Dușmanul de clasă

Igor CAȘU (n. 1973) este licențiat (1995) și doctor în istorie (2000)
al Universității „Al. I. Cuza” din Iași, cu tema Politica națională în
Moldova Sovietică, 1944-1989. A fost bursier Fulbright (august –
decembrie 2000), expert al Comisiei pentru Analiza Dictaturii Co-
muniste în România (2006) și vicepreședinte al Comisiei pentru
Studierea și Aprecierea Regimului Comunist Totalitar din Repu-
blica Moldova (2010); de asemenea, reporter la Radio Europa
Liberă, rubrica Istoria trăită (2010-2011), iar din 2010 este editoria-
list și autor al rubricii Arhivele comunismului la ziarul Adevarul
(ediția de Republica Moldova). Este profesor și director al Centru-
lui de Studiere a Totalitarismului din cadrul Facultații de Istorie și
Filosofie a Universității de Stat din Chișinău. Domenii de interes:
istoria Basarabiei în secolul al XX-lea, istoria contemporană a Eu-
ropei, istoria URSS, represiunea sovietică în RSS Moldovenească,
naționalismul. A editat, în calitate de autor și coautor, manuale de
istorie, inclusiv manualul Istoria românilor și universală pentru clasa
a XII-a, Chișinău, Ed. Cartier, 2013 (în colaborare cu Igor Șarov, Vir-
gil Pâslariuc, Flavius Solomon și Pavel Cerbușcă). Publicații recen-
te: „Political Repressions in Moldavian SSR after 1956: Towards a
Typology based on KGB files”, în Dystopia. Journal of Totalitarism
Ideologies and Regims, vol. I, no. 1-2, 2012, p. 89-127; „Stalinist Ter-
ror in Soviet Moldavia, 1940-1953”, în Kevin McDermott, Matthew
Stibble (editori), Stalinist Terror in Eastern Europe. Elite purges and
mass repression, Manchester and New York, Manchester University
Press, 2010, p. 39-56; Le Goulag bessarabien: Deportations, Repre-
ssions, Famine, 1940-1941, 1944-1956, în „Communisme” (Paris),
număr special dedicat României, no. 91-92, 2007, p. 129-138; Nation
Building in the Era of Integration: The case of Moldova, în Konrad
Jarausch and Thomas Lindenberger (editori), Conflicting Memories
in European H History, Oxford, Berghan Books, 2007, p. 237-253.

2
 Universitatea de Stat din Moldova
Centrul de Studiere a Totalitarismului

Igor CAȘU

Dușmanul de clasă
Represiuni politice, violenţă și rezistenţă
în R(A)SS Moldovenească,
1924-1956

Prefață de Vladimir TISMĂNEANU

i s t o r i c

3
CARTIER
Editura Cartier, SRL, str. București, nr. 68, Chișinău, MD2012.
Tel./fax: 022 24 05 87, tel.: 022 24 01 95. E-mail: cartier@cartier.md
Editura Codex 2000, SRL, Strada Toamnei, nr. 24, sectorul 2, București.
Tel./fax: 210 80 51. E-mail: romania@cartier.md
Cartier & Roman LLC, Fort Lauderdale, SUA. E-mail: usa@cartier.md
Suport juridic: Casa de Avocatură EuroLegal
www.cartier.md
C rţile CARTIER pot fi procurate în toate librăriile bune din România și Republica Moldova.
Că
Cartier eBooks pot fi procurate pe iBookstore și pe www.cartier.md
LIBRĂRIILE CARTIER
Librăria din Centru, bd. Ștefan cel Mare, nr. 126, Chișinău.
Tel./fax: 022 21 42 03. E-mail: librariadincentru@cartier.md
Hol, str. București, nr. 68, Chișinău.
Librăria din Hol
Tel./fax: 022 24 10 00. E-mail: librariadinhol@cartier.md
Comenzi CARTEA PRIN POȘTĂ T
TĂ
CODEX 2000, Str. Toamnei, nr. 24, sectorul 2, 020712, București, România
Tel./fax: (021) 210.80.51
E-mail: romania@cartier.md
www.cartier.md
Taxele poștale sunt suportate de editură. Plata se face ramburs, la primirea coletului.
Colecţia Cartier istoric este coordonată de Virgil Pâslariuc
Editor: Gheorghe Erizanu
Lector: Valentin Guţu
Coperta seriei: Vitalie Coroban
Coperta: Vitalie Coroban
Design/tehnoredactare: Iulia Vozian
Prepress: Editura Cartier
Tipărită la, Bons Offices
Igor Cașu
Ediţia I, ianuarie 2014
© 2014, Editura Cartier pentru prezenta ediţie. Toate drepturile rezervate.
Cărţile Cartier sunt disponibile în limita stocului și a bunului de difuzare.
Această carte apare cu sprijinul Programului SCOPES al Fundaţiei Elveţiene pentru Știinţă, în cadrul
proiectului „Violenţă și represiune în sud-estul Europei: între discurs și practici din perspectivă istorică
și comparatistă”.

Descrierea CIP a Camerei Naţionale a Cărţii

Caşu, Igor.
Duşmanul de clasă. Represiuni politice, violenţă şi rezistenţă în R(A)SS Moldovenească, 1924-1956 / Igor
Caşu. – Chişinău : Cartier, 2014 (Tipogr. „Bons Offices”). – 394 p. – (Colecţia „Cartier istoric”).
ISBN 978-9975-79-828-0.
94(478)„1924/1989”
C 28
 Cuprins

Capitolul I Putere și societate în raioanele din stânga

Nistrului, 1917-1933. Violență, foamete și colectivizare ............................21
1. Violență și rezistență populară în anii
războiului civil din Rusia, 1917-1921...................................................... 21
2. Teroarea Roșie în regiunea transnistreană, 1919-1921 ........................ 24
3. O victimă a Terorii Roșii – basarabeanul Petru Țetva ....................... 27
4. Foametea din 1921-1922 și 1924-1926 din stânga Nistrului ............... 32
5. Violență și teroare de stat în timpul colectivizării, 1929-1933........... 38
6. Țărani condamnați pentru „agitație antisovietică”:
frații Bodiul din Vâhvatinți, Râbnița .................................................... 49
7. Sistemul de pașapoarte și represiunea la frontiera cu România:
Isidor Sârbu din Corjova, Dubăsari ....................................................... 52
8. Foametea în masă din RASSM, 1932-1933: cauze și consecințe ........ 58
9. Reacția populației la foamete:
trecerea Nistrului și revolte populare..................................................... 65
10. Privilegiile nomenclaturii în timpul foametei, 1932-1933 .................. 72
11. În loc de concluzii...................................................................................... 75

Capitolul II Marea Teroare în RASS Moldovenească, 1937-1938 .............77

1. Marea Teroare în Uniunea Sovietică,
1937-1938: contextul intern și cel extern .............................................. 77
2. Declanșarea Marii Terori în RASSM, iulie 1937:
„operațiunea antichiaburească” .............................................................. 81
3. „Operațiunea română” în RASSM.......................................................... 88
4. Epurarea de cadre în RASSM
în timpul Marii Terori, 1937-1938 .......................................................... 95
5. Condamnarea torționarilor și probe ale folosirii torturii ............... 108
6. În loc de concluzii.................................................................................... 116

Capitolul III Extinderea terorii comuniste

în Basarabia, 1940-1941 ................................................................................119
1. Începutul terorii comuniste: arestări și condamnări politice .......... 119
2. Condamnări la moarte ........................................................................... 133

5
 3. Masacrul de la Fântâna Albă, 1 aprilie 1941:
mărturia lui Gheorghe Holovati ........................................................... 136
4. Mobilizarea forțată la muncă ............................................................... 140
5. Deportarea în masă din 12-13 iunie 1941 ............................................ 144
6. Represiuni față de susținătorii Unirii cu România:
Constantin Leancă .................................................................................. 163
7. Represiuni pentru apartenență socioprofesională:
Ion Furculiță ............................................................................................. 165
8. Condamnări pentru „respectarea legilor României”:
primarul găgăuz Ștefan tefan Draganov ........................................................ 170
9. Condamnări politice ale preoților basarabeni:
Grigore Celac............................................................................................ 173
10. Represiuni la începutul războiului sovieto-german:
Constantin Ghidei ................................................................................... 177
11. Represiuni politice în Basarabia de Sud (Ucraina):
Nichita Niculcea ...................................................................................... 181
12. Represiuni politice față de cadrele didactice:
Steliana Dan-Hartia ................................................................................ 184
13. În loc de concluzii.................................................................................... 187

Capitolul IV Foametea din 1946-1947: cauze și consecințe ....................189

1. Foametea din URSS și RSSM, 1946-1947:
cadru general ........................................................................................... 189
2. Politica fiscală a regimului sovietic, 1944-1945 ................................. 192
3. Primele semnale ale foametei,
vara anului 1945 – vara anului 1946 .................................................... 194
4. Rechiziționarea forțată a cerealelor
de la țăranii basarabeni, 1945-1946 ......................................................200
5. Reacția administrației sovietice la
primele semnale ale foametei ................................................................ 204
6. August 1946: primul „ajutor” de cereale acordat RSSM .................. 211
7. Cum comentau țăranii fenomenul foametei ...................................... 219
8. Apogeul foametei, decembrie 1946 – iulie 1947 ................................. 221
9. Represiuni și execuții ale celor care trec
hotarul în România pe timpul foametei .............................................. 226
10. Privilegiile nomenclaturii în timpul
foametei din 1946-1947 .......................................................................... 228
11. Unele concluzii privind foametea din RSSM
din anii 1946-1947 ................................................................................... 231

6
Capitolul V Deportările în masă în perioada stalinismului târziu,
1949-1951........................................................................................................ 234
1. Deportarea în masă din 6-9 iulie 1949: context sovietic și ....................
internațional ............................................................................................. 234
2. Preliminariile și pregătirea operației de deportare............................ 237
3. Declanșarea operației „IUG” ................................................................. 257
4. Conflicte între MGB și MAI în ajunul și
în timpul operației IUG ......................................................................... 272
5. Numărul deportaților și reacțiile populației ..................................... 279
6. Viața după îmbarcarea în „marfare” ................................................... 284
7. Drama unei familii – familia Crudu,
de la deportare la revenirea acasă ......................................................... 290
8. Condamnat în 1940, deportat din nou, în 1949:
Mihail Gorduza ....................................................................................... 295
10. Deportarea „Martorilor lui Iehova” (1951) ......................................... 297
11. Deportările din 1949 și 1951: câteva concluzii ................................... 299

Capitolul VI Anul 1956 în RSSM: contestarea comunismului în contextul

destalinizării și al revoluției maghiare .......................................................301
1. Destalinizarea: cadru general................................................................ 301
2. Stările de spirit ale comuniștilor și comsomoliștilor:
„raportul secret” al lui Hrușciov din 24 februarie 1956 ................... 304
3. Comuniștii și comsomoliștii:
defecțiune sau dorință de schimbare? .................................................. 308
4. Țăranii: atitudini critice și rezistență pasivă ...................................... 318
5. Funcționarii și muncitorii: atitudini
„nesănătoase” și „nepatriotice” ............................................................. 323
6. „Sectanții”: milenarism sau atitudini
„subversive”? ............................................................................................ 325
7. Conflictele dintre intelectuali și impactul
lor asupra politicii lingvistice și naționale .......................................... 328
8. Manifestări ale identității naționale românești ................................. 333
9. De ce KGB-ul și-a slăbit „menghina” în 1956? ................................... 336
10. Anul 1956 în RSSM: în loc de concluzii .............................................. 338
Încheiere ......................................................................................................... 341
Bibliografie selectivă .....................................................................................357

7
 Salvarea memoriei
de Vladimir Tismăneanu

Igor Caşu a scris o carte extrem de necesară, mai cu seamă

acum, când memoria traumelor provocate de comunism începe să
se evapore, iar martorii vremurilor totalitare se împuţinează de la un
an la altul. Istoricul depune mărturie în cadrul unei indispensabile
pedagogii a memoriei. El este convins că în absenţa unui exorcism
prin cunoaştere, spectrele trecutului vor continua să bântuie ima-
ginarul colectiv, să-i ademenească pe naivi şi să-i înșele pe cei care
nu-şi exercită suficient simţul critic: „Această carte este adresată, de
aceea, mai mult generaţiei tinere decât nostalgicilor din generaţiile
mai în vârstă. Tinerilor, în
n rrândurile cărora asistăm astăzi, la 22 de
ani de la colapsul URSS, la reproducerea nostalgiei faţă de regimul
comunist sovietic, deşi majoritatea tinerilor nu au avut experienţa
de a tr
trăi sub comunism sau erau prea mici ca să înţeleagă
eleag ceva”.
eleagă

Teza principală, cu care sunt integral de acord, susţine conti-

nuitatea statului ideocratic-poliţist, a unui despotism pentru care
orice licărire a simţului realităţii (spre a utiliza conceptul lui Isa-
iah Berlin) era o manifestare subversivă: „...represiunea politică nu a
fost caracteristică doar perioadei staliniste, aşa cum cred încă foarte
mulţi. Regimul sovietic a etichetat şi tratat drept crimă politică orice
manifestare mai mult sau mai puţin deschisă împotriva sa şi mult
după moartea lui Stalin”.

Există şi în România destui care, fie din cinism, fie din crasă
ignoranţă, sunt gata să pună capăt unei încă prea timide confrun-
tări cu trecutul. Acestora, Igor Caşu le dă o replică excelentă: „Dacă
anumite categorii ale tineretului de azi vor cumva să se revină la
ceea ce a fost înainte de 1989, să încerce mai întâi să răr spundă la

9
întrebările următoare. Ar accepta oare cineva să fie deportat în va-
goane pentru vite împreună cu familia la zeci de mii de kilometri în
Siberia, unde nu-i aşteaptă nimeni şi unde vor îndura frig, foame şi
tot felul de umilinţe? Unde poate, de fapt, să nu mai ajung ajungă, după
un drum de 2-3 săptă ămâni în plină arş
ăpt ar iţă de var
vară, ffără
r apă şi hrană.
Ar accepta o persoană sau alta să îndure foame pentru că aşa vrea
statul sovietic, să-l omoare prin înfometare pentru că nu a manifestat
dragoste neţărmurită faţă de „marele Stalin” şi cauza dictaturii pro-
letariatului, de fapt a unei clici cinice de la conducere? Sau să fie de
acord cu executarea imediată a părinţilor şi bunicilor pentru simplul
fapt că aceştia deţineau câteva hectare de pământ spre a-şi întreţine
cinstit, prin muncă asiduă, familia? Sau să fie executate rude care
au fost prin voia sorţii lideri de comunitate în perioada interbelică
sau membri ai unor partide politice?”. Întrebările sunt cât se poate
de pertinente şi invită la luciditate istorică şi decenţă etică. Ar putea
fi puse şi celor care, în România ori aiurea, se obstinează să ne vor-
bească despre „dimensiunea pozitivă” a comunismului: meciurile
de fotbal, piloţii eroici, expediţiile geologice şi producţia de cocs pe
cap de locuitor...
Cu alte cuvinte, amnezia deliberată duce la abolirea moralităţii
publice. Negarea criminalităţii intrinseci a totalitarismelor, fascist
şi comunist, ţine de ceea ce gânditorul român Andrei Pleşu a diag-
nosticat drept „obscenitatea publică”. O democraţie ie ffără memorie
este una lipsită de fundament, sortită să repete multe din erorile
trecutului. Este surprinzător că acest lucru a fost înţeles în America
Latină şi Africa de Sud, dar continuă să fie subiect de interminabile
controverse în lumea postcomunistă.
Din prima clipă, regimul sovietic a fost unul ilegitim, ostil
ideii de legalitate, visceral opus statului de drept, deconsiderat şi
atacat drept un „moft burghez”. Impus cu forţa în ceea ce s-a numit
RASSM (Republica Autonomă Sovietică Socialistă Moldoveneas-
că) în stânga Nistrului şi apoi Basarabia-RSSM, a urmărit copierea
mecanică a modelului bolşevic: militarist, autoritar, vertical, ultra-
centralizat. Individul trebuia anihilat ca entitate autonomă. Ideo-
logia era singura sursă de pseudolegitimitate. Iar această ideologie

10
era echivalentă cu mereu redefinita „linie generală a partidului”, cu
ale ei imprevizibile, amețitoare zigzaguri. Igor Caşu este un cunos-
cător admirabil al literaturii despre religii politice şi totalitarism.
Perspectiva sa este una liberal-democratică, de inspiraţie aroniană.
Nu se lasă influenţat de acele mode care pun accentul pe o istorici-
tate impersonală, pe social în detrimentul politicului, ca şi cum cele
două ar putea fi cumva separate. În Moldova sovietizată politicul a
dictat toate opțiunile sociale, economice, culturale. Dacă nu accep-
tăm acest fapt, neglijăm chiar natura sistemului. Iar politicul era el
însuşi impregnat de ideologie.
Istoricul oferă un zguduitor tablou al unei represiuni obsesive.
Prigonirea celor desemnaţi drept „inamici” (obiectivi sau subiec-
tivi) era înscrisă în codul genetic al regimurilor comuniste. Ca poli-
tolog interesat de cauzele, dinamica şi consecinţele Marii Terori sta-
liniste, am aflat lucruri revelatoare despre modalităţile specifice ale
sociocidului în RASSM. La fel, nu poţii citi ffără să fii şocat paginile
despre ororile din anii de după război.
Cine crede că moartea lui Stalin a transformat sistemul se în-
şală. Evident, a avut loc o „înmuiere” prin comparaţie cu teroarea
isterică din anii dictatorului absolut, dar instituţiile au ramăs ace-
leaşi. Fascinantă mi se pare analiza perioadei marcate de „Raportul
secret”, reverberaţiile spre marginea imperiului ale seismului pe-
trecut în centrul moscovit: „Anul 1956 este însă nu numai apogeul
destalinizării, dar şi începutul unei restalinizări parţiale odată ce
regimul înţelege că criminalizarea perioadei staliniste şi a lui Stalin
riscă să delegitimeze întreg sistemul comunist”.
Este exact ce se întâmpla la Bucureşti: nomenclatura intră în
panică, se teme că întreg edificiul se poate nărui, se iau măsuri
aspre pentru a preveni „haosul şi anarhia”. Sunt denunţate „stihia
mic-burgheză” şi „liberalismul putred”. Cazul Republicii Sovietice
Socialiste Moldoveneşti (patru cuvinte, patru minciuni, cum spu-
nea Boris Souvarine despre URSS) luminează dinamica politică şi
intelectuală din celelalte state ale „măreţei Uniuni”.

11
 Poststalinismul în RSSM nu a însemnat, de fapt, decât o critică
parţială a moştenirilor perioadei precedente. Cum ar fi putut fi alt-
fel când Leonid Brejnev însuşi fusese satrapul local în timpul repre-
siunilor postbelice? În ultimul capitol al lucrării atât de importante,
Igor Caşu respinge, cu argumente documentare imparabile, mitul
unei liberalizări reale. Istoria pe care o propune Igor Caşu este una
comprehensivă, totală, care refuză fragmentarizările reducţioniste.
Evident că au existat momente de răscruce, fracturi, cezuri, dar ele
nu au rezultat într-o soluţie de continuitate, deci într-o veritabilă
discontinuitate în privinţa permanentei represiuni. Faptul că se evi-
denţiază persistenţa represiunii, după 1956, până la schimbările ini-
ţiate de Mihail Gorbaciov (şi chiar atunci cu multe ezitări şi recu-
luri), reprezintă o schimbare de paradigmă interpretativă. Aici văd
eu similitudinea dintre abordarea propusă de Igor Caşu şi aceea din
„Raportul final” al Comisiei prezidenţiale pentru analiza dictaturii
comuniste din România.
Deopotrivă erudită şi accesibilă, impresionanta sinteză oferi-
tă de Igor Caşu vine să umple un gol istoriografic regretabil şi ne-
justificat. Acum nu va mai fi posibil să spui: „N-am ştiut” ori „Nu
cunosc subiectul”. Ceea ce a realizat în chip admirabil Igor Caşu
înseamnă o recuperare a unui adevăr prea mult timp ocultat şi
desfigurat, o împlinire a acelui deziderat pe care Anna Ahmatova,
Monica Lovinescu şi Nadejda Mandelstam l-au numit salvarea
memoriei. Închei această scurtă prefaţă reluând cuvintele marelui
scriitor iugoslav Danilo Kiš: „Consider că istoria universală a infa-
miei o constituie secolul XX cu ale sale lag
lagăre de concentrare – cele
sovietice în primul rând. Infamia înseamnă că în numele ideii unei
lumi mai bune, pentru care întregi generaţii au pierit, în numele
unei idei umaniste, să construieştiti lag
lagăre şi să le ascunzi existen-
ţa,
a, distrug
distrugând deopotrivă oamenii şi visurile lor intime legate de o
lume mai bună”.

Washington, DC
23 octombrie 2013

12
 Introducere

Fiecare are părerea sa despre comunism, fie că a trăit în acea pe-

rioadă, fie că nu. În orice caz, e dificil să găsești pe cineva care să fie
indiferent. Cei care admiră regimul comunist de dinainte de 1989-
1991 și care au avut o experiență nemijlocităă nu sunt neapărat foști
membri ai nomenclaturii comuniste sau ai altor grupuri privilegiate.
Paradoxul este că s-ar putea să fie tocmai din grupurile nedreptățite
de comunism. Aceștia din urmă erau critici față de regim, îl ironizau
și disprețuiau, dar încercau să se descurce în ciuda dificultăților sau
a impedimentelor întâlnite la nivel cotidian. Unii dintre ei erau chiar
victime ale represiunilor la care au fost supuși la un moment dat, fie în
perioada stalinistă, fie mai târziu. Este, prin urmare, greșit să credem
că nostalgicii regimului își vor schimba viziunile dacă vor citi o carte
sau două despre crimele comise, în cazul nostru, de regimul comunist
sovietic. O explicație a acestei stări de fapt poate fi găsită în mecanis-
mele prin care se construiește memoria colectivă și individuală, ce tin-
de, s-a spus, să dea uitării ceea ce a fost mai dificil și mai complicat în
viață. Memoria face o triere a ceea ce a fost în viața omului, și cele mai
neplăcute momente se șterg odată cu trecerea timpului. Face excepție,
evident, cazul în care un individ sau altul a avut o experiență traumati-
că, ce nu se uită niciodată. Atunci avem de-a face cu ceea ce specialiștii
în domeniu numesc memorie traumatică, și trecutul respectiv nu poate
fi decât un coșmar, deci nostalgia nu are ce căuta acolo.
O altă explicație ar fi că – e valabil pentru perioada poststali-
nistă în URSS, în RSSM în particular – lumea nu prea știa despre
fenomenul represiunilor politice, ori nu-și dădea seama că despre
asta e vorba atunci când la adunări de partid erau înfierate anumite
persoane pentru că ascultau posturi de radio străine, nu înțelegeau
corect politica partidului, cereau să se vorbească în limba română

13
(numită atunci „moldovenească”) etc. Și majoritatea nu au avut pro-
bleme cu KGB-ul. Eu, de exemplu, îmi aduc aminte că aveam vreo
10-12 ani, la începutul anilor ’80, când auzisem prima dată de Ni-
colae Lupan, era o campanie în care se spunea că e „trădător” și ar
spune minciuni despre societatea sovietică, că ar fi afirmat în Vest
că moldovenii sunt exploatați, nu sunt plătiți, sunt discriminați etc.
Abia mult mai târziu am înțeles despre ce era vorba. Așa era, pro-
babil, și cu cei mai în vârstă, cu diferența că aceștia înțelegeau mai
bine ce se întâmpla, dar încercau să treacă cu vederea aceste lucruri,
să nu le acorde o atenție deosebită, se făcea propagandă, și sub acel
regim nu te puneai cu statul (anume așa am auzit să se vorbească, de
stat, oarecum neutru, de putere, nu de regim, care e un termen ce se
impune după 1989 încoace, având o conotație mai degrabă deprecia-
tivă). În al treilea rând, o altă explicație a unei percepții ambigue –
atunci când nu este de-a dreptul admirativă – a comunismului în
rândurile unor pături sociale, în speță în actuala Republică Moldova,
este legată de faptul că, după moartea lui Stalin, conducătorii Uniunii
Sovietice au renunțat la represiunile în masă, la deportări în Siberia,
la înfometări în masă etc. În plus, de la Hrușciov încoace a început
să fie pus accentul pe producerea bunurilor de consum și asigurarea
unui nivel de viață mai bun pentru cetățeni, în comparație cu perioa-
da anterioară, când industria grea primea investiții preferențiale în
detrimentul celorlalte domenii (a primit și ulterior disproporționat,
dar mult mai puțin totuși). Prin urmare, oamenii au simțit un pro-
gres, o tendință spre bine și credeau că regimul este unul care poate fi
îmbunătățit, dacă nu reformat din temelii. Sigur, de la sf
sfârșitul anilor
’70–începutul anilor ’80 din ce în ce mai puțini oameni sovietici –
inclusiv moldoveni – credeau realmente că sistemul poate continua
la infinit. Mai ales că anul 1980 este unul de reper, în sensul că toți
așteptau venirea comunismului, așa cum a promis Hrușciov în 1961
la Congresul al XXII-lea al PCUS, dar în realitate lucrurile mergeau
spre mai rău (deși nu atât de rău ca în România ultimului deceniu
comunist, când Ceaușescu a decis să întoarcă cu orice preț datoriile
externe, instituind o raționalizare rigidă a produselor alimentare). În
acest context – când cenzura, despre existența căreia adeseori se uită,
nu permitea răspândirea unor viziuni critice la adresa regimului –

14
cetățeanul sovietic avea o imagine deformată a societății în care trăia.
Și această imagine este foarte greu de a fi schimbată chiar după ani și
ani în care informarea corectă nu mai este o problemă, dar ea nu are
însă impactul scontat din moment ce ceea ce se întâmplă în perioada
postcomunistă de multe ori nu prea bucură, ca să ne exprimăm eufe-
mistic (sănătate, educație, asigurări sociale etc.). Adică, sub povara pro-
blemelor prezente, comunismul oferă un refugiu reconfortant, mai ales
că o parte bună a societății chiar o ducea mai bine atunci decât astăzi.
Această carte, este adresată, de aceea, mai mult generației tinere
decât nostalgicilor din generațiile mai în vârstă. Tinerilor, în rândurile
cărora asistăm astăzi, la 22 de ani de la colapsul URSS, la reproducerea
nostalgiei față de regimul comunist sovietic, deși majoritatea tinerilor
nu au avut experiența de a trăi sub comunism sau erau prea mici ca
să înțeleagă ceva. Or, această nostalgie se reproduce din inerție și are
la bază povestirile idilice ale părinților și bunicilor, dar și influența
mass-mediei. Aceasta în condițiile în care spațiul informațional din
Republica Moldova este dominat încă de televiziunile și posturile de
radio din Rusia, țară moștenitoare de drept a URSS, care, după veni-
rea lui Putin la putere în 2000, promovează o politică de stat de reabi-
litare a imaginii pozitive a perioadei sovietice.
Una din tezele principale ale acestei cărți este că represiunea po-
litică nu a fost caracteristică doar perioadei staliniste, așa cum cred
încă foarte mulți. Regimul sovietic a etichetat și a tratat drept crimă
politică orice manifestare mai mult sau mai puțin deschisă împotriva
sa și mult după moartea lui Stalin. Diferența dintre cele două perioade
este că represiunea înainte de 1953 a fost foarte brutală, implicând
execuții sumare, deportări și ucidere prin înfometare în masă, în timp
ce după Stalin se renunță la aceste metode. Amploarea represiunilor
politice e mult mai mică, dar ea nu dispare complet, nici măcar în
perioada lui Gorbaciov. Se schimbă metodele, care devin mai sofisti-
cate. De multe ori cei care „greșesc” în fața partidului și a statului
sovietic (statul-partid, de fapt) nu mai sunt pedepsiți cu deportarea, ci
mustrați (de regulă, membrii de partid), umiliți în public, ei și mem-
brii familiilor lor, dar și arestați și trimiși în lagăre de muncă sau la
închisoare (oamenii de rând, de obicei). Unii vor ajunge la spitalul
psihiatric, ca să fie tratați de faptul că „nu iubesc puterea sovietică”,

15
administrându-li-se pastile care le vor distruge voința și personalita-
tea. Generația tânără trebuie să știe aceste lucruri, ca să nu ia sistemul
democratic de astăzi, imperfect, dar perfectibil, ca ceva banal și ca un
dat. Or, dacă am progresat în sensul protecției dreptului omului în
ultimele două decenii, este și meritul celor care au suferit sub comu-
nism și care au luptat împotriva acestuia, chiar dacă nu întotdeauna
deschis și tranșant.
Dacă anumite categorii ale tineretului de azi vor cumva să se revină
la ceea ce a fost înainte de 1989, să încerce mai întâi să răspundă la în-
trebările următoare. Ar accepta oare cineva să fie deportat în vagoane
pentru vite împreună cu familia la zeci de mii de kilometri în Siberia,
unde nu-i așteaptă nimeni și unde vor îndura frig, foame și tot felul
de umilințe? Unde poate, de fapt, să nu mai ajungă, după un drum de
2-3 săptămâni în plină arșiță de vară,, ffără apă și hrană. Ar accepta o
persoană sau alta să îndure foame pentru că așa vrea statul sovietic, să-l
omoare prin înfometare pentru că nu a manifestat dragoste nețărmurită
față de „marele Stalin” și cauza dictaturii proletariatului, de fapt a unei
clici cinice de la conducere? Sau să fie de acord cu executarea imediată
a părinților și bunicilor pentru simplul fapt că aceștia dețineau câteva
hectare de pământ spre a-și întreține cinstit, prin muncă asiduă, fami-
lia? Sau să fie executate rude care au fost prin voia sorții lideri de comu-
nitate în perioada interbelică sau membri ai unor partide politice? Asta
ca să invocăm experiențe cotidiene din perioada stalinistă.
Acum despre realitățile din perioada poststalinistă. Este normal
ca o persoană să fie arestată și condamnată la pușcărie pentru că
ascultă un post de radio străin? Este acceptabil ca cineva să nu fie
admis la facultate pentru că părinții sau bunicii săi erau țărani gos-
podari înainte de 1940 și nu au dorit să intre în colhoz? Este oare ad-
misibil ca cineva să fie exmatriculat pentru că a scris lozinci împotri-
va regimului comunist (rezistență nonviolentă) și după aceasta să fie
trimis într-o colonie de muncă și să nu-și mai poată urma studiile,
deci să rămână muncitor necalificat pe toată viața? Or, să fie cineva
arestat și maltratat de miliție pentru că s-a îmbrăcat în blugi și poar-
tă plete sau dansează după melodii occidentale, așa cum s-a întâm-
plat cu cei care aparțineau curentului stileaghi? Este oare firesc să fie
numit cineva naționalist
ionalist pentru că vrea ca în republica lui națională

16
să se vorbească în limba sa, nu doar în rusă, așa cum se întâmpla de
fiecare dată la adunările de partid, la conferințe științifice, rusa fiind
și principala limbă de predare în școlile de la oraș și în instituțiile de
învățământ superior? Și nu numai etichetat naționalist, dar și con-
damnat conform Codului penal pentru „instigare la ură interetnică”
în condițiile în care era vorba de apărarea unui drept fundamental,
de a vorbi în limba maternă, garantat oficial chiar de Constituția
sovietică? Este normal oare ca cineva să fie condamnat la ani grei
de lagăr de concentrare și exil în Siberia pentru că s-a exprimat în
favoarea Unirii cu România (și aceste condamnări s-au întâmplat
în anii ’70, pe timpul lui Brejnev „cel bun”, nu pe timpul lui Stalin)?
Toate acestea se referă la cazuri de persecuție din motive politice și li-
mitare a drepturilor elementare ale omului, care au fost încălcate fla-
grant după moartea lui Stalin și care s-au întâmplat până la sfârșitul
obștesc al Uniunii Sovietice, în ciuda faptului că aceste drepturi erau
garantate oficial prin Constituția sovietică și prin aderarea URSS la
Declarația universală a drepturilor omului, adoptă de ONU în 1948,
precum și la alte tratate internaționale care obligau Moscova să res-
pecte drepturile omului. În acest sens e potrivit să amintim că regi-
mul comunist a fost unul ilegitim în măsura în care legea supremă
nu era cea declarată oficial, ci ceea ce dorea partidul comunist, care
se situa deasupra tuturor legilor, inclusiv a Constituției. Or, majori-
tatea absolută a condamnărilor politice, atât în perioada stalinistă,
cât și post-1953, s-au operat prin încălcarea cadrului juridic existent,
deci sunt ilegale raportate la legile sovietice de atunci, care garan-
tau libertatea de expresie, de informare etc. Deci au fost crime, dacă
judecăm chiar în limitele legislației de atunci, nu ale celei de astăzi,
care nu are valoare retroactivă. Unele organe erau chiar deliberat
extrajudiciare (în afara legii), precum au fost troicile și Consfă
Consf tuirea
specială a NKVD-ului înainte de 1953.
Cartea de față încearcă să prezinte un tablou complex al represiu-
nilor din teritoriile actuale ale Republicii Moldova. De aceea, prime-
le două capitole se referă la raioanele din stânga Nistrului în perioa-
da interbelică. De fapt, represiunile în raioanele care vor constitui
din 1924 Republica Autonomă Sovietică Socialistă Moldovenească
încep imediat după Revoluția din Octombrie 1917 și se accentuea-
17
ză din 1919, odată cu introducerea politicii comunismului de rrăzboi.
Urmează foametea din 1921-1922, îndeobște cunoscută, dar și cea
din 1924-1926, mai puțin cercetată și aproape necunoscută; colecti-
vizarea, însoțite de deportări în masă, foametea din 1932-1933. Apoi
un capitol consacrat Marii Terori în RASSM, din anii 1937-1938.
Represiunile și violența se extind în Basarabia și Bucovina de
Nord imediat după 28 iunie 1940, când are loc ocupația militară so-
vietică a acestor provincii ale României interbelice. Ne ocupăm aici
de aspecte mai puțin sau deloc cunoscute, precum arestări individua-
le, condamnări și execuții din primul an de ocupație sovietică; ur-
mate de reluarea terorii de stat după 1944, când revine Armata Roșie
în contextul ofensivei sovietice asupra Wehrmacht-ului, foametea în
masă din anii 1946-1947, deportările în masă din anii 1949, 1951, dar
și alte condamnări și deportări la nivel individual și de grupuri rebele
sau de foști colaboraționiști, reali sau inventați. Volumul se încheie
cu apogeul destalinizării din anul 1956, ca urmare a condamnării
„cultului lui Stalin” de către urmașul acestuia, Nikita Hrușciov, la
Congresul al 20-lea al PCUS. Anul 1956 constituie însă nu numai
apogeul destalinizării, dar și începutul unei restalinizări parțiale
odată ce regimul înțelege că criminalizarea perioadei staliniste și a
lui Stalin riscă să deligitimeze întreg sistemul comunist.
Cititorul va avea posibilitatea să urmeze nu numai descrieri ge-
nerale și statistice, cum s-a practicat, de regulă, până nu demult la
noi, ci și să se familiarizeze cu persoane concrete care au fost victime
ale regimului comunist, fie moldoveni etnici români, fie bulgari, gă-
găuzi, evrei sau ruși. De fapt, studiile de caz ocupă aproape a șasea
parte din economia cărții. Acest lucru a fost posibil grație deschide-
rii arhivelor, „revoluției arhivelor”, cum ne place nouă, istoricilor, să
spunem, eveniment produs odată cu crearea Comisiei prezidențiale
pentru studierea și aprecierea regimului comunist totalitar din Repu-
blica Moldova în 14 ianuarie 2010, inițiată de președintele ad-interim
de atunci al Republici Moldova, Mihai Ghimpu, și al cărei membru și
unul dintre cei doi vicepreședinți am avut onoarea să fiu. Constituirea
acesteia comisii a ffăcut posibilă consultarea unor fonduri necunoscute
ale fostului NKVD/MGB/KGB al RSSM, păstrate de către Serviciul de
Informații și Securitate al Republicii Moldova, ale Ministerului de In-

18
terne, precum și a arhivei fostului Institut al Istoriei Partidului de pe
lângă Comitetul Central al Partidului Comunist al Moldovei (astăzi
Arhiva Organizațiilor Social-Politice din R. Moldova), dar și în Ar-
hiva Națională a Republicii Moldova. La declasificarea unor fonduri
de documente (cu excepția notabilă a celor din Osobaia papka, care
rămân încă neaccesibile) a contribuit Comisia interdepartamentală
pentru protecția secretului de stat din cadrul Guvernului Filat, comisie
condusă de Victor Bodiu.
Deși sursele de arhivă ocupă un rol important în economia ge-
nerală a cărții, am utilizat pe larg și contribuțiile aduse de istorici
consacrați în domeniu. O listă foarte selectivă nu poate să nu-i includă
aici pe Valeriu Pasat, Chiril Stratievschi, Elena Postică, Ion Șișcanu,
Anatol Țăranu, Elena și Gheorghe Negru, dar și Alexei Memei, Mihai
Tașcă, Ion Varta. Dintre istoricii străini, ale căror lucrări m-au aju-
tat să înțeleg mai bine represiunile politice și fenomenul rezistenței,
precum și natura justiției de tip stalinist, comunist în ansamblu, i-aș
menționa în primul rând pe Viktor Zima, Nikita Petrov, Viktor Da-
nilov, Oleg Hlevniuk, Elena Zubkova (toți din Rusia), Nicolas Werth
(Franța), Sheila Fitzpatrick, David Shearer, Timothy Snyder (SUA),
Amir Weiner, Vladimir Tismăneanu (SUA), Lynne Viola, Peter Solo-
mon (ambii din Canada), Kevin McDertmott (Marea Britanie), An-
dreea Graziosi (Italia).
O parte din textele inserate în carte au apărut într-o versiune mai
mult sau mai puțin schimbată în reviste de specialitate sau, studiile
de caz mai ales, în ziarul Adevărul, ediția de Republica Moldova, la
rubrica „Arhivele comunismului”. Majoritatea lor au fost însă pre-
lucrate pentru carte, le-am schimbat puțin stilul, am adăugat noi
informații, iar când a fost cazul, am ținut cont de comentariile ci-
titorilor fideli și binevoitori, și mai ales ale rudelor celor vizați în
aceste materiale. Am adăugat, de asemenea, trimiterile de rigoare la
fondurile de arhivă din care provin informațiile.
Am beneficiat în timpul scrierii celei mai mari părți a acestei cărți
de un grant oferit de către guvernul elvețian prin programul SCO-
PES al Fundației Elvețiene pentru Știință. Iar în 2012 am fost bursier
al Institutului Cultural Român „Mihai Eminescu” de la Chișinău cu
o temă de cercetare care s-a axat pe comparația dintre represiunile

19
comuniste înainte și după 1953, un fragment din acest text regăsin-
du-se în partea a doua a cărții. Mulțumesc și pe această cale ambelor
instituții pentru generozitatea acordată și personal dlui Petre Guran,
ex-director al ICR Chișinău, un adevărat intelectual al cărui sejur
scurt în Republica Moldova a lăsat amintiri deosebite. Adresez, de
asemenea, mulțumiri fostului decan al Facultății de Istorie și Filosofie
a Universității de Stat din Moldova, actualmente Viceministru al Cul-
turii, Igor Șarov, și lui Gheorghe Erizanu, director al Editurii CAR-
TIER, din Chișinău, pentru încredere și sprijinul acordat la apariția
acestei cărți.
Mulțumesc, de asemenea, prietenilor mei Virgil Pâslariuc, Andrei
Cușco, Diana Dumitru și Petru Negură pentru faptul că m-au ajutat
cu un sfat și pentru că au citit unele capitole și au formulat întrebări
și sugestii care au contribuit la îmbunătățirea manuscrisului inițial.
Am beneficiat, de asemenea, de-a lungul ultimilor ani de discuții
stimulatoare cu specialiști consacrați în studiul comunismului, pre-
cum Jutta Scherrer de la École des hautes études en sciences sociales
(EHESS) din Paris, Lynne Viola de la Toronto University și Vladimir
Tismăneanu de la University of Maryland at College Park. Evident,
orice scăpări sau eventuale erori îmi aparțin în exclusivitate.
Last but not least, mulțumesc familiei mele, soției Diana și fiului
Daniel, pentru dragostea, susținerea și înțelegerea lor, fără de care
această carte nu putea fi scrisă.

20
 Capitolul I

Putere și societate în raioanele

din stânga Nistrului, 1917-1933.
Violență, foamete și colectivizare

1. Violență și rezistență populară în anii

războiului civil din Rusia, 1917-1921
Intrarea Rusiei, în august 1914, în ceea ce s-a numit ulterior Pri-
mul Război Mondial a zdruncinat regimul țarist. Ca urmare a în-
frângerilor de pe front și a protestelor sociale, după trei ani de răz-
boi are loc abdicarea lui Nicolae I (15 martie 1917, stil nou). Rusia
se declară republică democratică, dar timp de aproape jumătate
de an fostul imperiu țarist cunoaște o perioadă a dualității puterii
(în Ucraina, chiar existau trei autorități paralele, a treia fiind cea a
naționaliștilor1). Autoritatea Guvernului Provizoriu este contestată
vehement de către bolșevici, care, după o tentativă eșuată din iulie
1917, reușesc să organizeze o lovitură de stat la 25 octombrie (stil
vechi) – 7 noiembrie 1917 (stil nou). Urmările acestui coup d’état
au fost însă revoluționare, noul regim, condus de Vladimir Lenin
(Ulianov), proclamând instaurarea unei noi ordini sociale și poli-
tice, bazate pe dictatura proletariatului – de fapt a unei elite de ori-

1
Serhy Yekelchuk, Ukraine. Birth of a Modern Nation, Oxford, Oxford University
Press, 2007, p. 68.

21
gine nemuncitorească, în prima etapă – și nimicirea din temelii a
vechii orânduiri. Noua putere se prezintă a fi una provizorie, până
la întrunirea Adunării Constituante, eveniment care are loc la 5 ia-
nuarie 1918. Bolșevicii însă nu dețineau majoritatea, având doar 24
la sută din membrii acesteia (170 din 700 de mandate), ceea ce i-a
determinat să o dizolve imediat după prima ședință2. Fiind contestat
de principalele partide politice și de o parte importantă a populației,
regimul bolșevic se impune prin violență. Din primele zile ale nou-
lui regim revoluționar de inspirație marxistă, începe lupta împotriva
persoanelor aparținând claselor avute, a foștilor funcționari țariști și
a intelectualității. Muncitorii și o parte a armatei sunt sprijinul social
inițial al bolșevicilor. Dar și țăranii, care salută adoptarea Decretu-
lui asupra păcii (primul document emis de regim la câteva ore de la
preluarea puterii) și a Decretului asupra pământului, adoptat a doua
zi, prin care terenurile agricole erau repartizate celor nevoiași. De la
începutul lui 1919, odată cu introducerea comunismului de rrăzboi,
relația dintre țărani și noua putere devine una critică, aceasta din
urmă introducând confiscarea forțată a tuturor surplusurilor de ce-
reale și anulând relațiile
iile marf
marfă-bani. În zonele rurale sunt trimise
brigăzi de rechiziționare forțată a cerealelor, formate din muncitori,
iar țăranii care se opuneau erau considerați dușmani ai regimului
bolșevic și supuși represaliilor, prin organizarea deportărilor în Si-
beria, dar și a unor execuții. Violența devine una sistematică și un
mijloc esențial de menținere a noii ordini politice. De cealaltă parte,
armatele rebelilor, conduse de foști ofițeri țariști, precum Denikin
sau Kolceak, sau de numeroase grupuri înarmate, aplică și ei, la rân-
dul lor, violența pe scară largă împotriva țăranilor considerați a fi
simpatizanți ai puterii sovietice sau insuficient de cooperanți cu ei.
În total, în războiul civil din Rusia au avut de suferit câteva milioane
de persoane, dintre care cel puțin 250 de mii au fost victime ale Te-
rorii Roșii3. Numai în primele două luni după declanșarea oficială a

2
Alexander Rabinowitch, The Bolsheviks in Power. The First Year of Soviet Rule in Petro-
grad, Bloomington and Indianapolis, Indiana University Press, 2008, p. 104-127.
3
Andrew Christopher, Vasili Mitrokhin, The Sword and the Shield: The Mitrokhin Ar-
chive and the Secret History of the KGB, New York, Basic Books, p. 28.

22
Terorii Roșii, în septembrie-octombrie 1918 au fost executate între 10
mii și 15 mii de persoane, mai mult decât executase regimul țarist
din motive politice pe parcursul unui secol anterior, de la 1825 până
în 19174.
În Ucraina, de care țineau raioanele din stânga Nistrului, în anii
1918-1920 peste un milion de persoane și-au pierdut viața din cauza
luptelor dintre diferite formațiuni statale sau cvasistatale, conflicte
interne, acțiuni de partizani, raiduri banditești sau pogromuri5. În ce
privește pogromurile antievreiești, numărul acestora se ridică la cca
900 în Rusia, Ucraina și Bielorusia, dintre care 40 % au fost organizate
de către susținătorii lui Petliura, șeful Directoratului ucrainean; 25 %
– de către diferiți lideri ucraineni, 17 % – de către armatele gene-
ralului Anton Denikin (acesta le tolera, în comparație cu amiralul
Aleksandr Kolceak în Siberia, care le-a contracarat din toate răspu-
terile) și 9 % – de către prima armată de cavalerie a lui Budionnîi
și a altor comandanți bolșevici. Numărul victimelor pogromurilor
antievreiești din Ucraina (și Bielorusia) s-ar situa între 180 de mii și
300 de mii pentru anii 1918-1920, numai în perioada decembrie 1918
și decembrie 1919 fiind omorâți aproape 30 de mii de evrei din Ucrai-
na. Printre primele pogromuri împotriva evreilor din zona nistreană
sunt cele de la Tiraspol și Bender, din septembrie-octombrie 1917,
inițiate de soldați ai armatei ruse, care se supuneau Guvernului Pro-
vizoriu condus de Aleksandr Kerenski6.

4
Nicolas Werth, „A State Against its People: Violence, Repression and Terror in the
Soviet Union”, în Black Book of Communism. Crimes, Terror, Repression, Harvard
University Press, 1999, p. 78. Asupra conflictelor din timpul războiului civil rus, a
se vedea și Andreea Graziosi, Histoire de l’URSS, Paris, Presses Universitaires de
France, 2010, p. 11-43.
5
Timothy Snyder, The Reconstruction of Nations. Poland, Ukraine, Lithuania, Belarus,
1569-1999, New Haven & London, Yale University Press, 2003, p. 137.
6
Александр Солженицын, Двести лет вместе, часть 2, Москва, Русский путь,
2002, p. 156-157; Г. В. Костырченко, Тайная политика Сталина: власть и анти-
семитизм, Москва, Международные отношения, 2003, p. 56; И. М. Троицкий,
„Еврейские погромы на Украине и в Белоруссии 1918-1920 гг.”, în Книга о рус-
ском еврействе,, 1917-1967
1917-1967, Нью Йорк, Союз русских евреев, 1968, p. 56-69; О. В.
Будницкий, Российские евреи между красными и белыми (1917-1921), Москва,
РОССПЭН, 2005, p. 276-277, 308.

