciu se simţea nenorocit și nu căuta decât prilejul unei isprăvi care să merite iertare. Mai atent poate decât ceilalţi, Tănase, când nu juca, își petrecea vremea privind și studiind jocul lui Liciu, așa cum îi era la îndemână, din culise, să-l înţeleagă și să-l „fure”! Petre Liciu avea și el la rându-i, mare încredere în calităţile lui Tănase, în darul lui comic, în seriozitatea și în stăruinţa lui tehnică. Îl întrebuinţa la regie, la direcţia de scenă, ca ajutor, încredinţându-i sarcini care presupuneau apreciere. La răstimpuri, Tănase primea din partea maes- trului câte un ban de aur drept recompensă, ban de care era mai mândru decât de leafa lui normală sau de elogiile nespălaţilor. Teama pe care „băieţii” o aveau de a nu-l supăra pe Liciu, s-a dovedit și în momentul în care la Craiova, Tănase nefiind distribuit în „Banii” lui Mirbeau, a trebuit să joace un rol de servitor. — Vă rog foarte mult, domnule Liciu. Eu vă spui di- nainte. Mă tem tare să nu pufnească lumea, cum am păţit-o în „Greve”, când anunţam că se întâmplase durere mare și publicul se strâmba de râs. Să știţi că eu nu-s de vină. Într-adevăr, bietul Tănase numai cap de dramă nu avea; nici reputaţie teatrală de asemenea natură, încât să treacă neobservat într-un rol de figuraţie. La spectacol, cu aerul cel mai nevinovat și cel mai dramatic din lume, a intrat în scenă aducând teribila veste lui Isidore Lechat-Liciu:

„Fiul Dumneavoastră, domnule Lechat, a avut un accident de mașină și a murit”, sau în orice caz un text cu alte cuvinte, dar cu acest sens. Publicul n-a putut să-și stăpânească râsul, atât era de comic Tănase în veleităţile sale dramatice. Iar Liciu, copleșit la birou, lăsându-și capul în palme, îi șoptea drastic și enervat: „Ieși afară! Ieși afară”.

130 Viaţa de haz şi de necaz a lui C. Tănase povestită de N. Carandino

Era singura soluţie, dacă mai rămânea Tănase în scenă se transforma piesa în comedie bufă. După spectacol a fost discuţie mare.

— Măi, Tănase, tu ai făcut-o dinadins. Te-ai împiedecat la intrare

— Vai de mine domnule Liciu, se poate să fac una ca

asta! Mi-am dat dimpotrivă toată osteneala să fiu dramatic.

— Ai văzut ce dramă a ieșit din osteneala dumitale, a

încheiat, supărat actorul care ducea respectul scenei dincolo de marginile socotite de cei tineri obligatorii. Isprava lui Tănase a fost însă nimica toată pe lângă ce i-a făcut Gogu Mihăescu în „Regulus Codoveanu”. Piesa se

juca la Ploiești. Tănase era în rolul titular; Gogu Mihăescu juca pe Păstrăvan Dincă, poliţaiul de Sinaia. Începuse spectacolul fără ca acest din urmă interpret să fi sosit din București. Mare emoţie în culise și o așteptare grea de panică.

În fine, iată-l sosind în ultimul act când trebuia, în

conformitate cu resorturile farsei, să simuleze arestarea ju-

decătorului Regulus Codoveanu. Erau în scenă Petre Liciu, Florea Simionescu, Belcot, C. Tănase, Duţulescu, frumoasa

Ricoboni care juca rolul Dorei de Snagov–toată distribuţia

Se aștepta intrarea lui Gogu Mihăescu și momentul

culminant al acţiunii:

— În numele legii te arestez. Eu sunt Păstrăvanu Dincă poliţaiul din Sinaia.

Zăpăcit de întârziere, îmbrăcat la iuţeală și împleti- cindu-se în vorbă, Gogu Mihăescu a rostit:

— Eu sunt Sinaia și în numele lui Păstrăvanu Dincă te arestez.

A izbucnit pe scenă un râs irezistibil. Tănase se

ciupea singur ca să se poată reţine. Tensiunea jocului pro- voacă adesea între actori asemenea momente de veselie exuberantă. Au părăsit unul după altul scena. Cortina ră-

Viaţa de haz şi de necaz a lui C. Tănase povestită de N. Carandino 131

mânea totuși ridicată. Liciu mai serios decât ceilalţi po- runcea prin culise. —Intraţi în scenă, mă. Nu se face! – Și dădea cu pumnu-n ei doar, doar s-or liniști. Cum își lua însă vreunul inima-n dinţi să înfrunte din nou publicul, aplauzele, care de la gafa lui Mihăescu nu conteniseră, treceau la un tempo vivace. Își dăduse lumea seama de încurcătura actorilor și departe de a se supăra le încuraja amical, buna dispoziţie. Tot la Ploiești, în aceiași sală „Cooperativa” a venit odată Nottara să joace Hamlet. Erau în trupă Niculescu- Grosu, Tănase, Belcot etc., etc. Sala de teatru era la etajul al doilea. O trapă de pe scenă comunica printr-o scară cu etajul I