23
 2. Teroarea Roșie în regiunea
transnistreană, 1919-1921
Raioanele din stânga Nistrului, incluse după 1924 în Republica
Autonomă Sovietică Socialistă Moldovenească, au experimentat
regimul sovietic comunist încă de la începuturi, din toamna anului
1917, cu 23 de ani mai mult decât teritoriile basarabene. Respectiv,
acestea au cunoscut toate etapele represiunii politice, de la cele în-
dreptate împotriva elitelor regimului țarist și a țăranilor în timpul
războiului civil din Rusia (1918-1921) până la un armistițiu relativ
între statul sovietic și țărani, care coincide cu perioada Noii Politici
Economice (1921-1928), continuând cu industrializarea, însoțită de
colectivizarea forțată, deportări și înfometare (1929-1933) și închein-
du-se cu o altă perioadă, în care execuțiile în masă ale țăranilor mai
ales, ale unor grupuri etnice, dar și cadre comuniste, ating punctul
culminant (Marea Teroare sau epurările în masă, 1937-1938). În
deceniul care urmează anului 1929, teroarea este una permanentă,
schimbându-se frecvent doar grupul-țintă, vizând la un moment dat
cu predilecție spațiul rural sau cel urban, varii grupuri socioprofe-
sionale sau comunități etnice7.
Unul dintre primele conflicte de amploare dintre țăranii din re-
giune și noua putere, sovietică, se înregistrează începând cu debutul
anului 1919, când la 11 ianuarie Consiliul Comisarilor Poporului din
Rusia introduce rechiziționarea obligatorie a surplusului de cereale de
la agricultorii individuali. Această decizie echivalează cu o declarație
de război la adresa populației rurale. Cum era firesc pentru acele vre-

7
Asupra acestui subiect a se vedea David Shearer, Policing Stalin’s’’s Socialism. Repression
and Social order in the Soviet Union, 1924-1953, New Haven and London, Yale Univer-
sity Press, 2009; Terry Martin, „The Origins of Soviet Ethnic Cleansing”, în Journal of
Modern History, Vol. 70, no. 4 (December 1998), p. 813-861. Primul deceniu de putere
sovietică în regiunea transnistreană în ansamblu și, mai ales, în ceea ce privește represi-
unile politice, este puțin cercetat. Cea mai completă informație în etapa actuală asupra
subiectului aparține lui Alexei Memei, originar din satul Mălăiești, raionul Dubăsari,
care a întreprins investigații mai bine de zece ani de zile în arhiva fostului Institut al
Istoriei Partidului de pe lângă CC al PCM de la Chișinău și a adunat decenii la rând și
numeroase surse memorialistice ale activului de partid, ale reprezentanților CEKA-
OGPU-NKVD și ale militarilor sovietici. A se vedea Alexei Memei, Teroarea comunistă
în RASSM (1924-1940) și RSSM (1944-1947), Chișinău, Editura Serebia, 2012.

24
muri și cum s-a întâmplat, de regulă, și în alte regiuni ale fostului
imperiu țarist, nu de puține ori țăranii au opus rezistență armată îm-
potriva a ceea ce ei percepeau drept o politică de jaf organizat a noii
puteri. Astfel, numai în mai 1919, documentele oficiale înregistrează
înăbușirea în sânge a revoltelor țărănești din Grigoriopol și Codâma.
În următoarea lună au avut loc răscoale țărănești în satele Mălăiești,
Plosca, Crasnogorca, Teia, Tucmigiu, Speia, Butur și Tâșclâc la care
au participat cca 10 mii de persoane. Au urmat imediat acțiunile pu-
nitive specifice Terorii Roșii, declanșată oficial în septembrie 1918,
printr-un ordin al poliției politice, CEKA, drept urmare a atentatului
asupra vieții lui Lenin și a asasinării lui Urițki, șeful CEKA de la Pe-
trograd. Numai în comuna Mălăiești (azi în raionul Grigoriopol) au
fost executați 50 de țărani rebeli, în timp ce mai multe case ale săteni-
lor au fost incendiate de către cekiști. Revolte similare, care au nece-
sitat transferarea unor trupe importante ale Armatei Roșii pentru a le
înăbuși, au avut loc în lunile iunie-iulie 1919 în localitățile Balta, Ana-
niev, Pervomaisc, Crivoe Ozero, Plosca, dintre care se evidențiază cea
din colonia germană Glikstaal de lângă Grigoriopol. La începutul lui
august 1919, în timp ce armatele generalului Denikin se apropiau de
Odesa, țăranii nemulțumiți de politica bolșevicilor s-au răsculat și
astfel trupele roșii s-au pomenit în încercuire. Au fost executați un nu-
măr neidentificat de țărani germani din Glikstaal și ruși de rit vechi
din Plosca. Despre tragedia din Plosca a mărturisit ulterior un fost
localnic, angajat între timp în slujba Armatei Roșii, Ivan Naumovici
Kolesnikov. Acesta a fost pus în situația de a ordona aruncarea a nu
mai puțin de 360 de obuze asupra satului său natal, unul dintre care
a lovit propria sa casă, contuzionând propriul copil de 5 ani, care s-a
stins din viață în scurt timp după deflagrație8.
Confruntarea armată între noua putere, bolșevică, pe de-o par-
te, și țărani, pe de alta, a continuat în 1920. În iulie, serviciile spe-
ciale ale Armatei Roșii informau conducerea de la Moscova despre
existența unui detașament alcătuit din 300 de țărani locali și condus
de coloniști germani din volostea Zaharievsk, județul Tiraspol.

8
Alexei Memei, Teroarea comunistă, p. 59-62; soarta lui Kolesnikov însuși a fost tra-
gică, el fiind învinuit în timpul Marii Terori că ar fi fost membru al unei organizații
contrarevoluționare. A fost arestat pe 8 iunie 1937, condamnat la moarte pe 12 no-
iembrie și executat pe 22 noiembrie 1937. Ibidem, p. 574-575.

25
 Anul 1921 a constituit apogeul revoltelor țărănești din Rusia So-
vietică împotriva regimului bolșevic, printre care se evidențiază cea
din regiunea Tambov, unde autoritățile sovietice folosesc pentru pri-
ma dată în istorie gazul toxic împotriva populației civile9. Din regiu-
nea transnistreană se remarcă revoltele țărănești din satele Parcani și
Târnăuca, raionul Tiraspol. Acestea au fost înăbușite de către trupe de
elită aparținând Pazei extraordinare a frontierei. Nu mai puțin de 48
de persoane au fost condamnate la moarte de către troica specială –
un organ extrajudiciar –, averea lor fiind confiscată, iar rudele aces-
tora – deportate în regiunile de nord ale Rusiei. Alți 120 de țărani
care au susținut răscoala au fost deportați împreună cu familiile lor,
după ce și averile acestora fuseseră confiscate de regimul bolșevic.
Peste ani, în 1925, 50 de țărani reveniți din deportarea din 1921 au
cerut autorităților restituirea averilor, dar Biroul Comitetului Regio-
nal Moldovenesc al PC (b) din Ucraina a refuzat să le satisfacă soli-
citarea, motivând că returnarea proprietăților ar „conduce la conso-
lidarea tendinței de revizuire a activităților revoluționare din timpul
războiului civil și al comunismului de război”. Mai mult, s-a consi-
derat că „luarea proprietății și transmiterea acesteia proprietarilor
adevărați i-ar ruina pe săraci și i-ar răscula împotriva puterii sovie-
tice”10. Tot în 1921, la începutul lui octombrie, era înregistrată încă o
revoltă țărănească în județul Balta, iar în județul Tiraspol autoritățile
bolșevice reușiseră lichidarea unui grup înarmat de țărani revoltați
împotriva regimului, condus de un oarecare Pavlenko11. Renunțarea
la politica comunismului de război și introducerea Noii Politici Eco-

9
Давид Фельдман, «Крестьянская война», în Родина, 1989, № 10, p. 52-57. Nico-
las Werth, „A State Against its People”, p. 117; Andrea Graziosi, Histoire de l’URSS, p.
43. Tuhacevski este cel care conduce operațiunea împotriva rebelilor și emite ordinul
nr. 0116 de folosire a gazelor toxice în data de 12 iunie 1921. La acțiune participă și
basarabeanul Grigori Kotovski, devenit ulterior unul dintre eroii „poporului mol-
dovenesc”, a se vedea Luptători pentru fericirea poporului, Chișinău, Cartea Moldo-
venească, 1985. În istoriografia rusească recentă, unii au încercat să demonstreze că
impactul gazului toxic asupra populației civile a fost redus, ținta fiind exclusiv rebelii
înarmați ai lui Antonov. A se vedea, Александр Сергеевич Бобков, «Тамбовское
восстание: вымыслы и факты об использовании удушающих газов», în Воен-
но-исторический журнал, 2011, № 1, p. 10-31.
10
Alexei Memei, Teroarea comunistă…, p. 66.
11
Cоветская
оветская деревня глазами ВЧК ВЧК-ОГПУ-
ОГПУ НКВД
НКВД, том 1, p. 503.

26
nomice în 1921 a contribuit la restabilirea unui armistițiu fragil între
puterea sovietică și populația rurală. Țăranii din județul Balta, de
exemplu, au întâmpinat cu o anumită satisfacție vestea despre anula-
rea cotelor obligatorii de cereale și introducerea unui impozit agricol
fix în bani12.

3. O victimă a Terorii Roșii – basarabeanul Petru Țetva

Ț
Victime ale Terorii Roșii nu sunt numai locuitorii din stânga Nis-
trului, dar și cei din dreapta râului, basarabeni, care, din anumite mo-
tive, se află în acei ani în vâltoarea evenimentelor din Rusia Sovietică.
Unul dintre aceștia este Petru Ț Țetva, născut la 12 ianuarie 1890 la Ti-
ghina (Bender), în gubernia Basarabia. Era știutor de carte, absolvind
două clase primare ale școlii județene din Bender și apoi șase clase ale
școlii reale din aceeași localitate. Era căsătorit cu Vera Țetva, născută
în 1894, cu care avea o fiică, în vârstă de șase ani și jumătate la mo-
mentul când bărbatul a fost arestat. Petru Ț Țetva avea două surori –
Ecaterina, de 20 de ani, și Antonina, de 23 de ani. Avusese încă trei
frați: Iacov, Boris și Fiodor, care fuseseră recrutați în armata țaristă și
muriseră pe front în timpul Primului Război Mondial, numit în epo-
că „Marele Război”. Toată familia sa, inclusiv tatăl și mama, locuia în
Tighina, devenit parte a statului modern român prin Unirea Basara-
biei de la 27 martie 1918, votată de Sfatul Țării. El însuși avea viză de
reședință în Tighina. În momentul arestării, în vara anului 1920, linia
Nistrului nu este încă un hotar greu de trecut, întrucât Armata Roșie
încă nu stabilise un control strict asupra teritoriului din stânga râului.
Până în toamna anului 1919, Petru Țetva locuiește la Tighina,
în Basarabia românească. În octombrie același an, trece Nistrul în
căutarea fraților săi mobilizați în armata țaristă și despre care nu
știa nimic, sperând însă să-i găsească în viață. Obține în acest scop
permisiune de la un general, pe nume Popovici13, din Chișinău, dar

12
Cоветская
оветская деревня глазами ВЧКВЧК-ОГПУ-
ОГПУ НКВД
НКВД, 1918-1939. Документы и матери-
алы в 4 томах, под редакции А. Береловича, В. Данилова, Москва, РОССПЭН,
2000, том 1, p. 303, 459.
13
Era vorba, cel mai probabil, de Gheorghe Popovici, șeful Poliției de Siguranță a Sta-
tului din județul Tighina (pe scurt, Siguranța, poliția politică română). A se vedea

27
fără dreptul de a mai reveni în Basarabia. Țetva se resemnează cu
această interdicție, sperând probabil că ulterior o va putea anula, pe
moment fiind preocupat să-și găsească frații, ca să-i readucă în Basa-
rabia. Ajunge până la Elizavetgrad (ulterior redenumit Kirovograd,
situat în partea centrală a Ucrainei), dar căutările sunt zadarnice.
Drept urmare, în noiembrie 1919, decide să revină la Tiraspol și de
acolo să treacă Nistrul, în Basarabia. Între timp însă se închisese ho-
tarul, de aceea este nevoit să mai stea în Transnistria. Armata gene-
ralului Denikin, unul dintre adversarii redutabili ai bolșevicilor în
regiune, declară recrutarea tinerilor născuți în 1890. Fiind vizat di-
rect, Petru Țetva încearcă să evite mobilizarea în armata albgardistă,
înțelegând probabil că la un moment dat va reveni Armata Roșie și
va avea mari probleme din această cauză. Încearcă să evite recruta-
rea în armata lui Denikin, angajându-se în calitate de temnicer la
închisoarea din Tiraspol, considerând pesemne că astfel, cel puțin,
nu risca să-și piardă viața pe câmpul de luptă.
La începutul lui februarie 1920, când armata lui Denikin se re-
trăgea din Tiraspol, iar bolșevicii încă nu reveniseră, Petru ȚetvaȚ
folosește momentul pentru a trece în Basarabia. Era iarnă cumplită,
râul înghețase de-a binelea și nu a fost o problemă să ajungă la Tighi-
na, acolo unde îl așteptau familia și rudele. El avea însă interdicție de
a reveni în Basarabia, de la generalul Popovici, și în scurt timp este
reținut de către trupele de grăniceri românești. Ca urmare, este ju-
decat și condamnat, pe 24 martie 1920, la 25 de zile de arest în în-
chisoarea din Chișinău, pentru încălcarea interdicției de a se întoarce
în Basarabia (faptul că a ffăcut închisoare exclude versiunea potrivit
căreia ar fi fost trimis de serviciile române de spionaj peste Nistru,
în 1919). După ispășirea celor 25 de zile de arest, el revine la Tighi-
na. După aceasta, Siguranța îi percheziționează domiciliul, practic, în

Pavel Moraru, Serviciile Secrete și Basarabia. Dicționar, 1918-1991, București, Editu-

ra Militară, 2008, p. 206. Sau Ioan Popovici, șef al Grupului de Divizii „General Po-
povici” din Basarabia. A se vedea Pavel Moraru, La hotarul românesc al Europei. Din
istoria Siguranței Generale în Basarabia, 1918-1940, București, Institutul Național
pentru Studiul Totalitarismului, 2008, p. 42-55.

28
fiecare zi, pe motiv că două rude ale sale – socrul său Dumitru și un
unchi pe nume Ivan – simpatizau cu Armata Roșie și au participat la
raidul organizat de aceasta în Basarabia pe 27 mai 1919 (așa-numi-
ta „răscoală de la Tighina”). Cu alte cuvinte, cele două rude ale sale
erau considerate cetățeni neloiali ai Statului Român. Aceștia fuseseră
judecați și condamnați la moarte, pedeapsă ce a fost comutată ulterior
în 15 ani de închisoare, la cererea rudelor, inclusiv a lui Petru Țetva.
Ț
Cu toate că cei vinovați fuseseră prinși și condamnați, Siguranța îl
suspecta și pe Petru Ț Țetva că era spion bolșevic, care ar fi fost tri-
mis special în Basarabia să adune informații despre starea de spirit a
populației și despre numărul trupelor române din preajma Nistrului.
Teama unei intervenții de o parte și de alta a Nistrului era reciprocă în
acei ani, temerile fiind mai pronunțate mai ales pentru malul drept al
Nistrului, întrucât avuseseră loc precedente în acest sens. Autoritățile
române, la rândul lor, nu interveniseră și nici nu intenționau să inter-
vină cu operațiuni militare în partea stângă a râului, obiectivul fiind
acela al întăririi controlului asupra liniei Nistrului. Scopul lor era ză-
dărnicirea unei ofensive bolșevice, dar și albgardiste, sub conducerea
lui Denikin14, ce ar duce la pierderea Basarabiei15.
În contextul în care era hărțuit de Siguranță, deși nu avea simpatii
pentru bolșevici – altfel ar fi rămas, cel mai probabil, în slujba acestora
și n-ar fi revenit la Tighina –, Petru Țetva încearcă să obțină ajutorul
acestora pentru eliberarea socrului și unchiului său din pușcărie. În
acest scop, decide să treacă Nistrul și se întâlnește la Tiraspol cu mai
mulți conducători locali, printre care și cu Grigori Starîi (numele
adevărat Borisov), unul din viitorii lideri ai RASS Moldovenești,
creată în octombrie 1924 pentru internaționalizarea „problemei
basarabene”. Starîi era în acel moment președinte al comitetului
județean al partidului bolșevic din Tiraspol și unul din conducătorii
a ceea ce s-a dorit a fi o „răscoală comunistă” la Tighina în 27 mai

14
Pavel Moraru, La hotarul românesc al Europei…, p. 51.
15
Despre alte treceri ale Nistrului în perioada respectivă și mișcările de trupe bolșevice
la hotarul româno-sovietic, a se vedea volumul editat de Vadim Guzun, Chestiunea
refugiaților. Documente diplomatice și ale serviciilor române de informații (1919-
1936), Cluj-Napoca, Editura Argonaut, 2012.

29
1919. Starîi însuși fusese condamnat la moarte în „procesul celor
108” de inițiatori și participanți la operațiunea bolșevică eșuată de la
Tighina, dar reușise să fugă peste Nistru16.
La 23 iunie 1920, Petru Țetva a fost arestat de către grănicerii
roșii în momentul în care încerca să treacă Nistrul, din Tiraspol în
Tighina. De data aceasta, el, după spusele sale, consemnate în dosa-
rul deschis de CEKA, ar fi intenționat să vorbească cu tatăl său și cu
foști colegi cu care a lucrat la închisoarea din Tiraspol în perioada
noiembrie 1919 – februarie 1920, în scopul identificării unor agenți
români din partea stângă a Nistrului. Deși acest lucru nu reiese di-
rect din materialele interogatoriului, se pare că planul consta în în-
cercarea de a face un schimb ulterior între acești agenți români și
cele două rude ale sale condamnate în România pentru participarea
la „răscoala” de la Tighina, din Basarabia.
După ce a fost arestat, Petru Ț Țetva a fost interogat mai bine de o
lună de către secția din Tiraspol a poliției politice bolșevice, CEKA.
Cekiștii l-au învinuit de spionaj în favoarea României. Este dificil de
stabilit în ce măsură acesta ar fi avut angajamente cu serviciile spe-
ciale românești. Din biografia sa anterioarăă reiese că fusese condam-
nat pentru trecerea ilegală a hotarului în februarie 1920 și persecu-
tat de Siguranță, dată fiind relația sa de rudenie cu doi din cei 108
participanți activi la „insurecția comunistă” din Tighina din mai 1919.
Ca probe în dosarul lui Petru ȚȚetva au fost luate mărturiile a două per-
soane, precum și date din biografia sa din ultimii trei ani de viață.
Printre acestea erau următoarele detalii: a trecut hotarul cu România
de câteva ori și a fost temnicer la închisoarea din Tiraspol în perioada
noiembrie 1919 – februarie 1920, când puterea în regiune era deținută
de armata generalului Denikin17. Pentru organele CEKA, acestea erau

16
Despre insurecția eșuată de la Bender și nu numai, a se vedea cartea Ludmilei
Rotari, Mișcarea subversivă din Basarabia în anii 1918-1924, București, Editura
Enciclopedică, 2004, p. 42-43.
17
Teroarea Albă a căpătat în regiune o amploare nu mai mică decât cea Roșie. Atât Kolceak,
cât și Denikin justificau teroarea împotriva tuturor celor care le contestau autoritatea sau
nu o susțineau în măsura pe care o așteptau, nu mai puțin decâtt o ffăceau Lenin și bolșevicii.
Personalul angajat în poliția politică în guvernele albgardiste din Siberia și Ucraina era
destul de numeros, mai ales în armata lui Denikin. În septembrie 1919, în activitatea de
identificare și executare a dușmanilor, precum și de spionaj și contraspionaj, erau implicate

30
argumente indubitabile că Petru Ț Țetva era spion român și fost albgar-
dist, deci prezenta pericol dublu pentru puterea sovietică. În plus, aces-
tuia i se incriminează și apartenența de clasă, aceea de boierboier, ceea ce
era o interpretare abuzivă a poziției și originii sale sociale. În contextul
războiului civil din Rusia, originea de clasă era un argument suficient
pentru a stabili vinovăția unei persoane, și acest detaliu a cântărit de-
cisiv la condamnarea lui Ț Țetva. Ca urmare a acestei abordări de clasă,
Petru Ț Țetva a fost condamnat la moarte prin împușcare, la 26 iulie
1920, fiind executat în aceeași zi, la închisoarea din Tiraspol18. Petru
Țetva a devenit astfel una dintre victimele basarabene ale Terorii Roșii
Ț
în timpul războiului civil din Ucraina. El nu avea convingeri ideologi-
ce puternice – nici bolșevice, nici albgardiste, nici proromânești. Mai
curând, se pare că a fost atras în vâltoarea evenimentelor din cauza
rudelor sale și a responsabilității pe care a înțeles că trebuie să o aibă
față de ei. A căzut în capcana celor care i-au promis la un moment dat
ajutorul, anume administrația bolșevică de la Tiraspol19.
Nu poate fi eliminată complet – deși ni se pare mai puțin vero-
similă – nici o altă grilă de interpretare a sorții lui Petru Țetva. Nu
este exclus ca el să fi fost racolat de către serviciile speciale românești
pentru a efectua misiuni de spionaj în stânga Nistrului. Chiar dacă
ar fi fost așa, soarta sa nu este mai puțin tragică și mai puțin rele-
vantă din perspectiva Terorii Roșii bolșevice. O asemenea ipoteză ar
fi susținută de arestarea în masă a unor agenți comuniști din Basa-
rabia de către serviile speciale românești în mai-iunie 1920, ceea ce
ar fi determinat CEKA să opereze anumite acțiuni de represalii față

78 de mii de persoane, în condițiile în care soldații și ofițerii armatei sale constituiau doar
ceva mai mult de 110 mii de persoane. A se vedea Алексей Литвин, Красный и Белый
Террор в России, 1918-1922, Москва, «Яуза» «Эксмо», 2004, p. 179. Chestiunea Terorii
Albe în RASSM, în Ucraina în general, nu prea a fost studiată, motiv pentru care nu acor-
dăm o atenție sporită acestui subiect în capitolul de față, deși ar fi meritat.
18
ASISRM–KGB, dosar 29534, f. 1-45.
19
Condamnarea sa la moarte are loc la doar câteva luni de la hotărârea VȚIK (Comi-
tetul Executiv Central din Rusia) de anulare a pedepsei cu moartea (ianuarie 1920),
dar care nu pune capăt „justiției revoluționare”. A se vedea A. Л. Литвин, «Красный
и Белый Террор в России, 1917-1921», Отечественная история, № 6, 1993, p. 47.
O lucrare clasică despre Teroarea Roșie este cea a lui Serghei Petrovici Melgunov:
С. П. Мельгунов, Красный Террор в России, 1918-1923, Берлин, 1924, reeditată de
nenumărate ori în Rusia după 1990.

31
de toți sau aproape toți transfugii din Basarabia din acea perioadă 20.
Din alt punct de vedere, la sfârșitul primăverii – începutul verii lui
1920 la Tiraspol, dar și la Odesa, au loc execuții în masă ale ofițerilor
din armata lui Denikin și ale altor grupări armate antibolșevice,
ceea ce nu exclude faptul că Țetva a fost victimă a acestei acțiuni de
tip terorist din partea autorităților sovietice21.

4. Foametea din 1921-1922 și 1924-1926

din stânga Nistrului
În anii 1921-1922 are loc prima foamete în masă în Rusia Sovietică
și Ucraina Sovietică. În ceea ce privește raioanele din stânga Nistru-
lui, în acest moment dispunem doar de anumite informații lapidare,
dar care confirmă că cel puțin în unele județe, precum Tiraspol,
foametea s-a soldat cu unele consecințe letale începând cu ianuarie
1922. Situația s-a agravat în luna următoare, când circa 40 la sută din
populația județului menționat suferea de foame22. Există, în schimb,
cercetări bine documentate care demonstrează fă f ră putință de tăgadă
faptul că foametea a fost cauzată doar parțial de secetă, factorul poli-
tic fiind unul determinant23. Printre cele mai afectate regiuni din
Ucraina erau cele din partea centrală și din sud-est, printre care și
regiunea Odesa, inclusiv județul Tiraspol. Foametea a cunoscut

20
Pentru lista agenților sovietici arestați, a se vedea Ludmila Rotari, Mișcarea subversivă
din Basarabia, p. 184-185. Cercetări ulterioare vor stabili diferența dintre soarta avută
de agenții sovietici prinși de către organele serviciilor secrete și de spionaj românești
și cea a agenților români prinși de către organele poliției politice sovietice. Judecând
după unele cazuri individuale, cum este cel al lui Pavel Tkacenko, pe numele său ade-
vărat Iakov Iakovlevici Antipov, după naționalitate rus, născut în satul Novosavițkaia
din stânga Nistrului, serviciile speciale românești aveau o altă abordare decât sovie-
ticii. Tkacenko, de exemplu, a fost condamnat în repetate rânduri, inclusiv la moarte
dar a scăpat, – începând cu august 1920 –, de serviciile speciale sau organele de justiție
românești sau expulzat peste Nistru, și doar după ce a neglijat numeroasele avertizări
la adresa lui, va fi executat, ceea ce s-a și întâmplat în 1926. A se vedea biografia sa ofi-
cială, în Luptători pentru fericirea poporului, Chișinău, Cartea Moldovenească, 1985.
21
С. П. Мельгунов, Красный Террор в России, 1918-1923, p. 63.
22
Cоветская
оветская деревня глазами ВЧК ВЧК-ОГПУ-
ОГПУ НКВДНКВД, том 1, p. 563, 572.
23
Prima lucrare cu privire la foametea sovietică aparține chiar unui martor, renumitului
sociolog rus Pitirim Sorokin, expulzat în 1922 în afara Rusiei Sovietice. Vezi cartea sa
Голод как фактор. Влияние голода на поведение людей, Москва, Academia, 2003.

32
punctul culminant în primăvaraă
ăvara și vara anului 1922, când aproxi-
mativ 3,8 milioane de persoane erau înfometate, adică aproape 15 %
din populația republicii. În august 1922, situația s-a agravat și mai
mult, de un ajutor cu produse alimentare având nevoie 60 la sută din
populația RSS Ucrainene. În acest moment, ajutorul din străinătate
a fost decisiv pentru salvarea vieților a milioane de oameni. Este
prima și ultima dată când puterea sovietică permite organizațiilor
și guvernelor occidentale să acorde un ajutor amplu celor înfometați
(în 1932-1933, acesta va fi insignifiant, Stalin interzicând ofer-
tele occidentale). Printre cei care coordonează ajutoarele se află și
americanul Herbert Hoover, viitor președinte al SUA (1929-1933)24.
În total, American Relief Administration, condusă de Hoover, a sal-
vat viața a cel puțin 10 milioane de persoane, mai ales din zona Volgăi
inferioare. În Ucraina, ajutorul american a constat în nu mai puțin de
180, 9 milioane de pachete alimentare. În același timp, misiunea Nan-
sen (norvegian, cu sprijinul Ligii Națiunilor) a oferit 12,2 milioane de
pachete, iar Ajutorul Muncitoresc Internațional – 383 de mii. În total,
în Ucraina de foamete și bolile cauzate de aceasta au murit, în 1921-
1922, circa 235 de mii de persoane25. La rândul lor, în toate republicile
sovietice au murit per ansamblu circa 5 milioane de persoane26, dar
nu există încă studii sau informații de arhivă depistate care să permită
o estimare a victimelor din raioanele din stânga Nistrului cauzate de

24
Cea mai interesantă carte, scrisă cu vervă și spirit critic, utilizând varii surse inedite,
memorii, dar și interviuri cu copii care au beneficiat atunci de ajutorul american, a
fost scrisă de istoricul american Bertrand M. Patenaude, The Big Show in Bololand:
The American Relief Expedition to Soviet Russia in the Famine of 1921, Stanford, Stan-
ford University Press, 2002.
25
О. М. Веселова, В. I. Марочко, О. М. Мовчан, Голодомори в Україні, 1921-1923,
1932-1933, 1946-1947. Злочини проти народу, Видавництво MJl-Коць, Київ –
Нью-Йорк, 2000, p. 15-84; IIсторія Українского Селянства, Київ, Наукова Дум-
ка, 2006, том 2, p. 20-26; О. М. Мовчан, „Голод 1921-1923 Років в УССР” [Элек-
тронний ресурс] // Энциклопедія історii Українu, Iнститут Iсторіі України,
Київ, Наукова Думка, 2004, http://www.history.org.ua/?termin=Golod_1921_1923
(accesat ultima dată pe 31 august 2013). Există și documente în arhive românești care
reflectă chestiunea ajutorului acordat Rusiei în 1921-1922. A se vedea Vadim Guzun,
Rusia înfometată. Acțiunea umanitară europeană: documente din arhive românești,
1919-1923, Târgu-Lăpuș, Editura Galaxia Gutenberg, 2012, 663 p.
26
Виктор Кондрашин, Голод 1932-1933 гг. Трагедия российской деревни, Москва,
РОССПЭН, 2008, p. 318.

33
prima foamete sovietică. În general, foametea din 1921-1922 din URSS
și din Ucraina în particular este mai puțin cercetată decât cele care au
avut loc în anii 1932-1933 și 1946-1947.
În schimb, știm ceva mai mult despre o altă foamete din RASSM,
care a avut loc în anii 1924-1926 și care a cuprins și alte teritorii so-
vietice, deși lucrul acesta rămâne încă puțin cercetat ca fenomen
al istoriei sovietice și rusești în general. Între timp, se crease RASS
Moldovenească, la 12 octombrie 1924, formal la inițiativa unor lideri
bolșevici de origine basarabeană sau românească, dar cu girul expres
al Moscovei, care își schimbă astfel tactica referitoare la „problema
basarabeană”27. Foametea din 1924-1926 a fost provocată de seceta
din vara anilor 1924 și 1925, de ploile abundente din toamna anu-
lui 1924, și acutizată de politica fiscală rigidă a statului sovietic. Din
cele 112 396 de gospodării câte erau înregistrate în RASSM, 92, 2 %
aveau mai puțin de 2 ha de teren agricol. În condițiile în care recolta
anului 1924 fusese mai mult decât modestă în comparație cu anii
anteriori, țăranii nu aveau posibilitatea să achite impozitul agricol
și alte obligații aferente față de stat. De exemplu, recolta de secară a
fost de doar 4,5 puduri la desetină, recolta de grâu de toamnă – de
5 puduri, de grâu de primăvară ă – de 4 puduri, de orz – de 2 puduri,
ăvar
de ovăz – de 4 puduri, de porumb – de 28 de puduri, iar de floa-
rea-soarelui – de 10 puduri. Pentru a nu avea probleme cu puterea,
mulți țărani au purces la vânzarea animalelor și a altor bunuri din
gospodărie și au cumpărat cereale pentru a achita impozitul în
natură. Drept urmare, începând cu primăvara-vara
ăăvara-vara anului 1925 mai
ales, a început să se resimtă o lipsă acută de cereale. În satul Hlinaia,
raionul Slobozia, în iunie 1925, a patra parte din cei 5 745 de locu-
itori sufereau de foame28. Un raport al poliției politice – OGPU –
din iunie 1925, reda foarte fidel fenomenul, care cuprinsese și alte re-
giuni din Ucraina, dar și din Rusia:

27
Ion Șișcanu, „Formarea și evoluția RASSM, 1924-1940”, în Cugetul, nr. 2, 1992, p. 59-65;
Terry Martin, Affirmative Action Empire. Soviet Nationalities Policy, 1923-1939, New Ha-
ven, London, Yale University Press, 2001, p. 274-282. Elena Negru, Politica etnoculturală în
RASSM, 1924-1924, Chișinău, Prut Internațional, 2004; Gheorghe Cojocaru, Cominternul
și originile „moldovenismului”.
””. Studiu și documente, Chișinău, Civitas, 2009, p. 87-212.
28
Alexei Memei, Teroarea comunistă, p. 67-68.

34
 RASS Moldovenească. 10 iulie. În satul Glunocek, raionul Bir-
zula, suferă de foame 50 de familii. Ajutorul în produse de 35 de
puduri de grâu și în bani de 32 de ruble nu este suficient. Populația
se alimentează cu fructe verzi și felurite ierburi. O parte dintre cei
care îndură foame pleacă pentru câștig [în afara republicii]. În sate-
le Liubormika și Domnița din raionul Birzula populația se hrănește
cu surogate și felurite ierburi. Suferă de foame: în prima localitate –
120 de familii, în a doua – 550. Se înregistrează umflări în masă
din cauza foametei (satul Domnița). În satul Gonorata, raionul
Birzula, suferă de foame 150 de familii. Populația se alimentează
cu surogate și ierburi. S-a oferit un ajutor în bani – 400 de ruble și
25 de puduri de secară. Ca urmare a epuizării fizice, oamenii cad
din mers și au fost 3 cazuri de moarte din cauza foametei. În mod
deosebit are nevoie de ajutor cătunul Zatișie, în care țăranii și-au
vândut terenurile însămânțate, ba și-au vândut terenurile și pentru
anul viitor. În satul Romanovca din același raion, 165 de persoane
suferă acut de foame. Toți aceștia se alimentează cu surogate, sunt
înregistrate îmbolnăviri pe fondul epuizării (6 persoane). Cazuri
similare au fost raportate și în satul Coșari. În satul Nesteitî, raio-
nul Birzula, există 120 de familii care suferă de foame. Vânzarea
terenurilor însămânțate este un fenomen de masă. Situația e la fel
în satul Rașcov, raionul Camenca, unde din cauza foametei țăranii
recurg la vânzarea în masă a animalelor. Suferă de foame circa 30 la
sută din populație, ajutorul acordat este insuficient. În satul Ocnița,
raionul Camenca, suferă de foame circa 60 % din populația totală.
Aproape toți cei care îndură foame se alimentează exclusiv cu cior-
bă de măcriș. Populația înfometată este foarte înrăită. În satul Blij-
nii Hutor din raionul Tiraspol suferă de foame 50 % din locuitori.
La o adunare a localității s-a decis să se apeleze la comitetul executiv
raional în vederea acordării unui ajutor; întrucât organele respecti-
ve au neglijat solicitarea, locuitorii satului au ales un împuternicit,
care a plecat în acest scop la Balta și la CEC [Comitetul Executiv
Central]. Ultimul a dispus ca Comitetul Executiv Raional Tiraspol
să acorde un ajutor de 600 de puduri de grâu și de 300 de ruble,
dar până în prezent decizia CEC de acordare a ajutorului nu a fost
executată de către autoritățile raionale. Populația este nemulțumită,
mormăie și se revoltă împotriva puterii sovietice, care, după părerea
ei, nu acordă nicio atenție celor înfometați. În satul Zakrepostnaia
Slobodka suferă de foame circa 80 % din populație29.

29
Cоветская
оветская деревня глазами ВЧК
ВЧК-ОГПУ-
ОГПУ НКВД
НКВД, том 2, p. 333.

35
 Se observă că limbajul folosit de poliția politică sovietică era
destul de explicit atât în ce privește amploarea foametei, cât și a
consecințelor acesteia, starea de spirit a populației față de puterea
sovietică, atitudinea sa față de „ajutorul” acordat de către aceasta.
În epocă, alte autorități decât cele ale OGPU operau însă cu eufe-
misme și expresii evazive, precum ar fi „anumite probleme legate
de lipsa produselor alimentare”. Cuvântul „foamete” era rar folosit
în ședințele închise ale organelor de partid și de stat din RASSM,
iar explicația des invocată a fenomenului era recolta slabă din anul
1924 și compromiterea recoltei anului 1925. Așa cum a demonstrat
Chiril Stratievschi, primul istoric care a documentat într-un arti-
col această foamete din anii 1924-1926 în stânga Nistrului, în ciuda
informațiilor de care dispunea puterea locală, s-a reacționat târziu la
situația în cauză. Conducerea RASSM era atunci preocupată mai mult
de consolidarea organelor noii republici decât de problemele concre-
te cu care se confrunta populația de rând. Deși semnale alarmante
despre foamete parveniseră încă din decembrie 1924, abia în mai
1925 se creează o comisie specială pentru ajutorarea celor înfometați
(Комиссия помощи голодающим – Компомгол, în rusă, I.C.), în
frunte cu Grigori Starîi (Borisov), președintele Comitetului Execu-
tiv Central, organul legislativ suprem al RASSM. Cu alte cuvinte, la
nivelul unei instituții care nu avea decât prerogative simbolice (vii-
torul Soviet Suprem), și nu al guvernului sau al Biroului Comitetului
Regional Moldovenesc al PC (b) din Ucraina. Cel mai mult au avut
de suferit 5 din cele 11 raioane existente atunci în RASSM – anu-
me Grigoriopol, Camenca, Slobozia, Tiraspol și Alexeevsk. Numai
în aceste raioane Comisia extraordinară a înregistrat, în noiembrie
1925, peste 150 de mii de persoane care sufereau de foamete, dintre
care 10 mii de copii până la vârsta de 10 ani. În urma unor demersuri
la Harkov – capitala de atunci a Ucrainei, până în 1934 – și la Mosco-
va, statul sovietic a oferit anumite ajutoare în formă de împrumuturi
de cereale și de bani celor aflați la ananghie. Prin urmare, nu era
vorba de un ajutor nerambursabil, ci de unul care trebuia returnat
de țărani, responsabile de acest lucru fiind autoritățile locale. Pentru
unii care contractaseră deja datorii enorme la stat, ajutorul acordat
era o povară în plus, de aceea au refuzat primirea acestuia, așa cum a

36
fost cazul Comitetului Executiv Raional Camenca. O altă problemă
sistemică a regimului de care nu se va ține cont nici în timpul foame-
tei din 1932-1933 și 1946-1947 era faptul că existau agende diferite,
de multe ori contradictorii, între varii instituții ale statului, lucru
care a provocat înăsprirea condițiilor de existență ale țăranului, și nu
ameliorarea acestora. Deși organizația de partid a RASSM sau Co-
misia extraordinară a CEC (care devine ulterior doar „specială” sub
egida guvernului RASSM, mai exact a Comisariatului Agriculturii)
ulterior emitea decizii privind ajutorarea celor înfometați, cuvântul
acestora nu era nici pe departe hotărâtor, așa cum s-a crezut mult
timp. Existau alte organisme care aveau agenda lor proprie și a cărei
implementare era considerată prioritară
prioritar de către Biroul Politic al CC
al PC (b) al Uniunii Sovietice, precum Comisariatul Comerțului In-
terior, care era responsabil de campania de colectare a cerealelor și a
altor produse agricole. Comisariatul Agriculturii decidea, la rândul
său, estimarea cuantumului recoltei și cantitatea de pâine care urma
a fi comercializată. Pe lângă acestea, Departamentul Central de Sta-
tistică al RASSM avea grijă ca ceea ce era planificat să fie îndeplinit
întocmai și informațiile care parveneau între timp privind faptul că în
numeroase localități circa 50 la sută din populație nu avea ce mânca
erau considerate irelevante. Prin urmare, se remarcă faptul că în cazul
foametei din 1924-1926 din RASSM, deși anumite instituții ofereau
ajutor, altele contribuiau la compromiterea acestuia. Or, în momentul
în care se acorda ajutorul de stat, nu erau anulate impozitul agricol
și campaniile de colectare a cerealelor
cerealelor, deși se știa bine că țăranii nu
se puteau achita, altfel nici nu s-ar fi hotărât ajutorarea lor. Comisa-
riatul Finanțelor era preocupat de îndeplinirea planului de colectare
a banilor prevăzuți de legea bugetului, țăranii însă nu aveau ce vinde
pentru a achita impozitul agricol în bani, mai ales că statul dicta poli-
tica prețurilor, acestea fiind destul de reduse la producția agricolă. De
aceea, atunci când foametea se agrava, în noiembrie 1925, instituția
menționată – Comisariatul Finanțelor (Наркомфин, în rusă, I.C.) a
propus să se recurgă la metode coercitive (принудительные, în rusă,
I.C.) – pentru ca țăranii să achite impozitul agricol. Drept urmare,
la un moment dat s-a înregistrat fenomenul migrării țăranilor spre
orașele RASSM sau din afara republicii, alții încercând să se salveze

37
prin trecerea Nistrului, în Basarabia. În același timp, localitățile ur-
bane nu au cunoscut fenomenul foametei întrucât funcționa sistemul
de stat de aprovizionare și distribuție a bunurilor (cu toate că nu exis-
ta încă sistemul oficializat de cartele, introdus abia în 1929). Astfel,
ca și în timpul perioadelor de foamete ulterioare – din 1932-1933 și
1946-1947 –, tocmai cei care produceau pâinea au avut de îndurat
cel mai mult lipsa acesteia. Ca și ulterior, ieșirea din foametea anilor
1924-1926 s-a produs nu atât grație ajutorului venit de la stat, cât noii
recolte, care a salvat astfel de la moarte zeci de mii de vieți omenești.
În primăvara
ăăvara anului 1926 s-a înregistrat o recoltă bună de legume, iar
apoi – de fructe timpurii, ceea ce a oferit posibilitatea unei alimentații
mai bune și revenirii la o anumită normalitate30. Nu s-a efectuat încă
o estimare a numărului celor morți în urma foametei din anii 1924-
1926 din RASSM, documentări ulterioare în arhivele de la Chișinău,
Harkov și Moscova urmând să completeze această lacună.

5. Violență și teroare de stat în timpul

colectivizării, 1929-1933
În 1927-1928, puterea sovietică reia ofensiva împotriva țăranilor.
Formal acest lucru se decide în decembrie 1927 la Congresul al XV-
lea al PC (b) al Uniunii Sovietice prin anunțarea lansării politicii
de colectivizare completă (сплошная коллективизация, în rusă,
I.C.) a agriculturii. Discursul oficial al puterii sovietice stipula ne-
voia lichidării chiaburilor în calitate de clasă, în realitate fiind vorba
de un nou război civil împotriva țărănimii ca o comunitate socială
care avea un mod de viață specific, animat de un atașament deosebit
față de proprietatea privată, precum și de administrarea individuală
a gospodăriei agricole. Reîncep rechiziționările forțate ale cerealelor,
proces care le amintea țăranilor de practicile războiului civil și ale
comunismului de rrăzboi la care se părea că regimul a renunțat pen-
tru totdeauna. Statul sovietic stabilise ca prioritate industrializarea

30
Кирилл Стратиевский, „Годы трудные, годы голодные (1924-1926 гг. в МАССР)”,
în Revista de istorie a Moldovei, nr. 1, 2007, p. 3-19.

38
rapidă, iar resursele pentru aceasta trebuiau să fie sustrase din contul
agriculturii cu orice preț. În acest scop au fost trimise mii de brigăzi
de rechiziționare a cerealelor, formate din activiști și muncitori de
la oraș, completate cu cadre de partid, comsomoliste și de stat din
teritoriu. Țăranii care refuzau să cedeze de bunăvoie
ăăvoie toate surplusu-
rile de cereale la stat sau pur și simplu nu dispuneau de acestea erau
pedepsiți ca dușmani ai puterii sovietice31. De exemplu, numai în
campania din anul 1928 din RASSM au fost condamnate 182 de per-
soane pe un termen de la unul la trei ani, alte 230 de persoane fiind
arestate, iar în 5000 de cazuri fiind sechestrată proprietatea țăranilor,
înregistrându-se, de asemenea, și 25 de cazuri de vânzare a averilor
țăranilor de către autoritățile sovietice. Ca și în anii 1919-1921, unor
țărani nu le rămânea decât să apeleze la revolte armate pentru a-și
proteja viața lor și a membrilor familiilor lor. Chiar documente ofi-
ciale ale partidului recunosc că aveau loc represiuni împotriva unor
oameni nevinovați. Spre exemplu, în satul Ghidirim, unui țăran care
avea datorii la stat de mai puțin de o rublă i-a fost confiscată averea,
iar altul care avea o datorie de 2 ruble a fost condamnat la o pedeapsă
de 2 luni de închisoare. Din cauza politicii dure a regimului, se fac
auzite din ce în ce mai des afirmații printre oamenii de rând pre-
cum că „puterea sovietică este doar pentru muncitori, care trăiesc
pe spatele țăranilor”. În același timp, se observă multe cazuri de soli-
daritate umană care depășesc clivajul impus oficial între membrii
administrației sovietice și cetățenii simpli. Alți membri ai nomen-
claturii erau însă foarte expliciți și determinați în sensul politicii pe
care erau chemați să o promoveze în sate, menționând că „nu trebuie
să facem agitație, ci să emitem o hotărâre cu privire la faptul că toate
cerealele reprezintă un bun al statului”32.
Represiunile comise de autorități în satele din RASSM în anii
1928-1933 sunt documentate în detaliu și sunt numeroase. Acestea
au loc pe patru paliere principale și vizau categorii sociale diferite,
precum urmează: ca parte a politicii fiscale draconice, atât față de

31
В. Ф. Зима, Человек и власть в СССР в 1920-е – 1930 годы: политика репрессий,
Москва, Собрание, 2010, p. 63-113.
32
Alexei Memei, Teroarea comunistă, p. 66.

39
țăranii individuali, cât și față de colhoznici deopotrivă în cazul în
care aceștia nu reușeau să îndeplinească planul sau nu erau de acord
cu livrările peste planul stabilit; ca parte a procesului de colectivizare,
față de țăranii numiți peiorativ culaci, care se opuneau intrării în
gospodăriile colective sau ieșeau din colhoz după o anumită perioadă;
împotriva țăranilor care, în căutarea supraviețuirii, sustrăgeau pro-
duse alimentare din averea colectivă sau de stat și erau condamnați
potrivit Decretului din 7 august 1932; condamnarea celor care
încălcau regimul de pașapoarte, introdus în 1932-1933. Represiunile
nu au fost operate exclusiv împotriva țăranilor, deși anume ei sunt
ținta principală a acestora în anii 1928-1933. Pe lângă țărani, sunt
supuși represiunilor în varii forme – concediați, arestați și deportați –
reprezentanți ai claselor sociale privilegiate sau educate din vechiul
regim, în special din mediul urban: intelectuali, funcționari, foști
ofițeri, oameni de știință, medici, cadre didactice, comercianți,
preoți, chiar din cei care renunțaseră încă înainte de revoluție la
statutul respectiv și se încadraseră între timp în rândurile Asociației
ateilor militanți33.
Represiunile pe scară largă reîncep în 1927-1928 împotriva celor
care nu achitau cotele obligatorii de cereale sau refuzau să predea
produse peste plan, de fapt să renunțe benevol la toate rezervele de
care dispuneau. Țăranii erau supuși unui regim inuman în scopul
construirii comunismului, ei trebuind să se supună fără nicio
rezervă puterii sovietice, în caz contrar statul îi trata drept dușmani
și urmau măsurile coercitive și represiuni, care comportă în această
perioadă aplicarea fără scrupule a violenței fizice. Stalin s-a expri-
mat destul de explicit la 2 mai 1933 în această privință în cadrul
unui banchet oferit la Kremlin în cinstea „oamenilor muncii”: din
perspectiva acestuia, țăranii trebuiau să fie convinși nu numai prin
mijloace pașnice, de propagandă, ci și prin represiuni, deci inclusiv
prin violență, să se identifice cu interesele statului și să renunțe la

33
Despre această organizație, a se vedea Daniel Peris, Storming the Heavens. The Soviet
League of Militant Godless, Ithaca, Cornell University Press, 1998.

40
cele proprii34. Aceasta însemna sacrificiu, chiar cu pierderea vieții,
în numele statului, restul nu conta sau era secundar. Astfel, în viziu-
nea lui Stalin, țăranii erau o subspecie de oameni, care puteau deveni
oameni, cetățeni loiali, cu drepturi depline în mod condiționat, iar
criteriul de bază era acela al acceptării benevole a statutului de ser-
vitute absolută față de interesele colective, superioare, ale statului.
Voința individuală și necesitățile elementare de viață ale persoanei,
respectarea unei minime demnități umane nu erau luate în calcul.
Având girul organelor superioare de stat și de partid, precum
și al liderului sovietic suprem, reprezentanții puterii locale în per-
soana președinților de soviete sătești și a împuterniciților speciali
amenințau în diferite feluri țăranii care nu dispuneau sau nu doreau
să achite statului toate rezervele de cereale. Alternativa era să moară
de foame, de aceea nu este surprinzător faptul că țăranii încercau
să reziste prin toate mijloacele în fața acestor presiuni. Unii țărani
erau chemați noaptea la sovietul sătesc și amenințați cu pistolul că
dacă nu vor ceda cerealele de bunăvoie,
ăăvoie, li se va confisca averea, vor
fi executați sau deportați, de la caz la caz. Alteori împuterniciții de
la raion împreună cu activul satului îi supuneau pe țărani la diferite
suplicii, precum ar fi atârnarea cu capul în jos în n ffântână până aceștia
vor mărturisi unde au ascuns puținele puduri de grâne menite a salva
familiile lor de moartea prin înfometare (raionul Slobozia). În alte ca-
zuri, țăranii recalcitranți sau pur și simplu nevoiași, dar care nu erau
crezuți de putere, erau puși să stea atârnați în gropi de latrine și să
suporte mirosul de fecale până ce ffăceau promisiunile cerute de câtre
împuterniciții regimului (raionul Slobozia, mărturisiri ale prim-sec-
retarului Comitetului Regional Moldovenesc al PC (b) din Ucraina,

34
Prezentăm în original pasajul respectiv, întrucât redă esența justificării represiunilor
împotriva țăranului: «Как его [крестьянина] перевоспитать и сделать из него
человека (subl. n. – I.C.)? Как добиться того, чтобы он свои личные интересы
не противопоставлял интересам государства? Сказать, что мы можем этого
добиться путем одного убеждения, – это чепуха. Убеждение – это очень боль-
шое дело, массовая агитация, массовая пропаганда – все это очень хорошо, но
это очень мало. Тут необходим целый ряд средств экономического, организа-
ционного характера. Все эти разнообразные средства, от метода убеждения
до метода экономического воздействия на мужика, плюс репрессии (subl. n. –
I.C.)– все надо сочетать». В. Ф. Зима, Человек и власть в СССРСССР, p. 111.

41
I. M. Ilin, 31 octombrie 1930). Alteori țăranii care nu achitaseră statului
cantitatea impusă arbitrar de către reprezentanții puterii nu puteau să
meargă la spital, întrucât pentru aceasta aveau nevoie de o trimitere din
partea președintelui sovietului sătesc, care refuza să acorde asemenea
acte „datornicilor” (satul Șipca, raionul Grigoriopol). Abundă situații
în care jumătate de sat era amendată din cauza neîndeplinirii cotelor la
cereale stabilite de către organele puterii centrale de la Moscova (satele
Butor, Tașlâc, Valea Hoțului ș.a.). Sunt cazuri când averea confiscată
de oamenii regimului era vândută la un preț de nimic, de exemplu, o
vacă de 1,5 mii de ruble era vândută cu 60 de ruble. Nu sunt cruțați
nici oamenii în vârstă care nu pot onora obligațiile exagerate pe care
le pretindea statul, neavând persoane apte de muncă în gospodăriile
lor (satul Alexeevca, raionul Camenca). La fel nu scapă de fă f rădelegile
autorităților nici cei care aveau membri ai familiei care serveau în Arma-
ta Roșie, deși se știa foarte bine starea de fapt. De multe ori, autoritățile
locale sunt amenințate explicit cu represiuni de către reprezentanții de
la raion în cazul în care nu vor accelera ritmul colectărilor de cereale
obligatorii către stat. Alți reprezentanți ai puterii trimiși de la raion în
sate întrebau deschis autoritățile locale câți gospodari reușiseră să rui-
neze, iar la un răspuns negativ îi certau că nu ar fi lucrători adevărați
(raionul Balta). Unii nu rezistau după ce grânele le erau confiscate de
către brigăzile de rechiziționare forțată a cerealelor și își puneau imediat
capăt zilelor (satul Pujaca, raionul Balta). Uneori țăranii recalcitranți sau
considerați ca atare erau pur și simplu executați de către împuterniciții
partidului pentru colectările de cereale din teritoriu (împuternicitul Is-
candi, din raionul Dubăsari). Majoritatea absolută a acestor crime sau
f rădelegi, numite în documentele oficiale excese (перегибы, în rusă,
fă
I.C.), de dreapta sau de stânga, erau cunoscute în detaliu de către Biroul
Comitetului Regional Moldovenesc al PC (b) din Ucraina35.
În perioada 1929-1933, statul sovietic avea mai multe priorități în
politica sa față de țărani. Colectivizarea anunțată în decembrie 1927
era promovată cu intermitențe, țăranii ba intrau în colhoz, ba ieșeau.
Puterea a luat de multe ori măsuri represive împotriva acestora, dar fe-

35
Alexei Memei, Teroarea comunistă, p. 68-120. Vezi și AOSPRM, F. 49, inv. 1, d. 1720,
f. 14a-14 г, despre un caz concret privind devierile de stânga și de dreapta comise de
celula de partid din satul Grușca, raionul Camenca.

42
nomenul era de masă și nu putea fi stăpânit. Principala prioritate a sta-
tului sovietic era colectarea de cereale de la țărani și îndeplinirea cotelor
stabilite de la Centru cu orice preț, inclusiv prin înfometare și ucidere
prin foame. În acești ani, anume chestiunea colectărilor de cereale de
la țărani era discutată aproape la fiecare ședință a Biroului Comitetului
Regional Moldovenesc al PC (b) din Ucraina36. La nivel central, discu-
tarea dificultăților provocate de colectările de grâne, precum înfome-
tarea populației, erau etichetate ca oportunism, prin urmare, nu erau
calificate ca probleme prioritare ale regimului37. Prioritatea numărul
1 era stabilită de Stalin și susținătorii săi din Biroul Politic și din Gu-
vern, cei care nu erau de acord urmând a fi marginalizați treptat. Astfel,
Veaceslav Mihailovici Molotov devenise șeful executivului sovietic în
decembrie 1930, după demiterea lui Alexei Rîkov, care nu era de acord
cu politica de colectivizare forțată a agriculturii și ceruse importarea de
grâne din străinătate pentru a evita înfometarea populației.
Pe lângă amenințări, folosirea violenței și a diferitelor suplicii față
de cei care nu puteau sau refuzau să achite surplusurile de cereale că-
tre statul sovietic, puterea nu a pregetat să recurgă și alte mijloace de
care a uzitat anterior în timpul războiului civil și al comunismului de
r zboi din Rusia în anii 1918-1921. Era vorba de deportări ale capilor
ră
de familii sau ale unor familii întregi în regiunile de nord ale Rusiei
(din 1930, și în Kazahstan, la insistența personală a lui Stalin), folosite
de data aceasta pe o scară largă. În total, în anii 1930-1932, din diferite
republici sovietice au fost deportate peste 2,5 milioane de persoane,
dintre care, după unele estimări, a treia parte, adică 800 de mii, au
murit în scurt timp din cauza condițiilor inumane de transportare a
acestora sau a condițiilor de viață din locurile deportării38 sau au reușit
să evadeze. În această perioadă, au fost organizate mai multe deportări
în masă. Prima a fost inițiată la 2 februarie 1930 prin ordinul OGPU
Cu privire la lichidarea chiaburului în calitate de clasă”39.
nr. 44/21 „Cu

36
Кирилл Стратиевский, Голод 1932-1933 гг. в Молдавской АССРАССР, Кишинев, CETI-
NI, 2001, p. 23.
37
Vezi mai mult în Lynne Viola, Unknown Gulag. Stalin’s
’’s special settlements, Oxford,
New York, Oxford University Press, 2009.
38
В. Ф. Зима, Человек и власть в СССР
СССР, p. 95.
39
История Сталинского Гулага. Том 1: „Массовые репрессии в СССР”, Москва,
Исто
РОССПЭН, 2004, p. 94-104.

43
Cea de a doua deportare are loc în perioada mai-septembrie 1931, gi-
rată tot de poliția politică sovietică, la ordinul expres al lui Stalin și al
Biroului Politic al CC al PC(b) al Uniunii Sovietice40. A treia deporta-
re, care cuprinde și teritoriul Ucrainei, inclusiv al RASS Moldovenești,
are loc în iunie 193341. Țăranii înstăriți erau învinuiți de sabotarea
acțiunilor puterii sovietice în ceea ce privește livrările obligatorii de
cereale și de alte produse la stat, ale surplusurilor pe care le dețineau,
dar și de faptul că împiedicau prin manifestările lor procesul de creare
a noilor gospodării colective (numite comune, arteluri, tovărășii). Pri-
ma deportare din perioada respectivă era motivată de autorități prin
eliminarea dușmanului de clasă ca o condiție prealabilă și obligatorie
pentru promovarea procesului de colectivizare totală a agriculturii.
De fapt, mai ales în cea de a doua deportare mulți țărani au avut de
suferit nu atât după criteriul de clasă, al averii, cât din cauza poziției
lor față de colectivizare, respectiv cei care erau percepuți ca dușmani
politici ai regimului sovietic. Deportările erau abordate ca și planul
economic, stabilindu-se cote pentru fiecare republică, regiune, raion,
așa cum se va întâmpla și în timpul Marii Terori din anii 1937-1938.
Prin comparație cu planurile economice însă, planurile de arestare sau
deportare erau mai întotdeauna îndeplinite și depășite.
Așa a fost și în RASSM în n anii 1929-1933. Astfel, la sf
sfârșitul anului
1929, la capitolul îndeplinirii planului la colectările obligatorii de cerea-
le RASSM se situa pe ultimul loc din Ucraina, în schimb în anul urmă-
tor conducătorul de facto al acesteia, prim-secretarul de partid I.M. Ilin,
se lăuda într-o scrisoare trimisă la Harkov că republica sa a îndeplinit
cotele alocate privind deportarea așa-numiților culaci42. Prin urmare,
se observa că, cel puțin uneori, cu cât mai multe probleme existau în
ce privește realizarea planului economic, cu atât mai mult se încerca a
identifica țapi ispășitori, ceea ce era o strategie a conducerii locale de a
îndepărta suspiciunile conducerii ierarhic superioare cu privire la deter-

40
В. Ф. Зима, Человек и власть в СССР
СССР, p. 86.
41
Cоветская
оветская деревня глазами ВЧК ВЧК-ОГПУ-
ОГПУ НКВД
НКВД, том 3, книга 2, p. 425-426.
42
Кирилл Стратиевский, Голод 1932-1933 гг. в Молдавской АССРАССР, p. 25; Alexei Me-
mei, Teroarea comunistă, p. 134.

44
minarea cu care ei înșiși luptau cu dușmanul de clasă din teritoriul aflat
în subordine43. Acest lucru a devenit posibil în urma punerii în aplicare
a aparatului represiv împotriva țăranilor recalcitranți, prin confiscarea
averilor, deportarea sau condamnarea la lagăr de concentrare a celor
percepuți drept lideri ai comunității în confruntarea cu puterea.
Pentru a transmite un mesaj foarte clar către țăranii recalcitranți,
puterea sovietică decide să ia măsuri mai aspre și de o amploare mai
mare. Pe lângă arestări și condamnări individuale sau în grupuri, se
operează și deportări în masă. Prima deportare în masă a țăranilor din
RASSM – după cum s-a menționat mai sus – are loc la începutul anu-
lui 1930, parte a unui proces care a cuprins toate regiunile din URSS ce
erau incluse în lista celor în care colectivizarea completăă era o priori-
tate imediată. Este vorba de o decizie a Biroului Politic al CC al PC(b)
al Uniunii Sovietice din 30 ianuarie 1930 „Cu Cu privire la măsurile de
lichidare a gospodăriilor culăcești din raioanele colectivizării totale”,
după care a urmat o hotărâre în acest sens a OGPU din 2 februarie și,
abia pe 3 februarie, una a Consiliului Comisarilor Poporului, ultima
fiind însoțită și de o instrucțiune secretă privind modul de organizare
a deportărilor. Din Ucraina erau vizate în total circa 30-35 de mii de
familii, ffără a se specifica exact cotele pe regiuni44. Oficial, operațiunea
de extragere a elementelor antisovietice de la sate viza prima categorie
de așa-numiți culaci sau chiaburi, fiind vizați, de fapt, cei mai activi
țărani în organizarea rezistenței față de puterea sovietică, fie în boi-
cotarea campaniilor de colectare a surplusurilor de cereale, fie în alte
acțiuni promovate de bolșevici. Acestora urma să li se confiște toată
averea și să fie deportați în afara RASSM. Ca rezultat, în decursul lunii
februarie 1930 au fost strămutate forțat în regiunile din nord ale Rusiei
851 de țărani din RASSM, iar după alte date – 68945. Una din regiunile

43
A se vedea o discuție interesantă la acest subiect la James Harris, „Resisting the Plan in
the Urals, 1928-1956, or Why Regional Officials Needed „Wreckers” and Saboteurs”,
în Lynne Viola, ed., Contending with Stalinism. Soviet Power and Popular Resistance
in the 1930s, Ithaca and London, Yale University Press, 2002, 201-228.
44
История cталинского Гулага. Том 5: „Спецпереселенцы в СССР”, Москва,
РОССПЭН, 2004, p. 32, 97-100.
45
Кирилл Стратиевский, Голод 1932-1933 гг. в Молдавской АССР АССР, p. 10-11. Alexei
Memei, Teroarea comunistă, p. 127.

45
de deportare era insulele Solovki46 din Marea Albă, unul din primele
lagăre de corecție prin muncă din Rusia Sovietică, unde condițiile de
detenție erau extrem de aspre. În același timp, multe familii au putut
să evite deportarea în regiunile de nord ale Rusiei, Ural, Kazahstan și
Siberia grație ajutorului acordat de către consătenii lor din cadrul ac-
tivului sovietic și de partid. Spre exemplu, numai în raionul Slobozia
de deportarea din februarie 1930 au scăpat 109 din cei 164 de țărani
incluși inițial în listele de strămutare forțată. Aceștia s-au ascuns, ul-
terior doar o parte dintre ei fiind prinși și arestați47. Un specific al de-
portărilor din anul 1930, în comparație cu majoritatea celor operate
ulterior, este faptul că era strămutat doar capul de familie, aspect con-
siderat de către conducerea locală de partid drept o „greșeală”, care tre-
buia „reparată”, așa cum se menționa, de exemplu, într-un raport par-
venit la Tiraspol de la Comitetul Raional de Partid Slobozia în data de
23 iulie 193048. Acțiunea violentă a organelor represive sovietice a avut
un impact scontat, întrucât deja la 1 martie 1930 cota gospodăriilor
țărănești colectivizate era de 45 % raportată la numai 8,5 % pe 1 octom-
brie 1929. Nu era însă decât un succes fragil al puterii, întrucât în lunile
care au urmat, situația s-a schimbat, aproape jumătate dintre țăranii
care intraseră în gospodăriile colective ieșind din acestea de îndată ce
deportările se încheie și împuterniciții de la Harkov își termină vizita
în raioanele RASSM. Mai exact, la 10 iunie 1930 erau înregistrați în
colhozuri și în alte gospodării colective (arteluri, tovărășii) doar 24,4 %
din total, cotă care va scădea la 18,8 % pe 1 octombrie același an49.
Deportările așa-numiților culaci anume din RASSM intră în ca-
tegoria celor care urmau a fi înfănf ptuite în
nfă n mod prioritar
prioritar, deoarece era
vorba de un teritoriu de frontieră și se impunea eliminarea acesto-
ra mai întâi din regiunile care se învecinau cu „puterile capitaliste”.

46
AOSPRM, F. 49, inv. 1, d. 1714, f. 11.
47
Alexei Memei, Teroarea comunistă, p. 129.
48
AOSPRM, F. 49, inv. 1, d. 1714, f. 12.
49
Кирилл Стратиевский, Голод 1932-1933 гг. в Молдавской АССРАССР, p. 12; datele diferă
puțin în alte surse, dar cu mici diferențe: Vezi și Трагедия Советской деревни.
Коллективизация и раскулачивание. Документы и материалы в 5 тома х 1927-
1939, под редакции В. Данилова, Р. Маннинга, Л. Виолы (главные редакторы),
В. Виноградова, Р. Джонсона, Р. Дэвиса, В. Козлова, А. Сахарова, С. Уиткрофта,
Ха Енг Чула, том 2, Москва, РОССПЭН, 1999, p. 711.

46
În plus, RASS Moldovenească intra în categoria regiunilor cerealie-
re ale URSS, colectivizarea fiind o prioritate care trebuia realizată în
toamna anului 1930 sau cel târziu în primăvaraăăvara celui următor, 193150.
A doua deportare din aprilie-iunie 1931 din Ucraina, care cuprinde
și RASSM, a fost organizată în acest context, în intenția de a grăbi
ritmul colectivizării prin terorizarea populației și strămutarea celor
mai aprigi opozanți ai politicii partidului din zonele rurale51. Din pă-
cate, nu cunoaștem numărul celor deportați din RASSM în această
operație. Se știe doar că numai din câteva sate din raioanele Slobozia
și Tiraspol fuseseră deportate în primăvara-vara
ăăvara-vara anului 1931 circa 600
de familii, dintre care majoritatea erau așa-numiții culaci, iar 100 –
persoane care încălcaseră regimul de frontieră52. Dacă admitem că
din celelalte raioane au fost deportate cel puțin tot cam atâtea persoa-
ne, cifra ar putea să se ridice la 5400 de familii. Deocamdată nu dispu-
nem însă de date concludente în acest sens. Cert este că drept urmare
a celei de-a doua deportări în masă a țăranilor din RASSM, crește în
următoarea perioada și cota gospodăriilor țărănești colectivizate. Cu
alte cuvinte, de frica unei noi deportări, țăranii individuali acceptă
să intre în colhozuri. O creștere semnificativă a numărului de țărani
colectivizați se observă, de fapt, încă în februarie 1931, când are loc
campania pentru alegeri în Sovietul Suprem al RASSM. În acest con-
text, cota gospodăriilor colective crește la 41,6 %, acțiune care era rea-
lizată prin propagandă și promisiuni din partea puterii de a renunța
la excese (перегибы), dar și, mai ales, prin amenințarea cu aplicarea
mijloacelor represive în masă față de cei recalcitranți, adică confiscări
de proprietăți, arestări, deportări și execuții53. Lucru care se întâmplă
începând cu aprilie și continuând până în iunie, punctul culminant al
acestor acțiuni fiind sfâ
sf rșitul lui mai 1931. Drept urmare, cota gospo-

50
Lynne Viola, The Unknown Gulag: The Lost World of Stalin’s ’’s Special Settlements, Ox-
ford, Oxford University Press, 2007, p. 21.
51
Cоветская
оветская деревня глазами ВЧК ВЧК-ОГПУ-
ОГПУ НКВД
НКВД, том 3, книга 1, p. 710.
52
Alexei Memei, Teroarea comunistă…, p. 127.
53
În URSS, per total, numai în 1929 au fost arestați peste 95 de mii de țărani, iar în
următorii doi ani, 1930 și 1931, au fost executați circa 30 de mii de culaci, care erau
considerați a fi imposibil de reeducat. Lynne Viola, The Unknown Gulag Gulag, p. 6, 13.

47
dăriilor colectivizate se majorează pe 1 iunie 1931 la 67% și va rămâne
oarecum stabilă pentru următorii 2 ani și jumătate (62,1 % în ianuarie
1932 și 64,6 % în decembrie 1933)54. Altfel, cea de a doua deportare în
masă a populației din RASSM a cuprins nu numai capii de familie,
cum s-a procedat în prima deportare din februarie 1931. Includerea,
de data aceasta, și a membrilor familiilor în lista persoanelor strămu-
tate forțat a fost determinată de faptul că numeroase organizații de
partid din zonele rurale și-au exprimat doleanța respectivă. Motivul
invocat era acela că prin deportarea numai a capului de familie ceilalți
membri nu aveau resurse pentru existență și uneori se alăturau sau
alteori chiar inițiau ei înșiși acțiuni de protest împotriva puterii sovie-
tice, cel mai activ grup protestatar fiind femeile55.
Cea de a treia deportare în masă din Ucraina, inclusiv din
RASSM, este organizată prin decizia CC al PC(b) din Ucraina din
8 iunie 1933, care prevedea strămutarea forțată a 2 mii de gospo-
dării țărănești. Potrivit acesteia, din RASSM sunt deportate 100 de
familii, alcătuind un număr de 438 de persoane, care proveneau din
toate cele 11 raioane ale republicii autonome. Stațiile de îmbarca-
re a deportaților au fost stabilite după cum urmează: Tiraspol (119
persoane), Cibovca (190 de persoane) și Slobodka (129)56. Inițial, în
februarie 1933, se preconizase deportarea a 300 de familii din RASS
Moldovenească, adică în jur de 1200 de persoane57, ceea ce sugerea-
ză că circa o sută de familii au evitat strămutarea forțată, cel mai
probabil deoarece au reușit să plece din localitățile în care își aveau
reședința în căutarea unor resurse de supraviețuire (de regulă, la oraș
sau în alte regiuni ale Ucrainei și Rusiei). Plecarea din localitățile de
reședință nu garanta însă evitarea riscului de a fi supus represiunilor
ulterior, întrucât prin Decretul din 7 august 1932, adoptat de CEC și
Consiliul Comisarilor Poporului din URSS, părăsirea satului era con-

54
Кирилл Стратиевский, Голод 1932-1933 гг. в Молдавской АССР АССР, p. 12.
55
AOSPRM, F. 49, inv. 1, d. 1714, f. 12. Vom reveni mai jos asupra acestui subiect.
56
Cоветская
оветская деревня глазами ВЧК ВЧК-ОГПУ-
ОГПУ НКВД
НКВД, том 3, книга 2, p. 425-426.
57
Кирилл Стратиевский, Голод 1932-1933 гг. в Молдавской АССР АССР, p. 44.

48
siderată o crimă de stat și se pedepsea cu 10 ani de lagăr de concentrare,
f ră dreptul la amnistie (până în ianuarie 1936)58.
fă
Erau deportați nu numai țăranii, dar și specialiști și cadre
științifice considerate a fi susținători sau chiar lideri ai elementelor
antisovietice. Astfel, doar în anul 1930 din RASSM au fost deportați
201 capi de familie, printre care agronomi, zootehnicieni, medici ve-
terinari, ingineri, silvicultori, contabili, pădurari ș.a. Aceștia lucrau
în diferite instituții și organizații, inclusiv în guvernul RASSM, cum
a fost cazul lui Boris Iakovlevici Ianovici, bielorus, care activa în cali-
tate de contabil-șef la Comisariatul pentru Agricultură al Republicii
Autonome Moldovenești. Acesta ar fi manifestat o atitudine critică
față de puterea sovietică și era considerat un element social indezi-
rabil în zona de frontieră59. Nu se încadrau în criteriile de locuire în
zona de frontieră – care cuprindea practic toate raioanele RASSM –
nici 94 de cadre didactice care au fost deportate în decursul anului
1930. Acestea proveneau din raioanele Birzula, Balta, Ananiev, Gri-
goriopol, Ocna Roșie, Camenca, Slobozia, Râbnița, Codâma (Cru-
teni) și Dubăsari60.

6. Țărani condamnați pentru „agitație antisovietică”:

frații Bodiul din Vâhvatinți, Râbnița
Spre exemplu, printre cei care sunt arestați în toamna anului 1929 în
RASSM se află un grup de țărani din satul Vâhvatinți, raionul Râbnița.
Era vorba de următoarele persoane: Pavel Bodiul, născut în anul 1887,
țăran, fost președinte al sovietului sătesc,
tesc, ffără știință de carte, de
naționalitate român moldovean; Zaharia Bodiul, născut în anul 1886,
studii medii, învățător, de naționalitate român moldovean; Mitrofan

58
Питер Соломон, Советская юстиция при Сталине, Москва, РОССПЭН, 2008,
p. 108-121; В. Ф. Зима, Человек и власть в СССР
СССР, p. 106.
59
Alexei Memei, Teroarea comunistă, p. 138-141, 150-153.
60
Alexei Memei, Teroarea comunistă, p. 142-150.

49
Bodiul, născut în 1872, țăran,ran, ffără știință de carte, fost președinte al
sfatului bătrânilor din sat, de naționalitate român moldovean; Pe-
truChisliuc, născut în 1894, țăran,
ran, ffără știință de carte, de naționalitate
român moldovean; Constantin Pleșco, născut în 1872, țăran, ran, ffără
știință de carte, de naționalitate român moldovean, achitat la un mo-
ment dat, iar în locul lui figurând Evgraf Petco. La lista inițială de
cinci persoane s-au adăugat ulterior încă trei: Lavrentie Bodiul, năs-
cut în 1888, țăran,
ran, ffără știință de carte, de naționalitate român mol-
dovean; Andronic Goncearuc, născut în 1886, țăran, ran, ffără știință de
carte, de naționalitate român moldovean; și Alexandru Pleșco, născut
în 1888, învățător, de naționalitate român moldovean61. Prin urmare,
numai doi erau alfabetizați, iar ceilalți erau țărani simpli, mai degra-
bă mijlocași decât foarte înstăriți, adică culaci, în accepția ideologică
a termenului. Dosarul acestora a fost deschis la 22 octombrie 1929,
aceștia fiind reținuți de organele OGPU peste aproape trei săptămâni,
la 9 noiembrie 1929. Li se incriminează faptul că reprezentau partea
înstărită a satului și că au întreprins acțiuni de agitație în rândurile
țăranilor cu scopul de a organiza un refuz consolidat al comunității
rurale de a preda surplusurile de cereale la stat62. Cu alte cuvinte, li
se impută activitate cu caracter antisovietic, ceea ce era pasibil de
condamnarea la ani grei de detenție conform Codului penal al RSS
Ucrainene, o versiune fidelă a celui din Rusia, adoptat de Lenin în
192263. Acesta îi încadra în rândul dușmanilor puterii sovietice pe
toți cei care se opuneau măsurilor luate de guvern și stabilea pedepse
aspre pentru cele mai mici acțiuni de nesupunere față de autorități,
de asemenea, continua tradiția consacrată în anii războiului civil de
a aplica sentințe pornind de la criteriul de clasă și interesele dicta-
turii proletariatului, adică ale partidului. În cadrul interogatoriu-
lui care a urmat arestării grupului de țărani din satul Vâhvatinți
din raionul Râbnița, organele poliției politice sovietice au încercat
să adune materiale compromițătoare la adresa celor inculpați. De
fapt, se intenționa organizarea unui proces-simulacru, care să ser-

61
ASISRM–KGB, dosar 016580, f. 142-145.
62
ASISRM–KGB, dosar 016580, f. 1, 57-58.
63
Г. М. Иванова, История ГУЛАГА, 1918-1958. Социально-экономическиe и поли-
тико-правовые аспекты, Москва, Наука, 2006, p. 69-71.

50
vească drept exemplu de descurajare a altor țărani de a se opune
rechiziționărilor surplusului de cereale de către stat. Au fost audiați
cei opt cetățeni, precum și unii reprezentanți ai țărănimii sărace din
localitate. Unii dintre aceștia au confirmat că grupul condus infor-
mal de Pavel și Zaharia Bodiul intenționa să ascundă grânele în gropi
până în primăvara anului următor și să nu permită cedarea acestora
statului. Argumentul invocat era acela că altfel vor muri de foame.
Printre elementele care au apărut în cadrul interogării martorilor a
fost și cel referitor la intenția grupului de țărani menționat de a orga-
niza un act terorist împotriva activului de partid și sovietic din sat.
Acest detaliu însă ridică multe semne de întrebare în ce privește ve-
ridicitatea informației, întrucât după câteva luni de interogatoriu, în
ianuarie 1930, ancheta în cazul grupului condus de Pavel și Zaharia
Bodiul este preluată da Consfătuirea Specială a OGPU (instituție ex-
trajudiciară creată în 1922, predecesoarea celeia a NKVD-ului, in-
augurată în 1934). Cu alte cuvinte, deși este de presupus că s-a folosit
presiunea fizică pentru obținerea unor mărturii compromițătoare
față de cei inculpați, condamnarea acestora a fost transferată unui
organ care acționa în afara cadrului legal existent și care formula
sentința după criterii politice. Vina era stabilită de apartenența unui
individ sau altul la o clasă socială anumită, nu după acțiuni concrete
împotriva statului. În consecință, Consfătuirea Specială de pe lângă
Colegiul OGPU condamnă, în data de 18 martie 1930, șase dintre cele
opt persoane la diferite termene, invocându-se articolul 54, punct 10
al Codului penal al RSS Ucrainene, care se referea la „agitație anti-
sovietică”. Pavel Bodiul și Zaharia Bodiul au fost condamnați la trei
ani de lagăr de muncă; Lavrentie Bodiul, Andronic Goncearuc, Ev-
graf Petco și Petru Chisliuc – la trei ani deportare într-o regiune de
nord. În ceea ce-i privește pe Mitrofan Bodiul și Alexandru Pleșco,
aceștia au fost achitați și eliberați din arest64. În total, în legătură cu

64
Toți cei șase condamnați în 18 martie 1930 au fost reabilitați la 31 mai 1989 printr-o
decizie a procurorului din RSS Moldovenească, Nikolai Demidenko. Reabilitarea s-a
făcut pe baza Decretului Prezidiului Sovietului Suprem al Uniunii Sovietice din 16
ianuarie 1989 „Cu privire la măsurile suplimentare de restabilire a dreptății față de
victimele represiunilor săvârșite în anii ‘30- ‘40 – începutul anilor ‘50”. ASISRM–
KGB, dosar 016580, f. 150, 153-163.

51
sabotajul campaniei de colectare obligatorie a cerealelor din 1929 și
primele două luni ale anului 1930 fuseseră arestați 14 496 de țărani
din Ucraina, dintre care cel puțin 480 de țărani din RASSM65.

7. Sistemul de pașapoarte și represiunea la frontiera

cu România: Isidor Sârbu din Corjova, Dubăsari
Pe lângă deportările în masă, o altă categorie de persoane supuse
represiunilor politice au fost țăranii care aveau interdicția de a locui
în satele de baștină aflate în zona de frontieră cu România. Erau vi-
zate persoanele care cădeau sub incidența decretului privind intro-
ducerea pașapoartelor din decembrie 1932. O operațiune de arestare
a unor persoane considerate „elemente contrarevoluționare, bandiți
și spioni” care nu aveau dreptul să locuiască în zona de frontieră a
RASSM a avut loc pe 15-16 martie 1933, dar nu știm în acest moment
care era baza socioprofesională a contingentului și numărul acestuia,
întrucât documentul de arhivă depistat nu conține alte detalii66.
Un caz care ilustrează drama țăranilor nu doar în anii colecti-
vizării, dar și ai represiunilor continue în decursul perioadei 1930-
1940 a fost cel al familiei lui Isidor Sârbu. Acesta s-a născut în 1882,
în satul Corjova, lângă Dubăsari. A fost un țăran înstărit, dar a in-
trat în colhoz în 1930 în contextul campaniei de colectivizare lansate
de Stalin cu un an mai devreme, înțelegând, probabil, că astfel poate
evita deportarea în Siberia, și așa a și fost. Însă, până la urmă, nu a
reușit să evite închisoarea, nici el, nici soția sa, Tatiana. În 1933, este
arestat și condamnat la trei ani cu suspendare. În următorii ani va fi
arestat și condamnat de încă trei ori de către organele poliției poli-
tice sovietice. Dosarul său de la OGPU din 1933, păstrat în depozitul
special al Serviciului de Informații și Securitate al Republicii Moldo-
va, fostul KGB al RSSM, conține date care ne permit să aflăm mai
multe detalii despre viața sa și cum a ajuns să fie victimă a regimului
comunist. Pe lângă aceasta, există și un interviu cu Isidor Sârbu din

65
Cоветская
оветская деревня глазами ВЧК
ВЧК-ОГПУ-
ОГПУ НКВД
НКВД, том 3, книга 1, p. 190-191.
66
Alexei Memei, Teroarea comunistă…, p. 132.

52
1943, acordat unei reviste românești, pe când era primar în Corjova,
aflat atunci sub administrație civilă românească, la fel ca întregul
teritoriu de la Nistru până la Bug (1941-1944). Pentru autoritățile so-
vietice, mai ales pentru cele cekiste, era important statutul social al
persoanei, care era dedus din averea pe care aceasta o deținea și ce
activități economice avea în momentul respectiv sau practicase în
trecut. Nu a fost o excepție în acest sens nici Isidor Sârbu. Din inte-
rogatoriul din 3 aprilie 1933 reiese că Isidor Sârbu provenea dintr-o
familie numeroasă, de 11 persoane. În 1904 s-a căsătorit și și-a creat
o gospodărie proprie. Între 1905 și 1909 a făcut serviciul militar în
armata țaristă, fiind încartiruit la Chișinău. După armată, revine la
Corjova și se ocupă de gospodăria proprie. Este mobilizat din nou în
1914, de data aceasta în contextul începutului Primului Război Mon-
dial, pe frontul român, până în 1918. Conform fișei completate de
secția regională moldovenească a OGPU-ului din RSS Ucraineană
din aprilie 1933, Isidor Sârbu deținea, înainte de revoluția bolșevică
din 1917, 40 ha de teren agricol și pădure, mai arenda 10-15 ha, se
ocupa și cu procurarea și comercializarea produselor agricole; de
asemenea, avea 8-10 vite și 25 de oi (conform interogatoriului din
3 aprilie, deținea înainte de 1917 și două case). Întrucât avea terenuri
destul de întinse, pe care nu le putea lucra de unul singur, angaja în
permanență 3-4 muncitori agricoli (numiți argați în limbaj ideologic
comunist), iar în perioada principalelor lucrări agricole, primăvara și
toamna, mai angaja alți 10-15 muncitori sezonieri. Conform catego-
riilor utilizate de regimul bolșevic în epocă, Isidor Sârbu era considerat
culac. E vorba de mărimea terenurilor deținute sau arendate, de activi-
tatea comercială și folosirea muncii salariate temporar – trei elemente
care erau stipulate în definiția oficială a țăranilor chiaburi67. În anii
Noii Politici Economice (NEP) din perioada 1921-1929, deși țăranii
au putut să-și păstreze pământul în proprietate privată, impozitul
era cu atât mai mare, cu cât terenurile deținute erau mai întinse și
mulți dintre ei erau lipsiți de dreptul de vot, ca măsură de discrimi-

67
Despre campania de deschiaburire în URSS de la sfârșitul anilor ’20–începutul anilor
’30, a se vedea Lynne Viola, The Unknown Gulag. The Lost World of Stalin’s’’s Special
Settlements, Oxford, Oxford University Press, 2007, p. 13-32.

53
nare socială menită a le aminti acestora că sunt doar tolerați, nu și
încurajați să fie gospodari individuali. Abia în 1928 Isidor Sârbu își
va recăpăta dreptul de vot. Probabil, din acest considerent, și mai
ales întrucât statul sovietic a majorat impozitele față de cei numiți
chiaburi spre sfârșitul anilor ’20, Isidor Sârbu a renunțat la o parte
din averea sa anume în această perioadă. Astfel încât, în 1930, când
începe colectivizarea în masă, avea doar 8 ha de pământ arabil în
proprietate și mai arenda alte 6 ha. Și-a redus numărul de vite cor-
nute mari de la 8-10 capete, cât avea, de regulă, înainte de 1917, la
numai 4, numărul oilor reducându-se, de asemenea, de două ori, de
la 25 la 12. Între timp Isidor Sârbu nu mai avea angajați permanenți,
ci doar sezonieri, dar și numărul acestora se redusese de la 10-15, câți
avea anterior, la doar 6-7 pe an. Acest lucru i-a îmbunătățit statutul
social în ochii regimului bolșevic, el fiind recategorisit drept țăran
mijlocaș. Și așa însă, plătea un impozit mare, de 135 de ruble anual,
întrucât fusese inclus în categoria de impozitare numită expertnik,
adică afacerist și speculant. Când a intrat în colhoz în 1930, a fost
ales chiar membru al conducerii gospodăriei agricole colective, fiind
administrator (завхоз, în rusă, I.C.). Avea și un atu, care l-a ajutat
să acceadă în conducerea colhozului ca un cetățean loial regimului:
deși țăran mijlocaș, cu o avere importantă, nu a vândut-o ca apoi să
intre în colhoz, ci a acceptat de bunăvoie ca aceasta să revină gospo-
dăriei colective68.
După trei ani însă, la începutul lui 1933, loialitatea sa față de regim
a început să fie pusă la îndoială. Oficial i s-a incriminat un furt din
averea colhozului, conform decretului din 7 august 1932 al Comitetu-
lui Executiv Central și al Consiliului Comisarilor Poporului din URSS
„Cu
Cu privire la protecția averii întreprinderilor de stat, a colhozurilor
și cooperativelor și întărirea proprietății sociale (socialiste)”. Acesta
prevedea o pedeapsă de la 5 la 10 ani de privațiune de libertate în lagăr
de concentrare (концентрационный лагерь, în rusă, în original)69.
Prima etapă a marginalizării sale și a problemelor pe care le va avea cu
regimul în următorii șapte ani va fi excluderea sa din colhoz, în data de

68
ASISRM–KGB, dosar 01858, f. 2-3.
69
Известия ЦИК СССР и ВЦИК, No. 218, 08.08.1932.

54
27 februarie 1933. La ședința prezidată de Alexei Șarkov, președintele
gospodăriei colective din Corjova, Sârbu a fost învinuit că ar fi făcut
agitație contra orânduirii colhoznice. Împreună cu Sârbu este exclus
din colhoz și Mihail Volkovici, fost mare speculant, care era învinuit
de sabotarea plantării răsadului în colhoz. Instanța de judecată nu
are probe în cazul lui Isidor Sârbu și acesta este condamnat la 3 ani
cu suspendare. În ancheta efectuată de OGPU există câteva persoane
care depun mărturii împotriva sa. Aceștia sunt țărani săraci, care se
plâng că Isidor nu le-a plătit pentru munca depusă de ei în colhoz.
Un alt martor afirmă că Isidor Sârbu ar fi vândut o parte din cerea-
lele colhozului la piață. Comercializarea acestora s-ar fi ffăăcut însă cu
acordul conducerii colhozului și personal al președintelui Șarkov. Este
un detaliu important, întrucât aceeași persoană va conduce adunarea
din 27 februarie 1933 la care Isidor Sârbu va fi exclus din colhoz. Prin
urmare, acesta din urmă este ffăcut mai degrabă țap ispășitor pentru
o acțiune care, dacă a avut loc, fusese coordonată cu șeful gospodă-
riei colective din localitate. Dar – probabil – atunci când conducerea
raională a aflat de aceasta, a cerut pedepsirea vinovaților. Martorii în
ancheta efectuată de OGPU mai spun că Isidor Sârbu făcea agitație
împotriva sistemului colhoznic, îndemnându-i pe țărani să iasă din
colhoz. Foarte probabil este însă că aceste învinuiri sunt formulate
sub presiune sau inventate de către OGPU. Acestea sunt considerate
insuficiente și de către organele superioare pentru condamnarea lui
Isidor Sârbu, așa cum s-a intenționat la început, în ziua arestării sale
pe 3 aprilie 1933. După câteva luni de anchetă și de arest preventiv, Isi-
dor Sârbu este eliberat, pe 17 iunie 1933, în n baza deciziei Consf
Consfătuirii
Speciale a Colegiului OGPU al RSS Ucrainene din 5 iunie același an70.
Or, dacă într-adevăr Isidor Sârbu rbu ar fi ffăcut agitație anticolhoznică
în perioada respectivă, este aproape sigur că ar fi fost condamnat la
deportare în Siberia sau la închisoare.
Condamnarea la 3 ani cu suspendare nu a însemnat însă că Isidor
Sârbu nu a avut probleme după aceasta. Chiar în ziua în care a fost ares-
tat – în interviul din aprilie 1943 el menționează data de 14 martie 1933,
dar dosarul său începe cu 3 aprilie 1933 – OGPU i-a alungat din casă

70
ASISRM–KGB, dosar 01858, ultima filă din dosar, nepaginată.

55
soția și cei 8 copii. Locuința sa a fost confiscată și vândută, oficial pen-
tru că Isidor Sârbu fusese inclus în categoria persoanelor recalcitran-
te (твердосдатчик71). Cu alte cuvinte, familia a rămas pe drumuri.
Când acesta revine în sat în a doua jumătate a lunii iunie 1933, lumea
evită să vorbească cu el și să-l privească în ochi. Locuiește împreună
cu familia sa din 8 copii într-o cămăruță, pentru care plătea 5 ruble
lunar și era pusă la dispoziție de consăteanul său Dumitru Halippa
(probabil, rudă sau prieten). În 1934, familia sa se mută la Dubăsari, în
speranța că acolo își va găsi mai ușor un loc de lucru și de locuit. Aici
va lucra cu ziua, când la vie, când la fabrica de cărămidă. Când se pă-
rea că lucrurile se așezau încetul cu încetul, va interveni iarăși poliția
politică (numită deja NKVD, după fuzionarea OGPU cu Comisariatul
Afacerilor Interne în 10 iulie 1934). La 10 aprilie 1935, acestuia i se va
cere ca în 24 de ore să părăsească zona de frontieră ca element social
indezirabil, împreună cu fratele său, Simion Sârbu, care ispășise ante-
rior 3 ani de lagăr, Ion Studinschi, Mihail Halippa și Larion Zavtur. A
plecat cu soția sa la Pervomaisk, dincolo de Bug, în timp ce copiii lor –
cu excepția fiicei celei mai mici, de 8 ani, – au rămas pe loc în grija unor
cunoscuți și rude. La Pervomaisk acestuia i se va elibera pașaport. La
noul loc de trai nimeni însă nu voia să-l angajeze, fiind din categoria
celor deportați (vâsâliți, cum spune el în interviul din 1943)72.
În disperare de cauză că nu poate să-și găsească de lucru și să-și
întrețină familia, va reveni în iulie 1935 la Corjova. Va locui la gine-
rele său Serghei Șpac, care stătea și el în gazdă după ce toată averea
îi fusese confiscată și lui. Nu a putut locui prea mult în satul său
natal nici de data acesta. La 20 iulie 1935 i se va retrage pașaportul pe
motiv că l-ar fi obținut ilegal (obținerea pașaportului echivala cu un
privilegiu pentru țărani, acela de a călători și de a se stabili practic
oriunde). La 28 decembrie 1935 va fi avertizat de secția de miliție din
Dubăsari să părăsească Corjova întrucât nu are dreptul să locuiască
în zona de frontieră. Nu va da ascultare autorităților, de aceea va fi

71
Tverdosdatcik este un termen ce se referă mai ales la țăranii din anii 1921-1929 care,
după ce achitau impozitul agricol, refuzau să vândă statului grâu la prețul stabilit.
72
Isidor Sârbu, „O viață canonită ca atâtea altele”, în Cartea moldovanului (Bibliote-
ca „Moldova Nouă”), nr. 1, în 1943, republicat în Timpul de dimineață (Chișinău),
28 octombrie 2008.

56
iarăși arestat în ianuarie 1936. De data aceasta, va fi condamnat la
trei ani de închisoare cu executare, printr-o decizie a troicii NKVD-
ului din RASSM din 14 ianuarie 1936. Și-a ispășit pedeapsa la închi-
soarea din Tiraspol, mai exact, într-un lagăr de muncă (dopră73). Isi-
dor Sârbu va fi folosit iarna la curățarea zăpezii din curtea lagărului
de muncă, iar primăvara
ă
ăvara – la săpat sau la prășit. Datorită faptului că
depășea întotdeauna norma de muncă zilnică, a fost eliberat înainte
de termen. Astfel, la 29 aprilie 1936, troika NKVD-ului din RSSM îi
comută pedeapsa din 14 ianuarie 1936 (închisoare pe 3 ani) cu 3 ani
interdicție de a locui în teritoriile cu statut special din URSS (în care
intra și zona de frontieră în care se aflau Corjova și Dubăsari). Ca să
evite problemele cu miliția, pleacă în Caucaz, unde va lucra cu ziua.
Dar nici aici nu-i merge, este slăbit, se îmbolnăveă ște și e nevoit să re-
ăve
vină acasă, cu riscul de a fi anchetat de NKVD. Întors la Corjova, este
reținut de secția de miliție din Dubăsari pe 26 octombrie 1937 pentru
încălcarea interdicției de 3 ani, stabilită în aprilie 1936 (între timp
se declanșase Marea Teroare, iulie 1937, care va dura până în noiem-
brie 1938). Va fi arestat din nou, pe 26 ianuarie 1938, de data aceasta,
împreună cu soția sa, care avea și ea interdicție de a locui în zona cu
statut special. La 1 februarie 1938, troika specială a NKVD-ului din
RASSM îl condamnă pe Isidor Sârbu la 2 ani de închisoare cu regim
comun, iar pe soția sa, Tatiana Sârbu, la un an de închisoare cu regim
obișnuit, asta deși ambii erau bolnavi, motivând faptul aflării lor la
Corjova prin starea precară a sănătății lor74. Locul de detenție a fost
închisoarea din Herson. Fiica lor mai mare, Olga, de 17 ani, a fost
afectată grav de condamnarea ambilor părinți și, după mărturia lui
Isidor, se va stinge din viață „de scârbă”, la scurt timp, în mai 1938.
La 26 ianuarie 1940, la exact doi ani de la arestare, Isidor și Ta-
tiana Sârbu revin la Corjova. Se pare că de data aceasta calvarul lor
s-a încheiat.
ncheiat. La sf
sfârșitul lunii iunie 1941, după începutul războiului
germano-sovietic, Isidor Sârbu va fi inclus, împreună cu alți săteni, în

73
De la rusescul ДОПР – дом принудительных работ, ceea ce în traducere directă ar
însemna casă pentru muncă forțată.
74
Datele privind condamnările din anii 1935-1938 sunt selectate din materialul de
arhivă publicat de Mihai Tașcă, „Călăii bunelului – idolii nepotului”, în Timpul de
dimineață, 11 iunie 2010.

57
lista de execuție a NKGB-ului (noul Minister al Securității, desprins
în februarie-aprilie 1941 din NKVD). El a avut însă șansa de a se as-
cunde timp de 4 zile împreună cu socrul său, Toader Negrea, așa încât
a supraviețuit și de data aceasta, până la sosirea trupelor germano-ro-
mâne. La venirea armatei române, el a devenit primar în satul său de
baștină, Corjova. În 1944, odată cu revenirea Armatei Roșii, a plecat în
România, împreună cu fiica sa Domnica. Soția sa, Tatiana, și ceilalți
copii au rămas la Corjova75.

8. Foametea în masă din RASSM, 1932-1933:

cauze și consecințe
O altă pagină tragică a istoriei populației din stânga Nistrului în
perioada colectivizării este legată de foametea din anii 1932-1933. În
ansamblu, foametea a izbucnit în contextul colectivizării forțate a gos-
podăriilor țărănești și a cuprins în special zonele considerate grânarul
Uniunii Sovietice, inclusiv RASSM. Cauzele acesteia țin în primul rând
de politica fiscală a statului sovietic în condițiile colectivizării, agravată
de recolta proastă din anul 1931. În 1929, în RASSM s-au recoltat în me-
die 10 chintale de cereale la hectar, în 1930 – 11 chintale per hectar, în
timp ce în 1931 doar 6 chintale, iar impozitarea s-a calculat la o recoltă
de 12 chintale la hectar, deci de două ori mai mult decât recolta reală.
Planul de colectare a cerealelor pentru RASSM a fost stabilit în 1929 la
142, 6 mii de tone și fusese îndeplinit la 20 octombrie în proporție de
69,8 %. Era cota cea mai redusă raportată la celelalte regiuni ale Ucrai-
nei. Conducerea de la Harkov, presată la rândul ei de cea de la Mos-
cova, a formulat imediat critici la adresa celei de la Tiraspol, aceasta
fiind învinuită de devieri de dreapta, adică de pactizare cu sabotorii,
identificați în termeni politici ca dușmanii de clasă, culacii, ceea ce era,

75
Isidor Sârbu a locuit, după 1944, în comuna Brezoaele, județul Dâmbovița, și s-a stins
din viață în 1980. El este bunicul după mamă (Pelaghia, fiica lui Isidor) a fostului
președinte al Republicii Moldova, Vladimir Voronin (2001-2009). Într-un interviu
pentru PRO TV Chișinău, în cadrul emisiunii ÎÎn profunzime cu Lorena Bogza din
29 mai 2012, Vladimir Voronin a recunoscut că este nepotul lui Isidor Sârbu, dar a ne-
gat că acesta ar fi fost anticomunist și s-ar fi refugiat în România de bunăvoie. Acesta
susține că bunicul său ar fi dorit să revină în Corjova după 1945, dar fusese declarat
trădător
tor de către sovietici și în acest context a preferat să rămână în România.