și ducea la cabinele artiștilor. De la sine înţeles această trapă

a fost utilizată în scena groparilor. Tănase juca pe cel dintâi gropar; Belcot pe al doilea;

oricât ar fi fost ei de neserioși își dădeau seama de răspun- derea pe care o aveau faţă de maestrul Nottara care trebuia, intrând, să găsească la îndemână craniul pentru a rosti celebrul monolog. Tănase ședea ascuns până la brâu în așa zisă groapă și învârtea cu lopata pământul așezat pe margini. Recuziterul avusese grijă să așeze craniul cu pricina pe lopată, dar în emoţia clipei, Tănase a făcut o mișcare greșită de a lunecat

tumba până

Nottara, care era deja pe scenă, văzând cum stau

lucrurile, a improvizat un dialog cu Belcot, iar Tănase s-a dat la fund ca să caute blestemata căpăţână a lui Yorick. Când a găsit-o în fine, altă belea: se fărâmase din rostogolire.

A potrivit el bucăţile cum le-a potrivit și fuga sus să ofere

„rezultatul” lui Nottara. Marele actor a primit craniul; peste câteva clipe însă i

s-a desfăcut în mâini.

la etajul întâi. Ce era de făcut?

132 Viaţa de haz şi de necaz a lui C. Tănase povestită de N. Carandino

declama Nottara. „Sărmane

Yorick. Nici craniul tău nu mai rezistă! Uite-l că s-a fărâmat în două”.

Ploieștenii, între timp, ascultau și se minunau foarte de

adâncimea lui

Nottara era mai sceptic și mai înclinat să guste farsele scenei decât Liciu. Se obișnuise să iasă din încurcătură oricare ar fi fost situaţia în care l-ar fi pus neglijenţa sau reaua voinţă a camarazilor și nu socotea josnică, pentru un actor, arta de a-și păstra prezenţa de spirit. Liciu în schimb nu admitea glume cu ale artei. Râdea rar în asemenea ocazii și se supăra des. La Tecuci, când s-a dat „Cinematograful”, piesa dom- nului Paul Gusti, a avut toată dreptatea să se indigneze. Băieţii fuseseră după masă la coana Leanca, la crâșmă, de unde „zi-i cu vin, zi-i cu covrigi” au plecat mai bine dispuși decât era nevoie pentru spectacol. Tănase juca pe Ilie Dobre, măcelarul. La un moment dat era în scenă cu Liciu. — Mă, ori vorbești limpede, ori îţi dau una de te lovește tetanosul. Pronunţând aceste cuvinte, Tănase nu s-a mulţumit cu ameninţarea. Afumat cum era l-a atins pe Liciu după falcă de i-a sărit scuipatu-n stal. Lovitura a avut darul să-l desmeticească; acum își dădea seama Liciu că toţi, absolut toţi, erau în halul lui Tănase, adică aghesmuiţi. Și Belcot, și Florea Simionescu S-a supărat atunci pe toată lumea și n-a mai schimbat un cuvânt vreme îndelungată spre mâhnirea actorilor care ţineau la el și nu știau cum s-o dreagă. Liciu, la rândul lui, era tare amărât. Iubea o femeie din trupă care era departe de a-i aprecia politeţa și curăţenia; o iubea în felul lui, adică sentimental, cu efuzii, cu dorinţa neîncetată de a se umili, de a face

„Nenorocire, nenorocire”

Shakespeare.

Viaţa de haz şi de necaz a lui C. Tănase povestită de N. Carandino 133

sacrificii, de a-i suscita și întreţine dragostea prin omagiul continu adus farmecelor ei aparente. Era afemeiat Liciu fără să fie „don Juan”, slăbiciunea faţă de sexul frumos cuprindea în caracterul lui o zonă nesigură și lunecătoare.

Între el și restul trupei se interpusese „ea”; cu alintări viclene, cu acel dar de a înteţi raporturile dintre bărbaţi care constitue însușirea de căpetenie a femeilor de scenă. La Galaţi s-a făcut, în fine, împăcăciunea generală. Se juca „Ginerele prefectului” în beneficiul lui Tănase care interpreta rolul principal. În scena în care Tănase dădea cu pumnul în masă și

nu se poate” pentru a ridica, îngrozit,

mâna cu mânușa fiicei sale împletită între degete, Liciu privea foarte atent din culise. S-a apropiat în antract:

— Dragă Tănase! Să știi că scena cu mănușa, așa cum ai jucat-o, a avut gesturile unui actor care promite. Tănase s-a înduioșat auzind elogiile, atât de rare, atât de preţioase, ale lui Liciu.