58
în contextul epocii, o învinuire foarte gravă. Drept urmare, conducerea
RASSM a intensificat măsurile represive împotriva țărănimii necolec-
tivizate și a colhozurilor deopotrivă, iar deja la 10 noiembrie 1929 s-a
anunțat că planul fusese realizat în proporție de 92,8 la sută.
Planul pentru anul 1930 a fost majorat simțitor în comparație
cu anul precedent, fiind fixat la 203,7 mii de tone de cereale, dar a
fost redus cu câteva zeci de mii de tone ulterior (nu știm exact cu cât,
probabil, era vorba nu atât de micșorare, cât de eșalonarea împru-
muturilor de stat în cereale și material semincer pentru anii ulteri-
ori, ceea ce echivala cu un semnal că rezervele țăranilor acumulate
în anii anteriori se epuizau). În ceea ce privește planul de colectare
a cerealelor pentru anul 1931, acesta a fost stabilit la 180 de mii de
tone. În acest context, au fost luate măsuri împotriva celor care erau
percepuți de putere ca vinovați de neîndeplinirea planului de co-
lectare a cerealelor pentru anul 1930. Astfel, la 29 februarie 1931 a
fost demis din funcția de președinte al Consiliului Comisarilor Po-
porului din RASSM S. V. Dimitriu, fiind înlocuit cu Grigori Starîi
(Borisov), iar prim-secretarul Comitetului Regional Moldovenesc al
CC al PC (b) din Ucraina I.M. Ilin a fost schimbat cu I.S. Placinda.
Nici planul pentru anul 1931 nu a fost realizat în cuantumul și în
termenul stabilit, conducerea locală și cea de la Harkov hotărând
extinderea termenului de realizare până în vara anului 1932, când,
în iulie, s-a declarat că acesta fusese îndeplinit în proporție de 79 %
(149 338 de tone în loc de 180 de mii de tone, cât s-a planificat). În-
tre timp, foametea se ffăcea simțită din ce în ce mai mult în RASS
Moldovenească, și în martie 1932 se înregistrează prima solicitare a
autorităților de la Tiraspol către cele de la Harkov de acordare a unui
ajutor alimentar. Se cerea o cantitate modestă în comparație cu cea li-
vrată statului – de 2,5-3 mii de tone. Ajutorul începe să vină la sf
sfârșitul
lui martie, cu o întârziere de câteva săptămâni, ceea ce sugerează că
solicitarea nu este întâmpinată cu entuziasm de autoritățile ucrainene,
care nu știau încă starea de fapt din RASSM sau nici nu doreau să o
cunoască. Starîi, cunoscând sistemul din interior și având experiența
anilor 1924-1926, când a gestionat lupta împotriva foametei din repu-
blică în calitate de președinte al Comitetului Executiv Central, foarte
probabil decisese să nu raporteze deodată amploarea problemelor le-

59
gate de alimentarea populației din RASSM. El pleacă pe 27 mai 1932
la Harkov și sondează terenul în ceea ce privește majorarea ajutorului,
întrucât situația se înrăutățește te la sf
sfârșitul primăverii
ăăverii anului 1932:
25 300 de persoane îndură deja foame, 7000 de persoane sunt umflate
în urma consumului de surogate și ierburi, înregistrându-se cel puțin
120 de decese din cauza „unor probleme cu alimentarea populației”,
cum este numităă foametea în discursul oficial. Într-o lună și jumăta-
te, numărul celor care au nevoie urgentă de un ajutor alimentar din
partea statului crește de aproape șapte ori, de la 25 de mii la 172 de mii
de persoane. După alte date, numărul celor care sufereau de foame
era dublu, ridicându-se la peste jumătate din populația autonomiei
moldovenești. Printre cele mai vulnerabile categorii de vârstă, ca și pe
timpul foametei din 1946-1947, erau copiii și bătrânii76.
În ultimă instanță, aceste semnale alarmante transmise de
autoritățile de la Tiraspol celor de la Harkov nu erau singulare, aseme-
nea mesaje fiind trimise și din alte regiuni ale Ucrainei77. Și în regiunile
centrale și cele de sud ale Rusiei europene situația nu era mai bună, și nu
neapărat din cauza condițiilor meteo neprielnice, precum precipitațiile
slabe. Este începutul primei foamete sovietice în masă care nu are la
bază lipsa de precipitații (ca în 1921-1922), ci în care își spune cuvântul
în mod determinant factorul politic, în sensul resimțirii consecințelor
deciziilor luate de autorități în ajun, care au provocat neînsămânțarea
unor terenuri agricole din lipsa stimulentelor economice, semănatul
târziu în alte cazuri, dar și din cauza insuficienței de material semin-
cer în condițiile în care țăranii duceau lipsă de rezerve alimentare și
consumaseră parțial sau integral semințele din 1931 rezervate pentru
193278. Unul dintre cei care semnalează, în aprilie 1933 – cam târziu,
dar nu mai puțin relevant –, într-o corespondență personală adresată
lui Stalin, o situație catastrofală de înfometare a populației în regiunea
Kuban din sudul Rusiei este scriitorul Mihail Șolohov. Chestiunea este
discutată într-o ședință a Biroului Politic de la Moscova din 4 iunie

76
Кирилл Стратиевский, Голод 1932-1933 гг. в Молдавской АССР
АССР, p. 13, 24, 31-32, 37.
77
Голодомор 1932-1933 рокiв в Украiнi. Документи и матерiали, упорядник Руслан
Пирiг, Киïв, Видавничий дiм «Киево-Могиляньска академiя», 2007, p. 174.
78
Виктор Кондрашин, Голод 1932-1933 гг. …, p. 107-109.

60
1933, în prezența viitorului laureat al Premiului Nobel pentru litera-
tură, dar replica memorabilă a lui Stalin este că scriitorul nu ar fi luat
în considerație complexitatea situației și nu ar fi înțeles că cei care nu
predau cotele obligatorii de cereale sunt dușmani ai puterii sovietice79.
Acestea și alte luări de poziții ale lui Stalin în 1932-1933 sunt esențiale
pentru comprehensiunea viziunii conducerii sovietice privitoare la
foamete. În joc era, după afirmația liderului bolșevic, însăși soarta so-
cialismului, ceea ce i-a determinat pe unii cercetători consacrați ai pro-
blemei să emită ipoteza potrivit căreia înfometarea în masă a populației
reprezenta „un substitut mai ieftin al deportărilor anulate”80. Cu alte
cuvinte, Stalin a înțeles că o deportare de proporții a tuturor celor care
se opun colectivizării și îndeplinirii planului de colectări la cereale era
imposibilă din motive tehnice și financiare și a declanșat mecanismul
înfometării în masă ca o soluție de alternativă a represiunii prin stră-
mutare forțată a țăranilor în regiunile îndepărtate ale URSS.
A urmat, în mai 1932, acordarea de către Moscova a unui ajutor
Ucrainei în valoare de 64 de mii de tone de cereale, cea mai mare parte
a acestora provenind din regiunea centrală de cernoziom a Rusiei, dar
și din import din Persia (un aspect mai puțin cunoscut). Acest lucru nu
a însemnat însă o corectare corespunzătoare a planului de colectări la
cereale pentru Ucraina, inclusiv RASSM, care rămâne prioritatea nu-
mărul unu a autorităților centrale de la Moscova. La 1 iulie 1932, La-
zar Kaganovici, trimisul special al lui Stalin în Ucraina, îi scrie acestuia
că în republică existau mai multe grâne decât în 1931, dar, în ciuda aces-
tui fapt, conducerea ucraineană insista să fie redus planul81. Argumen-
tul ucrainenilor, inclusiv cel al lui Mîkola Skrîpnik, membru marcant
al Biroului CC al PC(b) din Ucraina și comisar al Educației, care se va
sinucide în curând82, era că nu s-au semănat 2,2 milioane de hectare de
teren agricol și că fusese distrusă recolta pe o altă suprafață importantă,
de 800 de mii de hectare83. În ciuda rezervelor exprimate de conducerea

79
Питер Соломон, Советская юстиция при Сталине, p. 117-118.
80
Michael Ellman, „Stalin and the Soviet Famine of 1932-1933 Revisited”, în Europe-
Asia Studies, vol. 59, no. 4, June 2007, p. 662, 666, 667.
81
Голодомор 1932-1933 рокiв в Украiнi, p. 224-225.
82
Terry Martin, Affirmative Action Empire. Soviet Nationalities Policy, 1923-1939, New
Haven and London, Yale University Press, 2001, p. 233.
83
Сталин и Каганович. Переписка, 1931-1936, под редакции О. Хлевнюка и др.,
Москва, РОССПЭН, 2001, p. 219.
61
de la Harkov, în frunte cu prim-secretarul CC al PC(b) din Ucraina,
Stanislav Kosior, cuantumul planului stabilit de Moscova a fost apro-
bat la 6 iulie 1932 de organizația de partid ucraineană, constituind 5,8
milioane de tone84. Ulterior, în lunile următoare, planul pentru Ucrai-
na va fi redus în două rânduri, conducerea centrală sovietică admițând
existența unei recolte parțial compromise în regiunile din partea
dreaptă a Niprului, inclusiv în raioanele RASS Moldovenești. Astfel,
la 28 octombrie 1932, Ucrainei i se impunea un plan redus prima dată
de la 5,8 milioane de tone la 3,8 milioane, apoi la 2,7 milioane de tone.
RASSM a obținut într-o primă fază o reducere de 13 mii de tone ra-
portată la cantitatea impusă inițial. Prețul pentru reducerea planului
de cereale era însă acela că orice ajutor pentru populație va fi acordat,
inclusiv prin comercializarea grânelor
grânelor, abia după îndeplinirea integra-
lă a planului, adică după 1 ianuarie 1933. Totodată, măsurile coercitive
și de represiune asupra culacilor,
lor, de fapt a țăranilor, precum și a tu-
lor
turor celor care se împotriveau campaniei de colectare a cerealelor –
se au în vedere cadrele –, trebuiau promovate cu o mai mare intensi-
tate85. Unul din argumentele principale care l-au determinat pe Stalin
să accepte această reducere substanțială a planului pentru Ucraina era
și faptul că majoritatea teritoriilor din partea dreaptă a Niprului erau
regiuni de frontieră și țăranii treceau hotarul cu miile în disperare de
cauză, mulți dintre ei cu succes, inclusiv în Basarabia românească, dar
și în Polonia. Or, riscul era, din perspectiva Moscovei, destul de ridi-
cat, în sensul că foametea urma a fi cunoscută în exterior și ar fi deter-
minat erodarea imaginii regimului sovietic în Occident, și nu numai.
Prin urmare, în joc era însăși pretenția de superioritate a orânduirii
comuniste în timpul crizei economice mondiale din 1929-1933.
Baza legală a intensificării represiunilor în contextul foametei a
fost Decretul din 7 august 1932 privind protecția averii colhoznice,
declarată „bază a orânduirii socialiste”, „sfâ
sf ntă și inviolabilă”, și com-
sfâ
baterea furturilor, redactat de Stalin și cunoscut în popor drept legea
celor „5 spice”. Acest lucru nu a însemnat, așa cum a precizat expli-

84
Голодомор 1932-1933 рокiв в Украiнi, p. 231.
85
Голодомор 1932-1933 рокiв в Украiнi, p. 356, 403; Кирилл Стратиевский, Голод
1932-1933 гг. в Молдавской АССР
АССР, p. 39-40.

62
cit Stalin, reducerea prerogativelor OGPU în organizarea represiuni-
lor, ci legalizarea lor, în contrast cu caracterul improvizat al represiu-
nilor din perioada anterioară86. Au obținut însă dreptul – legalizat
de regim, ulterior, după 1933, retras pe măsură ce Moscova încearcă
să centralizeze represiunile87 – de a aresta și a condamna în termen-
record, pentru cele mai mici delapidări, toate autoritățile din teritoriu
responsabile de îndeplinirea planului de colectări, precum președinți
de colhozuri, președinți de soviete sătești, dar și șefii celulelor de par-
tid din localitățile rurale88.
Ajutorul acordat de statul sovietic în mai 1932 țăranilor din
RASSM până la noua recoltă a fost modest și nici pe departe nu a pu-
tut contracara fenomenul înfometării. În ceea ce privește geografia
foametei, istoricul Chiril Stratievschi, care a efectuat prima cercetare
sistematică a fenomenului din RASSM, a evidențiat, în anul 1932, că
cele mai afectate raioane au fost Slobozia, Dubăsari și Ocna Roșie. În
1933, cel mai dezastruos impact asupra populației a fost înregistrat
în raioanele din nord-est: Ananiev, Balta, Codâma, Birzula, Ocna
Roșie și Râbnița. În același timp, numărul estimativ al deceselor din
cauza foametei în RASSM, după calculele lui Stratievschi, ar fi de mi-
nimum 20 de mii de persoane și de maximum 30 de mii de persoane.
Regretatul istoric a emis aceste estimări pe bazăă deductivă, luând drept
referință rata medie a mortalității în Ucraina și Rusia din anul 1933,
raportată la 1932, autorul însuși recunoscând că cifra era foarte apro-
ximativă și nu lua în considerație faptul că nu toate regiunile Ucrainei
și Rusiei, în ansamblu, au fost afectate de foamete89.
Actualmente există mai multe informații – depistate și publicate în
special de Alexei Memei, dar nevalorizate încă – care ne permit să avan-
săm o estimare mai exactă a persoanelor decedate din cauza foametei
în
n RASSM, lucru care poate fi ffăcut prin metoda inducției, având ca re-
per mortalitatea din unele raioane ale republicii autonome calculată de
autoritățile sovietice din epocă. Prin urmare, sunt mai aproape de cifra

86
Питер Соломон, Советская юстиция при Сталине, p. 108-109.
87
David Shearer, Policing Stalin’s
’’s Socialism, p. 13.
88
AOSPRM, F. 49, inv. 1, d. 1720, f. 14a-14г, 16a-16в.
89
Кирилл Стратиевский, Голод 1932-1933 гг. в Молдавской АССР
АССР, p. 44, 52.

63
realăă decât cele care au ca reper mortalitatea în Rusia și Ucraina per total.
După o statistică efectuată de autoritățile locale, în perioada 7 iunie-7
iulie 1932, din cei 481 612 țărani din autonomia moldovenească, su-
fereau de foame 182 567, adică 38 %, dintre care 2919 erau umflați de
foame și alți 71 decedaseră de inaniție. În perioada următoare, statul
a acordat un ajutor de 1 kg de cereale în medie de persoană pe lună.
Printre cele mai afectate raioane erau Slobozia, Tiraspol, Balta și Du-
băsari. Foametea se accentuează în toamna anului 1932 și cunoaște
apogeul în primele 7 luni ale anului 1933. Nu există date complete
cu privire la numărul deceselor, parte și pentru că în acea perioadă –
spre deosebire de anii 1946-1947 – nu exista încă un sistem funcțional
al statisticilor la nivelul oficiilor stării civile. Cu toate acestea, pu-
tem face o estimare a celor decedați prin înfometare pe baza datelor
unor raioane. Cele mai complete date există pentru raionul Balta,
unul dintre cele mai afectate de foamete raioane, precum și pentru
Camenca, afectat într-un grad mai redus. În cele două raioane – oa-
recum reprezentative pentru ambele categorii de raioane, mai mult
sau mai puțin afectate de foamete – în perioada 1 ianuarie 1933 –
1 iulie 1933 au fost înregistrate 6328 de decese din cauza foametei.
Respectiv, dacă media pe raion este de 3164 și dacă înmulțim cu
11 raioane, cifra estimativă a morților prin înfometare se ridică la
circa 35 de mii de persoane90. Pentru anul 1932 este mai dificil să
estimăm numărul morților de foamete. După cum am văzut, pro-
bleme grave cu produsele alimentare s-au manifestat acut încă din
primele luni ale anului 1932. Decesele din cauza foametei în luna
iunie (mai exact 7 iunie-7 iulie) se ridică deja la 71 de persoane, în
timp ce numărul celor umflați de foame este de circa 3 mii de per-
soane. Luând în vedere faptul că în lunile următoare numărul celor
umflați de foame a fost, după toate probabilitățile, cel puțin stabil
și că pentru reabilitarea celor din urmă era nevoie de un regim de
alimentație special și dat fiind că un anumit ajutor în RASSM, ca și
în toată Ucraina, a început să vină abia după februarie 1933 – după
ce s-a declarat îndeplinirea planului pentru anul 1932 cu 98,6 % –,

90
Calcule efectuate după rezumatele unor documente publicate de Alexei Memei,
Teroarea comunistă, p. 282, 303.

64
este de presupus că o parte importantă a acestora au murit de foa-
me până în toamnă sau ceva mai târziu. Cu alte cuvinte, numărul
minim al celor care au murit de foame în a doua jumătate a anului
1932 ar putea fi estimat la cel puțin 3 mii de persoane. În consecință,
numărul aproximativ al celor morți de foame numai în perioada
când foametea a fost foarte acută în RASSM (iunie 1932 – iulie 1933)
se ridică la cca 38 de mii de persoane. Din foamete s-a ieșit în linii
mari datorită noii recolte din august-octombrie 1933 – ca și în cazul
foametei din 1946-1947, când mortalitatea scade brusc începând cu
august 1947 –, și nu grație ajutoarelor venite din partea statului. Cu
toate acestea, documentele oficiale înregistrează probleme grave cu
alimentația și chiar de înfometare în anumite localități în primele
luni ale anului 1934.

9. Reacția populației la foamete:

trecerea Nistrului și revolte populare
Reacția populației la fenomenul foametei comportă diferite stra-
tegii de supraviețuire. Pentru unii țărani din RASSM, trecerea Nis-
trului este unica soluție de a-și salva viața. Informații recent depis-
tate în arhive arată că dorința țăranilor de a pleca în Basarabia se
intensifică în contextul colectivizării forțate și al corolarului aces-
teia, confiscarea averii și înfometarea. Astfel, în aprilie 1930, țăranii
din satele Corjova, Molovata și alte localități din raionul Dubăsari
sunt revoltați de faptul că sunt chemați noaptea la sovietul sătesc,
speriați și terorizați (терроризировать, termen din document,
I.C.) într-o manieră care îi face să declare că în locul comuniștilor ar
fi bine să vină românii de peste Nistru. Altfel, nu vor semăna, afirmă
ei, ceea ce îngrijorează autoritățile sovietice91. Apogeul fenomenului
trecerii Nistrului coincide cu primele luni ale anului 1932, când foa-
metea se face din ce în ce mai resimțită în RASSM. Astfel, în ianuarie
este înregistrată trecerea a 314 familii, în februarie – a 425 de familii
(1449 de persoane), și martie 1932 – de 503 familii (1644 de persoa-

91
AOSPRM, F. 49, inv. 1, d. 1714, f. 7-10.

65
ne), ceea ce constituia în total circa 4500 de persoane. În plus, alte
530 de persoane fuseseră reținute. După aceasta, apele Nistrului se
dezgheață și numărul celor care încearcă să treacă râul în Basarabia
se reduce simțitor92. După alte surse, provenind de la secția politi-
că a Detașamentului 4 Grăniceri, numai în martie 1932 din RASSM
330 de persoane au reușit să treacă cu succes Nistrul, în timp ce alte
294 au fost reținute și 30 ucise de către grănicerii sovietici în timp
ce încercau să traverseze râul. În total, în același interval de timp
se înregistraseră 1700 de doritori de a fugi în Basarabia. O anchetă
efectuată de instituția amintită pe marginea acestui fenomen stabilea
că principala cauză era foametea și că se impuneau măsuri imediate
de ajutorare a populației cu produse alimentare93. Situația era într-
atât de alarmantă pentru autoritățile sovietice, încât acestea au decis
la un moment dat instalarea pe anumite porțiuni ale frontierei cu
România a unui gard de sârmă ghimpată de doi metri înălțime94. În
24 februarie 1932, Biroul Comitetului Regional Moldovenesc adoptă
o decizie cu privire la emigrările din raionul Slobozia – unul dintre
cele mai afectate de proasta administrare a regimului – în care foa-
metea se face resimțită la nivel de masă deja din această perioadă.
Potrivit acesteia, fenomenul plecării în masă în România nu se expli-
ca prin represiuni și lipsa unor mijloace elementare de subzistență, ci
prin uneltirile dușmanului de clasă. Drept urmare se decide folosi-
rea în continuare a metodelor violente pentru preîntâmpinarea fugii
țăranilor pentru Nistru. Situația din raionul Slobozia nu era însă una
izolată. La 3 martie, 5 persoane din satul Beloci, raionul Râbnița, au
fost ucise în timp ce încercau să treacă în Basarabia. La 10 martie,
același lucru s-a întâmplat cu o femeie și copilul ei de 13 ani din satul
Cocieri, raionul Dubăsari. Uneori încercau să treacă Nistrul pentru
a scăpa de foamete și persoane care aveau merite în fața regimului

92
Кирилл Стратиевский, Голод 1932-1933 гг. в Молдавской АССР АССР, p. 33; Голодомор
1932-1933 рокiв в Украiнi, p. 141.
93
C.f. Трагедия Советской деревни, том 3, p. 587-590; Cоветская деревня глазами
ВЧК ОГПУ-
ВЧК- ОГПУ НКВД
НКВД, том 3, книга 2, p. 65.
94
Alexandru-Murad Mironov, „Pe Nistrul liniștit. Viață și moarte la granița româno-
sovietică, 1918-1940”, în Romanița Constantinescu, coord., Identitate și frontieră în
Europa lărgită: perspective comparate, Iași, Polirom, 2008, p. 74.

66
sovietic, precum fostul partizan roșu Filip Ipatiev din satul Nezaver-
tailovca, raionul Slobozia, care reușește să facă acest lucru împreună
cu soția sa și cei trei copii ai săi. Au evadat pe malul drept al Nistru-
lui și comsomoliști, precum Anton Vengher, din sectorul Râbnița, în
noaptea de 15 spre 16 martie 1932. Alții erau răniți la trecerea Nis-
trului, fiind preluați ulterior în grijă de grănicerii români, precum
a fost cazul colhoznicului Axentie Saharov și al soției sale, depistați
în zona satului Cioburciu, raionul Slobozia, la 11 martie 1932. Al-
teori se înregistrau treceri în grup ale Nistrului de către 4-5 familii
din aceeași localitate, unii înecându-se odată ce râul se dezgheța95.
În septembrie 1932 chestiunea trecerii Nistrului se discută în repe-
tate rânduri de către organizația de partid din autonomia moldove-
nească. De data aceasta, soluțiile formulate în sensul contracarării
tentativelor țăranilor de a trece Nistrul sunt mai adecvate și țin de
combaterea cauzelor acestui fenomen, nu a efectelor acestuia, printre
care se evidențiază acordarea de loturi de pământ țăranilor care erau
eliminați din anumite motive din colhoz. O altă decizie viza ajutora-
rea celor din afara gospodăriilor colective cu material semincer pen-
tru campania de însămânțare din toamnă96.
Se înregistrează și alte metode de rezistență față de politica regi-
mului, printre care se numără adevărate revolte populare, numite în
documentele oficiale volânki (волынки) sau – din cauza dominării în
acestea a femeilor – babi buntî (бабьи бунты). Punctul culminant al
acestora în URSS per ansamblu este anul 1930, când au loc 13 754 de
tulburări în masă, care cuprind de la câteva zeci la câteva sute de per-
soane, sau chiar mii de participanți de fiecare dată. Numai în 1930, în
URSS fuseseră asasinații peste o mie de oficiali, ffără a lua în calcul ne-
numărate încăierări mai mult sau mai puțin violente la adunările din

95
De multe ori documentele au păstrat și numele acestora. A se vedea sute de nume la
Alexei Memei, Teroarea comunistă, p. 332-346. Despre ajutorul acordat de Româ-
nia refugiaților transnistreni a se vedea Ibidem, p. 347-358, și Vadim Guzun, Marea
foamete sovietică, 1926-1936, Baia Mare, Editura Universității de Nord, 2011; V. Gu-
zun, Chestiunea refugiaților de peste Nistru, 1919-1936, Cluj-Napoca, Editura Agro-
naut, 2012, p. 770-780. Uneori, transfugii cădeau victime ale grănicerilor români,
refuzând să se predea sau erau omorâți în timpul schimbului de focuri cu grănicerii
sovietici.
96
Кирилл Стратиевский, Голод 1932-1933 гг. в Молдавской АССР АССР, p. 42.

67
localitățile rurale unde se ridica problema colectivizării averilor97. În
RASSM, la 1 iunie 1930, erau înregistrate atitudini critice față de pute-
re în numeroase colhozuri nou-înființate. Țăranii spuneau că rămân
în colhoz doar până în toamnă, când se va strânge recolta, după care
vor ieși din gospodăriile colective, întrucât „era imposibil să suporți
așa ceva”. Nu erau doar amenințări, au urmat și acțiuni. Astfel, în
noiembrie 1930, mulți țărani din satul Rașcov, raionul Camenca, au
ieșit din colhoz din cauza faptului că gospodăria lor comună decădea,
inventarul agricol devenit bun comun se distrugea, iar conducerea nu
lua niciun fel de măsuri pentru a contracara această stare de fapt. În
satul Obruci, raionul Slobozia, la sf
sfârșitul lui noiembrie 1930 țăranii
care intraseră formal în colhoz sub presiunea autorităților refuzau să
lucreze pământurile. Din cauza aceasta, conducerea gospodăriei co-
lective a luat decizia de a angaja muncitori cu ziua din satele vecine,
pentru a îndeplini lucrările agricole de toamnă, achitându-le o rublă și
50 de copeici pe zi. Documentele menționează că ceea ce se întâmpla
în Obruci nu era nici pe departe un caz izolat, asemenea situații fiind
înregistrate în numeroase localități din diferite raioane ale RASSM98.
În Ucraina, în martie 1930 erau înregistrate revolte țărănești în 16
regiuni, printre care și în RASSM. În 8 dintre acestea amploarea era
mai redusă, inclusiv în RASSM, de aceea s-a luat decizia ca situația
să fie aplanată prin „măsuri operative”, ceea ce însemna, de regu-
lă, arestarea conducătorilor și amenințarea celorlalți participanți cu
confiscarea averii sau deportarea în cazul în care vor mai lua parte
la asemenea acțiuni „antisovietice”99. Alteori, protestele erau legate
de relansarea ofensivei regimului sovietic împotriva religiei și a bi-
sericii. În 1930, o serie de orășeni, dar mai ales țărani din satele din
apropiere, participă la o demonstrație în centrul Tiraspolului, protes-
tând față de decizia autorităților de a închide catedrala din oraș. Prin-
tre lozincile afișate de protestatari era „Jos comuniștii atei” (Долой
коммунистов безбожников). Deși se operaseră deportări, arestări și

97
Lynne Viola, „Popular Resistance in the Stalinist 1930s. Soliloquy of a Devil’s Advo-
cate”, în Lynne Viola, ed., Contending with Stalinism, p. 18.
98
Трагедия Советской деревни, том 3, p. 469, 715, 718.
99
Cоветская
оветская деревня глазами ВЧК ВЧК-ОГПУ-
ОГПУ НКВД
НКВД, том 1, p. 220.

68
confiscări de averi ale țăranilor recalcitranți, anul 1931 înregistrea-
ză alte numeroase cazuri de refuz al țăranilor de a strânge recolta,
știindu-se din experiența celor doi ani precedenți că statul va confis-
ca toate cerealele și ei nu vor avea cu ce-și întreține familiile. Puterea
răspunde cu alte măsuri represive, învinuind țăranii de sabotaj.
În primele luni ale anului 1932, în Ucraina au fost înregistrate nu
mai puțin de 668 de revolte țărănești (волынки), dintre care 54 în
RASS Moldovenească, care cuprind 42 de localități din 9 raioane ale
autonomiei. Motivele acestora erau variate, de la cereri de distribuire
a animalelor (18) la solicitări de cereale sau pâine (32) și restituire a
averilor confiscate. Situația cea mai complicată era în raioanele Slo-
bozia, Dubăsari și Ocna Roșie100, drept urmare puterea încearcă să re-
concilieze țăranii, recunoscând că în anumite cazuri s-au comis erori.
Astfel, la Conferința a VIII-a a Comitetului Regional Moldovenesc,
prim-secretarul organizației de partid din RASSM, I.S. Placinda,
anunța că țăranilor li s-au returnat 1500 de case, 400 de cai și 500 de
vaci, fuseseră anulate amenzi în valoare de 70 de mii de ruble, iar la
447 de gospodării individuale li se recalculaseră impozitele în sensul
reducerii acestora în conformitate cu „normele legale”101.
Acțiunea nu era însă decât o stratagemă a puterii de a câștiga o
anumită credibilitate în rândurile populației, nedreptățile comise
la nivel de masă față de țărani nefiind eliminate. Drept urmare, în
toamnă protestele și cazurile de ieșire a țăranilor din colhoz devin
mai frecvente. Populația era disperată și, așa cum mărturisesc des-
chis cei vizați, ei nu aveau ce pierde. Or, nici intrarea în colhoz nu-
i scutea de învinuirea de a fi dușmani ai regimului și nu le asigura
strictul necesar pentru familiile lor (în contrast oarecum cu ceea
ce va fi o regulă după 1944 în RSSM). Un raport al Comisiei Cen-
trale de Partid de la Moscova din 9 octombrie 1932 stabilea că pen-
tru o zi-muncă, în patru sate din raionul Slobozia, se plăteau de la
70 de copeici la 1 rublă și 7 copeici, plata fiind achitată, de regulă,
în natură, grâuu sau ffăină. Astfel, un țăran care a lucrat 368 de zile-
muncă în n colhoz primise 150 kg de ffăină,, altul, care ffăcuse 695 de

100
Cоветская
оветская деревня глазами ВЧК
ВЧК-ОГПУ-
ОГПУ НКВД
НКВД, том 3, книга 2, p. 110-111.
101
Кирилл Стратиевский, Голод 1932-1933 гг. в Молдавской АССР
АССР, p. 20, 29.

69
zile-muncă – 323 kg de ffăină, iar altul, pentru 575 de zile-muncă –
numai 157 kg. Ceea ce nu era mult, dacă ținem cont că era vorba de
o persoană-cap de familie, care trebuia să hrănească, de regulă, doar
cu această cantitate alți 3-4 membri ai familiei un an întreg. Cu alte
cuvinte, statul sovietic, declarat stat al oamenilor muncii, era foarte
parcimonios cu resursele alimentare și mai ales cu retribuirea celor
care le produceau. Se considera că odată ce locuiesc la pământ, țăranii
se vor descurca cumva și că au rezerve ascunse, ceea ce însă nu mai
era valabil după campaniile devastatoare din anii precedenți, când
brigăzi de rechiziționare forțată a grânelor – și nu numai – măturau,
la propriu, podurile oamenilor.
Nu întâmplător, de aceea, se înregistrează rebeliuni țărănești îm-
potriva autorităților sovietice. Una dintre acestea, documentate de ra-
portul amintit, al Comisiei Centrale de Partid de la Moscova din 9 oc-
tombrie 1932, fusese organizată de circa 200 de femei din colhozurile
„Partizanul Roșu” și „Molotov”, din același raion Slobozia, în aprilie
1932, având drept țintă atacarea unui depozit de grâne și jefuirea unei
cantine de pe malul Nistrului. La 6 iulie, o asemenea volâncă s-a re-
petat, de data aceasta ținta fiind jefuirea casei președintelui sovietu-
lui sătesc. Cauzele stării de fapt dezastruoase și disperate a populației
erau cât se poate de obiective. În campania pentru colectarea cerea-
lelor către stat se operaseră percheziții în masă ale gospodăriilor col-
hoznicilor, atât ale mijlocașilor, cât și ale săracilor, sub pretextul că se
caută grânele ascunse de culaci. Drept urmare, erau luate toate rezer-
vele de la țărani, ceea ce a determinat înfometarea populației și reacția
violentă a acesteia. Raportorii de la Moscova concluzionau că situații
similare nu reprezentau un caz izolat, ci constituiau un fenomen ge-
neralizat în toate celelalte raioane ale RASS Moldovenești102.
Ceea ce este caracteristic revoltelor țărănești din URSS, inclusiv din
RASSM, este faptul că o parte importantă a acestora erau dominate de
femei. Astfel de manifestări au avut loc la 4 martie 1930 în satul Cazaci,
raionul Balta, la care au participat circa 50 de femei. Între timp, soții lor
se aflau la adunarea generală a colhozului din localitate, la care numai
ei fuseseră admiși. Cât bărbații discutau treburile din gospodăria co-
lectivă, femeile au scos din grajdurile colhozului 64 de cai. În aceeași

102
Трагедия Советской деревни, том 3, p. 586-587.

70
zi, în satul Sloveano-Serebca din raionul Tiraspol, 48 de femei au depus
cereri de ieșire din colhoz. Le-au cerut același lucru și bărbaților, în caz
de refuz amenințându-i pe aceștia cu divorțul. Tot la 4 martie 1930, în
satul ȚȚehanovca, raionul Ocna Roșie, imediat după o înmormântare din
localitate, un grup de femei au confiscat inventarul și altă avere a colho-
zului și le-au împărțit între ele. Pe 5 martie, în satul Vladimirovca, raio-
nul Tiraspol, peste 100 de femei s-au exprimat ferm pentru ieșirea lor
din colhoz, lucru pe care l-au ffăcut în aceeași zi un grup similar de femei
din localitatea Perseanca, raionul Balta, și, cu o zi mai târziu, vreo 30 de
femei din satul Blijnii Hutor, raionul Tiraspol. În zilele următoare, ma-
nifestări asemănătoare în care se cerea ieșirea din colhoz și reîmpărțirea
averii s-au înregistrat în satul Alexandrovca, raionul Grigoriopol; în
Mihălăuți, raionul Ananiev (25 de femei); în Ofatinții (V (Vâhvatinți, sa-
tul țăranilor din grupul Bodiul, vezi supra), raionul Râbnița (40 de fe-
mei); în Grebenic, raionul Tiraspol (20 de femei, care înregistrează și
amenințări cu divorțul dacă bărbații nu le vor susține); în Nestoita, raio-
nul Birzula (800 de femei); în Lesnicevca, raionul Balta (300 de femei);
în satul Ghidirim, raionul Râbnița, ș.a. În anii următori, 1931-1933, so-
licitările femeilor erau legate mai mult de probleme alimentare decât de
ieșirea din colhoz și redistribuirea averii colective. Astfel de acțiuni au
avut loc, de exemplu, în martie 1932 în gara Jerebeiovca cu participarea
a 80 de femei din satul Valea Hoțului, raionul Ananiev; în satul Miron
(25 de femei); în Sarajinca (30 de femei), raionul Balta, în februarie-mar-
tie 1932; în satele Slobodka-Dubova și Mardarovka (15 femei), raionul
Ocna Roșie, în februarie 1932; în satul Hlinaia, raionul Slobozia (200 de
femei), în februarie 1932; în satul Șerșeni, raionul Codâma, în martie
1932, ș.a. Revoltele au continuat și în iarna-primăvara
ăăvara anului 1933, pe
fondul foametei în masă, pe care femeile le-au inițiat sau la care au parti-
cipat alături de bărbați. În ianuarie 1933 are loc o revoltă, în februarie –
14, în martie – 41, în aprilie – 43, în primele două săptămâni ale lunii mai
1933 – nu mai puțin de 32, deci în total 131 de revolte în primele cinci
luni ale anului103. O explicație a rolului adeseori central jucat de femei în
revoltele țărănești nu numai în RASSM, dar și în alte regiuni ale URSS
era, după părerea renumitului istoric canadian Lynne Viola, faptul că

103
Toate datele despre aceste revolte din RASSM au fost selectate din Alexei Memei,
Teroarea comunistă, p. 316-331.

71
femeile erau considerate de propaganda oficială „elemente înapoiate”
și respectiv aveau o anumită „imunitate” în comparație cu bărbații,
care erau considerați mai conștienți din punct de vedere politic. Prin
urmare, bărbații erau mai vulnerabili în asemenea situații, riscul de a
obține o pedeapsă administrativă sau penală mai severă decât femeile
fiind mult mai mare104. Această optică pune accentul pe faptul că fe-
meile acționau în consens cu bărbații, dar nu explicitează cazurile când
femeile se revoltau în mod expres atât împotriva puterii sovietice, cât și
a bărbaților,
ilor, ffără știrea acestora și ca o provocare la adresa autorității lor
în calitate de capi de familie. Cunoaștem cel puțin 2 cazuri de acest fel în
RASSM (satele Sloveano-Serebca și Grebenic, ambele din raionul Tiras-
pol, menționate mai sus), când femeile au procedat în această manieră,
invitându-i pe soți să ia o atitudine tranșantă față de regim în general sau
față de anumite politici ale acestuia (colectivizare, foamete). Din acest
punct de vedere, probabil că rolul adeseori determinant al femeilor în re-
voltele țărănești din RASSM din anii 1930-1933 poate fi explicat și prin
sensibilitatea specifică a femeilor față de problemele cu care se confruntă
ele în calitate de mame care trebuiau să-și hrănească copiii.

10. Privilegiile nomenclaturii în

timpul foametei, 1932-1933
Cum a fost posibil ca un număr neînsemnat de persoane să impună
înfometarea majorității populației? Din această perspectivă, un alt aspect
al foametei din URSS în ansamblu și în RASSM în particular era faptul
că represiunile cu precădere împotriva țăranilor erau operate de către o
minoritate care se bucura de privilegii importate în timp ce marea ma-
joritate a populației era la limita subzistenței sau murea de foame. Acest
lucru explică, cel puțin parțial, determinarea cu care nomenclatura de
stat și de partid de rang raional sau sătesc a urmat ordinele organelor ie-
rarhic superioare și a neglijat problemele cu care se confrunta populația
din teritoriu chiar sub ochii lor. Or, neîndeplinirea ordinelor era pa-
sibilă nu numai de aplicarea unor represiuni împotriva cadrelor din

104
Lynne Viola, ed., Contending with Stalinism, p. 5.

72
administrație, dar și de lipsirea lor de o aprovizionare privilegiată, care
le permitea nu numai supraviețuirea, ci și asigurarea unui nivel relativ
decent de existență, pentru unii – chiar opulent – în contextul foametei.
În acest sens, regimul a știut foarte bine să-și asigure susținerea apara-
tului de conducere din teritoriu prin șantajarea membrilor acestuia cu
pierderea nu numai a privilegiilor, dar și a vieții. Susținerea mai mult sau
mai puțin entuziastă a elitelor de partid și de stat nu era suficientă însă
pentru a impune teroarea de stat105 asupra a 80 la sută din populația țării.
Un alt grup social de susținere a politicii partidului, care s-a bucurat de
anumite privilegii în ceea ce privește aprovizionarea cu produse alimen-
tare, a fost clasa muncitoare, din rândurile căreia se recrutau membrii
brigăzilor de rechiziționare forțată a cerealelor în perioada 1927-1933106.
Regimul sovietic s-a sprijinit, de asemenea, pe organele așa-zise de drept,
de fapt de represiune, precum și pe armată107.
Baza sistemului de privilegii acordate populației urbane a fost pusă
prin intermediul sistemului de cartele, un proces început în 1927 și
aplicat programatic din ianuarie 1931. De la începutul celui de-al trei-
lea an al primului cincinal s-au introdus 4 categorii de cartele în ve-
derea aprovizionării populației: specială, 1, 2 și 3. Acestea erau numite
„liste pe orașe”, dar corespundeau mai degrabă unor categorii de între-
prinderi industriale, întrucât întreprinderile unui oraș nu aparțineau
neapărat doar unui domeniu de specializare. Cu alte cuvinte, lozin-
ca revoluționară „Cine nu lucrează, acela nu mănâncă” s-a transfor-
mat într-o lozincă având un subtext concret al epocii industrializării
rapide și forțate: „Cine nu lucrează pentru industrializare, acela nu
mănâncă”108. În cazul RASSM, în lista de aprovizionare prin cartele
speciale intrau 214 familii ale lucrătorilor Comitetului Regional Mol-

105
Termen utilizat pe larg de editorii volumelor de documente История cталинского
Гулага.
106
Виктор Кондрашин, Голод 1932-1933 гг., p. 367. În cazul RASSM, avem documente
inedite de arhivă care susțin această aserțiune cu privire la rolul determinant jucat de
proletarii de la oraș în campaniile de rechiziționare forțată a cerealelor. A se vedea,
de exemplu, AOSPRM, F. 49, inv. 1, d. 1714, f. 40-42.
107
Нона Тархова, Красная Армия и сталинская коллективизация, Москва, РОС-
СПЭН, 2010.
108
Елена Осокина, За фасадом сталинского изобилия, Москва, РОССПЭН, 2008,
p. 123-124.

73
dovenesc al PC (b) din Ucraina, în total 550 de persoane, a căror ali-
mentare era operată prin intermediul cantinei organizației de partid
republicane de la Tiraspol. În afară de acest contingent, beneficia de
cartele speciale și elita de nivel raional și sătesc. Pentru aproviziona-
rea acestei categorii speciale din RASSM era nevoie lunar de 9 750 kg
de făină pentru pâine, 1830 kg de făină albă, ulei vegetal – 462 l, unt –
281 kg, zahăr – 1042 kg, carne – 910 kg, pește – 312 kg etc. În același
timp, pentru categoria 1, rația de aprovizionare lunară pentru o per-
soană era stabilită după cum urmează: făină – 8 kg, orez – 2 kg, unt –
1 kg, pește sărat – 1 kg, ulei vegetal – 2 kg, paste făinoase – 2 kg, ceai –
100 g, zahăr – 3 kg, slănină – 1 kg, pâine albă și carne – câte 15 kg,
pește – 6 kg, lapte – 30 l, săpun de rufe și de igienă personală – câte 2
bucăți, alte mărfuri industriale – în valoare de 250 de ruble pe trimes-
tru. În același timp, era prevăzută și o normă redusă, pentru mem-
brii familiei beneficiarului, care constituia de la 20 la 50 la sută din
cantitățile enumerate mai sus, în funcție de produs. La carne era, de
exemplu, de 4,5 kg, iar la pâine – de 6 kg109. Prin urmare, cei din cate-
goria nomenclaturii primeau uneori mai puține produse decât cei din
categoria 1, fiind însă compensați la altele (primeau mai puțină carne,
de exemplu, dar mai multă pâine). La nivelul URSS, s-a calculat că cei
din categoria specială și categoria întâi reprezentau 40 % din cei care
erau aprovizionați prin cartele, dar care consumau 70-80 % din totalul
fondurilor distribuite de stat prin sistemul de comerț de stat110.
Sistemul de represiune în masă și de înfometare a populației a
funcționat în aceste condiții în anii 1931-1933111, dar au existat cir-
cumstanțe în care reprezentanți ai nomenclaturii sau ai administrației
de stat sau de partid se solidarizau cu soarta celor mulți și năpăstuiți,
opunându-se prin diferite subterfugii predării complete a cerealelor
către stat, pentru a salva viața membrilor comunității112.

109
Alexei Memei, Teroarea comunistă, p. 305-307.
110
Елена Осокина, За фасадом сталинского изобилия, p. 124.
111
Sistemul de cartele a fost anulat în 1935, reintrodus în 1941, după atacul german
asupra URSS, și anulat din nou în decembrie 1947.
112
Alexei Memei, Teroarea comunistă, p. 66.

74
 11. În loc de concluzii
Se observă că raioanele din stânga Nistrului în care avea să se
constituie, în 1924, RASS Moldovenească au cunoscut Teroarea Roșie
(precum și cea Albă) încă din 1917, fenomen care se accentuează mai
ales din 1919, odată cu introducerea comunismului de rrăzboi. Prin-
tre victimele regimului bolșevic sunt mai ales țăranii, siliți să cedeze
autorităților toate rezervele de grâne, dar și alte produse alimentare.
Reacția acestora la violența aplicată de bolșevici este de multe ori la fel
de violentă, țăranii organizându-se în grupuri armate în scopul pro-
tejării vieții lor și a familiilor lor. Armata Roșie organizează asalturi
asupra unor localități rebele, utilizând nu numai cavaleria și infante-
ria, dar și artileria grea. Din 1921, represiunile împotriva țăranilor se
reduc, odată ce Lenin introduce Noua Politică Economică. Cu toate
acestea, în ciuda faptului că în locul cotelor obligatorii s-a introdus
un impozit fix în bani, situația țăranilor nu s-a îmbunătățit radical.
Statul sovietic continuă să dicteze prețurile la produsele alimentare,
care sunt foarte mici, ceea ce contribuie la ruinarea țăranilor. Situația
acestora se înăsprește mai ales în anii de secetă, care provoacă foa-
mete în masă, așa cum a fost nu numai imediat după încheierea
războiului civil din Rusia (foametea din 1921-1922), dar și în anii
următori (1924-1926), considerați ani de „aur” ai NEP-ului. Teroa-
rea în masă era reluată în 1928-1929, în contextul colectivizării, și
cunoaște apogeul în anii 1930-1933. Printre metodele de teroare este
și foametea din anii 1932-1933.
În total, în anii 1919-1933, în RASSM au suferit în urma acțiunilor
de represiune și teroare zeci de mii de persoane. Numai 38 de mii
de persoane au murit de foamete în anii 1932-1933. Nu știm însă
câți au murit de foamete în 1921-1922 și 1924-1926. Cel puțin cca
2000 au fost executați în timpul Terorii Roșii – dacă luăm în calcul
că numai în două localități rebele au fost executați, în 1919, 50 de
țărani, iar în 1921 – 48 de țărani, iar răscoalele țărănești au cuprins
câteva zeci de sate. Numărul celor care în perioada 1928-1933 au fost
deportați, condamnați la închisoare sau lagăr de muncă, sau cărora
li s-au confiscat averile, inclusiv casele, și care, prin urmare, intră în
categoria persoanelor supuse represiunilor din motive politice, după

75
datele incomplete pe care le-am expus în acest capitol, este de cca
9500 de persoane. Prin urmare, numărul minim al victimelor regi-
mului comunist în RASSM, în perioada 1919-1933, se ridică la cca 50
de mii de persoane.
Anii imediat următori după 1933 nu au însemnat însă o pauză a
represiunilor, ci reluarea lor într-o măsură mai redusă, este adevărat,
împotriva altor categorii de cetățeni, mai ales din zona urbană, care
uneori nu erau decât foști țărani plecați la oraș pentru a evita de-
portarea din sate în regiunile îndepărtate ale URSS. În 1933-1937 se
remarcă anumite tentative ale regimului de a slăbi presiunea terorii
asupra dușmanilor de clasă, execuțiile fiind mai rare decât în anii
anteriori, renunțându-se, de asemenea, la deportări în masă. Sunt
operate însă deportări la nivel individual și condamnări pentru ne-
îndeplinirea normei la colhoz, pentru furturi din averea obștească.
Acestea din urmă nu erau motivate atât de dorința de îmbogățire, cât
de supraviețuire, în condițiile în care întreaga proprietate agricolă
aparținea statului, toate aceste acțiuni punitive pretându-se, după
părerea unor reputați specialiști în domeniu, includerii în categoria
represiuni politice ale regimului113.
În 1937-1938 sunt reluate însă practici din vremea războiului civil
și perioada colectivizării din 1929-1933, aduse la paroxism, numărul
execuțiilor în mai puțin de doi ani fiind de câteva ori mai mare decât
în toți anii de existență a Uniunii Sovietice luați împreună. Despre
aceasta însă, în capitolul următor, consacrat Marii Terori.

113
Никола Верт, Террор и беспорядок. Сталинизм как система, Москва, РОС-
СПЭН, 2010, p. 363-387.

76
 Capitolul II

Marea Teroare în RASS

Moldovenească, 1937-1938

1. Marea Teroare în Uniunea Sovietică,

1937-1938: contextul intern și cel extern
Colectivizarea forțată a agriculturii, lansată în 1929, și represiuni-
le în masă, care au continuat în anii 1930-1933, au relansat teroarea de
stat împotriva celor care se împotriveau politicii promovate de Stalin
și adepții săi. În anii următori, după decizia din 8 mai 1933 a Biroului
Politic de la Moscova, campania de represiune împotriva țăranilor
la nivel de masă este declarată încheiată, iar accentul represiunilor
se mută spre centrele urbane. Orașele sunt curățate de elemente zise
marginale, de fapt de multe ori e vorba de țărani evadați la oraș în
căutarea unui loc de muncă, care să le asigure subzistența. Majorita-
tea lor nu aveau pașapoarte, deci nu aveau nici drept de reședință în
orașe, ca urmare, aceștia fiind în imposibilitatea de a se angaja legal în
câmpul muncii. Unii își cumpără acte de identitate false1, dar cea mai
mare parte este identificată și expulzată de miliție și poliția politică.
Există și un număr însemnat de elemente criminale, hoți de meserie,
pungași, bandiți, recidiviști, care nu aveau nimic cu politicul per se.

1
Numai în 1936, NKVD a stabilit că fuseseră furate câteva zeci de mii de pașapoarte în alb.
A se vedea David Shearer, Policing Stalin’s’’s Socialism. Repression and Social order in the
Soviet Union, 1924-1953, New Haven and London, Yale University Press, 2009, p. 312.

77
Puterea este însă tentată acum, la începutul anului 1933, să trateze
cu suspiciune toate categoriile de populație neintegrate din diferite
motive în noua societate, sovietică – criminali de profesie, laolaltă cu
cei care au fost victime ale colectivizării și nu sunt satisfăcuți în ma-
joritatea lor de noul lor statut social. Însuși Stalin o spune tranșant
la Plenara CC al PC(b) al Uniunii Sovietice din ianuarie 1933. Li-
derul bolșevic anunță că, în ciuda victoriei socialismului în URSS,
lupta de clasă nu a încetat, ci se acutizează într-o manieră mai puțin
organizată și vizibilă decât anterior, prin sabotaj camuflat (тихой
сапой). Era o referință la cei care și-au pierdut în ultimii ani averile,
în primul rând țăranii, dar și așa-numiții foști (бывшие люди), care,
în cooperare cu elementele criminale, dar și cu comuniștii excluși
din partid, mai ales cu elemente troțkiste și de dreapta, ar fi căutat să
destabilizeze și să lichideze puterea sovietică2.
Represiunile în următorii ani nu vor fi atât de ample ca în anii
precedenți sau, mai exact, nu vor fi aplicate uniform în toată țara. Mai
degrabă, teroarea de stat continuă, schimbându-se adeseori grupul-
țintă sau aria geografică. În zonele rurale, represiunile continuă mai
ales față de cadrele sovietice șii de partid, ffăcute țapi ispășitori pentru
neîndeplinirea planului de colectare a cerealelor și a altor produse ali-
mentare, de data aceasta deja în cadrul planului cincinal. Represiu-
nile împotriva elitei continuă cu înscenări de procese judiciare unor
bolșevici din garda leninistă, precum Kamenev, Zinoviev (în ianuarie
1935 – condamnați la detenție, iar în august 1936 – executați)3, acțiuni
care vor culmina în 1937-1938 cu un asalt general asupra satelor și
orașelor, fiind vizate elemente dușmănoase de clasă, grupuri etnice,
mai ales cele care aveau consângeni în țările care se învecinau cu URSS,
dar și cadre de rang înalt din Armata Roșie, din lumea savantă etc.
Câteva acțiuni anticipează declanșarea represiunilor pe o scară
fără precedent în ceea ce privește numărul celor executați într-un
răstimp foarte scurt câțiva ani mai târziu, în 1937-1938. Din 1935
încep epurările în masă în zonele de frontieră ale URSS, de la cele

2
David Shearer, Policing Stalin’s
’’s Socialism, p. 19-21.
3
Inclusiv Buharin, condamnat în martie 1938. Vezi Nicolas Werth, Les Procès de Mos-
cou (1936-1938), Bruxelles, Éditions Complexe, 2006.

78
occidentale până la cele din Extremul Orient. Unul din motivele
acestor operațiuni de la graniță era faptul că în general periferiile
non-ruse au cunoscut o rezistență mai violentă față de colectivizare
decât teritoriile cu majoritate rusă și, prin urmare, gradul lor de loia-
litate față de regim era mai mic decât cel pe care rușii – în percepția
puterii sovietice – l-ar fi avut în raport cu regimul sovietic4. Ținta
acestor operațiuni sunt așa-numitele naționalității de diaspor
diasporă, pre-
cum polonezii, germanii, finlandezii, adică minoritățile naționale
care aparțineau unei comunități etnice a unui stat-națiune vecin cu
URSS5. RASS Moldovenească era una din zonele de la frontiera oc-
cidentală a Uniunii Sovietice, situată la hotar cu o țară – România
– percepută de către conducerea de la Moscova ca una care nutrea
sentimente antisovietice puternice. Dar nu numai regiunile de la
graniță vor cunoaște în curând ceea ce s-a numit Marea Teroare –
termen pus în circulație de istoricul american Robert Conquest6.
Cauzele și contextul în care se declanșează Marea Teroare sunt
complexe. După majoritatea cercetătorilor, asasinarea lui Kirov în
decembrie 1934 este momentul care îl determină pe Stalin să reia
represiunea în masă împotriva dușmanilor potențiali și virtuali ai
puterii sovietice (fără a exista probe concludente privind implicarea
personală a lui Stalin în asasinat, cert este însă că el a profitat din
plin de acesta). Se mai adaugă experiența sovietică în războiul civil
din Spania, anume ideea că o coloană a cincea s-ar putea alia cu in-
amicul extern în caz de război și ar putea distruge statul sovietic
din interior. Ascensiunea Germaniei naziste și agresiunea Japoniei
militariste în Extremul Orient sunt alte motive de neliniște pentru
Stalin și conducerea sovietică7. O altă chestiune care ar fi contribuit

4
Nu discutăm aici în ce măsură această percepție corespundea sau nu realității. Știm însă
cu siguranță că răscoalele violente împotriva regimului nu erau neapărat unicul indiciu
al rezistenței și că rezistența nu se încheie odată cu intrarea țăranilor în colhoz.
5
Terry Martin, Affirmative Action Empire, p. 321, 328. Vezi mai mult în Виктор
Дённингхаус, В тени «Большого Брата». Западные национальные меньшин-
ства в СССР
СССР, 1917-1938, Москва, РОССПЭН, 2011.
6
Robert Conquest, The Great Terror. Stalin’s ’’s Purges in the Thirties, London, New York,
Macmillan, 1968 (reeditată și adusă la zi în 1990 și 2007).
7
Oleg V. Khlevniuk, Master of the House. Stalin and his Inner Cirlce, New Haven &
London, Stanford, Yale University Press, 2009, p. 173-174.

79
la luarea unei decizii atât de cruciale de către Stalin este adoptarea
Constituției, zisă stalinistă, a făuritorilor socialismului, în 1936.
În ce măsură o Lege fundamentală, adoptată formal și care nu se
respecta, dată fiind natura unui stat cu un singur partid, a unei poliții
politice redutabile, a cenzurii și a numeroase mecanisme de con-
strângere și control social, ar fi putut să constituie unul din motivele
care l-au determinat pe Stalin să inițieze Marea Teroare? Chiar dacă
unele drepturi erau declarate formal, acest lucru a creat probleme
pentru regim. Grupuri anterior defavorizate, ffără drepturi politice,
lișențî, țărani deschiaburiți, supuși represiunilor, reveniți la locul de
baștină, dar și foști oameni ai Bisericii și membri ai confesiunilor ne-
oprotestante își cer drepturi egale cu ceilalți, fiind îmboldiți de noua
Constituție a statului sovietic. Nu mai puțin grav din perspectiva
conducerii sovietice este și faptul că cel de-al doilea recensământ so-
vietic, ale cărui rezultate preliminare sunt date publicității la începu-
tul anului 1937, înregistrează nu mai puțin de 59 la sută din populația
țării care se declară credincioasă. Printre respondenți se află nu doar
dușmani de clasă, ci și membri de partid, conducători de gospodării
colective. Mai mult, în unele regiuni, proporția persoanelor atașate
religiei se ridică la 80 la sută. Toate acestea contribuie la creșterea
complexului de țară asediată din interior și exterior deopotrivă. Răs-
punsul lui Stalin în fața acestor constatări de fapt este relansarea unor
represiuni în masă, care vor depăși prin cruzime și amploare toate
operațiunile anterioare și posterioare ale regimului sovietic8.
Formal, acestea se declanșează la sfârșitul lui iulie 1937, dar pre-
gătirile încep cu câteva luni mai devreme. În egală măsură, Marea
Teroare se încheie oficial pe 17 noiembrie 1938, dar, așa cum stipu-
lează decizia Biroului Politic al CC al PC(b) al Uniunii Sovietice din
aceeași zi, „sarcina [organelor NKVD] constă în continuarea luptei
necruțătoare cu toți dușmanii URSS, prin organizarea acestei lupte
cu ajutorul unor metode mai perfecționate și mai de nădejde [subl.
mea, I.C., comparativ cu perioada anterioară]”9. Prin urmare, în
noiembrie 1938 nu s-a pus capăt represiunilor în masă, ci s-a decis

8
Владимир Хаустов, Леннарт Самуэльсон, Сталин, НКВД и репрессии 1936-1938
гг., Москва, РОССПЭН, 2010, p. 26-37, 68.
9
Исторический архив, 1992, № 1, p. 125.

80
reducerea amplorii terorii și perfecționarea metodelor aplicate față
de cei percepuți drept dușmani ai puterii sovietice.
Despre Marea Teroare în ansamblu s-a publicat foarte mult, tema
fiind una din cele mai cercetate cu privire la represiunile din Uniu-
nea Sovietică din timpul lui Stalin. Foarte puțin s-a publicat însă
despre Marea Teroare în RASS Moldovenească. În cele ce urmează
vom încerca să reconstituim acest episod după unele date publicate
recent de cercetători din Republica Moldova, din spațiul postsovietic
și occidental, dar și pe baza unor documente inedite din arhivele din
Chișinău, mai ales cele ale fostului KGB al RSSM (arhiva Serviciului
de Informații și Securitate al Republicii Moldova), ale Ministerului
de Interne de la Chișinău și ale fostului СС al PCM.

2. Declanșarea Marii Terori în RASSM,

iulie 1937: „operațiunea antichiaburească”
Declanșarea Marii Terori s-a produs printr-o serie de hotărâri
adoptate de Biroului Politic al CC al PC (b) al Uniunii Sovietice și
prin ordine emise de Nikolai Ejov, comisar al Comisariatului Po-
porului pentru Afacerile Interne al URSS. Se distinge mai întâi o
hotărâre a Biroului Politic de la Moscova din 2 iulie 1937, trimisă
tuturor prim-secretarilor regionali și republicani, în care se anunță
despre nevoia reluării pe scară largă a luptei împotriva elementelor
antisovietice. Unul din primele ordine ale lui Ejov care va avea un
impact profund asupra a sute de mii de oameni a fost ordinul 00447
din 30 iulie 1937, intitulat „Cu privire la operațiunea de represiu-
ne asupra foștilor chiaburi, criminali și alte elemente antisovietice”.
Conform acestui ordin, majoritatea secțiilor regionale și republicane
ale NKVD trebuiau să înceapă operațiunea pe 5 august, altele – pe
10 august (Asia Centrală) și pe 15 august (Siberia de Est și Extre-
mul Orient). În total, operațiunea prevedea – în formula inițială,
anunțată la sfârșitul lunii iulie 1937 – executarea sau condamnarea
la termene de detenție a cca 270 de mii de persoane10.

10
Марк Юнге, Геннадий Бордюгов, Рольф Биннер, Вертикаль Большого Террора.
История операции по приказу НКВД 00447,
00447 Москва, Новый Хронограф, 2008, p. 9.

81
 În Ucraina, din care făcea parte și RASSM, operațiunea înce-
pe oficial pe 5 august (după unele surse, pe 4 august). Prin ordinul
00447 se instituie cote pentru fiecare regiune sau republică, ceea ce
nu este absolut nou în istoria represiunilor comise de puterea sovie-
tică până atunci. Ceea ce constituie un element oarecum de surpriză
este faptul că în comparație cu operațiunile din cadrul colectivizării
sau cele împotriva unor grupuri etnice din 1934-1936, operațiunile
din cadrul a ceea ce numim generic Marea Teroare (iulie 1937-no-
iembrie 1938) au avut loc ad-hoc și cuprindeau întregul teritoriu so-
vietic. Din totalul celor care urmau să fie arestați conform ordinu-
lui 00447, circa 1/3 erau incluși în prima categorie ca fiind cei mai
periculoși și care urmau a fi executați, iar restul – în cea de a doua
categorie, percepuți ca reeducabili și care urmau să fie condamnați
la un termen de detenție de la 8 la 10 ani de lagăr sau închisoare.
Cotele stabilite pentru Ucraina erau de 8 000 pentru prima categorie
și, respectiv, 20 800 pentru cea de a doua categorie, în total 28 800 de
persoane. Pentru RASSM era fixat un „plan” de 200 de persoane care
trebuiau executate, iar 500 – condamnate la 8-10 ani11. Autoritățile
centrale de la Moscova sugerează că cifrele indicate sunt aproxima-
tive și că pot fi majorate, dar numai cu acordul expres al Centrului
(de regulă, cu permisiunea lui Ejov12, a adjuncților săi, precum și a
lui Stalin și Molotov13). Ulterior aceste cote au fost majorate de câteva
ori. Cum s-a întâmplat acest lucru și cum a funcționat mecanismu-
lui represiunilor în perioada iulie 1937-noiembrie 1938? Cu câteva
săptămâni înainte de emiterea ordinului 00447, Ejov a discutat cu
șefii regionali și republicani ai NKVD invitați la Moscova pe 16 și 17
iunie 1937. Unii șefi locali ai NKVD au exprimat rezerve cu privire
la amploarea și necesitatea reluării terorii la o asemenea scară, drept
urmare Ejov a operat imediat arestarea unora pentru a-i intimida pe
ceilalți. Ulterior au fost arestați și condamnați numeroși prim-secre-
tari de regiuni, republici autonome și unionale, șefi de guverne din
republici care erau considerați sabotori sau trădători ai intereselor

11
История cталинского Гулага. Том 1: „Массовые репрессии в СССР”, p. 270-271.
12
История cталинского Гулага. Том 1: „Массовые репрессии в СССР”, p. 272.
13
David Shearer, Policing Stalin’s
’’s Socialism, p. 344.

82
partidului comunist14. Astfel, fiecare căuta să supraviețuiască, încer-
când să dea dovadă de o loialitate maximă în fața conducerii ierar-
hic superioare privind măsurile promovate de conducerea supremă
a statului sovietic. Prin urmare, s-a declanșat o competiție acerbă
pentru îndeplinirea cotelor inițiale, după care Centrul era destul de
„generos” și acorda altele suplimentare, oarecum similare cu cotele
suplimentare din cadrul campaniilor de colectare a cerealelor în pe-
rioada colectivizării forțate a agriculturii. În aceeași ordine de idei,
cotele inițiale trebuiau îndeplinite în termen de 4 luni, cât era pre-
văzută inițial desfășurarea operațiunii, dar avea să fie extinsă ulte-
rior pentru încă aproape un an. Au existat de aceea cote pentru anul
1937, majorate de câteva ori, iar din ianuarie-februarie 1938 s-au sta-
bilit alte cote pentru anul în curs, ceea ce semăna și mai mult cu rea-
lizarea unui plan economic pe ani, nu cu o operațiune precedentă de
eliminare a „dușmanului de clasă”, care avea stabilit un contingent
anume și era încheiată într-un termen restrâns.
În RASSM, cotele au fost majorate pentru prima dată în primele
două luni de la declanșarea operațiunii „antichiaburești” conform
ordinului 00447. În arhiva fostului KGB de la Kiev s-a păstrat un
document din 13 octombrie 1937, care menționează cota de 300 de
persoane pentru RASSM la prima categorie. Prin urmare, din 30 iu-
lie 1937 până la începutul lui octombrie același an, cota pentru pri-
ma categorie fusese ridicată cu 100 de persoane, adică a celor care
urmau a fi executați. În luna următoare, majorarea cotelor pentru
Ucraina în ansamblu și RASSM în particular vor fi mai simțitoare.
Potrivit unui document din 22 noiembrie 1937, autonomia moldo-
venească avea deja un „plan” de 800 de persoane pentru prima ca-
tegorie de arestați (o creștere cu 500 de persoane față de octombrie)
și 1400 la a doua categorie, ceea ce reprezenta în total o creștere cu
900 de persoane față de cifrele indicate în ordinul 00447 din 30 iulie
193715. În ceea ce privește „realizarea” cotelor stabilite pentru primul

14
Никита Петров, Марк Янсен, «Сталинский питомец» – Николай Ежов, Москва,
РОССПЭН, 2009, p. 121-122; Nicolas Werth, La terreur et le désarroi. Staline et son
système, Paris, Perrin, 2005, p. 273.
15
Через трупы врага на благо народа”
„Через народа”. «К
«Кулацкая операция» в Украинской
У ССР
гг 1937. П
1937-1941 гг.: Подготовка приказа № 00447,
00447 том 1, Москва, РОССПЭН, 2010,
p. 271, 218, 228.

83
an al Marii Terori, RASSM avea „restanțe” mari, probabil din cauza
reticenței inițiale a organelor locale ale NKVD de a instrumenta do-
sare. Un raport de la 7 septembrie 1937 stipulează că numai 22 la sută
din cei prevăzuți a fi arestați în RASSM din prima categorie fuseseră
reținuți, iar din a doua categorie – numai 3,8 %. Conducerea NKVD
de la Kiev a tras un semnal de alarmă și în următoarea lună autoritățile
din RASSM, de frica unor represalii, au accelerat ritmul îndeplinirii
cotelor distribuite. Drept urmare, la 13 octombrie 1937, se raporta că
aproape 2/3 din cotele privind prima categorie fuseseră îndeplinite
(fiind executate 197 din cota de 300), iar la categoria a doua fuseseră
arestate și condamnate la termene între 8 și 10 ani 322 de persoane
din cota de 500. Chiar dacă nu erau încă realizate cotele stabilite, tot
acum se cere o majorare de 200 de persoane pentru prima categorie și
alta de 500 pentru cea de-a doua. La sfsfârșitul lunii octombrie 1937, nu-
mărul celor executați (categoria 1) se ridică la 277 de persoane, dintre
care 172 erau considerate chiaburi, 54 – elemente criminale și 51 – alte
elemente antisovietice. În același timp, numărul celor condamnați la
8-10 ani de detenție în lagăr sau închisoare (categoria 2) era de 575 de
persoane. La 26 noiembrie 1937 se raporta că din prima categorie fu-
seseră executate deja 560 de persoane din cota de 800, iar din a doua –
condamnate 726 din cota de 1400. Zece zile mai târziu, pe 4 decem-
brie 1937, numărul execuțiilor constituia 746 de persoane, dintre care
marea majoritate – 738 – erau așa-numiții chiaburi și se pronunțase
sentința de detenție pentru alți 939 de cetățeni, dintre care 390 fiind
chiaburi (categoria 2)16. „Planul”, ajuns între timp la 2300 de persoane
executate și condamnate la gulag (plus 100 de persoane raportate la
cotele din 22.11.1937), era declarat îndeplinit sută la sută pe data de
3 ianuarie 1938. La aceeași dată, victimele represiunii politice prove-
neau în majoritatea lor din mediul rural – 2043 de persoane (89 %) și
alte 257 de persoane (11 %) – din mediul urban17.
Deși ordinul 00447 din 30 iulie 1937 prevedea încheierea
„operațiunii antichiaburești” – după cum s-a menționat anterior –
pentru sfârșitului lunii decembrie 1937, conducerea de la Moscova a

16
«Через трупы врага на благо народа», том 1, p. 303, 312, 232.
17
«Через трупы врага на благо народа», том 1, p. 318, 320; том 2, p. 124.

84
prelungit operațiunea și pentru anul 1938, mai întâi doar de câteva luni,
iar ulterior – până în noiembrie. Întrucât cotele distribuite anterior fu-
seseră deja „epuizate”, pentru noul an sunt stabilite altele. Pe 31 ianuarie
1938 acestea alcătuiau, pentru RASSM, 200 de persoane pentru prima
categorie, care urmau a fi executate până la 15 martie (pentru a doua
categorie nu există informații la data respectivă). Două săptămâni mai
târziu, conducerea RASSM cere majorarea simțitoare a cotelor pentru
ambele categorii, mai ales pentru prima categorie – la 1100 de persoa-
ne. Pentru a doua categorie se solicita sancțiunea de a aresta și a con-
damna la lagăr sau închisoare 300 de persoane. Ca urmare, conducerea
de la Moscova a satisf
satisfăcut cererea autorităților de la Tiraspol, acordând
cote peste prevederile planului, de 1800 de persoane per total, dar cu
redistribuirea acestora pe categorii în felul următor: 800 – pentru cate-
goria 1 (execuții) și 1000 – pentru categoria 2 (condamnări la detenție
pe 8-10 ani). De data aceasta arestările au fost operate mult mai rapid
decât în toamna anului precedent. Deja la 1 martie 1938, deci numai
la două săptămâni de la formularea solicitării, erau executate sau erau
deja condamnate la moarte 666 de persoane (83 % din „cote”), în timp
ce în cazul celei de a doua categorii de victime se pronunțase verdictul
pentru 889 de persoane (89 % din cotele distribuite). În același timp,
din RASSM și din alte regiuni de frontieră ale Ucrainei s-au operat
și deportări, în total 17 500 de membri ai familiilor ai căror capi fu-
seseră recent executați sau condamnați la lagăr sau închisoare. Pute-
rea sovietică considera că aceștia pot deveni dușmani ai poporului și
vor încerca să se răzbune, mai ales în contextul unui eventual război.
Republicii Autonome Moldovenești îi revenea cota de deportare de
3500 de persoane, în timp ce regiunii Jitomir – 8000, regiunii Odesa –
6000 și regiunii Vinnița – 2000 de persoane. Deportarea membrilor
familiilor celor supuși represiunilor era o urmare a ordinului NKVD
nr. 00846 din 15 august 193718.
În ceea ce privește componența socială a celor condamnați, infor-
mațiile sunt lapidare. De exemplu, din cei 233 executați între 21 febru-
arie și 19 martie 1938, 140 erau foști chiaburi, 17 – „sectanți” (adică, de
regulă, neoprotestanți), 15 – oameni ai bisericii, 15 – foști „petliuriști”

18
Никита Петров, Марк Янсен, «Сталинский питомец» – Николай Ежов, p. 116.

85
(susținători ai lui Petliura, lider politic și militar ucrainean, 1919-1920),
15 – foști „bandiți politici” (adică participanți la revolte antisovietice),
5 – foști „polițiști, jandarmi sau monarhiști”, 4 – foști albgardiști, 2 –
membri ai unor organizații contrarevoluționare și un „terorist”. Vic-
timele execuțiilor în RASSM proveneau din diferite straturi sociale,
inclusiv – deși mai puține – din rândurile proletarilor și din nomen-
clatură, majoritatea lor fiind locuitori ai satelor. Astfel, din cele 233 de
persoane împușcate în februarie-martie 1938, 217 erau din mediul ru-
ral și numai 16 – din cel urban. Țăranii care nu erau membri ai colho-
zurilor alcătuiau 33 de persoane, majoritatea fiind țărani colhoznici –
113, dar și membri ai sovhozurilor și stațiilor de mașini și tractoare
(10 persoane). Alte 32 de persoane erau din domeniul transporturilor,
28 erau șomeri, 6 – din comerț și cooperație, 6 – cadre sovietice, 4 –
muncitori din industrie și un învățător19. Prin urmare, autoritățile so-
vietice considerau că dușmanul de clasă se infiltrase în toate domeniile
și, prin urmare, teroarea de stat trebuia să cuprindă inclusiv categorii
sociale precum colhoznici, în ciuda discursului oficial că ei reprezen-
tau noua societate sovietică.
Pentru coordonarea pe teren a acțiunilor de represiune, au fost
instituite așa-numitele grupe interraionale operative ale NKVD. În
Ucraina, fiecare regiune avea de la 5 la 7 grupe operative, care răs-
pundeau de anumite teritorii. În RASSM existau două grupe operative,
una cu sediul la Balta, iar alta – la Tiraspol20. Sentințele pentru majori-
tatea victimelor represiunilor din cadrul „operațiunii antichiaburești”
au fost pronunțate de către Troicile speciale ale NKVD, în componența
cărora intrau comisarul Comisariatului Poporului pentru Afaceri-
le Interne al RASSM, prim-secretarul Comitetului Regional Mol-
dovenesc al PC (b) din Ucraina și procurorul RASSM. De exemplu,
în ședința din 2 noiembrie 1937, Troika de la Tiraspol a examinat 19
dosare, toate cele 19 persoane vizate fiind condamnate la execuție.
Unul dintre aceștia era Filip Gâlcă, român moldovean, din satul Plopi,
raionul Codâma, născut în 1876, care fusese condamnat anterior, în
1931, la 3 ani de închisoare pentru neîndeplinirea planului de livrări
de cereale la stat și revenise în 1936 în satul său natal. I se incriminea-

19
«Через трупы врага на благо народа», том 2, p. 123, 118, 85, 121, 128.
20
Великий Терор в Україні, Частина I, p. 58.

86
ză faptul că făcea agitație antisovietică și amenința activul din sat cu
răzbunarea din partea trupelor germane și poloneze, care, credea el
sau așa spunea denunțul împotriva sa, vor elibera în curând Ucraina
de puterea bolșevicilor. Un alt condamnat la moarte prin împușcare
în aceeași zi era Terentie Varanița, născut în 1869, locuitor al orașului
Ananiev (naționalitatea nu e indicată), fost ofițer în armata țaristă și
în armata Hatmanului Ucrainei în 1918-1919, deportat în 1923 ca fost
ofițer țarist. În 1934 era arestat de NKVD întrucât ar fi făcut agitație
antisovietică, obișnuind să povesteascăă bancuri contrarevoluționare,
def imătoare la adresa Armatei Roșii și a lui Voroșilov personal21.
defă
În cadrul altei ședințe, din 26 noiembrie 1937, cele 39 de persoane
cărora li s-au examinat dosarele au fost și ele condamnate la pedeap-
sa capitală prin împușcare. Printre ele se aflau Gheorghe Munteanu,
născut în 1867, originar din satul Lunga, locuitor al orașului Dubăsari.
Acesta fusese deportat în calitate de chiabur în anii colectivizării, după
care a revenit în sat și făcea agitație antisovietică, amenința activul din
sat și îndemna țăranii să emigreze în România, peste Nistru, în Basara-
bia. Un alt inculpat era Ignat Melentiev, născut în satul Garmaț, raionul
Dubăsari, considerat fost chiabur
chiabur, participant la congresul menșevicilor
din Odesa din 1919, învinuit de agitație contrarevoluționară, atribuin-
du-i-se faptul că ar fi îndemnat colhoznicii să nu iasă la lucru și că pro-
ferase amenințări la adresa președintelui sovietului sătesc22.
Troika Specială examina ca pe bandă rulantă dosarele „inculpaților”.
Pe 15 aprilie 1938, de exemplu, au fost examinate 102 dosare și s-a decis
executarea tuturor celor 102 persoane. Unul dintre acești „inculpați”
este Petru Drăgan, moldovean, născut în 1898 în satul Handrabura,
raionul Ananiev, colhoznic, din țărani deschiaburiți, fost voluntar în
armata lui Petliura, participând în 1920 la o răscoală contra puterii so-
vietice. O altă victimă a genocidului de clasă era Grigori Kozak, ucrai-
nean, născut în 1871 în satul Pasițeli, raionul Balta, colhoznic, dar cu
un trecut care nu inspira încredere puterii sovietice, întrucât era eti-
chetat ca fost „bandit politic” (политбандит)23.

21
AMAIRM–MVD, Fond 17, inv. 1, d. 18, f. 3.
22
AMAIRM–MVD, Fond 17, inv. 1, d. 25, f. 10.
23
ASISRM–KGB, dosar 416580-416681, f. 15, 6.

87
 În total, conform operațiunii antichiaburești declanșate oficial
prin ordinul 00447 al Comisariatului Poporului pentru Afacerile
Interne al URSS din 30 iulie 1937, în RASSM au fost condamnate,
în anii 1937-1938, nu mai puțin de 7157 de persoane, dintre care
4339 (60,6 %) – executate, iar 2818 (39,4 %)– condamnate la dife-
rite termene de detenție, de regulă de 8-10 ani. Dintre acestea, 2100
au fost executate în 1937 (categoria 1), iar condamnate la lagăr sau
închisoare – 1408 persoane (categoria 2). În 1938, la rândul lor, au
fost împușcate 2239 de persoane (categoria 1) și trimise în detenție –
1410 persoane (categoria 2)24.

3. „Operațiunea română” în RASSM

A doua componentă importantă a Marii Terori ține de așa-numitele
„operațiuni naționale”. Dintre acestea, se disting 10 – poloneză (cei mai
mulți, 111 mii), germană, letonă, lituaniană, finlandeză, grecească, ro-
mână, turcă, japoneză, iraniană, implicând arestarea și condamnarea a
sute de mii de persoane. Printre acestea a fost și „operațiunea română”,
lansată oficial pe 17 august 1937. Numai la zece zile de la lansarea sa ofi-
cială – dar știm că pregătirile erau în toi de mai multe luni – se raporta
că din cei arestați pe această linie (nu se specifica faptul câți erau în
total), 35 recunoscuseră deja că fă
f cuseră spionaj în favoarea României.
Printre arestați erau Ivan Krivorukov, născut în Chișinău, ucrainean,
fost director al Trustului ucrainean pomiviticol, dar și fost membru al
Sfatului Țării în 1917-1918, votând la 27 martie 1918 împotriva Unirii
Basarabiei cu România, care a emigrat ulterior în URSS; Pavel Chior,
născut în Basarabia, în județul Ismail, fost secretar al organizației
comsomoliste din RASSM, fost secretar de partid în raionul Râbnița
și fost comisar al Educației din RASSM; Dumitru Prestescu, născut
în 1899 în satul Delacău, județul Bender, director al Institutului Peda-
gogic din Tiraspol. Toți aceștia ar fi mărturisit că fuseseră racolați de
Siguranța românească și, după ordinele acesteia, ar fi creat o organizație

24
Великий Терор в Україні. «Куркульска операція» 1937-1938 рр., упорядники Сер-
гій Кокін, Марк Юнге, Киів, Видавничий дім «Киево-Могиляньска академiя»,
2010, Частина II, p. 315.

88
„naționalistă”, condusă de Starîi, „agent al Siguranței române din 1918,
fost președinte al Consiliului Comisarilor Poporului din RASSM”. Din
același raport al locțiitorului comisarului Comisariatului Poporului
pentru Afecerele Interne al RSS Ucrainene V. A. Balițki (ulterior exe-
cutat și acesta, la 27.10.1937) către șeful său de la Moscova, Nikolai Ejov,
se menționa că între timp fuseseră lichidate grupuri de spioni în ser-
viciul României într-o serie de raioane din RASSM, precum Tiraspol,
Camenca, Râbnița, dar și în Moghiliov-Podolski și Odesa. Balițki con-
firma, de asemenea, că se acționa conform instrucțiunilor trimise an-
terior de Ejov în ceea ce privește categoriile de persoane care cădeau
sub incidența „operațiunii române”: transfugi, emigranți politici, foști
colaboratori ai departamentului de spionaj, agenți ai departamentului
de relații externe și chiaburi care au fugit la un moment dat în România
și reveniseră în ultimii ani în Uniunea Sovietică. Totodată, se accen-
tuează că ținta
inta desf
desfășurării „operațiunii române” era teritoriul RASSM,
precum și două regiuni adiacente, Moghiliov-Podolski și Odesa25.
În comparație cu „operațiunea antichiaburească” lansată conform
ordinului 00447 din 30 iulie 1937, teroarea aplicată pe linia națională
nu determina cote de arestare, executare și condamnare la detenție, ci
stabilea doar în linii generale categoriile de persoane vizate în aceas-
tă operațiune26. Prin urmare, amploarea represiunilor era stabilită de
organele locale ale NKVD, inclusiv în RASSM. Cu toate acestea, orga-
nele centrale – de la Kiev și Moscova – încurajau extinderea represiu-
nilor, iar numărul celor arestați și executați era luat ca un criteriu de
bază al gradului de fermitate al colaboratorilor NKVD în lupta contra
dușmanilor puterii sovietice, ceea ce era, la rândul său, proporțional
cu șansele lor de a nu fi învinuiți că protejează „dușmanii poporu-
lui”, adică cu șansele supraviețuirii lor înșiși. După mărturiile lui
Z. B. Zinko, anchetator al Secției a 3-a a NKVD-ului din RASSM, care

25
Великий Терор в Україні, Ч. I, C. 123. O parte importantă a elitei RASSM era în-
vinuită de spionaj în favoarea României și se pretează analizei în acest compartiment
dedicat „operațiunii române”. Cu toate acestea, preferăm să includem mai multe date
despre membrii nomenclaturii din RASSM care au fost supuși represiunilor în anii
1937-1938 în compartimentul următor, care se referă la teroarea împotriva elitelor, o
a treia componentă importantă a Marii Terori.
26
История cталинского Гулага. Том 1: „Массовые репрессии в СССР”, p. 74.

89
a început anchetarea „naționaliștilor” în iunie 1937, după indicațiile
primite de la Centru, era suficient ca o persoană sau alta să fie origi-
nară din străinătate ca să existe temei pentru a fi arestată27. În același
timp, dosarele din categoria „operațiunii române”, precum și ale altor
operațiuni naționale trebuiau să fie examinate în formă de „albume”,
pentru comoditatea celor de la Moscova, a Dvoicii28.
Totodată, acuzațiile aduse celor arestați (prin urmare, atât celor
executați, cât și celor condamnați la detenție) în cadrul a ceea ce s-a
numit generic „operațiunea română” erau foarte diferite. De exemplu,
din totalul de 3374 de persoane reținute de poliția politică și miliție
în RASSM în perioada 1 ianuarie – 1 august 1938, 1010 erau învinui-
te de a fi elemente contrarevoluționare române, implicate în acțiuni
de spionaj în favoarea României; 614 persoane ar fi fost „naționaliști
ucraineni” sau membri ai unor organizații insurgente ucrainene; 374
erau învinuiți de spionaj în favoarea Germaniei; la 198 de persoane
li se incrimina sionismul, la 170 – că ar fi „contrarevoluționari și spi-
oni” în serviciul Poloniei, 160 s-ar fi ffăcut vinovați de „agitație anti-
sovietică”, 140 – că erau foști eseri, 32 – ex-menșevici, 31 – troțkiști și
elemente de dreapta. Totodată, cei condamnați în cadrul „operațiunii
române” proveneau din diferite grupuri etnice. Din cele 3374 de vic-
time ale „operațiunii române”, moldoveni locali, adică etnici români
din stânga Nistrului, erau 975, dintre care majoritatea erau locuitori
ai RASSM (776), dar și ai regiunilor Odesa (95 de persoane), Vinnița
(37 de persoane) ș.a. Iar români – se are în vedere foști cetățeni ai
României – erau 334 de persoane, acestea locuind în majoritatea lor
în afara RASSM: 96 – în regiunea Kameneț-Podolski, 46 – în Ode-
sa și numai 20 în autonomia moldovenească. În total, etnicii români
provenind dintr-o parte și alta a Nistrului alcătuiau majoritatea (1309
persoane), ceea ce „justifica” denumirea operațiunii ca „română”.
Totodată, criteriul etnic nu era unul de bază, ceea ce „conta” era în
favoarea cărei țări se întreprindeau acțiunile de spionaj, după presu-
punerile autorităților sovietice. Al doilea grup etnic important din

27
Олег Галущенко, „Евреи в составе руководящих кадров Молдавской АССР в
период сталинских репрессий”, în Сборник научных трудов Института Иу-
даики, Выпуск II, 2011, p. 56.
28
Никита Петров, Марк Янсен, «Сталинский питомец» – Николай Ежов, p. 208.

90
cadrul „operațiunii române” îl constituiau ucrainenii (1194 de per-
soane), urmați de ruși (444 de persoane), evrei (330 de persoane), ger-
mani (318 persoane), bulgari (109), cehi (14), bieloruși (8), letoni (7),
armeni (4), greci (3) ș.a. Ca și în cazul „operațiunii antichiaburești”,
deși „operațiunea română” a fost lansată oficial pe 17 august 1937,
prin încadrarea la „spionaj român” unii fuseseră condamnați și ante-
rior. Astfel, perioada august 1937-noiembrie 1938 nu este decât apo-
geul terorii, întrucât numai între 1 octombrie 1936 și începerea ofi-
cială a operațiunii – 17 august 1937 – fuseseră condamnate cel puțin
1456 de persoane.
În total, în Ucraina, pentru spionaj în favoarea unor state străine
au fost arestate și condamnate 25 132 de persoane. Dintre aceste con-
damnări, cele mai multe erau pentru spionaj în favoarea Germaniei
(9100 de persoane), după care urmau condamnările pentru spionaj
în serviciul României (4830 de persoane între 1 octombrie și 1 iulie
1938). Un alt specific al condamnărilor din cadrul „operațiunii ro-
mâne” din RASSM, raportat la practicile din cadrul altor operațiuni
de represiune în masă din timpul Marii Terori, era faptul că majo-
ritatea acestora au fost pronunțate de organe ale NKVD-ului de la
Moscova, însă nu de către Consfătuirea Specială a NKVD al URSS,
ci de către Comisia specială a NKVD al URSS și a Procuraturii Ge-
nerale a URSS, din care făceau parte Nikolai Ejov, comisar al Comi-
sariatului Poporului pentru Afacerile Interne al URSS, și Procuro-
rul General al URSS, Andrei Vîșinski, altă instanță extrajudiciară,
numită informal și Dvoika (aceasta funcționa și la nivel local, fiind
alcătuită din reprezentantul NKVD și al Procuraturii).
O altă parte importantă a condamnărilor din cadrul „operațiunii
române” erau efectuate de Troika specială a Comisariatului Poporu-
lui pentru Afacerile Interne al RSSM. Prima ședință a acestui organ
extrajudiciar de la Tiraspol a avut loc la 10 august 1937, fiind prezida-
tă de Mark Pavlovici Rogol, vicecomisar la NKVD-ului din RSSM, la
care au fost condamnate la execuție 26 de persoane, alte 10 persoane –
la 10 ani, și 3 – respectiv la 8 ani de lagăr de corecție prin muncă 29. În

29
Gheorghe Negru, Mihai Tașcă, „Represiunile politice din RASSM în anii 1937-1938
(„operațiunea culăcească” și „operațiunea română”)”, în Musteață, Cașu, eds., Fă
F ră
termen, p. 432.

91
alte ședințe, numărul condamnaților era mai mare. De exemplu, la
ședința Troicii speciale din 17 decembrie 1937 au fost condamnate la
moarte 80 de persoane. Alte 11 persoane au fost împușcate la 22 de-
cembrie, iar între 26 decembrie 1937 și 28 ianuarie 1938 – încă 53 de
persoane. Printre acestea era și un grup de basarabeni, precum Afa-
nasie Aguță și Grigore Aguță din Chișinău; Dimitrie Gherasimenco
și Gheorghe Tocalov din Tighina; Simion Dinciuc, Petru Cortinschi
și Vasile Tipa (localitățile nu sunt indicate), precum și doi regățeni –
Jana Niculescu, născută în Iași, și Pavel Tulcenco (localitatea de
naștere nu este menționată)30.
În total, în perioada 1 octombrie 1936 – 1 iulie 1938, pentru spionaj
în favoarea României au fost arestate în cadrul „operațiunii române”
6188 de persoane din RSS Ucraineană, dintre care 1501 erau români
(adică cetățeni sau foști cetățeni ai României, inclusiv basarabeni)31.
În același timp, numărul etnicilor români de pe întreg teritoriul URSS
supuși represiunilor se ridică la 8292 de persoane, dintre care 5439 con-
damnate la executare, iar 2863 primind diferite termene de detenție32,
de regulă între 8 și 10 ani. Faptul că numărul etnicilor români supuși
represiunilor în 1936-1938 era mai mare decât al celor căzuți victi-
me în cadrul „operațiunii române” are următoarea explicației: aceștia
erau incluși în alte liste, ale altor operațiuni „naționale”, așa cum în
cadrul „operațiunii române” erau incluși ucraineni, ruși, evrei etc.
Din punct de vedere social, cei condamnați în cadrul „operațiunii
române” proveneau din diferite grupuri sociale și profesionale. De
regulă, erau funcționari din varii domenii, organe de partid sau so-
vietice de rang republican, regional sau raional, dar și lucrători din
cultură, educație, economie etc. Alții – mai puțini – proveneau din
rândurile oamenilor simpli, fie țărani individuali, fie, mai ales, col-
hoznici. Așa a fost cazul lui Iosif Ojog, român moldovean, din țărani
săraci, colhoznic, studii – 3 clase, fără de partid, ffără antecedente

30
Ion Varta, Tatiana Varta, „Marea Teroare din URSS și RASS Moldovenească (1937-
1938)”, în Musteață, Cașu, eds., Fă
F ră termen, p. 415, 417.
31
«Через трупы врага на благо народа». «К «Кулацкая операция» в Украинской
У ССР
1937-1941 гг.
гг , том 2, p. 149-151.
32
Большой террор”
„Большой террор”: 1937-1938. Краткая хроника, Составители Н.Г. Охотин, А.Б.
Рогинский, „Индекс”, № 26, p. 12. Apud Gheorghe Negru, Mihai Tașcă, „Represiunile
politice din RASSM în anii 1937-1938”, în Musteață, Cașu, eds., Fă
F ră termen, p. 442.

92
penale, nu participase la acțiuni împotriva puterii sovietice și nici
nu ffăcuse agitație antisovietică, născut la 9 noiembrie 1901, origi-
nar din Corjova, județul Orhei (astăzi în raionul Criuleni), locuitor
al satului Pererâta, raionul Dubăsari, arestat la 24 august 1937. Era
căsătorit, soția sa, Ana Ojog, născută în 1909, avea un fiu de 11 luni,
pe nume Anatol. Lui Iosif Ojog i s-a incriminat faptul că fusese raco-
lat de serviciile speciale românești pentru a face spionaj pe teritoriul
URSS și că era membru al unei organizații contrarevoluționare, care
avea drept scop răsturnarea puterii sovietice33. Fiind interogat de mai
multe ori în septembrie și octombrie 1937, nu și-a recunoscut vina,
deși foarte probabil că a fost torturat. La baza învinuirii stătea fap-
tul că în perioada 1930-1933 era angajat al Direcției de Informații a
Armatei Roșii (Разведуправление РККА), ajutând la trecerea unor
agenți sovietici în Basarabia. Printre cei pe care îi ajuta la trecerea
Nistrului era și fratele său Fiodor Ojog, considerat de NKVD al
RASSM conducător al unei rețele de spioni, care ar fi colaborat cu
Grigori Starîi, fostul președinte al Consiliului Comisarilor Poporului
în anii 1932-1937. Capul de acuzare înaintat lui Iosif Ojog era acela
că ar fi fost racolat de către serviciile de spionaj române în timpul
trecerii sale în Basarabia. La baza învinuirilor respective s-au aflat
mărturiile unor consăteni (pe care nu-i menționăm din consideren-
te lesne de înțeles). Dosarul său a fost trimis spre examinare Comi-
siei Speciale a NKVD al URSS și a Procuraturii Generale a URSS,
formată din Ejov și Vîșinski (Dvoika), care l-a condamnat la moarte
prin împușcare pe 17 noiembrie 1937, execuția având loc 9 zile mai
târziu, pe 26 noiembrie. În sentință se menționează explicit că aces-
ta era condamnat conform instrucțiunilor de reprimare din cadrul
„operațiunii române”34. Ulterior, printr-o anchetă inițiată de KGB al
RSSM în anii 1956-1958, s-a constatat că Iosif Ojog a fost condam-
nat pe nedrept, întrucât nu existau probe în dosarul său, sentința
fiind bazată pe interogarea martorilor asupra cărora s-a aplicat tor-
tura (specificare expresă în documentul de arhivă). Concomitent
cu Iosif Ojog, și ceilalți membri ai presupusei rețele de spionaj –

33
ASISRM–KGB, dosar 05747, f. 745-746, 752-753.
34
ASISRM–KGB, dosar 05747, f. 771-773, 782-783.

93
Fiodor Ojog (fratele său), L. Ceklov, I. Reuleț, F. Poalelungi, F. Șoika,
F. Cârlig, T. Creangă – au fost achitați.i. Achitarea s-a ffăcut și în baza
unui demers adresat organelor de securitate ale Republicii Populare Ro-
mâne, care a infirmat faptul că persoanele respective fuseseră racolate
de serviciile speciale ale României în perioada interbelică35. Condam-
narea lui Iosif Ojog este cu atât mai nedreaptă, cu cât interogatoriile
efectuate de KGB al RSSM în anii 1956-1958 cu locuitorii satului Pere-
râta au arătat că acesta era un colhoznic exemplar, intrase în gospodăria
colectivă din localitate – cu denumirea „Pentru eliberarea Basarabiei”
(За освобождение Бессарабии) – imediat ce s-a declanșat colectiviza-
rea și chiar a susținut acest proces36. Cu alte cuvinte, fusese un cetățean
loial al statului sovietic, dar acest lucru nu l-a salvat de condamnarea la
moarte pentru „trădare de patrie”.
Un caz similar este cel al lui Vladimir Șeremet, român moldovean,
din țărani mijlocași, colhoznic, născut în 1913 în Camenca, arestat în
aceeași zi ca și Iosif Ojog, 24 august 1937. De data aceasta, arestarea
este operată de un alt organ de represiune – serviciul de urmărire pe-
nală al Detașamentului 2 de Grăniceri din Râbnița, care până în data
de 5 octombrie 1937 arestase 316 persoane. O altă structură a trupelor
de grăniceri din RASSM, Detașamentul 25 Moldovenesc, arestase pe
aceeași dată, la rândul său, 308 persoane, dintre care majoritatea pentru
„spionaj românesc”37. Lui Vladimir Șeremet i se incrimina faptul că i-a
ajutat pe frați săi Isac și Simion, precum și pe rudele sale Petru Coval și
Leontie Șevțov să treacă hotarul ilegal în România și apoi să revină pe
teritoriul sovietic. Aceștia, la rândul lor, erau învinuiți de a fi racolați
de către serviciile de spionaj române. Vladimir Șeremet nu și-a recu-
noscut vina după câteva interogatorii, drept urmare, dosarul său este
trimis spre examinare ConsfConsfătuirii Speciale a NKVD al URSS (alt or-
gan extrajudiciar, a nu se confunda cu Comisia Specială a NKVD și a
Procuraturii Generale a URSS, Dvoika). Pe data de 21 octombrie 1937,
Consf tuirea Specială a NKVD de la Moscova, în lipsa inculpatului, îl
Consfă
condamnă la 10 ani de lagăr de corecție prin muncă. În 1958, organele
KGB din RSS Moldovenească au declarat că Vladimir Șeremet a fi fost

35
ASISRM–KGB, dosar 05747, f. 774, 779-781.
36
ASISRM–KGB, dosar 05747, f. 801-810.
37
Великий Терор в Україні, Ч. I, p. 409.

94
„supus represiunilor în mod nejustificat”38. Va fi reabilitat însă abia în
mai 1989 de către Procurorul RSSM, Nikolai Demidenko39.
Pe lângă „operațiunea română”, asupra RASSM s-au extins și acțiunile
represive ale altor „operațiuni naționale”, mai ales ale celor „germane”
și „poloneze”. În primele două luni de la declanșarea oficială a Marii
Terori, la 5 octombrie 1937, în RASSM erau arestate 168 de persoane în
cadrul „operațiunii poloneze” și 132 ca parte a „operațiunii germane””40.
Cercetări ulterioare vor stabili mai exact numărul celor supuși represiu-
nilor politice din cadrul „operațiunilor naționale” și componența socia-
lă a acestui contingent de victime ale Marii Terori în RASSM.

4. Epurarea de cadre în RASSM în timpul

Marii Terori, 1937-1938
A treia componentă importantă a Marii Terori din perioada iulie
1937-noiembrie 1938 a fost represiunea în masă împotriva elitelor de
partid și sovietice, inclusiv din rândurile NKVD-ului41, atât înainte,
în timpul, cât și după încheierea operațiunilor în masă.
După condamnarea a zeci de mii de funcționari de rang mediu și
inferior în timpul primului cincinal, nu numai în mediul rural, dar și al
sabotorilor din industrie42, au urmat epură
epur ri în masă (de regulă, nonvio-
lente) în rândurile partidului, inițiate la scara întregii Uniuni Sovietice
în aprilie 1933. Drept urmare, până la 1 decembrie 1935 erau excluși din
partid 177 de mii de membri și membri supleanți (9,1 % din total), din-
tre care 15 218 (8,7%) fuseseră arestați. Această curățare a membrilor

38
ASISRM–KGB, dosar fără număr de inventar, intitulat Lista cetățenilor sovietici
supuși represiunilor în mod nejustificat în lipsă de probe de către organele NKVD din
RASSM în anii 1937-1938 și reabilitați în anii 1956-1958, f. 7.
39
ASISRM–KGB, dosar 015170, f. 1-2, 26-32.
40
Великий Терор в Україні, Ч. I, p. 409. Cazuri individuale de polonezi și germani
condamnați în cadrul acestor operații în RASSM a se vedea în Ion Varta, Tatiana
Varta, Igor Șarov, eds., Asasinările în masă în RASSM în timpul Marii Terori, 1937-
1938, Chișinău, ARC-Cartdidact, 2010, vol. I, 828 p.
41
Ejov, de altfel, va mărturisi la interogatoriu, după arestarea sa în martie 1939, că a ni-
micit 14 mii de cekiști și regretă că nu a putut curăța sistemul până la capăt. Никита
Петров, Марк Янсен, «Сталинский питомец» – Николай Ежов, p. 208.
42
Йорг Баберовски, Красный террор. История сталинизма, Москва, РОССПЭН,
2007, p. 170.

95
de partid de „elemente străine” (чуждые элементы) a fost coordona-
tă de către Nikolai Ejov, omul de încredere al lui Stalin încă din această
perioadă, numit ulterior, în septembrie 1936, comisar al NKVD, care
va conduce instituția în timpul Marii Terori. Acesta va mai iniția o altă
verificare a membrilor de partid la începutul anului 1935, având drept
țintă, de această dată, foștii emigranți politici43, majoritatea lor prove-
nind din Europa Occidentală, Centrală și de Est, inclusiv din România.
Multă vreme s-a considerat că membrii de partid au constituit
majoritatea victimelor Marii Terori, ceea ce însă nu s-a adeverit. „Ra-
portul secret” al lui Hrușciov de la Congresul al 20-lea al PCUS din
25 februarie 1956 punea accentul anume pe acestea, precum și pe cele
din armată, trecând cu vederea alte categorii de victime. Cu toate că
nu constituiau majoritatea, numărul membrilor de partid arestați și
condamnați rămâne impresionant. Pe lângă lideri bolșevici din garda
leninistă, precum Lev Kamenev și Grigori Zinoviev, Nikolai Buharin,
Alexei Rîkov ș.a., au fost executați și conducători de rang mijlociu și in-
ferior. Printre victime sunt 5 staliniști convinși, membri ai Biroului Po-
litic al CC al PC ( b) al Uniunii Sovietice: Pavel Postîșev, Ian Rudzutak,
Robert Eihe, Stanislav Kossior și Anatoli Ciubar. Au fost executați 98
din cei 139 de membri ai CC al PC ( b) al Uniunii Sovietice, 1 108 din
cei 1996 de delegați la Congresul al 17-lea al partidului din 1934. În
Leningrad, unde a fost asasinat Kirov în decembrie 1934 și se considera
că organizația locală reprezintă pepiniera opoziției zinovieviste, au fost
arestați peste 90 la sută din toți membrii de partid. În Ucraina, numai
în 1938, când Hrușciov devine prim-secretar al CC al PC (b), au fost
arestați peste 106 mii de membri de partid, dintre care o parte impor-
tantă au fost executați. Din cei 200 de membri ai CC-ului ucrainean,
numai 3 vor supraviețui44.
Epurările din armată au fost la fel de ample, fiind arestați pes-
te 35 de mii de ofițeri. Au fost executați și comandanți ai Armatei
Roșii, după cum urmează: 3 din 5 mareșali (Mihail Tuhacevski,

43
Никита Петров, Марк Янсен, «Сталинский питомец» – Николай Ежов, p. 52-53.
44
Nicolas Werth, „The Great Terror (1936-1938)”, în Stepane Courtois, Nicolas Werth
et al., eds., The Black Book of Communism. Crimes, Terror, Repression, Cambridge,
Mass., London, Harvard University Press, 1999, p. 192,

96
Aleksandr Egorov și Vasili Blücher), 13 din 15 generali de armată, 8
din 9 amirali, 50 din 57 de generali de corp de armată, 154 din 186
de generali de divizie, toți cei 16 comisari de armată și 25 din 28 de
comisari de corp de armată45. Printre ofițerii de rang înalt se afla
și basarabeanul de origine evreiască Iona Iakir, născut la Chișinău
în 1896. Acesta participase la războiul civil din Rusia, și înainte de
a cădea victimă a Marii Terori deținea funcții importante, precum
cea de comandant al Districtului Militar Kiev (17 mai 1935 – 10 mai
1937) și al Districtului Militar Leningrad (10-28 mai 1937). A fost
arestat la 28 mai 1937, condamnat și executat la 11 iunie același an46.
Biserica ortodoxă, islamul și confesiunile neoprotestante au fost
persecutate cu o asprime reînnoită. Din cca 20 de mii de biserici și
moschei câte existau în 1936, numai aproape o mie mai funcționau
la începutul anului 1941, în care oficiau mai puțin de 3 mii de clerici
de toate confesiunile față de 24 de mii în 1936 (exceptând teritoriile
nou-anexate după Pactul Molotov-Ribbentrop)47.
Nu au fost cruțați nici muncitorii străini, dar și lideri ai Interna-
ționalei Comuniste, proveniți din diferite state europene48, inclusiv
din România. Victimă a Marii Terori a fost și soțul Anei Pauker, Mar-
cel Pauker, arestat la Moscova de către NKVD la 21 martie 1937 și exe-
cutat la 16 august 1938. Copiii soților Pauker – Vladimir și Tania –
au reușit să supraviețuiască în mod miraculos într-un orfelinat de
lângă Moscova, probabil datorită prestigiului Anei Pauker, care se
afla atunci în închisoare în România49. Au avut de suferit și numeroși
ingineri și oameni de cultură și știință, învinuiți pe nedrept de sim-

45
Nicolas Werth, „The Great Terror (1936-1938)”, în The Black Book of Communism, p. 198.
46
Iakir a fost reabilitat în 1957. Au fost supuse represiunilor foarte multe rude ale sale, ma-
joritatea fiind executate. A supraviețuit fiul său, Piotr Ionovici Iakir, care a devenit un di-
sident cunoscut în perioada brejnevistă, fiind condamnat la gulag. A se vedea mai mult
despre Iakir în Н. М. Якупов, Трагедия полководцев, Москва, Мысль, 1992, p. 133-161.
47
Nicolas Werth, „The Great Terror (1936-1938)”, în The Black Book of Communism, p. 200.
48
М. М. Пантелеев, „Репрессии в Коминтерне, 1937-1938”, în Отечественная
история, 6, 1996, p. 161-168; William Chase, Enemies within the Gates? The Comin-
tern and the Stalinist Repressions, 1934-1939, New Haven & London, Yale University
Press, 2001; Barry McLoughlin and Kevin McDermott, eds., Stalin’s ’’s Terror. High Poli-
tics and Mass repression in the Soviet Union, New York, Palgrave Macmillan, 2003.
49
Vladimir Tismăneanu, Stalinism pentru etermitate. O istorie politică a comunismului
românesc, Iași, Polirom, 2005, p. 301.

97
patii protroțkiste ș.a., printre care erau renumitul fizician Abram
Fiodorovici Ioffe, celebrul inginer aerospațial sovietic A.N. Tupolev,
viitorul conducător al proiectului cosmic sovietic Serghei Pavlo-
vici Koroliov etc.50.
În total, în anii Marii Terori, 1937-1938, au fost supuși represiuni-
lor nu mai puțin de 116 885 de membri și membri supleanți ai PC(b)
al Uniunii Sovietice51. Dintre aceștia, 38 848 de persoane, adică 33 %,
au fost executate. În arhiva fostului CC al PCUS de la Moscova se
păstrează 11 volume cu listele comuniștilor executați și încarcerați,
pe care se păstrează semnăturile lui Stalin, Molotov, Kaganovici și
ale altor membri ai Biroului Politic al PC(b) al Uniunii Sovietice52.
Teroarea împotriva elitelor de partid din RASSM a avut anumite
caracteristici față de alte republici sau regiuni ale Uniunii Sovietice.
Deșii s-a desf
desfășurat în paralel cu alte tipuri de represiuni, teroarea îm-
potriva elitelor din RASS Moldovenească nu poate fi înțeleasă în afara
contextului „operațiunii române”, întrucât o parte importantă a elitei
politice și culturale din RASSM va fi învinuită de promovarea unei
politici de românizare a RASSM și,i, prin urmare, s-ar fi ffăcut vinovată
de spionaj în favoarea României sau prin politica sa ar fi creat premi-
se pentru „separarea RASSM de URSS”. În acest caz, ca și în repre-
siunile din cadrul „operațiunii antichiaburești” și al „operațiunilor
naționale”, pregătirile represiunilor împotriva elitelor au început
mult mai devreme și au avut precedente în anii anteriori. Ceea ce
deosebește însă teroarea împotriva cadrelor din anii 1937-1938 de cele
operate înainte și după acești ani a fost amploarea arestărilor și, mai
ales, numărul mare de execuții într-o perioadă relativ scurtă, de 15
luni. Represiunea în masă împotriva elitelor comuniste, prin expulza-
re din partid sau condamnări la detenție, s-a produs începând cu anul

50
Anne Applebaum, Gulagul. O istorie, București, Humanitas, 2011 (ediția originală în
engleză apărută în 2003), p. 144. A se vedea mai mult în Лубянка. Советская эли-
та на Голгофе, 1937-1938, составитель В.Н. Хаустов, Москва, Международный
Фонд Демократия, 2011.
51
Никита Петров, Марк Янсен, «Сталинский питомец» – Николай Ежов, p. 121-
122.
52
Реабилитация. Политические процессы 30-50-х годах, составители И.В. Кури-
лов, Н.Н. Михайлов, В.П. Наумов, Москва, Политиздат, 1991, p. 13.

98
1929, când este lansat primul plan cincinal cu corolarele sale princi-
pale – industrializarea accelerată și colectivizarea totală și forțată a
agriculturii. Cadrele de partid și sovietice care s-au opus mai mult sau
mai puțin deschis acestor măsuri ale conducerii de la Moscova au avut
de suferit. Din cauza neîndeplinirii planului de colectare a cerealelor
în RASSM pe anul 1930, în februarie 1931 a fost demis S.V. Dimitriu,
președintele Consiliului Comisarilor Poporului din RASSM53. Așa
cum s-a întâmplat cu mulți funcționari, și el a fost condamnat mult
mai târziu, în cazul de față peste 6 ani, în timpul Marii Terori, pe
5 septembrie 193754. În schimb, de regulă, funcționarii de rang mai
mic erau condamnați imediat55.
În ceea ce privește epurările din organizația moldovenească regio-
nală din cadrul PC (b) din Ucraina, la 23 februarie 1935, adică anti-
cipând cu aproape 2 ani lansarea Marii Terori, erau excluși din par-
tid 642 de membri de partid și membri supleanți, ceea ce constituia o
proporție mai mare decât cea unională: 14, 1 % din totalul comuniștilor
din RASSM. Dintre aceștia, 14 la sută erau muncitori, 22,2 % – țărani,
funcționari – 16,1 % ș.a. O mare parte a celor epurați din partid aveau
funcții de conducere: de nivel republican – 19 persoane, în organe de
conducere sovietice de rang raional – 40 de persoane, lucrători de par-
tid – 22 de persoane, președinți de colhozuri – 27 de persoane, angajați
ai cooperației de consum – 16 persoane. În rândurile celor excluși erau
și oameni simpli: 91 de colhoznici, 7 mecanici, 2 combineri etc. Prin-
tre cei excluși din partid, 35 de persoane erau originare din Basarabia,
acestea fiind învinuite de spionaj în favoarea României. Din cei excluși
din partid, 60 de persoane au fost judecate și condamnate penal, iar
alte 120 de persoane au fost deportate în afara RASS Moldovenești56.
Încă în decembrie 1936, Stalin dispune alcătuirea listelor cu „duș-
mani ai poporului”, fiind vorba mai întâi de membri sau foști mem-
bri ai PC(b), percepuți ca troțkiști, zinovieviști sau alte elemente de

53
Кирилл Стратиевский, Голод 1932-1933 гг. в Молдавской АССР
АССР, p. 29.
54
Alexei Memei, Teroarea comunistă, p. 556.
55
Cоветская
оветская деревня глазами ВЧК ВЧК-ОГПУ-
ОГПУ НКВД,
НКВД том 3, книга 2, p. 275; Голодомор
1932-1933 рокiв в Украiнi, p. 406, 463.
56
Восстанавливая правду истории, под редакции В. Д. Исаак и др., Кишинев, Кар-
тя Молдовеняскэ, 1989, p. 100; Alexei Memei, Teroarea comunistă, p. 437-441, 448.

99
dreapta. La Plenara CC al PC (b) al Uniunii Sovietici ce s-a desfășurat
în perioada 23 februarie – 5 martie 1937, Stalin a menționat numărul
aproximativ al „dușmanilor poporului” din această categorie – 30
de mii, dintre care fuseseră arestate la momentul respectiv 18 mii
de persoane. Imediat după plenară au început arestările, în perioada
mai-iulie fiind arestați și executați comandanți renumiți din Armata
Roșie. În martie 1937 a fost arestat Nikolai Buharin, executat un an
mai târziu. În acest context au loc și arestări în rândurile elitei poli-
tice din RASSM, care a primit, probabil, o cotă de arestări și execuții
pornind de la numărul total indicat de Stalin. Printre primii lideri ai
RASSM care cad victime ale epurărilor din administrație este Ghen-
nadi Ilcikes, adjunctul lui Starîi în guvernul de la Tiraspol, arestat la
12 ianuarie 1937, învinuit de troțkism și executat la 17 iulie același an.
Următorul conducător al RASSM asupra căruia plana suspiciunea de
simpatizare cu „dușmanul de clasă” și „lipsă de vigilență ideologică”
este Evstafi Voronovici, președinte al Comitetului Executiv Central
din RASSM. Atacul frontal asupra lui Voronovici s-a produs la 5 mai
1937 la adunarea organizației orășenești de partid Tiraspol, la care a
fost criticat aspru de mai mulți vorbitori, ceea ce arăta că era vorba de
un aranjament anterior. Printre cei care l-au atacat cel mai vehement
a fost M.A. Baluh, director al Editurii de Stat din RASSM, originar
din Transilvania, care va fi arestat și el ulterior pentru „publicarea
unor manuale dăunătoare”. Imediat după aceasta, Kovtunov, secre-
tar al Colegiului Comisiei pentru controlul de partid al CC al PC(b)
al Uniunii Sovietice pentru RASSM, a cerut permisiunea șefului său
de la Moscova, M. F. Șkireatov, pentru a începe procesul împotriva
lui Voronovici (concediat din funcție și exclus din partid pe 8 iulie,
arestat pe 6 septembrie și executat pe 13 octombrie 1937)57. Drept ur-
mare, între 5 și 11 mai 1937 au avut loc câteva interogatorii conduse

57
Elena Negru, Politica etnoculturală în RASS Moldovenească (1924-1940), Chișinău,
Prut Internațional, 2003, p. 116-117; Alexei Memei, Teroarea comunistă, p. 537.
A se vedea și dosarul deschis de NKVD pe numele soției sale, Marfa Mihailov-
na Voronovici. După ce a fost arestată la o săptămână de la executarea lui Evstafi
Voronovici, la 21 octombrie 1937, aceasta este interogată ca soție a unui „dușman
al poporului”, dar a fost pusă în libertate la 13 februarie 1938, constatându-se că
ordinul nr. 00486 din 15 august 1937 nu se aplica în cazul ei. Arhiva Națională a
Republicii Moldova (în continuare, ANRM), Fond R-3401, inv. 1, d. 366, f. 25.

100
de Kovtunov, în prezența lui V. I. Șamis, secretar cu agitația și pro-
paganda al Comitetului Regional Moldovenesc al PC(b) din Ucrai-
na, și Mark Pavlovici Rogol, vicecomisar al NKVD-ului din RSSM
(primul va fi condamnat ulterior la moarte, iar al doilea – la 5 ani de
gulag). În următoarele zile, atacurile împotriva conducerii de vârf a
RASSM iau amploare în cadrul luărilor de cuvânt de la Conferința a
X-a a Comitetului Regional Moldovenesc al PC (b) din Ucraina, care
a avut loc între 12 și 17 mai 1937. În cadrul acesteia, prim-secretarul
demisionar al organizației regionale moldovenești, Zinovi Siderski,
a raportat că în cadrul unei verificări repetate a membrilor de par-
tid din RASSM au fost identificate 635 de persoane care nu meri-
tau din anumite motive să rămână în rândurile partidului. Printre
acestea se aflau și „dușmani”, care au fost împărțiți în mai multe
categorii: 115 erau etichetați drept „elemente de clasă străine”, 107 –
„decăzuți moral”, 16 – „troțkiști-zinovieviști”, 8 – „naționaliști”, 44 –
„carieriști” ș.a. Unele organizații de partid raionale, precum cea
din Valea Hoțului, au expulzat din componența lor cca 30 % din
membrii acestora58. Siderski anticipează în raportul său ordinul ve-
nit de la Moscova privind începutul epurărilor în cadrul conducerii
RASSM, ffăcându-și în același timp autocritică pentru situația carac-
terizată drept insuportabilă și periculoasă. El amintește audienței că
„tovărășii noștri au uitat că Uniunea Sovietică este înconjurată de
țări capitaliste, și noi, bolșevicii din Moldova, pe care partidul ne-a
însărcinat cu obligația de a păzi cu vigilență hotarele Uniunii So-
vietice, cu atât mai mult nu trebuie să uităm de faptul că ne aflăm
în încercuirea capitalismului. Anume de aceea că noi o vedem și o
simțim zi de zi, noi vedem cum din această încercuire ne sunt trimiși
spioni, cercetași, diversioniști”. Cuvântarea lui Siderski este simpto-
matică pentru perioada Marii Terori: sunt criticate și învinuite de a
fi „dușmani ai poporului” persoane care au susținut puncte de ve-
dere diferite cu privire la autonomia moldovenească și relația „lim-
bii moldovenești” cu limba română. Pe de-o parte, sunt criticați cei
care nu au promovat suficient românizarea în RASS Moldovenească
după 1932, când s-a adoptat alfabetul latin. Pe de altă parte, nici cei
care au contribuit la acest proces nu au fost cruțați, întrucât ar fi

58
AOSPRM, F. 49, inv. 1, d. 3610, f. 53-54.

101
promovat astfel desprinderea moldovenilor de „patria sovietică”. De
acest lucru sunt învinuiți, de exemplu, prezentatori de limbă română
de la radiodifuziunea din RASSM, majoritatea lor fiind originari din
Basarabia. Aceștia aveau o dicție deosebită, erau ascultați de moldo-
veni, ceea ce era considerat un fapt pozitiv, însă mai grav era că din
cauza aceasta populația românofonă nu mai asculta emisiuni de la
Kiev și Moscova59! Două luni mai târziu, printr-o hotărâre a Birou-
lui Comitetului Regional Moldovenesc din 24 iunie 1937, se preci-
zează o altă vină a conducerii Comitetului pentru Radiodifuziune
din RASSM:
„La Comitetul pentru Radiodifuziune din Moldova au avut loc nume-
roase ieșiri antisovietice dușmănoase, legate de transmiterea hotărârii
Tribunalului în procesul intentat bandei centrului contrarevoluționar-
troțkist și în procesul intentat spionilor Tuhacevski, Iakir ș.a., care
s-au exprimat prin transmiterea unei muzici funebre după prezenta-
rea hotărârii Tribunalului”, ceea ce constituia o încălcare a indicațiilor
venite de la Comitetul pentru Radiodifuziune din Ucraina, care preve-
deau în mod expres faptul că „în zilele când aveau loc procese și după
pronunțarea sentinței să fie transmisă doar muzică distractivă”60.
Specific perioadei Marii Terorii este faptul că de câteva ori în de-
curs de un an și jumătate se schimbă componența elitei regionale,
membrii acesteia fiind epurați de îndată ce au demascat acțiunile sau
inacțiunile predecesorilor lor în lupta cu „dușmanii poporului”. De
exemplu, elita conducătoare din RASSM care a inițiat epurarea ca-
drelor la nivel înalt în mai 1937 a fost epurată aproape integral până
în septembrie același an. Din cei 9 membri ai Biroului Moldovenesc
Regional al PC(b) din Ucraina aleși la conferința a X-a a organizației
din mai 1937, 7 au fost declarați „dușmani ai poporului”, unul a plecat
din republică, și numai unul a evitat să fie supus represiunilor61.
Altă victimă a Marii Terori din RASSM, menționată deja anterior,
este Grigori Starîi (pe numele său adevărat Borisov). Arestarea acestuia
a anticipat teroarea care se va abate ulterior asupra a sute de conducători

59
AOSPRM, F. 49, inv. 1, d. 3610, f. 55-56, 82-83.
60
Elena Negru, Politica etnoculturală în RASS Moldovenească, p. 117-118.
61
Н. Ф. Мовиляну, „Следовать правде истории”, în В. Д. Исак (ред.), Восстанав-
ливая правду истории, Кишинев, Картя Молдовеняскэ, 1989, p. 12.

102
de rang înalt din RASSM, atât din guvern, structurile de partid, cât și din
varii instituții culturale și educaționale. Starîi s-a născut la 27 noiembrie
1880 în Basarabia, în satul Bozieni, actualmente raionul Hâncești, fiind
rus după naționalitate. Devenise membru al Partidului Social-Democrat
al Muncitorilor din Rusia încă în 1900, participant la revoluția rusă din
1905 (unul din liderii acesteia în orașul Gorlovka, regiunea Donețk).
Fost menșevic, devine membru al partidului bolșevic în 1918, participă
la mișcarea revoluționară din Basarabia, fiind unul dintre liderii rebe-
liunii de la Tighina (Bender) din 27-28 mai 1919, fapt pentru care a fost
condamnat de către autoritățile române, în contumacie, la moarte. După
1919 emigrează în URSS, devenind membru al statului-major al diviziei
lui Iona Iakir, un alt basarabean, evreu, născut la Chișinău în 1896. Starîi
își face studiile la Universitatea Comunistă „Iakov Sverdlov” din Mosco-
va (1922-1923). Este unul dintre fondatorii RASSM, creată la 12 octom-
brie 1924. Este redactor-șef al ziarului „Plugarul roșu”, apoi președinte
al Comitetului Executiv Central din RASSM (1925-1926) și președinte al
Consiliului Comisarilor Poporului din RASSM (1926-1928, 1932-1937).
A fost arestat pe 22 iunie 1937 la Tiraspol, la solicitarea comisarului
NKVD-ului din Ucraina, I. M. Leplevski, care îi cere permisiunea for-
mală în acest sens procurorului RASSM, Kolodii. Pe 25 iunie 1937, Starîi
a fost dus la Kiev. După 10 zile de interogatorii și tortură, acesta i-a scris
pe 5 iulie lui Leplevski următorul mesaj:
În decursul celor 10 zile de anchetă, am refuzat să-mi recunosc vina
privind activitatea mea revoluționară. Acum am hotărât să depun măr-
turii amănunțite privind activitatea mea și implicarea altor persoane.
Din anul 1918 sunt agent al Siguranței române, la indicațiile ei m-am
infiltrat în partidul comunist și, profitând de carnetul de partid, mi-am
desf urat activitatea revoluționară și de spionaj în favoarea României.
desfăș
În continuare, Starîi mărturisea, după ce a fost supus unei violențe
psihice și fizice, că a mințit partidul, pe cei mai buni tovarăși și prieteni,
precum și propria sa familie, fapt explicabil ca urmare a unor idei „mon-
struoase infiltrate” în gândirea sa în perioada când a fost menșevic. Nu
cerea milă, din contra, solicita să i se aplice pedeapsa cea mai aspră62.

62
Alexei Memei, Teroarea comunistă, p. 531-532; a se vedea și articolul lui Nicolae Mo-
vileanu din Tribuna, nr. 11, 1988, p. 31-34.

103
Fiind sub amenințare și probabil promițându-i-se că îi vor fi cruțate
soția, Ekaterina Almazova, și fiica, Inesa, de 12 ani (care au
supraviețuit, după 10 ani de gulag), Starîi a semnat și a mărturisit tot
ceea ce i se incrimina. A dat și zeci de nume de persoane care s-ar fi
aflat în cadrul organizației „contrarevoluționare” pe care ar fi condu-
s-o. Printre acestea erau practic toți cei cu care lucrase într-un mo-
ment sau altul în diferite funcții pe care le-a îndeplinit în RASSM: foști
comisari ai autonomiei moldovenești, oameni de cultură, jurnaliști
etc., marea lor majoritatea fiind originari din Basarabia sau din alte
provincii din România, dar și transnistreni, de diferite naționalități –
români, evrei, ruși, ucraineni, bulgari etc. – care s-ar fi ffăcut vinovați
de spionaj în favoarea României și promovarea intereselor românești
pe teritoriul URSS. Starîi va fi condamnat la 8 octombrie 1937 de
către Comisia Specială a NKVD-ului din URSS și a Procuraturii Ge-
nerale a URSS (Dvoika), fiind executat trei zile mai târziu. Condam-
narea lui Starîi s-a operat pe baza „mărturiilor” proprii, ceea ce chiar
instanțele sovietice mai târziu au considerat a fi o decizie ilegală63.
În aceeași zi au fost executate o serie de persoane considerate a fi
lideri ai presupusei organizații contrarevoluționare antisovietice de
spionaj în favoarea României, precum Pavel Chior, Nicolae Golub,
fost secretar doi al Comitetului Regional Moldovenesc al PC(b) din
Ucraina, român basarabean, originar din Valea Mare, astăzi în raio-
nul Ungheni, M.G. Gruman, fost redactor-șef al ziarului „Moldova
socialistă”, evreu basarabean, originar din Leova, Iosif Badeev (pe nu-
mele său adevărat Suslik), până la arestare – rector al Școlii Agricole
Comuniste din Mariopol, evreu originar din Orhei, Aleksandr Stroev,
fost președinte al Guvernului RASSM și comisar al poporului pentru
Justiție al RASSM, rus, originar din Chișinău, Mihail Bogopolski,
ucrainean basarabean, originar din orașul Ismail, fost comisar al po-
porului pentru Învățământ al RASSM și fost colaborator științific al
Institutului Moldovenesc de Cercetări Științifice, ș.a.64.

63
Starîi a fost reabilitat la 17 septembrie 1955 de către Colegiul militar al Curții Supre-
me de Justiție a URSS. A se vedea Н. Ф. Мовиляну, „Политический смерч”, în В. Д.
Исак, (ред.), Восстанавливая правду истории, p. 55.
64
Despre dosarul lui Grigori Starîi, păstrat actualmente la Arhiva Națională a Repu-
blicii Moldova, a se vedea Elena Negru, Gheorghe Negru, „Represiuni politice din
RASSM, 1937-1938”, în In Honorem Ion Șișcanu. Studii de istorie a românilor, nilor, Cahul,
nilor

104
 Din cei 11 prim-secretari ai Comitetului Regional Moldovenesc în-
tre 1924 și 1938, 6 au fost supuși represiunilor în timpul Marii Terori,
dintre care 4 erau evrei: Iosif Badeev (Suslik) (1924-1928, născut la Or-
hei), Haim Bogopolski (1928-1930, născut la Chișinău), Zinovi Siderski
(august 1935-aprilie 1937) și Vladimir Todres (Selektor) (aprilie-au-
gust 1937); ceilalți doi erau ucraineni – I.S. Placinda (octombrie 1931 –
iulie 1932) și I.N. Sirko (iulie 1932-iunie 1933). Marea majoritate a
acestora veniseră în RASSM fiind trimiși de CC al PC(b) din Ucraina
și reveniseră după aceasta la dispoziția conducerii ucrainene65.
Au devenit victime ale terorii staliniste și cei mai aprigi promotori
ai acesteia din rândurile NKVD-ului de la Tiraspol. Printre aceștia
sunt Lazar Rivlin, vicecomisar al NKVD-ului din RASSM și comisar
interimar în perioada august-septembrie 1937, octombrie-decembrie
1937 și martie-mai 1938, exclus din NKVD la 7 octombrie 1938 și
condamnat pe 28 decembrie 1938 la 8 ani de lagăr de corecție prin
muncă pe baza articolului 206, punct 17 al Codului penal al RSS
Ucrainene; Ivan Șiroki (Maiski), comisar al NKVD-ului din RSSM
între 20 mai și 27 septembrie 1938, zi în care a fost arestat pentru
provocări în timpul anchetării, stoarcerea unor mărturii false, după
versiunea oficială, sinucigându-se în celulă înainte de executare. Îm-
preună cu Șiroki au fost judecați și condamnați la moarte un grup
de lucrători de răspundere din cadrul NKVD-ului din RASSM: Gri-
gori Iufa, Ivan Volkov, Pavel Cicikalo, Isaac Șpiț și Stepan Kuzmenko
(a se vedea mai jos mai multe detalii despre acest caz). Alții vor fi
destituiți din funcții sau arestați după ce vor îndeplini alte funcții în
diferite regiuni ale Ucrainei: Nikolai (Vasilievici) Liutîi-Șestakovski,
comisar al NKVD-ului din RASSM între 29 decembrie 1937 și 22
martie 1938, destituit abia la 2 martie 1951, în 1949 îl vom regăsi ca

2011, p. 231-238; a se vedea și Alexei Memei, Teroarea comunistă, p. 533-581. Majoritatea

acestora fuseseră activiști comuniști în Basarabia românească, fiind arestați de nume-
roase ori de către serviciile speciale românești, după care fie că au evadat din detenție,
fie au fost expulzați în URSS. A se vedea Ludmila Rotari, Mișcarea subversivă din Basa-
rabia în anii 1918-1924, București, Editura Enciclopedică, 2004, p. 132, 162, passim.
65
Ion Moiseev, „Aspecte ale vieții politice și culturale din RASS Moldovenească”, în
Cugetul, nr. 5-6, 1992, p. 66-70; Кирилл В. Стратиевский, „Партийная элита в
Молдавской АССР (1924-1940)”, Ежегодный исторический альманах Придне-
стровья, 2003, nr. 7, p. 108.

105
unul dintre responsabilii de la MAI al URSS pentru deportarea din
RSSM; Aleksandr Sokratovici Tomin, vicecomisar al NKVD-ului
din RASSM în anii 1938-1939, exclus din partid de către Comite-
tul Regional Moldovenesc pe 14 noiembrie 1939 pentru încălcarea
legalității revoluționare, condamnat ulterior, în ianuarie 1941, la 6 ani
de lagăr de corecție prin muncă, eliberat la 13 august 1942 printr-un
decret al Prezidiului Sovietului Suprem al URSS, dar ffără a i se retra-
ge învinuirile din dosarul de condamnare; Mark Borisovici Kornev
(alias Kapelius), șef (până a se numi comisariat) al Direcției NKVD
din RASSM din 13 februarie 1937 până în 20 iulie 1937, arestat, apoi
executat, pe 2 martie 1939, nereabilitat. La rândul său, Abram Vla-
dimirovici Sapir, predecesorul lui Kornev în perioada 21 decembrie
1936 – 13 februarie 1937, a fost condamnat pe 21 septembrie 1943 de
către
tre Consf
Consfătuirea Specială a NKVD-ului din URSS, achitat în 1944
și reabilitat în 1989 conform decretului din 16 ianuarie același an;
Mark Pavlovici Rogol, adjunctul lui Sapir și Kornev, între ianuarie și
august 1937, arestat pe 5 aprilie 1938 și condamnat pe 29 octombrie
1938 la 5 ani de lagăr de muncă; Z. B. Zinko, anchetator al Secției a
3-a a NKVD-ului din RASSM din iunie 193766 etc.
Pentru aceste procese este specific faptul că ele sfidează limitele
înțelegerii și, așa cum a menționat renumitul istoric american Shei-
la Fitzpatrick, cu referire la Marea Teroare în ansamblu, oricât am
încerca să formulăm explicații raționale a ceea ce s-a întâmplat, nici-
odată nu vom avea răspunsuri
spunsuri satisf
satisfăcătoare67. Lui Grigori Starîi (Bo-
risov), de exemplu, i se imputa în 1937 faptul că s-a pronunțat, în 1924,
împotriva organizării autonomiei moldovenești, iar lui Pavel Chior
– tocmai faptul că a susținut această inițiativă. În privința probleme-
lor lingvistice, lui Chior i se reproșa faptul că după 1924 a sprijinit
ideea creării unei „limbi moldovenești” separate de cea română, mai
ales, spune el, în contextul de după eșecul răscoalei de la Tatarbunar,
când țăranii moldoveni transnistreni ar fi avut un resentiment special

66
Н.В. Петров, К.В. Скорин, Кто руководил НКВДНКВД, 1934-1941, Москва, Мемориал,
1999. Am consultat versiunea electronică, care nu specifică paginile:www.memo.ru
(ultima accesare – 1 septembrie 2013).
67
Sheila Fitzpatrick, Everyday Stalinism. Ordinary Life in Extraordinary Times: Soviet
Russia in the 1930s, New York & Oxford, Oxford University Press, 1999, p. 192.

106
față de România și tot ce e românesc. În același timp, lui Starîi i se
imputa contrariul, anume faptul că mai ales după 1926 (de fapt, încă
din 1924) s-a situat pe poziția încurajării procesului de românizare68.
Acest lucru se întâmpla în ciuda faptului că linia de moldovenizare sau
de românizare în RASSM era adoptată de conducerea de la Moscova,
opinia liderilor locali contând mai puțin69. Cu alte cuvinte, i se cău-
ta nod în papură elitei de atunci a RASSM, invocându-se argumente
contradictorii, lipsite de orice logică. Dacă exista vreo logică în aceste
acuzații, aceasta era voința conducerii de la Moscova și de la Kiev de a
schimba radical componența conducerii locale, în primul rând a celei
politice și culturale. Definirea dușmanului avea criterii atât de vagi,
încât practic fiecare era pasibil să cadă victimă a Marii Terori, atât cei
care au exprimat în trecut poziții troțkiste (Chior, de exemplu, era
unul dintre aceștia, la mijlocul anilor ’20), menșevice (Starîi), cât și
cei care au rămas loiali poziției staliniste. Victimele puteau fi români
basarabeni, dar și ruși și ucraineni sau evrei basarabeni, precum și
moldoveni sau ruși, ucraineni și evrei din Ucraina. După cum se ob-
servă și în aceste cazuri, ceea ce era comun pentru acesta victime este
faptul că majoritatea lor erau originare din Basarabia, oricare alte cri-
terii, precum originea etnică, afilierea sau nu în trecut unor „devieri”
ideologice, precum țroțkismul și altele, fiind secundare.
După câte cunoaștem la momentul actual al cercetării, fiecărei
victime din cadrul elitei i s-a întocmit un dosar care conține une-
ori zeci sau chiar sute de pagini. Același lucru e valabil și pentru
condamnații din rândurile cetățenilor simpli, din cadrul „operațiunii
antichiaburești”, deși la un moment dat se părea că pentru condam-
narea lor era suficientă o scurtă biografie, care să indice originea so-
cială și anumite antecedente ce ar fi probat ostilitatea potențială sau

68
Alexei Memei, Teroarea comunistă, p. 484, 531-535, 554-555; Elena Negru, Politica
etnoculturală în RASS Moldovenească, p. 129, 154-155.
69
A se vedea mai mult despre acest subiect în Charles King, Moldovenii. Politica cul-
turală între România și Rusia, Chișinău, ARC, 2002, p. 62-87; Elena Negru, Politica
etnoculturală în RASS Moldovenească, p. 41-70; Argentina Gribincea, Mihai Gribin-
cea, Ion Șișcanu, eds., Politica de moldovenizare în RASS Moldovenească. Culegere de
documente și materiale, Chișinău, Civitas, 2004; Gheorghe Cojocaru, ed., Cominter-
nul și originile moldovenismului. Studiu și documente, Chișinău, Civitas, 2009.

107
virtuală a inculpatului față de puterea sovietică. Cu toate acestea, te-
roarea împotriva membrilor nomenclaturii trebuia să urmeze – mai
mult decât în cazul oamenilor de rând – un ritual consacrat, care să
presupună interogarea martorilor și a inculpaților înșiși, un simula-
cru de proces. Pe de o parte, teoretic aceștia aveau posibilitatea să evite
condamnarea, întrucât procesul dura, de regulă, luni de zile până se
pronunța sentința (prin comparație cu cei „examinați” în cadrul ordi-
nului 00447, când inculpații puteau spera doar la comutarea pedepsei
capitale cu detenția). În realitate, majoritatea absolută a celor arestați
în scopul epurării cadrelor – în URSS în ansamblu și în RASSM în
particular – nu aveau mai multe șanse de a supraviețui decât cei vizați
de ordinul 00447, odată ce fuseseră arestați de organele NKVD. Pen-
tru NKVD era și o chestiune de „onoare” să nu permită celor care au
căzut în mâinile lor să iasă nepedepsiți. Puțini au avut norocul să fie
achitați într-un timp relativ scurt, pe motiv că fuseseră reținuți ne-
justificat70.

5. Condamnarea torționarilor și
probe ale folosirii torturii
Marea Teroare a fost încheiată oficial prin decizia Biroului Politic
al CC al PC (b) al Uniunii Sovietice din 17 noiembrie 1938. Conform
acestei hotărâri, s-a stipulat că existaseră numeroase „încălcări ale
legalității”, în fapt legile fuseseră suspendate prin înființarea Troi-
cilor, organe extrajudiciare par excellence, însoțite de ordinul emis
cilor
de Andrei Vîșinski, procurorul general al Uniunii Sovietice, de a se
simplifica procedura de arestare și condamnare. Se declara reveni-
rea la legalitate și, ca un corolar al acesteia, s-a luat decizia de a stabili
cazurile în care s-au operat excese (перегибы). Ceea ce avea drept
scop reabilitarea unor victime și condamnarea unor vinovați de
aplicarea torturii. Era vorba de o justiție selectivă, menită să restabi-
lească autoritatea partidului și personal a lui Stalin. O altă explicație
a declanșării represiunilor împotriva torționarilor era faptul că ei

70
ASISRM–KGB, dosar 32904, vol. 1, f. 11.

108
știau prea multe și, din perspectiva conducerii supreme de la Mosco-
va, era dezirabilă eliminarea acestora. Așa s-a întâmplat cu cei care
au manifestat exces de zel în identificarea „dușmanilor poporului”,
precum Grigori Gorbaci, omul lui Stalin trimis în câteva regiuni ale
Rusiei unde teroarea nu decurgea în ritmurile dorite de Moscova.
După ce și-au îndeplinit misiunea în repetate rânduri, persoane ca
Gorbaci au fost eliminate71. Modelul a fost urmat în RASS Moldove-
nească, unde au fost condamnați – așa cum s-a menționat mai sus
– conducători de rang înalt din cadrul NKVD-ului. Printre persoa-
nele învinuite de excese în timpul Marii Terori din RASSM vor fi-
gura într-un dosar colectiv cinci lucrători de rang înalt din cadrul
NKVD-ului de la Tiraspol: Grigori Iufa, 29 de ani, Ivan Volkov, de
31 de ani, Pavel Cicikalo, de numai 20 de ani, Isaac Șpiț, de 30 de
ani, și Stepan Kuzmenko, de 33 de ani. Aceștia vor fi condamnați
la pedeapsa capitală de către Colegiul militar al Curții Supreme de
Justiție a URSS pe 31 decembrie 1938. Sentința la rândul său va fi
adusă la îndeplinire de către șeful ad-interim al Departamentului
Special al NKVD-ului din Ucraina, sublocotenent pentru securita-
tea statului Berejnoi, șeful închisorii interne [внутренняя тюрьма]
din cadrul Direcției pentru Securitatea Statului a NKVD-ului din
RSS Ucraineană, locotenent pentru securitatea statului Nagornîi,
procurorul militar ad-interim al trupelor de grăniceri și al Distric-
tului Militar Kiev, Morozov, și președintele ad-interim al trupelor de
grăniceri și al Districtului Militar Kiev, Vasiutinski72.
Este de remarcat că intentarea procesului lui Pavel Cicikalo a fost
inițiată de directorul școlii din satul Blijnii Hutor din raionul Tiras-
pol, Timofei Sadaliuk, în vârstă de 25 de ani, originar din orașul Voz-
nesensk, regiunea Odesa. Acesta din urmă fusese arestat de către Ci-
cikalo pe 10 iulie 1938 și învinuit de apartenență la o „organizație de
tineret fascistă”.. Primul său interogatoriu va avea loc abia la sf
sfârșitul
lunii septembrie 1938, fiind bătut pentru a-și recunoaște apartenența
la organizația menționată. Acesta a refuzat însă, chiar dacă a fost su-
pus torturii. Pe 5 octombrie 1938 el a fost cercetat de un alt anchetator,

71
David Shearer, Policing Stalin’s
’’s Socialism, p. 347-348.
72
ASISRM–KGB, dosar 32904, vol. 3, f. 89-90.

109
 Rosenfeld, care a dispus eliberarea acestuia de sub arest și retragerea
învinuirilor. Un element interesant al acestei istorii este faptul că Sa-
daliuk primise pe 5 mai 1938, la numai două luni de la arestare, un
automobil GAZ-A de la Consiliul Comisarilor Poporului din Ucrai-
na, la cerere personală, însoțită de caracteristici laudative privind
calitățile sale de cel mai bun organizator și educator din școală. Ci-
cikalo însă l-ar fi învinuit pe Sadaliuk – așa cum menționează acesta
din urmă în cadrul anchetei de după eliberare – că ar fi primit mașina
personal de la Hrușciov, prim-secretarul CC al PC (b) din Ucraina, și
Demian Korotcenko, președintele Consiliului Comisarilor Poporu-
lui din Ucraina, pentru a racola noi membri în „organizația de tineret
fascistă”. După eliberarea din arest pe 10 octombrie 1938, Sadaliuk
îi trimite o scrisoare lui Hrușciov personal în care îl pune la curent
cu învinuirile formulate de Cicikalo și alegațiile împotriva liderului
organizației de partid ucrainene. Drept urmare, intentarea procesu-
lui lui Cicikalo, care se încheie cu condamnarea acestuia la moarte la
sf rșitul lui decembrie 1938, a fost, probabil, și rezultatul implicării
sfâ
lui Hrușciov, care s-a simțit mai mult decât ofensat de aceste alegații.
În cadrul interogatoriului însă, Cicikalo va nega categoric că ar fi ce-
rut mărturii despre implicarea lui Hrușciov și Korotcenko, afirmând
că nu a fost înțeles corect de Sadaliuk73.
Nu mai puțin lipsite de importanță în înțelegerea resorturilor in-
time care i-au ghidat pe torționarii Marii Terori și a mecanismelor
care au declanșat execuțiile în masă fără precedent sunt mărturisi-
rile unor actori, precum însuși Cicikalo. La interogatoriul inițiat în
decembrie 1938, el invocă o serie de circumstanțe atenuante care pot
fi circumscrise unei strategii disperate de a supraviețui procesului.
Ceea ce se desprinde în primul rând din mărturisirile sale se referă
la încercarea de a exterioriza vina în chestiunea uzitării unor meto-
de de violență verbală și – mai ales – fizică, în relația cu persoane-
le arestate. Este dificil să stabilim cât din ceea ce afirmă inculpatul
poate fi atribuit contextului, unor factori conjuncturali, constrânge-
rilor instituționale și presiunii nemijlocite a unor șefi, dar și comi-

73
ASISRM–KGB, dosar 32904, vol. 1, f. 2-4, 156; vol. 2, f. 4, 6-7.

110
sarului NKVD-ului din RASSM, Ivan Șiroki (Maiski)74, și cât ține
de responsabilitatea concretă a individului. Acest aspect este foarte
important, esențial chiar, mai ales dacă amintim faptul că până și
membrii familiei lui Ejov au solicitat de numeroase ori ca acesta să
fie reabilitat, pe motiv că el însuși ar fi fost o victimă a regimului
stalinist75. Biografia lui Cicikalo și factorii care au dus la încadra-
rea sa în organele NKVD sunt relevante nu numai pentru el, dar și
pentru un segment important al celor care vor participa la Marea
Teroare. Or, Cicikalo era, în primăvara anului 1938, student în anul
al doilea terminal la Institutul Pedagogic din Cernigov în momentul
în care soarta sa este decisă de CC al Comsomolului din Ucraina,
care îl repartizează imediat la lucru în „organe”. După vizita sa la
Kiev, este numit anchetator la Tiraspol, în cadrul NKVD-ului din
RASSM. Nu are, prin urmare, o pregătiri profesională și invocă lipsa
unei pregătiri în domeniu, atât teoretice, cât și practice, și spune că
nu el este cel care a decis să devină anchetator al poliției politice, ci
„cei de sus”76. Avem aici o tentativă din partea unui torționar de a
evita responsabilitatea personală, învinuind în acest sens sistemul
politic existent, care ducea lipsă de cadre de anchetatori în NKVD în
contextul execuțiilor în masă din anii 1937-1938.
În plan mai larg, interogatoriile cu cele cinci persoane menționate
din cadrul NKVD-ului din RASSM, precum și cu Ivan Șiroki, fostul
comisar al NKVD-ului din RASSM în perioada 20 mai 1938 – 29
septembrie 1938, reprezintă o sursă inestimabilă pentru reconstitui-
rea mecanismelor Marii Terori, a modului în care erau luate deciziile
de arestare, de presiune asupra persoanelor inculpate, a formelor de
tortură aplicate, a diferențelor dintre „operațiunea antichiaburească”
și „operațiunea română”, precum și multiple alte aspecte. Astfel, în
unele cazuri, cotele privind numărul celor arestați evoluau în funcție
de voința șefului local al NKVD-ului. De exemplu, Ivan Șiroki
obișnuia mai întâi să aresteze și să obțină – prin diferite metode,

74
ASISRM–KGB, dosar 32904, vol. 1, f. 29.
75
Никита Петров, Марк Янсен, «Сталинский питомец» – Николай Ежов, p. 211-
212.
76
ASISRM–KGB, dosar 32904, vol. 1, f. 37.

111
precum șantajul, dar și violența verbală și fizică – recunoașterea
vinei de către un anumit număr de persoane și după aceasta cerea
majorarea „cotelor” de către autoritățile de la Kiev. În acest fel, con-
ducătorii poliției politice ucrainene – Uspenski în această perioadă,
executat ulterior, ca și predecesorul său Leplevski – nu aveau motive
să nu sancționeze solicitările din teritoriu (din RASSM în acest caz)
odată ce „dușmanii” își „mărturisiră” ei înșiși vina77. Pentru ares-
tarea unei persoane era nevoie formal de cel puțin două denunțuri,
în unele cazuri existând cinci și mai multe denunțuri pentru o per-
soană78. Uneori se solicitau mărturii suplimentare pentru anumite
persoane, inclusiv din conducerea RASSM, condamnate deja, de la
persoane care fuseseră tocmai condamnate de Troika la moarte și
așteptau să fie împușcate79. Totodată, cu cât mai multe denunțuri
erau înregistrate împotriva unei persoane, cu atât mai „dovedită”
era „crima”. Astfel, anchetatorii NKVD-ului din RASSM voiau în
acest fel să se asigure că nu vor fi învinuiți de fabricarea unor dosare,
mai ales în cea de-a doua jumătate a anului 1938, când se obișnuia
ca echipe de anchetatori de la Kiev să vină la Tiraspol să reancheteze
anumite persoane și să stabilească dacă sancțiunile pronunțate nu
erau rezultatul unor presiuni ale anchetatorilor locali80. Acest lucru
ne sugerează faptul că deja cu câteva luni înainte de decizia Birou-
lui Politic de la Moscova din 17 noiembrie 1938 se luaseră măsuri
pentru a limita prerogativele și fărădelegile autorităților locale ale
NKVD-ului. Acest fenomen se prefigurează, s-a spus, încă din apri-
lie 1938, când Ejov devine în paralel și comisar al poporului pentru
Transportul Naval, Stalin încercând astfel să reducă excesul de zel
al acestuia81. Probabil prin introducerea acestor controale frecvente
deja din primăvara anului 1938 se explică, cel puțin parțial, faptul că

77
ASISRM–KGB, dosar 32904, vol. 1, f. 66-67.
78
Despre sistemul denunțurilor în regimul comunist din perioada stalinistă a se vedea
Франсуа-Ксавье Нерар, Пять процентов правды. Разоблачение и доноситель-
ство в сталинской СССРСССР, 1928-1941, Москва, РОССПЕН, 2011.
79
ASISRM–KGB, dosar 32904, vol. 1, f. 42, 243-244.
80
ASISRM–KGB, dosar 32904, vol. 1, f. 226, 229.
81
Никита Петров, Марк Янсен, «Сталинский питомец» – Николай Ежов, p. 156-
157. Un detaliu ce rămâne discutabil, întrucât dacă dorea într-adevăr încetarea Marii
Terori, Stalin putea să o facă fără semnale de acest fel.

112
victimele condamnate nu erau executate în aceeași zi, o altă cauză
fiind acea că nu existau posibilități de a aduce la îndeplinire sentința,
dat fiind numărul limitat al celor care aveau prerogativa de executa-
re a sentințelor, dar și aspecte ce țin de transportarea și înmormân-
tarea victimelor. Or, în comparație cu practica nazistă din perioada
celui de-al Doilea Război Mondial, când execuțiile erau operate de
către soldați, execuțiile din timpul Marii Terori din URSS – fapt con-
firmat și în cazul RASSM – erau aduse la îndeplinire de către ofițeri,
uneori de rang înalt82.
Tortura a fost aplicată și față de oficiali de rang înalt din RASSM.
Despre unul dintre aceste cazuri își va aminti ulterior Ekateri-
na Almazova, soția lui Starîi:
În septembrie 1937, fiind arestată și aflându-mă în închisoarea
din Tiraspol, m-am pomenit într-o celulă cu Lica Fleșler, sora lui
Fleșler-Anenski [fost președinte al Gosplan-ului din RASSM și ad-
junct al lui Starîi], din discuțiile avute cu ea am aflat că cineva din-
tre colaboratorii NKVD-ului (cine anume, nu mi-a spus) i-a comu-
nicat că Fleșler-Anenski a fost bătut rău când se afla în arest. A fost
bătut atât de crunt, încât nu putea să-și țină capul și anchetatorul a
cerut să-i fie adusă o perniță pentru a-i fi pusă sub cap.
Ulterior, o altă persoană implicată în anchetarea celor arestați,
Lazar Rivlin, vicecomisar al RASSM în 1937, a recunoscut în cadrul
anchetei din toamna anului 1938 că dăduse personal dispoziții ca
deținuții să fie bătuți83. Folosirea torturii față de înalții oficiali a fost
confirmată și de Z. B. Zinko, anchetator al Secției a 3-a a NKVD-
ului din RASSM, anchetat în toamna anului 1938 pentru încălcarea
legislației socialiste (aplicarea torturii). Acesta spunea explicit că:

82
David Shearer, Policing Stalin’s’’s Socialism, p. 359; ASISRM–KGB, dosar 32904, vol. 3,
f. 89-90. Același lucru va fi valabil și în cazul execuțiilor operate în RASSM în 1940
și apoi în RSSM în primul an de ocupație sovietică. Vezi ASISRM–KGB, dosar 32867,
4 volume, printre executanți fiind și Iosif Mordoveț, atunci vicecomisar al NKVD-
ului, iar după 1944, comisar apoi ministru pentru Securitatea Statului și președinte
al KGB-ului din RSSM (până în 1955).
83
ASISRM–KGB, dosar 09056, vol. II, f. 223, 216. Apud Elena Negru, Gheorghe Negru,
„Represiunile politice din RASSM, 1937-1938”, în Nicolae Enciu, coord., In honorem
Ion Șișcanu. Studii de istorie a românilor,
nilor, Cahul, 2011, p. 230 ; Н. Ф. Мовиляну,
nilor Мовиляну „По-
литический смерч”, în В. Д. Исак (ред.), Восстанавливая правду истории, p. 55.

113
 Moroz [fost comisar pentru Agricultură din RASSM] a fost bătut
la Kiev. La interogatoriu s-a produs ceva foarte interesant. La orice
întrebare, el răspundea: „Da, mărturiile o confirmă”, iar când era
întrebat: „Minți?”, el de asemenea răspundea: „Așa este, mint”84.
Tortura dezumaniza inculpații și-i transforma în ființe neputin-
cioase, care sperau că vor rămâne în viață printr-o minune. De ace-
ea, mărturiseau tot ce se aștepta de la ei. Uneori li se spunea că, dacă
vor mărturisi că sunt dușmani, vor avea o șansă de a fi iertați. Dar,
după ce mărturiseau, acestea erau luate drept probe care justificau
condamnarea la moarte sau, pentru cei mai „norocoși”, condamna-
rea la 8-10 de gulag, cei din urmă având cel puțin o șansă teoretică
de a supraviețui85.
Pe de altă parte, rămâne o problemă deschisă de ce numai unii
torționari din cadrul NKVD-ului din RASSM au fost pedepsiți pen-
tru „excese”, precum comisarul NKVD Ivan Șiroki (Maiski), vice-
comisarul NKVD Mark Rogol sau grupul amintit mai sus compus
din anchetatori NKVD implicați direct în interogatorii și aplicarea
pe larg a violenței verbale și fizice împotriva inculpaților Grigo-
ri Iufa, Ivan Volkov, Pavel Cicikalo, Isaac Șpiț și Stepan Kuzmenko.
În timp ce alții, nu mai puțin implicați în desfășurarea interogato-
riilor cu aplicarea torturii, au evitat soarta colegilor lor judecați și
condamnați la moarte sau gulag în timpul sau după încetarea for-
mală a Marii Terori. Mai mult, unii dintre aceștia au promovat ulte-
rior, cum a fost, de exemplu, Nikolai Vasilievici Liutîi-Șestakovski,
comisar al NKVD-ului din RASSM între 29 decembrie 1937 și
22 martie 1938, pe timpul căruia s-a creat o cameră de tortură la
Tiraspol86, care va îndeplini după război funcția de șef adjunct al De-
partamentului Așezări Speciale (spețposeleniia) al MAI al URSS și
va veni, în iunie 1949, la Chișinău, pentru a participa la organizarea
deportării din 6-9 iulie87. Sau, Boris Iakovlevici Ronis, inspector al

84
ASISRM–KGB, dosar 05107, f. 204, Apud Elena Negru, Gheorghe Negru, „Represiu-
nile politice din RASSM, 1937-1938”, în Enciu, In honorem Ion Șișcanu, p. 230.
85
Despre rolul mărturisirilor în timpul Marii Terori, a se vedea Werth, La terreur et le
désarroi, p. 330-350.
86
ASISRM–KGB, dosar 32904, vol. I, f. 198.
87
AMAIRM–MVD, F. 16, inv. 1, d. 105, f. 82, 83, 89.

114
Secției întâi speciale (spețotdel) a NKVD-ului din RASSM și secretar
al Troicii Speciale de la Tiraspol în vara-toamna anului 1938, pe care
îl regăsim șef al aceleiași secții în cadrul NKVD-ului din RSSM din
martie 1944 până în iulie 1950 (din martie 1946, MAI)88.
O altă chestiune importantă în procesele din timpul Marii Terori
ține de rolul jucat de organele centrale ale URSS și cele locale în
declanșarea mecanismelor de aplicare a violenței fizice la nivel de
masă. Unii au considerat o vreme că tortura și în general amploarea
terorii a fost un rezultat al exceselor provenite de la liderii din teritoriu,
care ar fi interpretat greșit sau exagerat ordinele venite de la Mosco-
va89. La momentul actual al cercetării însă, nu există dubii cu privire la
rolul central jucat de Stalin în desfășurarea Marii Terori
n planificarea și desf
(ca și a altor operațiuni represive de masă), precum și la sancționarea
metodelor violente folosite pe larg de către poliția politică sovietică în
anii 1937-1938. În ce privește aplicarea violenței fizice, există probe
atât de arhivă, cât și mărturii ale supraviețuitorilor, precum și ale unor
foști torționari de rang înalt, printre care și Ejov, despre faptul că ordi-
nele în acest sens veneau direct de la Stalin90. În același timp, aplicarea
arestărilor în masă și, implicit, a violenței fizice nu a stârnit proteste
largi din partea cetățenilor de rând, anumite critici fiind formulate cu
precădere de către intelectualitate sau de reprezentanți ai profesiuni-
lor liberale. În epocă au existat și numeroase cazuri de solidarizare a
populației, fie și la nivel simbolic, cu victimele Marii Terori91. Aces-
tea și alte multiple aspecte cu privire la Marea Teroare în RASSM își
așteaptă cercetătorul.

88
AMAIRM–MVD, F. 17, inv. 1, d. 45, f. 2.
89
Arch J. Getty, The Origins of Great Purges. The Soviet Communist Party Reconside-
red, Cambridge, Cambridge University Press, 1985, în special p. 137-195.
90
Никита Петров, Марк Янсен, «Сталинский питомец» – Николай Ежов, p. 125-
129, 207-208, 225-230; David Shearer, Policing Stalin’s ’’s Socialism, p. 320-370; Oleg
V. Khlevniuk, Master of the House, p. 193-202; Paul Gregory, Terror by Quota. State
Security from Lenin to Stalin (An Archival Study), New Haven & London, Stanford,
Yale University Press, 2009, p. 180-201.
91
Sarah Davis, Popular Opinion in Stalin’s ’’s Russia. Terror, Propaganda and Dissent,
1934-1941, Cambridge University Press, 1997, p. 113-123.

115
 6. În loc de concluzii
Din perspectiva lui Stalin și a susținătorilor săi din Biroul Politic92,
Marea Teroare ar fi fost justificată de conjunctura internațională în
care se afla Uniunea Sovietică în a doua jumătate a anilor ’30, pe
fundalul agresiunilor nipone în Extremul Orient și ale Germaniei
naziste în Europa (remilitarizarea Renaniei, în martie 1936; crearea
Axei Berlin-Roma-Tokio, a Pactului anticomintern, în 1936-1937,
implicarea militară a Germaniei și Italiei în războiul civil din Spa-
nia, dar și a Anschluss-ul din martie 1938). Istoricul american de
origine australiană Sheila Fitzpatrick ne amintește însă că invocarea
pericolului extern este o scuză la care recurge mai de fiecare dată
un regim care apelează la teroare, precum a fost, de exemplu, și în
timpul Marii Revoluții Franceze. De aceea, acest lucru nici nu mai
trebuie luat în calcul, întrucât este o justificare care nu ține93. În altă
ordine de idei, Sheila Fitzpatrick a propus să analizăm Marea Teroa-
re nu atât din perspectiva cauzelor, cât a rezultatelor, considerând
că intențiile se pot desprinde mai bine din urmări. Iar rezultatul a
fost că „o nouă pătură conducătoare” formată din „specialiști” care
au obținut o educație sovietică a schimbat vechea gardă bolșevică și
pe cea de „specialiști burghezi”. Stalin, dar și majoritatea cetățenilor
sovietici percepeau cadrele de la mijlocul anilor ’30 ca pe un grup de
șefi, care dețineau privilegii, și nu ca pe un grup profesional dedicat
cauzei revoluției. Potrivit lui Fitzpatrick, ar exista de asemenea anu-
mite probe că Stalin îl simpatiza pe Ivan cel Groaznic și îi percepea
pe subalternii săi regionali ca un fel de boieri sovietici (feudali), iar
pentru a construi un stat modern și o „nouă aristocrație de serviciu,”
trebuia să fie lichidați mai întâi acești „boieri”94. Din acest punct
de vedere, cel puțin în ceea ce privește epurarea cadrelor comuniste

92
Veaceslav Molotov a susținut și în anii ’70 faptul că victimele Marii Terori, precum
și ale altor operațiuni de represiune în masă, ar fi fost justificate. A se vedea Феликс
Чуев, Сто сорок бесед с Молотовым, Москва, ТЕРРА, p. 398-400, 402, 438.
93
Sheila Fitzpatrick, The Russian Revolution, Oxford, Oxford University Press, 1994, p.
1-14.
94
Citată de Ronald Grigor Suny, The Soviet Experiment. Russia, the USSR, and the Suc-
cesor States, New York, Oxford, Oxford University Press, 1998, p. 267.

116
din URSS în ansamblu și din RASSM în speță, afirmația respectivă
este relevantă, dar nu epuizează interogația de ce elitele locale – și
nu numai în RASSM – au fost epurate de câteva ori într-un răstimp
atât de scurt. Ceea ce știm cu siguranță însă este faptul că printre
consecințele Marii Terori a fost și monopolizarea întregii puteri în
mâinile lui Stalin, reducerea simțitoare a prerogativelor organului
colectiv de conduce, Biroul Politic95.
Din alt punct de vedere, victimele Marii Terori în RASS Moldo-
venească în rândurile elitei comuniste vor anula, de fapt, unul dintre
scopurile oficiale ale creării acestei autonomii pe teritoriul Ucrainei
în 1924, anume acela de a crea o elită care să cunoască limba română
(numită „moldovenească”), care să propage „evanghelia comunistă”
pe înțelesul majorității populației în cazul preluării Basarabiei de la
România. În iunie 1940, când acest lucru se întâmplă prin invazia
militară sovietică, într-un context internațional favorabil Moscovei –
căderea recentă a Franței și, prin urmare, izolarea completă a Româ-
niei pe arena europeană –, cea mai mare parte a elitelor politice și
culturale vorbitoare de română sau cât de cât cunoscătoare a culturii
naționale moldo-române erau lichidate96. Drept urmare, după 1940
și apoi 1944, RSSM va fi condusă decenii la rând de o elită transni-
streană rezultată din epurările de cadre din timpul Marii Terori, o
elită mult mai obedientă față de interesele Kievului și ale Moscovei
în regiune și mult mai indiferentă față de interesele moldovenilor
decât cea care fusese înlăturată în anii 1937-193897.

95
A se vedea mai mult în Олег Хлевнюк, Хозяин. Сталин и утверждение сталин-
ской диктатуры, Москва, РОССПЕН, 2010.
96
Există și unele excepții, inclusiv din rândurile intelectualilor proveniți din România,
unii dintre care, după 1944, se vor alia fie cu elitele basarabene, conduse de Bucov și
Lupan, fie cu cele transnistrene, conduse de scriitorul Ion Canna. Găsirea acestuia
din urmă vinovat de plagiat va compromite gruparea transnistreană în domeniul
cultural, dar cea politică va ocupa poziții dominante până la destrămarea Uniunii
Sovietice. Vezi mai mult despre scriitorii care au supraviețuit Marii Terori în RASSM,
precum și despre natura conflictului dintre scriitorii basarabeni și transnistreni, la
Petru Negură, Ni héros, ni traîtres. Les écrivains moldaves face au pouvoir soviétique
sous Staline, Paris, L’Harmattan, 2009, mai ales p. 168-178, 266-277.
97
Sunt documentate, de exemplu, opiniile adeseori discordante ale lui Grigori Starîi
față de punctul de vedere promovat la un moment dat de către liderii ucraineni de la
Harkov și Kiev, inclusiv în chestiunea „românizării” RASS Moldovenești.

117
 Din perspectiva „operațiunii antichiaburești”, Marea Teroare li-
chidase în RASSM o altă parte importantă a țărănimii înstărite care
reușise prin diferite mijloace să revină în teritoriu.
În altă ordine de idei, numărul total al victimelor Marii Terori
în RASSM nu poate fi cunoscut la nivelul actual al cercetărilor. Dar
se pare că se apropie de 9 mii de persoane, de vreme ce în perioada
1 ianuarie 1939 – 1 martie 1940, pe adresa Procuraturii din Ucraina
din RASSM sosiseră nu mai puțin de 8951 de cereri de reabilitare a
persoanelor supuse represiunilor în RASSM, care urmau a fi repuse
în drepturi conform Decretului Consiliului Comisarilor Poporului
din URSS și al CC al PC(b) al Uniunii Sovietice din 17 noiembrie
1938, care a pus formal capăt Marii Terori98. Este de remarcat, de ase-
menea, că persoanele reabilitate încă în anii 1956-1958, majoritatea
aparținând elitei de partid sau de stat din RASSM, au fost verificate,
la cererea KGB-ului, de către Securitatea Republicii Populare Române
și niciuna nu figura în listele agenților Siguranței interbelice99. Ceea
ce vorbește de la sine despre „profesionalismul” NKVD-ului în lupta
contra „spionilor” în perioada 1937-1938 și despre amploarea terorii
de stat împotriva unor oameni nevinovați (în raport cu regimul, nu
și față de populație, de multe ori, în cazul membrilor nomenclaturii)
sau care erau extrem de loiali față de puterea sovietică, dacă nu chiar
se confundau cu aceasta, inclusiv printre oamenii simpli.

98
Через трупы врага на благо народа”
„Через народа”, vol. 2, 512.
99
ASISRM–KGB, dosar 09680, f. 46, 53, 56, 62, 84, 87.

118
 Capitolul III

Extinderea terorii comuniste în

Basarabia, 1940-1941

1. Începutul terorii comuniste:

arestări și condamnări politice
Imediat după ocuparea de către Armata Roșie a Basarabiei și a
Bucovinei de Nord, precum și a ținutului Herța, în 28 iunie 1940 și
în zilele următoare începe represiunea comunistă împotriva persoa-
nelor percepute drept dușmani potențiali sau virtuali ai noului re-
gim. Primele victime ale dezordinii și violențelor dezlănțuite de so-
vietici în complicitate cu anumite elemente locale au fost funcționari
ai Statului Român în proces de evacuare, dar și militari, jandarmi
și gardieni publici. Există două perspective principale în ce privește
rolul populației locale în aceste evenimente. Prima pune accent pe
faptul că fărădelegile ar fi fost comise preponderent sau exclusiv de
către „bande comuniste” alcătuite din minoritari locali, „mai ales
evrei, ucraineni și ruși”, dar și „deținuți”1:
„Cu ocazia evacuării orașului Cernăuți – se consemna într-un
raport informativ al statului-major al Corpului Grănicerilor, trimis
Secției a II-a din Marele Stat-Major în ziua de 30 iunie 1940 – cu în-
cepere din ziua de 28.06.1940, ora 10.30, organizațiile comuniste și
evreii s-au dedat la acte de terorism în special contra ofițerilor, îm-

1
Ioan Scurtu, Constantin Hlihor, Anul 1940. Drama românilor dintre Prut și Nistru,
Iași, Editura TipoMoldova, f.a., p. 55-56, 61.

119
 piedicând orice revenire la mijloacele de transport pentru evacuare.
Au pus stăpânire pe toate instituțiile din oraș. Capii acțiunilor de
debandadă și terorism au fost în special deținuții”. Tot în aceeași zi,
în unele orașe din Basarabia și Bucovina de Nord, elemente fanatice
comuniste și o parte din populația minoritară a acestor orașe, care
s-au „bucurat întotdeauna de un tratament omenos sub administrația
românească, comit crime împotriva organelor de ordine și admini-
strative ale armatei, ultragiază autoritățile militare și civile, profa-
nează însemnele de stat ale unor instituții culturale și de artă. În
Cernăuți, astfel de elemente au împușcat preotul bisericii catolice
și câțiva gardieni de la penitenciar”. Tot aici „un grup de evrei în-
tre 15 și 16 ani – după cum mărturisea mai târziu un martor ocu-
lar al tragicelor evenimente, Mihai Podleșiu din comuna Carapciu,
județul Storojineț, – au comis alte acte de barbarie, dezarmând pe
soldații români, pe ofițeri și pe polițiști, înfingând baionetele asu-
pra lor”. În Soroca, bande comunisto-evreiești conduse de avocatul
Michael Flexer, după ce au ocupat clădirea primăriei și a poliției,
au asasinat în fața statuii generalului Poetaș pe comisarul Murafa
și ajutorul său Eustațiu Gabriel. În capitala Basarabiei, Chișinău,
elemente diversioniste antiromânești săv ă ârșeau atentate pe stradă,
ăv
în plină zi. Așa au fost agresați comisarii Pascal, Nicolae, Mateescu
Constantin, Severin și Stol. Numeroase incidente sângeroase soldate
cu morți și răniți au avut loc în această tristă zi de 28 iunie la Reni și
Tighina (…) Asemenea fapte au fost comise practic în aproape toate
localitățile basarabene și bucovinene deoarece au fost infiltrați din
timp agenți bolșevici și provocatori, iar armata română, organele de
poliție și jandarmii n-au intervenit, respectând cu rigoare ordinul de
a nu se lăsa provocate (…) Ciocniri între trupele române și populația
evreiască ce voia să sechestreze trenurile de evacuare au avut loc și la
Ungheni, soldate cu morți și răniți.
Cealaltă perspectivă istoriografică relativizează rolul minoritari-
lor în dezordinile provocate de intrarea Armatei Roșii în Basarabia,
accentuând faptul că ponderea minoritarilor, mai ales a evreilor, a fost
exagerată, ceea ce nu reprezenta decât o stratagemă a administrației
românești de a-și ascunde propria neputință în condițiile ofensivei
sovietice și de a găsi un „țap ispășitor”2:

2
Tuvia Friling, Radu Ioanid, Mihail E. Ionescu, eds., Comisia Internațională pentru
Studierea Holocaustului din România. Raport Final, Iași, Polirom, 2005, p. 80-81.

120
 Având în vedere împrejurările dramatice în care documentele
au fost scrise, au existat multe zvonuri și exagerări, mulți dintre
cei care se retrăgeau văzând peste tot „comuniști”, „evrei”, „iudeo-
comuniști” etc. Nu de puține ori, se apreciază că asemenea expresii
generale erau o modalitate de a masca slaba organizare a retragerii.
De exemplu, după ce generalul Constantin Atanasescu s-a deplasat
rapid de la Tarutino la Galați, lăsând trupele de izbeliște, acțiunile
sale au fost atribuite minorităților, inclusiv evreilor. Cazurile ge-
neralilor Ioan Rașcu și Marin Popescu au fost similare (…) mulți
istorici români au popularizat relatări mistificate pentru a justifica
atacurile contra evreilor din 1940 (…) Gheorghe Barbul a inventat
povestea celor doi ofițeri români prinși în evenimentele din 1940
și 1941. În primul caz, căpitanul Enescu, nemairezistând retragerii
din Basarabia, s-a sinucis. În al doilea, căpitanul Niculescu, martor
al evenimentelor, a jurat răzbunare, pe care a și materializat-o în
vara anului 1941, când a revenit în localitatea menționată, omorând
mai mulți evrei. Chemat la ordine de Ion Antonescu, acesta i-ar fi
oferit drept soluție de onoare reabilitarea pe câmpul de luptă. Că-
pitanul Niculescu ar fi murit la asediul Odesei. Nu doar povestea,
ci și personajele au fost inventate (…) dacă evreii nu erau loiali Ro-
mâniei, ei nu s-ar fi retras împreună cu trupele românești, așa cum
au făcut-o mai ales cei bogați. Teama de ocupația sovietică era la
fel de profundă printre români ca și printre evrei. Din păcate, unii
evrei au fost împiedicați să se alăture coloanelor de evacuare de că-
tre autoritățile române, care aplicau planurile de evacuare „Tudor”
și „Mircea” (…) etnicii ucraineni din Basarabia și nordul Bucovinei
erau cunoscuți ca având atitudini prosovietice, ei primind cu căldu-
ră Armata Roșie. Cum rapoartele nu distingeau între evrei și ucrai-
neni, este imposibil să evaluăm nivelul participării evreilor (…)
chiar unii români i-au primit cu bucurie pe sovietici în Basarabia și
nordul Bucovinei. Este cazul orașului Soroca, unde notabili locali,
precum primarul Gheorghe Lupașcu, fostul prefect Petre Sfeclă,
președintele Frontului Renașterii Naționale (Partidul Națiunii),
Alexandru Anop, și inspectorul școlar Petre Hrițcu, au organizat
un miting pentru a-i primi pe „eliberatorii sovietici”. După cum
nota regele Carol al II-lea la 30 iunie 1940, acesta nu a fost un caz
izolat: „Știrile din Basarabia sunt tot mai triste. Din păcate, am avut
dreptate cu așa-numita reorganizare a FRN, mulți dintre conducă-
torii de acolo s-au arătat complect bolșevizați, fiind cei dintâi care
au primit cu drapele roșii și flori trupele sovietice”.

121
 Pe de altă parte, contrar unei idei larg răspândite în istoriografia
românească, în perioada interbelică nu exista o unitate de vederi ale
rușilor și ucrainenilor din Basarabia față de Moscova. Potrivit unor
rapoarte polițienești române, în ajunul ocupației sovietice a Basara-
biei „etnia rusă nu formează o masă compactă”, o parte importantă
a acesteia „nutrind sentimente monarhiste țariste” și de aceea rușii
basarabeni erau „ostili trecerii Basarabiei la URSS”, această atitudi-
ne fiind răspândită mai ales printre păturile avute, majoritatea lor
fiind locuitori ai orașelor. Prin comparație, ucrainenii basarabeni –
așa cum precizează și autorii Raportului Comisiei Wiesel – erau în
general mai prosovietici decât rușii din Basarabia, întrucât aveau
speranța realizării unui obiectiv neîndeplinit la sfârșitul Primului
Război Mondial: crearea Ucrainei Mari, care să înglobeze și Basa-
rabia sau măcar Bucovina, pentru o bună parte dintre ucraineni
ideologia de extremă stângă și Partidul Comunist din România re-
prezentau doar un mijloc de manifestare a protestului etnic3.
Etnicii germani din Basarabia, la rândul lor, au fost cei mai rezervați
la venirea Armatei Roșii, știind că în curând vor fi repatriați în Ger-
mania și că sovieticii nu vor lua măsuri împotriva lor. În provincie so-
sise un batalion german al trupelor SS, care avea menirea de a asigura
protecția etnicilor germani și care a participat, de altfel, și la parada
militară sovietică din Chișinău de pe 3 iulie 19404. Cu toate acestea, în
primele zile au fost reținuți de NKVD și unii germani basarabeni:5
au fost arestați inclusiv germani, de exemplu fratele [Gottfried]
conducătorului Grupului Etnic German [GEG] din Basarabia,
[Otto] Broneske. Arestat 6 zile, eliberat la intervenția GEG. Stu-
dentul Hoffmann, pierdut după aceasta; 3 cumnați, țărani din
Răscăieți, duși peste Nistru, la Tiraspol, eliberați peste 4 zile.

3
Leontin Negru, „Identități etnice la Dunărea de Jos și ultimatumul sovietic (23 august
1939-28 iunie 1940)”, în Analele Universității „Dunărea de Jos” din Galați, Seria istorie,
vol. 4, 2005, p. 272; la venirea Armatei Roșii, reacția unor ruși a fost oarecum entuziastă
de la bun început pe motiv că era vorba de „frații ruși”, dar în scurt timp aceste atitudini
se schimbă radical: a se vedea, de exemplu, experiența rusoaicei de la Soroca Eufrosinia
Kersnovskaia, Сколько стоит человек, Москва, РОССПЭН, 2006, p. 38-48.
4
Ioan Scurtu, Constantin Hlihor, Anul 1940. Drama românilor, nilor, p. 117.
nilor
5
Ottmar Trașcă, ed. „Chestiunea evreiască” în documente militare române, 1941-1944,
Iași, Institutul European, București, Institutul „Elie Wiesel”, 2010, p. 151.

122
 Dincolo de perspectivele diferite asupra problemei, violența și o
oarecare exaltare în contextul evenimentelor din 28 iunie 1940 și din
următoarele zile nu pot fi considerate apanajul unui sau altui grup
etnic. Deși nu a participat la violențe decât în cazuri excepționale,
majoritatea etnică românească locală, mai ales din categoria celor
defavorizați, nu a fost total străină de manifestarea unui anumit en-
tuziasm în primele zile ale ocupației sovietice. Peste câteva săptă-
mâni însă, atât printre minoritari, cât și în rândurile etnicilor ro-
mâni care au întâmpinat cu o oarecare speranță regimul sovietic în
ideea îmbunătățirii stării lor materiale sau a statutului lor social, s-a
constatat faptul că așteptările lor erau de cele mai multe ori nejustifi-
cate și întemeiate pe necunoașterea a ceea ce înseamnă comunismul
ca ideologie și sistem politic. Pe fondul acestor decepții, au început să
vadă cu ochi mai buni administrația interbelică românească6.
În a doua fază a ocupației sovietice, unul din grupurile-țintă ale
represiunilor politice îl reprezintă personalitățile care au jucat un rol
activ în viața politică a Basarabiei și României interbelice. Au fost
acuzați de trădare, întemnițați sau condamnați la gulag, în ciuda
vârstei lor înaintate, numeroase personalități de vază ale vieții poli-
tice, membri ai guvernului basarabean sau foști deputați în Duma de
Stat țaristă, dar și foști membri ai Sfatului Țării care au votat Unirea
Basarabiei cu România la 27 martie 1918, cum ar fi Simeon Galețchi,
Pantelimon Sinadino, Alexandru Baltaga, Constantin Bivol, Vladi-
mir Bodescu, Ștefan Botnarciuc, Teodosie Cojocaru, Ion Codreanu,
Luca Știrbeț, Vasile Gafencu, Ion Ignatiuc, Teodor Neaga, Emanu-
il Cateli, Nicolae Secară, Grigorie Turcuman, Teodor Uncu7, Nico-

6
Arhivele Naționale Istorice Centrale (București), Președinția Consiliului de Miniștri,
Inspectoratul General al Jandarmeriei-Central, 110/1940, f. 1-3 (în continuare
ANIC, Fond PCM-IGP); a se vedea și Dorin Dobrincu, Șerban Marin, coordonatori,
26-28 iunie, 1940. Cedarea Basarabiei, a Nordului Bucovinei și a Ț Ținutului Her ța:
între neputință și iresponsabilitate. O perspectivă românească, București, Arhivele
Naționale ale României, 2010 (expoziție, accesibilă în format DVD, cu documente,
hărți, foto și imagini filmate).
7
Elena Postică, Deputații Sfatului Țării represați în anul 1940, în „Cugetul”, martie
1998, p. 92-98.

123
lae Bivol ș.a.8. Organele poliției politice sovietice au deschis un dosar
colectiv unui grup de 14 foști membri ai Sfatului Țării, principalul
cap de acuzare fiind „activitate contrarevoluționară”, făcându-se tri-
mitere la articolul 54, punct 13 din Codul penal al RSS Ucrainene.
Printr-o hotărâre a lui Iosif Mordoveț din 5 octombrie 1940, viceco-
misar al NKVD-ului din RSSM, acestora li se incrimina faptul că:
Inculpații sus-menționați au fost membri ai Blocului Moldove-
nesc contrarevoluționar în anul 1918, fiind uniți din punct de vedere
organizațional între ei, profitând de slăbiciunea militară a Rusiei So-
vietice, au organizat o conspirație contrarevoluționară, care a impli-
cat stabilirea de relații cu cercurile reacționare ale guvernului român,
cu susținerea forțelor armate ale României au răsturnat sovietele de
deputaților ai muncitorilor și țăranilor din Basarabia [în decembrie
1917 – ianuarie 1918], au creat ilegal organul contrarevoluționar
Sfatul Țării, au rupt cu forța Basarabia de la Rusia Sovietică și au
alipit-o la Româna. Până la venirea Armatei Roșii în Basarabia,
membrii Blocului moldovenesc contrarevoluționar au creat dife-
rite uniuni contrarevoluționare, au dus o luptă activă împotriva
mișcării revoluționare din Basarabia, împotriva Uniunii Sovietice,
având drept scop ruperea Republicii Sovietice Socialiste Autonome
Moldovenești de la Uniunea Sovietică și alipirea ei la România9.
Nici foști membri ai Sfatului Țării care au votat împotriva actului
Unirii din 27 martie 1918, precum Ștefan Balamez, nu au fost cruțați.
Acesta a lucrat, de altfel, pe parcursul întregii perioade interbelice în
primăria Chișinăului. În ciuda votului său din 1918, sovieticii îl ares-
tează în următoarele zile după ocupație și-l condamnă la pedeapsa
capitală10. Nu era primul caz când un membru al Sfatului Țării care

8
Mihai Tașcă, „Viața noastră” – ziarul care a salvat viața unui deputat din Sfatul
Țării”, în Timpul de dimineață, 1 mai 2009. Tașcă a calculat că, în total, cel puțin 40
de foști membri ai Sfatului Țării au fost arestați de sovietici, majoritatea decedând în
scurt timp. A se vedea, Pavel Moraru, România și bătălia informațiilor între Prut și
Bug (1941-1944), București, Editura Militară, 2011, p.68.
9
ASISRM–KGB, dosar 016739, vol. 1, filă nepaginată. Din cei 14 membri ai Sfatului
Țării din dosarul 016739, unul nu era membru al Blocului Moldovenesc, fiind ales din
partea comunității grecești (Pantelimon Sinadino). Ibidem, vol. 2, f. 111-112.
10
Lilia Crudu, „Observații cu privire la destinul elitei politice, culturale și științifice basa-
rabene din perioada interbelică”, în D. Ivănescu, M. Chelcu (eds.), Istorie și societate în
spațiul est-carpatic (sec. XIII-XX). Omagiu prof. Al. Zub, Iași, Junimea, 2005, p. 404-406.

124
votase împotriva Unirii devenea victimă a terorii comuniste. Arca-
die Osmolovschi, de exemplu, trecuse Nistrul și fusese arestat de so-
vietici, murind în detenție în condiții suspecte, în 1931. Un alt caz
era cel al lui Ivan Krivorukov, unul dintre cei mai importanți lideri
din RASSM, victimă a Marii Terori, fiind executat în 193711. N-au
fost cruțate nici persoane care pur și simplu asistaseră la lucrările
Sfatului Țării, precum Vasile Doncilă, preot, devenit ulterior senator
în Parlamentul de la București. Acesta a fost arestat pe 16 iulie 1940
pentru că ar fi fost „element social periculos” și condamnat la 8 ani
de lagăr de corecție prin muncă printr-o decizie a Consfătuirii Spe-
ciale a NKVD-ului din URSS din 2 noiembrie 194012.
Unii dintre foștii membri ai Sfatului Țării au fost mai norocoși,
fiind repatriați în România ca urmare a unor negocieri anevoioase
cu partea sovietică. A fost cazul lui Moș Ion Codreanu, un apropiat
al lui Constantin Stere, fiind arestat la timpul respectiv de Ohranka
țaristă. După ce a votat Unirea cu România, a fost vicepreședinte al
Camerei Deputaților de la București, membru al delegației române la
Conferința de Pace de la Paris (1919-1920), devenind adeptul creării
unei Uniuni Europene în perioada interbelică. În 1940 a rămas din
proprie inițiativă pe teritoriul Basarabiei, crezând în mod naiv, ca și
alți foști apropiați ai lui Stere, că vor putea să negocieze cu sovieticii
mai multe drepturi pentru basarabeni. Așa cum a mărturisit ulterior
Pan Halippa, pentru soarta lui moș Ion Codreanu s-au alarmat mai
mulți prieteni, printre care și dr. Nicolae Lupu, care împreună cu
Halippa au intervenit pentru ajutor pe lângă generalul Ion Antonescu
și Ministerul de Externe de la București. În presa timpului au apărut
o serie de materiale spre a atrage atenția asupra destinului lui Co-
dreanu. Unul dintre aceste materiale a apărut în aprilie 1941 în re-
vista „Viața Basarabiei”, semnat de dr. Nicolae Lupu, unde moș Ion
Codreanu era numit „Ion Creangă al Basarabiei”, dat fiind talentul
său deosebit de povestitor. După luni de zile de negocieri între par-
tea română și cea sovietică, s-a ajuns la efectuarea unui schimb de
prizonieri politici, Moscova insistând pe Ana Pauker, condamnată

11
Mihai Tașcă, „95 de ani de la Unirea Basarabiei cu România”, în Adevărul, ediția de
Moldova, 27 martie 2013.
12
ASISRM–KGB, dosar 010641, f. 43-44.

125
în România pe 14 iulie 1936 la 9 ani de închisoare, iar Bucureștiul –
pe Ion Codreanu. Evenimentul a avut loc la Ungheni pe 3 mai 1941,
în prezența fiului lui Codreanu, Dumitru13.
Pe lângă unii fruntași ai vieții politice din Basarabia interbelică,
s-a început represiunea și împotriva membrilor de rând ai partidelor
politice românești, indiferent de culoarea lor ideologică, mai ales a
celor care dispuneau de o anumită avere ce prezenta interes pentru
autoritățile sovietice. Proprietățile acestor persoane erau confiscate de
stat, iar posesorii lor erau condamnați ca „dușmani de clasă”, ceea ce
reprezenta, dincolo de discursul ideologic, o strategie de justificare a
naționalizării
rii averilor ffără a proceda la plata unor despăgubiri, așa
cum se practica, de regulă, în statele europene. Printre cei deposedați
de averi erau mulți evrei, chiar dacă o parte bună a evreilor, dar și
a altor minoritari, au salutat cu un oarecare entuziasm ocuparea
Basarabiei de către Armata Roșie. Unul dintre cei care aveau să fie
declarați „dușmani de clasă” era și Șrul Tisminețchi, născut în 1890 la
Cuhurești, județul Soroca. Acesta locuia la Soroca din 1918 și era pro-
prietar între 1921 și 1940 al unui depozit de lemn, care avea un venit
de 80 de mii lei anual. A fost membru al Partidului Național Țărănesc
în 1932-1938, viceprimar ales al Sorocii în anii 1933-1934, dar și depu-
tat în Consiliul Județean Soroca între 1934 și 1938. Pe soția sa o chema
Perla Ilievna (altă dată numită și Peer Elevna) și avea două fiice: Alla,
n. 1922, și Bazea, căsătorită Kaifman. Șrul avea un frate și două suro-
ri plecați în America, toți locuiau în Philadelphia: Iacob, farmacist,
plecat în 1911-1913, Liza, sora, plecase împreună cu el; Hana a plecat
ulterior, în 1925-1927. Șrul Tisminețchi a fost arestat de secția NKVD
din Soroca la 24 iulie 1940, fiind învinuit în temeiul articolului 54,
punctul 10 al Codului penal al RSS Ucrainene (agitație și propagandă

13
Despre schimbul dintre Pauker și Codreanu, a se vedea setul de documente depistat
de Lilia Crudu în Arhivele Naționale ale României, publicat în Pontes. Review of South
East European Studies, vol. III-IV, 2009, p. 294-301, cu o introducere de Igor Cașu,
p. 292-293; despre Ion Codreanu, a se vedea Iurie Colesnic, Basarabia necunoscută,
Chișinău, Museum, 2000, vol. 3, p. 64-81; despre Ana Pauker, a se vedea Robert Levy,
Gloria și decăderea
derea Anei Pauker
Pauker, Iași, Polirom, 2002; și Vladimir Tismăneanu, Do-
rin Dobrincu, Cristian Vasile, eds., Comisia Prezidențială pentru Analiza Dictaturii
Comuniste din România. Raport Final, București, Humanitas, 2007, p. 792-800. Con-
form stenogramei interogatoriului de la NKVD din 5 septembrie 1940, Ion Codreanu
ar fi spus că regreta Unirea de la 1918. ASISRM–KGB, dosar 016739, vol. 2, f. 161-166.

126
contrarevoluționară). A fost anchetat până în noiembrie 1940, când
Consf tuirea Specială a NKVD-ului din URSS îl condamnă pe 26
Consfă
noiembrie la 5 ani de lagăr de corecție prin muncă drept „element de
clasă dușmănos”14.
O parte importantă a intelectualității basarabene, în special preoți
și cadre didactice, se refugiază în România. Spre exemplu, din tota-
lul de 1013 preoți existenți la acea dată în Basarabia au reușit sau au
dorit să se evacueze numai 487 de persoane15. Noile autorități s-au
evidențiat imediat și prin politica lor față de biserică și religie în an-
samblu. Biserica ortodoxă din Basarabia a fost subordonată Patriar-
hiei din Moscova abia în decembrie 1940. Facultatea de Teologie a
fost imediat închisă, edificiul trecând în subordinea Comandamen-
tului General al Armatei Roșii, iar capela Seminarului Teologic a fost
transformată în cămin cultural pentru cei de la secția securității de
stat din cadrul NKVD. Clădirea Mitropoliei, împreună cu Consiliul
Eparhial și Casa Eparhială au trecut de asemenea în stăpânirea Arma-
tei Roșii. Paraclisul Palatului Mitropolitan a devenit sală de distracții
pentru ostașii sovietici, iar subteranele, unde se aflau anterior Consis-
toriul bisericesc și fabrica de lumânări, au revenit secției de spionaj a
NKVD-ului16. În ansamblu, până în luna octombrie 1940 au obținut
repatrierea sau dreptul formal de a se repatria în România 21 000 de
persoane17, dar nu se știe numărul total al celor care au dorit să se re-
fugieze peste Prut18. Printre cei refugiați în România se aflau și agenți
sovietici, unii dintre care erau apropiați de Pan Halippa, ffără ca acesta

14
Își ispășește termenul în regiunea Krasnoiarsk, în Siberia. După 24 iulie 1945 revine
la Soroca, unde este trecut în evidența NKVD-ului. Nu se știe din dosar ce s-a întâm-
plat cu el după 1945. Este reabilitat la 10 aprilie 1989 printr-o decizie a Procurorului
RSSM, Nikolai Demidenko. ASISRM–KGB, dosar 011799, f. 1-37.
15
Boris Buzilă, Din istoria vieții bisericești din Basarabia, București, Fundația Cultura-
lă Română & Chișinău, Știința, 1996, p. 345.
16
Veaceslav Ciorbă, Biserica Ortodoxă din Basarabia și Transnistria (1940-2010),
Chișinău, Editura Pontos, 2011, p. 84-85.
17
Ion Șișcanu, Uniunea Sovietică-România 1940, Chișinău, Editura ARC, 1995, p. 58-59.
18
Printre basarabenii care părăsesc provincia și nu mai revin niciodată sau abia după
1989 sunt personalități marcante ale culturii și științei românești, printre care scriitorul
Paul Goma, lingvistul cu renume mondial Eugeniu Coșeriu, istoricii Ștefan Ciobanu,
Leonid Boicu, Alexandru Boldur, Alexandru Gonța, slavistul Vasile Harea ș.a. Fostul
membru al Sfatului Țării Anton Crihan, refugiat în România, apoi emigrat în SUA în
1949, revine pe locurile natale potrivit dorinței sale ultime, pentru odihnă veșnică, în
1993. „Anton Crihan Dead, Moldovan Exile, 99, Escapes Soviet Rule”, în New York
Times, 19 ianuarie 1993, p. 6B.
127
să știe despre racolarea lor de către sovietici19. Totodată, cei care optau
să plece din România în Basarabia ocupată – toți,i, ffără excepție – erau
înregistrați de către organele NKVD, iar cei mai suspecți din punct
de vedere ideologic erau obligați să se prezinte o dată pe săptămâ-
nă la secția NKVD din localitate. În scopul organizării „repatrierii
cetățenilor sovietici” au fost deschise trei puncte de filtrare: la Iași,
stația Vasile Lupu; la Reni; Ismail; și Văhoinești, lângă Cernăuți20.
S-au înregistrat și cazuri când soldați sovietici intrau în biserici să
se roage, fapt pentru care erau aspru pedepsiți, așa cum s-a întâmplat
cu un soldat care a ffăcut o rugăciune la biserica mănăstirii Răciula.
Acesta a fost împușcat imediat, la o depărtare de 200 de metri de bise-
rică. Alți reprezentanți ai noii puteri, cu riscul de a avea probleme, che-
mau preoții la dânșii acasă pentru oficierea cununiei sau a botezului21.
O parte din preoți, din frică față de noile autorități, s-au tuns, și-au le-
pădat straiele bisericești și au început să se îndeletnicească cu comerțul
de lucruri și haine vechi. Alți preoți, dar și unii foști demnitari de stat,
s-au remarcat printr-o servilitate exagerată față de ocupanți. Astfel,
martori oculari, precum Ludmila Vnorovschi, își aminteau că:
Unii chișinăueni și-au pus în piept funde roșii și căutau să-și expri-
me „bucuria” că se va instala puterea sovietică „mult așteptată’’. Ne dez-
gusta această făță
f rnicie. Am fost revoltate când am văzut pe stradă un
preot cunoscut în haine laice și cu funda roșie la piept printre cei care-i
salutau pe militarii sovietici. Unii foști demnitari de stat și activiști de
ieri s-au transformat peste noapte în comuniști și cuvântau la toate mi-
tingurile, bătându-se cu pumnul în piept. Majoritatea oamenilor onești,
mai ales puținii intelectuali rămași, erau însăă reținuți și contrariați22.

19
Alin Spânu, Istoria Serviciilor de informații-contrainformații românești în perioada
1919-1945, Iași, Casa Editorială Demiurg, 2010, p. 451, 458; Igor Cașu, „Agenți secreți
ai NKVD, în preajma lui Pan Halippa”, în Adevărul, ediția Moldova, 5 aprilie 2012;
Pavel Moraru, Urmașii lui Felix Dzerjinski. Organele Securității Statului în Republica
Sovietică Socialistă Moldovenească, București, INST, 2008, p. 38-42.
20
В. Н. Хаустов, В. П. Наумов, Н.С. Плотникова, Лубянка. Сталин и НКВД НКВД-НКГБ-
ГУКР «СМЕРШ», 1939-март 1946, Москва, Международный Фонд «Демокра-
тия», Издательство «Материк», 2006, p. 178.
21
Ludmila Tihonov, Politica statului sovietic față de confesiunile religioase din RSS Mol-
dovenească, 1940-1941; 1944-1961 (teză de doctorat), Chișinău, Universitatea de Stat
din Moldova, 2000, p. 13, 27, 18, 26.
22
Ludmila Vnorovschi, Amintirile unei basarabence (Povestea vieții mele), Chișinău,
Cartdidact, 2003, p. 93.

128
 Alte categorii care trebuiau arestate chiar din primele zile ale
ocupației sovietice au fost polițiștii, jandarmii, învinuiți că au mal-
tratat „masele populare” sau activiștii comuniști și comsomoliști în
perioada interbelică23. Unul dintre aceștia era Andrei Catrinescu,
român moldovean, sergent de poliție din anul 1931, arestat pe 8 iu-
lie 194024. În aceeași zi, 8 iulie 1940, a fost arestat și Artemie Uscat,
de etnie armeană, născut în anul 1898, sergent în poliția română
în perioada 1929-193925. Pe 25 octombrie 1940 Consfătuirea Spe-
cială a NKVD-ului din URSS îi condamnă pe ambii, precum și pe
mulți alții, la 8 ani de lagăr de corecție prin muncă. Alții au fost
condamnați în primele luni ale ocupației sovietice de către alte or-
gane ale regimului sovietic, precum Judecătoria Supremă a RSSM,
care organiza ședințe în teritoriu. Unul dintre aceștia, Dan Pavel din
Căușeni, român moldovean, agricultor, a fost condamnat la 5 ani
de lagăr de corecție prin muncă pentru că ar fi bătut, în 1932, doi
comsomoliști26. Alții au fost arestați mai târziu.
Au fost arestați și numeroși primari din Basarabia interbelică,
precum Isidor Neguță din s. Piatra, Alexei Lisovschi din Peresecina,
David Bujor din Susleni, Carp Cojocaru din Isacova, Vasile Moraru
și Ion Negoiță din Pelinei, Victor Moșneaga și Simion Munteanu
din Cucuruzeni, Efrem Grecu din Puțintei, Gheorghe Baractaru din
Cimișeni ș.a.27. Un transfug din Transnistria, Nicolae Brumă, născut
în 1899 la Criuleni, a fost arestat și condamnat pe 4 noiembrie 1940
la 8 ani de lagăr de corecție prin muncă28.

23
Fenomenul a fost unul întâlnit în toate teritoriile nou-ocupate de sovietici ca urmare
a Pactului Molotov-Ribbentrop, inclusiv fostele teritorii ale Poloniei interbelice. A se
vedea Jan T. Gross, Revolution from Abroad. The Soviet Conquest of Poland’s ’’s Western
Ukraine and Western Belorussia, Princeton and Oxford, Princeton University Press,
expanded edition, 2002, p. 145-156.
24
ASISRM–KGB, dosar 021273, f. 1, 25.
25
ASISRM–KGB, dosar 021274 f. 3-4, 26.
26
ASISRM–KGB, dosar 0212822, f. 2, 57.
27
Mariana Țăranu, „Teroarea comunistă din Basarabia în primul an de ocupație sovie-
tică (1940-1941)”, în Destin românesc, nr. 1, 2010, p. 70.
28
ANRM, Fond R-3401, dosar 1721, f. 1, 35-38, 47. A se vedea mai mult în Igor Cașu,
„A fost trimis în gulag pentru că a trecut Nistrul în România, în 1932”, în Adevărul,
ediția Moldova, 13 iunie 2013.

129
 Numeroși ofițeri ai Armatei Române au fost arestați de sovietici la
28 iunie 1940 și în zilele următoare, trecând printr-o experiență carcera-
lă de câteva luni de zile. Acest lucru s-a întâmplat în condițiile în care
unitățile sovietice s-au infiltrat mult în spatele trupelor române, care
se retrăgeau conform planului prestabilit, ocupând diferite localități
și noduri importante și vitale de comunicație, fie prin înaintarea ra-
pidă a unităților motomecanizate, fie prin debarcare de parașutiști,
fapt care a împiedicat și dezorganizat măsurile luate de autoritățile
române pentru evacuare, blocând rețeaua de comunicație și ocupând
punctele principale locale de legături șii transmisiuni, ffăcând astfel
imposibilă efectuarea evacuării diferitelor depozite de armament
și materiale ale Armatei. În același timp, aviația sovietică evolua pe
deasupra trupelor române în retragere, producând o mare panică.
(...) În continuarea operei de terorizare a acestor unități, trupele so-
vietice au obligat, sub amenințare, pe ofițerii și soldații români să
strângă armamentul rezultat din dezarmare și să-l depoziteze în lo-
curile fixate de ei. După aceasta, trupa a fost lăsată la voia întâmplării,
soldații basarabeni fiind obligați să plece în localitățile de origine cu
rechizițiile (animale, cai și căruțe), soldații din Vechiul Regat lăsați
f ră comandanți, hrană și mijloace de transport, iar ofițerii expuși
fă
– mai întâi – batjocoririi publice, apoi încarcerați29.
Zeci de ofițeri români au fost arestați, în timp ce soldaților, atât
celor basarabeni, cât și celor originari din dreapta Prutului, li s-a
permis să plece acasă. Condițiile de detenție ale ofițerilor erau insu-
portabile. Ofițerii eliberați în septembrie 1940 au mărturisit că
Interogatoriile și cercetările ofițerilor
erilor se ffăceau sub continue
amenințări (împușcare, deportare în Siberia), insulte, ofense și în-
jurături. Unii ofițeri în stare de arest au fost chiar și loviți. În gene-
ral, toți ofițerii erau forțați – sub amenințări – să semneze declarații,
al căror conținut – ticluit de organele de anchetă – nu era cunoscut,
deoarece declarațiile erau redactate în limba rusă și nu aveau interpret
oficial recunoscut de ambele părți. De asemenea, erau obligați – sub
amenințări și insulte – să recunoască depozițiile
iile false ffăcute de indivi-
zi puși de către organele de urmărire penală. Ofițerilor li se propunea
– sub amenințări – presiuni și maltratări morale – să dea informații
asupra organizării, dotării și Comandamentului Armatei Române.

29
ANIC, Fond PCM-SSI, 2/1940, f. 3-5.

130
 Au fost obligați să declare domiciliile lor și ale rudelor din România.
Totodată, majoritatea ofițerilor au fost obligați să dea declarație – pe
cuvânt de onoare – că vor servi Statul Sovietic, dând informații asupra
intențiilor probabile ale Germaniei față de URSS și că nu vor spune
nimănui tratamentul la care au fost supuși în timpul arestării și an-
chetării. De asemenea, unor ofițeri români li s-a propus să rămână în
serviciul Armatei Sovietice cu aceleași grade, sau altele superioare30.
Tratamentul aplicat ofițerilor români era unul menit să-i umi-
lească și să-i lipsească de orice demnitate umană:
Toți ofițerii au fost încarcerați la un loc cu criminalii și infractorii
de rând, fiind puși să spele podelele, să care hârdaiele cu materii fecale
și să curețe closetele cu mâinile. Erau cazați câte 16-18 persoane în ce-
lule de 4,50 x 1,80 x 4 metri, care în mod normal nu puteau adăposti
decât trei delincvenți. Dormeau pe pardoseală de ciment, ffără niciun
fel de cazarmament, din care cauză ofițerii erau nevoiți să-și aștearnă
hainele pe jos. Hrana era mai mult decât insuportabilă, și preparată în
condiții infecte, constând în general dintr-o apă fiartă, murdară, în cele
mai multe cazuri ffără zahăr, căreia i se zicea ceai, circa 400 de grame
de pâine neagră și rău preparată pe zi, supe de arpacaș sau hrișcă,, ffără
grăsimi, și uneori ciorbă de varză și sfeclă furajeră, sau supă de maca-
roane. Seara, hrana consta din același ceai sau apa de la macaroane.
Ofițerii nu erau scoși din celule decât pentru cercetări – numai noap-
tea – și la closet de două ori pe zi – la ora 4 și 18, restul timpului fiind
petrecut în aceste celule suprapopulate, cu miros pestilențial, pline de
ploșnițe și paraziți și într-o temperatură aproape insuportabilă, unde
mai erau nevoiți să-și facă nevoile în hârdău. Ofițerilor nu li s-a per-
mis să aibă sau să-șii procure ruf
rufărie, săpun si cele mal elementare lu-
cruri și materiale pentru igiena corporală.. Baia se ffăcea o dată la 20 de
zile, într-un timp foarte limitat, cu care ocazie își spălau și cămașa de
pe ei. De asemenea nu li se permitea sa albă obiecte de bărbierit, fiind
tunși și bărbieriți cu mașina de tuns. Din cauza promiscuității în care
se aflau, la un loc cu indivizi de pe cea din urmă treaptă a societății,
și din cauza lipsei de îngrijire igienică, toți s-au umplut de paraziți,
unii îmbolnăvindu-se
ăăvindu-se fie că dormeau pe jos, fie din cauza hranei și
necurățeniei. Asistența medicală era inexistentă, lipsind atât medi-
cii, cât și medicamentele strict necesare. Vizita medicală era ffăcută –
o dată la 3-4 zile – de câte 2 surori de caritate, absolut nepregătite, iar

30
ANIC, Fond PCM-SSI, 2/1940, f. 7-8.

131
 medicamentele administrate constând din sare amară, chinină și tinc-
tură de iod. Cercetările aveau loc numai noaptea, la diferite ore, cu sco-
pul de a deranja pe cei din celulă, adăugându-se un supliciu în plus la
cele existente31.
După datele deținute de serviciile speciale românești pe 10 octom-
brie 1940, existau cel puțin 15 ofițeri și subofițeri din Armata Română
care fuseseră executați de către autoritățile sovietice în timpul retrage-
rii și în perioada următoare, precum și gardieni, marinari români ș.a.,
neidentificați încă după nume, provenind din Soroca, Lipcani, Reni,
Cernăuți și alte localități. Totodată, după datele Serviciului Special de
Informații (SSI), în primele trei luni după ocupația sovietică a Basara-
biei fuseseră arestați cel puțin 179 de magistrați, primari, învățători,
preoți, studenți ș.a.32. Conform unor date ale Ministerului Apără-
rii Naționale, numărul total de ofițeri români reținuți ilegal de către
autoritățile sovietice pe teritoriul Basarabiei și Bucovinei de Nord era
de 282 de persoane, dintre care cca 100 erau ofițeri activi la data inva-
dării provinciei dintre Prut și Nistru de către Armata Roșie33.
Alți ofițeri din Armata Română, originari din Basarabia, au fost
arestați și condamnați la termene de detenție între 5 și 8 ani, precum
ar fi Filip Tcacenco, născut la Chișinău în 1894; Vladimir Sârbu, năs-
cut la Chișinău în 1866; Ion Știrbu, născut la Chișinău în 1886, Ema-
nuil Rafail, născut la Văleni, Ismail, în 1881; Mihail Chiropulu, născut
la Chișinău în 1881; Petru Doni, născut la Bălăsinești, Hotin, în 1882;
Alexandru Cecherul-Cuș, născut la Alcedar, Orhei, în 1866, ș.a.34.
În total, s-a estimat că în perioada 28 iunie – 4 iulie 1940 au fost
arestate 1 122 de persoane, în majoritatea lor funcționari ai statului
român sau cei suspectați de colaborare cu aceștia35.

31
ANIC, Fond PCM-SSI, 2/1940, f. 7-8.
32
ANIC, Fond PCM-SSI, 2/1940, f. 23-24, 26-32.
33
Ioan Scurtu, Constantin Hlihor, Anul 1940. Drama românilor,
nilor, p. 70.
nilor
34
Mihai Tașcă, „Soarta ofițerilor români rămași în Basarabia la 28 iunie 1940 (II)”, în
Adevărul, ediția Moldova, 6 decembrie 2012.
35
Cifrele aparțin lui Alexandru Moșanu, citat în Ioan Scurtu (ed.), Istoria Basarabiei
de la origini până în 1998, București, Editura Semne, 1998, p. 224. A se vedea și „Fă-
clia”, 28 iunie 1991.

132
 2. Condamnări la moarte
Pe lângă cei arestați și condamnați în primul an de ocupație so-
vietică, unele persoane au fost executate imediat sau în scurt timp de
la intrarea Armatei Roșii. În total, între 28 iunie 1940 și iulie 1941 au
fost condamnate la moarte cel puțin 136 de persoane36. Unele con-
damnări la moarte fuseseră decise în stânga Nistrului, în RASSM,
anterior ocupării Basarabiei, fiind aduse la îndeplinire după 28 iu-
nie 1940, cum a fost, de exemplu, cazul lui Timofei Abramov, năs-
cut în 1893, cel al lui Onisifor Sibilev, născut în 1911. Aceștia au fost
condamnați pe 26 mai 1940 de către Tribunalul Militar al Distric-
tului Militar Odesa, sentința fiind executată pe 5 septembrie același
an la Tiraspol de către locotenentul de securitate Frolov, șef al Secției
speciale nr. 1 a NKVD-ului din RSSM37. Abramov era etnic rus, ori-
ginar din satul Copanca, județul Bender, trecuse hotarul cu URSS în
octombrie 1925 și fusese arestat de către Detașamentul 25 de Grăni-
ceri la 31 decembrie 1939 pentru încercarea de a reveni în Basarabia38.
La rândul său, Sibilev, de asemenea etnic rus, originar din Chișinău,
încercase să treacă Nistrul în Basarabia la 19 ianuarie 1940, la o săp-
tămână după ce se întorsese din România, unde își făcea serviciul mi-
litar în Batalionul 3 de Geniști din Chișinău. Acesta ar fi fost trimis
în recunoaștere pe teritoriul sovietic de către serviciul de spionaj al
Armatei Române. Ambii au fost învinuiți de „trădare de patrie”39.
Marea majoritate au fost arestați însă după 28 iunie 1940 și
executați în următoarele luni. De exemplu, Constantin Grigoriev,
născut în 1906, a fost condamnat pe 5 septembrie 1940 și execu-
tat șase zile mai târziu. Ivan Borovski, născut în 1900, și fratele
său Aleksandr, născut în 1898, fuseseră condamnați pe 16 iulie 1940
de Tribunalul Militar al Corpului 35 de Pușcași al Districtului Mili-
tar Odesa, fiind executați pe 18 septembrie 194040.

36
ASISRM–KGB, dosar 32867, vol. 4, f. 2-5.
37
ASISRM–KGB, dosar 32867, vol. 4, f. 12.
38
ASISRM–KGB, dosar 023641, f. 1-6, 111.
39
ASISRM–KGB, dosar 023641, f. 163-164. Abramov și Sibilev au fost reabilitați de către
Curtea Supremă de Justiție a Republicii Moldova pe data de 21 martie 2011, invocându-
se faptul că probele condamnării lor erau bazate doar pe mărturiile lor și din „motivul
încălcării esențiale a drepturilor acestora prin condamnarea lor în lipsa apărătorului”,
ceea „ce constituie un viciu fundamental în cadrul procedurii”. Ibidem, f. 271-274.
40
ASISRM–KGB, dosar 32867, vol. 4, f. 17. Apartenența etnică nu este specificată.
133
 La rândul lor unii au fost condamnați la moarte de către regimul
sovietic pe motiv că participaseră ca polițiști sau agenți ai poliției la
arestarea unor agenți comuniști din Basarabia. Asemenea acuzații
i-au fost aduse, de exemplu, lui Eremia Boldescu, român moldovean,
originar din satul Isacova, județul Orhei, născut în 1902, arestat pe 25
august 1940 și executat la 23 octombrie 194041. Un alt caz a fost cel al
lui Leonid Anghelescu, român moldovean, născut în 1880 în Chișinău,
arestat pe 3 iulie 1940 și condamnat la 10 octombrie 1940 la pedeapsa
capitală42. Vladimir Cerneavschi, născut în 1897 în Ciocâlteni, județul
Orhei, a fost condamnat la moarte pe 12 octombrie 1940 de către Tri-
bunalul Militar Odesa pe motiv că desfăș
desf urase „o luptă activă împo-
triva mișcării revoluționare muncitorești””43. Un alt fost polițist român,
Ivan Kobzarenko, de etnie rusă, a fost reținut de organele NKGB pe 25
aprilie 1941, fiind învinuit că a combătut mișcarea revoluționară din
Basarabia înainte de 28 iunie 1940 în calitatea sa de agent al jandarme-
riei din Căușeni, județul Bender. Acesta a fost condamnat de către Ju-
decătoria Supremă a RASS Tătare la pedeapsa capitală prin împușcare
pe 10 septembrie 194144.
Pe 23 septembrie 1940 erau condamnați Nicolae Petco și Ovșa
Șapoșnik, fiind executați peste 4 zile, la 27 septembrie 1940, la insis-

41
ASISRM–KGB, dosar 023359, f. 1-6, 26. A fost reabilitat pe 22 septembrie 2006 de către Curtea
Supremă de Justiție a Republicii Moldova întrucât s-a constatat că „în decursul anchetării și
examinării cazului în judecată, nu a fost dovedit caracterul contrarevoluționar al acțiunilor
inculpatului, deci lipsesc laturile principale ale infracțiunii, deoarece ele nu au subminat
potențialul militar, independența statală sau inviolabilitatea teritorială”. Ibidem, f. 33-34.
42
ASISRM–KGB, dosar 25170, f. 2-11. Recursul de reabilitare pe numele lui Leonid
Anghelescu a fost refuzat de către Procuratura Republicii Moldova pe 14 martie 2006,
pe motiv că declarațiile unor martori au fost considerate probe în sensul că „în timpul
interogărilor Anghelescu îi maltrata, își bătea joc de ei” și că „în mediul ilegaliștilor
Anghelescu era cunoscut drept unul dintre cei trei agenți ai Siguranței care dădeau do-
vadă de un activism deosebit în lupta împotriva comuniștilor și persoanelor cu porniri
revoluționare”. Ibidem, 2 pagini nenumerotate. Numele lui Leonid Anghelescu figurea-
ză și în dosarul întocmit de SSI din ANIC, Fond PCM-SSI, 2/1940.
43
ASISRM–KGB, dosar 023334, f. 2-4. Reabilitat la 26 iunie 2006 de către Curtea Su-
premă de Justiție pe motiv că „în decursul anchetării și examinării cazului în jude-
cată nu a fost dovedit caracterul contrarevoluționar al acțiunilor inculpatului, deci
lipsesc laturile principale ale infracțiunii, deoarece ele nu au subminat potențialul
militar, independența statală sau inviolabilitatea teritorială”. Ibidem, f. 54-55.
44
ASISRM–KGB, dosar Kobzarenko Ivan Metodievici, f. 50-54, 76, 83.

134
tența expresă a lui Iosif Mordoveț, vicecomisar al NKVD-ului din
RSSM. Pe 5 septembrie era condamnat la pedeapsa capitală Ion
Munteanu, născut în 1901, executat pe 10 septembrie la Chișinău45.
Unii au fost condamnați la pedeapsa capitală de către NKVD
sau Tribunalul Militar Odesa pe motiv că erau transfugi din URSS
în România, trecând Nistrul pentru a evita deportarea sau moartea
prin înfometare la care au fost supuși țăranii transnistreni în perioa-
da interbelică în Uniunea Sovietică. A fost cazul lui Ion Gâlcă, năs-
cut în 1903, originar din satul Jura, raionul Râbnița (fosta RASSM),
condamnat la moarte pe 16 februarie 194146. Un alt caz similar a fost
cel al lui Dionisie Barbă, român moldovean, născut în 1908, originar
din satul Târnăuca, raionul Tiraspol (fosta RASSM), transfug din
URSS în Basarabia, trecând Nistrul în 1932 pentru a-și salva viața de
foamete și deportare în Siberia47.
Alte categorii de persoane supuse pedepsei cu moartea de către or-
ganele represive sovietice erau foști ofițeri țariști sau albgardiști. Un
grup de ex-ofițeri ai armatei țariste refugiați în Basarabia după 1918
au fost arestați pe 13 iulie 1940 la Chișinău. Printre aceștiatia erau Ana-
tol Ceremușkin, născut la Chișinău în 1897; Grigori Dobrovolski, născut
în regiunea Dnepropetrovsk în 1874, ș.a.48. În primăvara
ăăvara anului 1941 au
fost condamnați la moarte alți ex-ofițeri ai armateli țariste sau albgardis-
te, precum Avacum Rus, Fiodor Goncearenko, Fiodor Zarazdeev ș.a.49.
O altă categorie de persoane condamnate la moarte în primul an
de ocupație sovietică era alcătuită din foști ofițeri ai Armatei Româ-
ne, originari din Basarabia, comandanți ai trupelor Armatei Repu-
blicii Democratice Moldovenești: Mihail Popa, născut la Ialoveni în
1873; Alexandru Ghepețchi, născut la Hâncești în 1879; dar și foști
combatanți în armata rusă în Primul Război Mondial și membri ai

45
ASISRM–KGB, dosar 32867, vol. 4, f. 8, 21, 27, 15. Nu știm încă exact motivația ofi-
cială a sentinței de condamnare la moarte a persoanelor menționate.
46
ASISRM–KGB, dosar 32664, f. 2-13, 61-62, nereabilitat din motiv că recursul în
privința anulării condamnării nu a fost înaintat încă.
47
ASISRM–KGB, dosar 021840, f. 75-76. Reabilitat la 18 septembrie 2001 de către
Curtea Supremă de Justiție a Republicii Moldova. Ibidem.
48
ASISRM–KGB, dosar 022375, f. 3-6, 18, 22.
49
Mariana Țăranu, „Teroarea comunistă din Basarabia”, p. 69-70.

135
armatelor albgardiste (Simion Gurschi, născut la Durlești în 1885)50.
Alții nu au putut suporta umilințele la care erau supuși de către orga-
nele NKVD și s-au sinucis: profesorul Ouatu, fost director al Liceului
„Mihai Eminescu”, inginerul-agronom Bivol, funcționar la primăria
orașului, și Dumitru Remenco, redactor la ziarul „Timpul”51.
Populația din alte teritorii ocupate de sovietici în anii 1939-1940
a fost tratată la fel de aspru, indiferent de apartenența sa etnică. Au
existat execuții individuale și în Țările Baltice. În Lituania, de exem-
plu, în primul an de ocupație sovietică au fost condamnați la pe-
deapsa capitală peste o mie de persoane numai în perioada 22 iunie-
28 iunie 1941, după începutul războiului germano-sovietic52. În aprilie
1940, elita militară și intelectuală poloneză a fost decimată în timpul
unor masacre, printre care cel mai de proporții a fost cel de la Katyn,
de lângă Smolensk. În total, în lunile martie-mai 1940 NKVD-ul a
asasinat cca 22 de mii de polonezi, majoritatea lor fiind ofițeri53.
Lista persoanelor executate în RSSM de sovietici în primul an de
ocupație 28 iunie 1940-iulie 1941 nu este completă, cercetări ulte-
rioare urmând să arunce mai multă lumină asupra acestui subiect.

3. Masacrul de la Fântâna Albă, 1 aprilie 1941:

mărturia lui Gheorghe Holovati
După ocuparea Basarabiei și Bucovinei de Nord în 28 iunie 1940,
regimul sovietic încerca să afle cât de multe persoane intenționează
să plece în România, respectiv câți „dușmani” există. Una dintre cele
mai sângeroase pagini în acest sens este legată de Fântâna Albă, în
Bucovina de Nord, în care au fost executați câteva sute de români

50
Mihai Tașcă, „Soarta ofițerilor români rămași în Basarabia la 28 iunie 1940 (I)”, în
Adevărul, ediția Moldova, 22 noiembrie 2012.
51
Ioan Scurtu, Constantin Hlihor, Anul 1940. Drama românilor, p. 116.
52
Arvydas Anušauskas, Terror and Crimes Against Humanity. The First Soviet Occupa-
tion, Vilnius, International Commission for the Evaluation of the Crimes of the Nazi
and Soviet Occupation Crimes in Lithuania, 2006, p. 238.
53
Н.С. Лебедева (отв. составитель), Катынь. Март 1940-Сентябрь 2000 г. Рас-
стрел. Судьбы живых. Эхо Катыни. Документы, Москва, Издательство «Весь
Мир», 2001, p. 19-42.

136
care au încercat să treacă hotarul, la îndemnul autorităților sovietice.
Gheorghe Holovati este unul dintre puținii supraviețuitori ai masa-
crului de la Fântâna Albă, care își va aminti decenii mai târziu54:
Ei, a trecut ceva timp, au început ei să se pregătească, era o treabă
organizată, să vadă care sunt cei care merg la frontieră, care vor să
ajungă în România, să-i cunoască. Știau foarte bine că sunt, dar tre-
buia să-i descopere. Au organizat un sistem de-a iscodi omul, să știe
exact ce gândești tu. Au înființat niște birouri la Cernăuți și au lansat
zvonul că poate lumea să se înscrie, cine vrea să se înscrie pe niște lis-
te, că îi lasă să meargă legal în România, îi lasă să treacă granița. Cine
vrea poate să înscrie întreaga familie. Au lansat zvonul în mai multe
comune și lumea a auzit de treaba asta. La început lumea nu mergea
să se înscrie, își dădea seama că ceva nu e în regulă, să nu fie o păcă-
leală. „Cum să mă duc să mă înscriu că vreau să mă duc în România!”
Se știa că cel care vrea să se ducă în România își riscă viața.
[…] Zicea că să se adune lumea. Or dat de înțeles că, atunci când
sunt mai mulți, o să ne dea drumul în România. Și, s-o adunat lu-
mea din mai multe comune din zona noastră, din 15 comune, s-o
adunat la raion, în mijlocul comunei. Era un teren așa de frumos,
cu o cruce în mijlocul izlazului. S-o adunat acolo multă populație.
În prima zi n-o dat drumul. A doua zi or venit și mai mulți. Asta era
la sfârșitul lunii martie în anul 1941, 30 și 31 martie. A fost prima
zi, adunarea aia, 30 martie, a doua zi a fost 31 martie, a treia zi a fost
1 aprilie. Parcă a fost ghinion – știți cum îi păcăleala de 1 aprilie
– apăi aia chiar că o fost păcăleală, care o costat sute de vieți.
Ne-am adunat multă populație acolo și se cerea să se dea drumul
să se meargă pașnic în România. Comandantul de acolo: „O să vă
dăm drumul”. Ei în timpul ăsta întăreau granița, trimiteau trupe.
Or trimis unități acolo, om lângă om, dar camuflați în gropi indi-
viduale, prin pădure, cu grăniceri călare și cu câini, cu armament și
cu muniție. Așteptau să se deplaseze lumea acolo. Și lumea ce-o zis:
„Dacă n-o venit aprobare, o să vină ea, să mergem”. „N-aveți decât”,
ziceau ei indiferenți. Dom’le, s-o luat lumea într-o după-amiază pe
la ora patru să meargă în România. O scos din biserică o cruce și un

54
Interviu din 3 septembrie 1999, Timișoara, realizat de către Adrian Onică. A se vedea
Smaranda Vultur, Adrian Onică (editori), Basarabeni și bucovineni în Banat. Povestiri
de viață, Timișoara, Editura Marineasa, 2010, cu o introducere de Igor Cașu, p. 181-184.

137
steag. O pus un steag alb, adică pașnic, fără niciun fel de violență, și
un steag tricolor. Dom’le, noi mergem, ăsta e drapelul sub care ne-
am născut, sub care am trăit și la care noi mergem. Asta-i țara unde
noi vrem să murim, România. Drapelul alb însemna pace și fără
violență. În felul ăsta s-a pornit coloana spre graniță. Granița era la
o distanță de vreo 10 kilometri din locul în care s-a adunat lumea.
Eram și eu și tatăl meu acolo. Am plecat și noi. Am stat și primele
două zile și a treia zi, și de-acolo cu trăistuța de mâncare, am luat aco-
lo să avem niștete turte ffăcute din cartofi și cu o țâră de ffăină de secară,
asta era principala mâncare cât or stat ei acolo. Și-am plecat spre fron-
tieră. Dom’le, noi acolo eram o parte mare de populație, dar cât am
mai parcurs cei 10 km spre frontieră, or mai venit și din partea cealal-
tă a județului, din sud, de prin comunele Iordănești, Pătrăuți, Suciu-
veni, multe comune, Icești. Din partea de sus a județului or venit alte
coloane și ne-am întâlnit la podul din comuna Suciuveni. Până-acolo
era șoseaua care mergea spre graniță. Am ajuns la râul Siret, era un
pod peste Siret, pe stânga și pe dreapta era o luncă, și în lunca aceea
s-o adunat lumea de ordinul miilor. Mergeam pe jos. Acolo or spus
oamenii mai în etate că să nu fim prea mulți pe pod, că îi pericol să se
prăbușească. Podul era de lemn. Și am trecut în grupuri, am așteptat
cam o oră să treacă toată coloana, și când am fost pe partea dreaptă a
cursului Siretului, în luncă, lumea s-a adunat iară și s-o încolonat, am
mai mers vreo jumătate de kilometru și am intrat în pădure. De-acolo
era pădure până la graniță, era o zonă împădurită, câțiva kilometri,
că am zis că mergem prin pădure, că îi mai liniște. Dar ei erau peste
tot, în toate punctele de frontieră, pe toate drumurile care mergeau
spre frontieră. Dom’le, ne-am dus așa prin pădure, mai vreo câțiva
kilometri.
Între timp, îmi amintesc că ne-o ajuns un pluton de călăreți. Încă
nu eram ajunși la podul de peste Siret. Șoseaua pe care mergeam
noi, șosea de țară, pietruită, era așa de plină de lume, că plutonul de
călăreți n-o putut să treacă, că n-o avut loc. O sărit de pe cal când o
ajuns coloana, o trecut șanțul, și-o mers pe marginea câmpului, pe
marginea hotarului. O dat pinteni la cai, de mergeau caii galop, și
ne-o depășit. Am observat că aveau automatele la ei, iar unii dintre
ei aveau și săbii. Acuma nu toți, dar știu că ăla care era în față o scos
sabia și o dat în ăia trei care aveau steagul tricolor și celălalt steag
alb. L-a rănit pe un tânăr. O scos o fată baticul alb de pe cap, cu care
era îmbrobodită, și l-o înfășurat.

138
 Am mers mai departe. Am trecut prin pădure, eram aproape de
frontieră, dar or găsit un teren extraordinar, pe care l-au organizat ca
să sacrifice populația. O folosit terenul, era pe drumul pe care mer-
geam noi, undeva în față era pădurea defrișată, cam un kilometru
de pădure, cum o tăiat. Or rămas niște tufe, rădăcini, corciuri, dar
copacii nu erau. O porțiune de vreun kilometru, înainte de a ajunge
la graniță. Da numai pe o singură parte, pe partea stângă. Asta era în-
tâmplător. Dar ei au folosit defrișarea aceasta, ca să poată să ne atace
mai bine. Când am ieșit din pădure în locul acela unde pădurea era
defrișată pe partea stângă, ei erau postați pe partea dreaptă. Era șanț
pe marginea drumului de pădure, iar ei erau dincolo de șanț la rădă-
cinile copacilor, în gropi individuale acoperite cu frunze deasupra, cu
crengi, nu vedeai nimic absolut, dar erau om lângă om, cu mitraliera
pusă în direcția spre șosea. Ne așteptau. Când am ajuns în porțiunea
aceea unde era defrișată pădurea, deodată văd că apare din pădure un
călăreț, un ofițer bineînțeles, la o distanță de vreo câțiva zeci de metri,
face cu un drapel mic un semn. Asta-i somația. Noi n-am auzit, că nu
eram chiar în față,, a ffăcut somația „stai!”, o dată, a doua oară și când
o tras a treia oară cu steagul, am auzit rafală de mitralieră din pădure.
Atunci mi-am dat seama că sunt la câțiva metri de noi, în linie de
tragere. A început rafală de mitralieră, da nu era numa’ o gură de
mitralieră, erau zeci, pe toată lungimea aia cât era coloana de lungă.
Erau înșirați pe partea dreaptă a șoselei în pădure, camuflați.
Nu pot să-mi dau seama, din câte vorbeam pe urmă, ne mai în-
tâlneam, unii ziceau că prima rafală ar fi fost focuri de instrucție,
adică erau cartușe oarbe.
A început un infern, trăgeau toate zecile de mitraliere câte erau
acolo în noi. A început lumea sa fugă de gura puștii. Dacă te-ai uitat
așa, ai văzut foc la țeavă, numa’ atâta ai văzut, n-ai văzut soldat, n-ai
văzut nimica, numa’ ai văzut gura țevii acolo și flacără cum iasă,
când trăgeau mitralierele. Am început să fug de gura mitralierelor
pe partea stângă, deci exact unde era pădurea defrișată, a fost ales
locul foarte bine unde să ne aștepte. Am auzit țipete „„vai, ioi ”, îl ve-
deai cum unul cade în față, în stânga, în dreapta, cum cad jos, unul
țipă, altul se dă peste cap și toată populația fuge în partea stângă,
cât putea fugi de gura mitralierelor. Dar vedeai pe altul jos, cum îi
țâșnește sângele. Cum țâșnește din gâtul găinii când o tai, așa țâșnea
sângele. Asta am văzut eu cu ochii mei, călcai peste el și fugeai cât
puteai mai tare, că se trăgea din spate. Nu îmi dau seama cum am
reușit. Cu ajutorul lui Dumnezeu, aveam o cărticică de rugăciuni în

139
 buzunar pe care mi-o pus-o mama, pe care o citeam și la școală. Și
toate rugăciunile astea, pe toate le știam pe de rost, dar atunci când
fugeam, nu spuneam rugăciuni, că nu mai aveam timp, numai mă
gândeam: „Doamne Dumnezeule, scapă-mă, Doamne, cu viață, sal-
vează-mi viața!”.
Îi mulțumesc lui Dumnezeu că mi-o ascultat rugăciunea și mi-o
salvat viața și-am scăpat de gura mitralierelor. Au căzut sute de oa-
meni în stânga și-n dreapta mea, în față și-n urma mea. Am ajuns la
un moment dat la un pârâu și mulți erau opriți de apă, era primăva- ă
ăva-
ră, se topeau zăpezile, apele erau mari, era pârâul destul de mare, să
fi fost vreo trei metri lățime la suprafață. Cât de adânc a fost nu știu,
unii îndoiau copăcele mai subțiri ca să poată să treacă, alții stăteau
acolo, alții se agitau, se băgau în apă unul pe altul și îi trăgeau după
aia pe ceilalți. Am văzut atuncea că de frică omul are o forță extraor-
dinară, de nu vă puteți închipui. Când am ajuns acolo și eu, și tata, și
când am văzut pârâul acela și am văzut că unii stăteau, alții săreau,
alții treceau, așaa ne-am ffăcut un vânt de să fi fost de încă un metru
de lat îl săream pe partea cealaltă și fugi mai departe. Nu mai aveai
timp să te uiți în urmă. Numa’ auzeai că mitraliera trage, și fugi și
fugi, și dă-i, și-am fugit așa prin pădure, mult, în orice caz, vreo doi-
trei kilometri am fugit prin pădure. Am așteptat cu sete să ajungem
în față, la vreo doi kilometri după ce-am ieșit din defrișarea aia din
pădure, a ținut vreo doi kilometri ca lungime. Dar așa așteptam, să
ajung, să trăiesc, să mai fiu în viață până ajung în pădure.
Când am ajuns iar între copaci, îmi părea că m-am născut a doua
oară pe lume, știam că mai am totuși o speranță, că nu trage direct
în mine, poate mai dă într-un copac și sunt salvat.

4. Mobilizarea forțată la muncă

Până la deportările în masă din 12-14 iunie 1941, în RSSM au
fost organizate mobilizări forțate la muncă, de regulă la mine sau
șantiere industriale din Rusia și Ucraina. Prima operațiune de mobi-
lizare la muncă are loc la mai puțin de o lună și jumătate de la ocupa-
rea Basarabiei și Bucovinei de Nord. Potrivit unei hotărâri adoptate
de Consiliul Economic de pe lângă Consiliul Comisarilor Poporului
din URSS din 9 august 1940, autoritățile de la Chișinău aveau în sar-
cină recrutarea a 20 de mii de muncitori, exclusiv din mediul rural.

140
Din punct de vedere geografic, județele Bălți și Soroca au livrat câte
4000 de persoane, iar județele Bender, Cahul, Chișinău și Orhei –
câte 3000 de persoane55. La o lună de la prima mobilizare, deși sarcina
nu a fost îndeplinită încă, autoritățile sovietice au decis să elaboreze
un alt plan mai vast de mobilizare a forței de muncă, din satele basara-
bene. Aceasta va fi și cea mai amplă mobilizare la muncă ce va avea loc
ca urmare a deciziei CC al PC (b) al Moldovei din 10 septembrie 1940,
în total intenționându-se mobilizarea a 40 500 de persoane pentru trei
comisariate unionale. Toți muncitorii mobilizați erau și în acest caz, ca
și în cele precedente, exclusiv din teritoriile basarabene, raioanele fostei
RASSM fiind exceptate: pentru Comisariatul Industriei Cărbunelui –
5500 de persoane, din care câte o mie din județele Bălți și Soroca și câte
1750 din județele Orhei și Bender; pentru Comisariatul Construcților –
31 000, provenind din județul Soroca (5000), județul Cahul (7000),
județul Orhei (5500), județul Chișinău (9000) și județul Bender
(4500); și, suplimentar, din județul Bălți, alte 4000 de persoane –
pentru Comisariatul Industriei Siderurgice. Responsabili de imple-
mentarea deciziei erau desemnați președinții comitetelor executive
județene și secretarii comitetelor de partid județene, iar termenele
stabilite erau foarte restrânse: 15 septembrie (2000 de persoane), 18
septembrie (5000 de persoane), 1 octombrie (19 500), 15 octombrie
(15 000). Mobilizarea la muncă se ffăcea după sistemul de cote, fiecă-
rei unități administrativ-teritoriale revenindu-i un număr anumit de
persoane care trebuiau mobilizate. Termenul restrâns de îndeplinire
a acestui ordin induce o asemănare între acțiunea de mobilizare la
muncă cu o cvasideportare, majoritatea populației vizate provenind
din spațiul rural și aparținând județelor cu o populație preponderent
românească (de exemplu, Chișinău – 9000, Orhei – 7250). Ca și în
cazul deportărilor însă, au fost vizați și numeroși reprezentanți ai
minorităților etnice: găgăuzi (percepuți atunci ca loiali fostului regim
românesc), bulgari, ucraineni; mai puțin ruși și evrei, care trăiau în
majoritate în spațiul urban. Forța de muncă mobilizată într-un timp

55
Date din Arhiva Națională a Republicii Moldova, depistate de istoricul Maria-
na Țăranu de la Chișinău. A se vedea Romulus Rusan, editor coordonator, Școala
Memoriei Sighet 2011, București, Fundația Academia Civică, 2012, p. 179.

141
record trebuia transportată cu trenul în regim de urgență, o acțiune
care cădea în responsabilitatea administrației Căilor Ferate Chișinău,
în frunte cu C. H. Golik56. Mobilizarea unui număr atât de mare de
oameni pentru a fi trimiși la mii de kilometri de casă, fiind vorba în
primul rând de țărani, a întâmpinat dificultăți. La data de 4 octombrie
erau mobilizate pentru Comisariatul Cărbunelui 21 500 de persoane
din planul de 25 500, adică cu 4 000 mai puțin, în timp ce pentru Co-
misariatul Construcțiilor și Comisariatul Centralelor Electrice (pen-
tru ultimul comisariat – conform deciziei din 9 august 1940) – numai
38 %. Peste o lună de la a doua decizie de mobilizare în masă la muncă
dincolo de Nistru, cea din 10 septembrie 1940, se constată că existau
probleme nu numai în legătură cu recrutarea forței de muncă, dar și cu
transportarea acesteia. Nu existau vagoane suficiente, uneori oamenii
fiind nevoiți să aștepte în aer liber circa 48 de ore sosirea trenului57.
Între timp, deși planul privind cele două mobilizări la muncă nu
erau îndeplinite pe deplin, se adoptă o altă decizie cu privire recruta-
rea basarabenilor pentru necesitățile industriilor strategice din Uni-
unea Sovietică. Astfel, la 29 noiembrie 1940 – data exactă a deciziei
nu o cunoaștem – Biroul CC al PC (b) al Moldovei invocă faptul că
planul de mobilizare la muncă era de 77 de mii persoane, care fusese
între timp realizat cu numai 73 % (56 356 de persoane). Presiunea
autorităților este foarte mare, așa încât cei responsabili de mobiliza-
rea forței de muncă includ printre cei recrutați persoane inapte de
muncă: bătrâni, bolnavi și copii de până la 16 ani. Unii dintre aceștia
reveniseră deja în RSSM, numărul lor ridicându-se la 5110 persoane.
Printre cauzele revenirii unor basarabeni de la întreprinderile in-
dustriale sovietice de dincolo de Nistru erau și condițiile mizerabile
de viață. În ciuda acestui fapt, autoritățile de la Chișinău insistau pe
îndeplinirea planului de mobilizare la muncă, amenințând respon-
sabilii din teritoriu cu tragerea la răspundere pentru sabotaj58.

56
AOSPRM, F. 51, inv. 1, d. 6, f. 13-14.
57
AOSPRM, F. 51, inv. 1, d. 14, f. 65-65a.
58
AOSPRM, F. 51, inv. 1, d. 19, f. 63-64. Valeriu Pasat menționează o altă cifră, mai
mică – de 63,5 mii de persoane. A se vedea, Valeriu Pasat, RSS Moldovenească în
epoca stalinistă, 1940-1953, Chișinău, Cartier, p. 74.

142
 În primăvara
ăăvara anului 1941, la ordinul autorităților de la Moscova,
Biroul CC al PC (b) al Moldovei decide mobilizarea altor 6000 de
persoane. De data aceasta, hotărârea din 29 martie 1941 avea meni-
rea de a asigura necesitățile șantierelor militare cu caracter defensiv
de pe teritoriul RSS Moldovenești. Cele mai multe persoane erau
mobilizate din județele Soroca (2000), Orhei și Bender (1500), ur-
mate de județul Chișinău (1000 de persoane). Comparativ cu mobi-
lizările forțate anterioare, cea din 29 martie 1941 se referea, se pare,
în primul rând la membrii colhozurilor. Gospodăriile colective erau
obligate să le ofere acestora produse alimentare, dar contra plată59.
Puterea sovietică a mobilizat la muncă forțată în școlile din ca-
drul învățământului profesional pe lângă fabrici și uzine (FZO, în
rusește) 1600 de persoane numai în perioada 20 martie – 10 aprilie
1941. În total, în aceeași perioadă au fost create cinci școli FZO: trei
la Chișinău, pe lângă Căile Ferate Chișinău, două dintre care pentru
400 de persoane fiecare, și a treia – cu 200 de locuri; una la Bender,
de 200 de persoane, și alta la Basarabeasca, ce urma să cuprindă 400
de persoane. Cei 1600 de tineri au fost mobilizați din diferite județe
și raioane ale RSSM. Spre exemplu, pentru școlile FZO din Chișinău,
tinerii au fost mobilizați din județul și orașul Bălți (350), județul și
orașul Chișinău (275 de persoane), județul Soroca (175), județul Or-
hei (100), orașul Tiraspol (20), raionul Dubăsari (20), raionul Slobo-
zia (20) și raionul Râbnița (40). Pentru școala FZO din Bender tinerii
au fost mobilizați din județele Bălți, Chișinău, Soroca, Bender și din
orașul Tiraspol. Cei 400 de tineri de la școala FZO din Basarabeasca
proveneau la rândul lor din județele Bender și Cahul, precum și din
raioanele Camenca și Grigoriopol din stânga Nistrului. Oficial, selec-
tarea tinerilor s-a operat din rândurile comsomoliștilor, verificați din
punctul de vedere al originii sociale și care trebuiau să aibăă o conștiință
politică corespunzătoare60. Formal, mobilizarea la muncă se ffăcea pe
bază voluntară, dar în realitate majoritatea au fost selectații ffără voia lor.
Tinerii încadrați la FZO pot fi considerați victime politice ale regimului
sovietic întrucât cei care refuzau să urmeze cursurile de pregătire pro-

59
AOSPRM, F. 51, inv. 1, d. 61, f. 38.
60
AOSPRM, F. 51, inv. 1, d. 61, f. 29-31.

143
fesional-tehnică și să lucreze după aceasta la întreprinderile unde erau
repartizați erau pasibili de a fi condamnați conform Codului penal61.
Prin urmare, în primul an de ocupație sovietică,, au fost mobiliza
mobilizate
forțat la muncă cel puțin 84 600 de persoane, dintre care 77 000 pentru
necesitățile diferitelor comisariate (ministere) din Rusia și Ucraina, în
timp ce pentru efectuarea unor lucrări cu caracter defensiv din RSSM
fuseseră mobiliza
mobilizate 6000 de persoane, iar pentru încadrarea în școlile
FZO – 1600 de tineri. Cele 84 600 de persoane în majoritatea lor pot fi
considerate victime politice ale regimului sovietic de ocupație, date fiind
metodele folosite în procesul de recrutare, precum și instituirea pedepsei
penale pentru cei care încercau să evite mobilizarea. În lipsa unei alterna-
tive, unii se supuneau ffără a rezista, sperând astfel că vor evita condam-
narea la lagăr de corecție prin muncă sau internare în așezări speciale.

5. Deportarea în masă din 12-13 iunie 1941

Arestările și condamnările politice de proporții s-au produs mai
târziu. Chestiunea organizării unei deportări în masă din rândurile
claselor sociale și ale categoriilor socioprofesionale indezirabile a fost
ridicată în toamna anului 1940. Astfel, la 11 noiembrie 1940, prin-
tr-o directivă secretă nr. 29032 a NKVD-ului din RSSM, toate secțiile
județene și raionale ale acestei instituții primesc ordin să treacă în
evidență toate elementele antisovietice. Era vorba de foști proprietari
funciari și fabricanți, funcționari de rang înalt din rândurile poliției
și jandarmeriei, mari comercianți, agenți ai Siguranței, albgardiști, li-
deri ai partidelor politice. În categoria elementelor antisovietice erau
menționate și „prostituatele, care, după instaurarea puterii sovietice,
nu prestau o muncă utilă din punct de vedere social”. La aproape două
luni de la trimiterea acestei directive, pe 7 ianuarie 1941, Iosif Mordoveț,
vicecomisar al NKVD-ului din RSSM, constata că o parte importantă
a secțiilor județene și raionale nu au executat ordinul. Printre acestea
erau orașul Chișinău și toate raioanele din județul cu același nume, ra-
ioanele Briceni, Lipcani, Chișcăreni, Edineț, Brătușeni, Ungheni, Ba-
latina și Râșcani, toate raioanele din județul Bălți; raioanele Căușeni,
Căinari și Comrat din județul Bender; Răspopeni și Susleni, județul

61
AOSPRM, F. 51, inv. 1, d. 61, f. 35.

144
Orhei; Cotiujeni, Vertiujeni, Soroca, Zgurița, Otaci, Ocnița, județul
Soroca; Taraclia, Congaz, Vulcănești, județul Cahul62.
Oficialul sovietic acorda acestor secții o perioadă de aproape două
săptămâni, până pe 25 ianuarie, pentru a alcătui listele elementelor
antisovietice. Totodată, Mordoveț amintea subalternilor săi din teri-
toriu că listele trebuiau să fie însoțite de chestionarul anexat ordinului
din 11.11.1940 și de alte informații despre persoanele în cauză. Docu-
mentele adiacente solicitate variau de la o categorie socioprofesională
la alta. Pentru foștii moșieri și chiaburi, erau necesare adeverințele
care trebuiau întocmite de către sovietele sătești. Cei din categoria
fabricanți și mari comercianți trebuiau să aibă adeverințe de la secțiile
financiare raionale sau extrase din procesul-verbal al interogatoriu-
lui martorilor care confirmau statutul unei sau altei persoane, iar cei
din rândurile foștilor demnitari de stat, din poliție și jandarmerie, ale
agenților Siguranței – pe lângă adeverințele din localitățile în care își
aveau reședința, trebuiau să prezinte còpii ale documentelor de arhivă
care probau calitatea acestora63. În cazul dosarelor foștilor albgardiști
și ale membrilor partidelor politice românești interbelice se punea ac-
cent pe interogarea martorilor, care să confirme identitatea persoane-
lor respective. Adjunctul șefului NKVD-ului de la Chișinău menționa
că în cazul categoriilor socioprofesionale care cad sub incidența direc-
tivei din 11.11.1940, precum profesori, scriitori, pictori, artiști, medici,
ingineri, agronomi și alții, să se facă o argumentare separată pentru
fiecare în parte în ceea ce privește necesitatea deportării64. Nu avem
informații clare în acest sens, dar este de presupus că spre sf sfârșitul
lunii ianuarie-începutul lunii februarie 1941, poliția politică sovietică
de la Chișinău deținea deja listele celor mai importanți dușmani reali,
potențiali sau virtuali ai regimului comunist.
La 31 mai 1941, reprezentantul CC al PC(b) al Uniunii Sovietice
și al Consiliului Comisarilor Poporului din URSS în RSS Moldove-

62
AMAIRM–MVD, F. 19, inv. 1, d. 2, f. 1, 3.
63
AMAIRM–MVD, F. 19, inv. 1, d. 2, f. 1.
64
AMAIRM–MVD, F. 19, inv. 1, d. 2, f. 2. Dintre profesiile respective, erau subliniați
cu creion roșu medicii, probabil pentru că trebuia să li se acorde o atenție deosebită,
dată fiind nevoia stringentă de aceștia.

145
nească, S.A. Goglidze65, îi trimite un raport lui Stalin în care înșiră
motivele pentru care era necesară, din perspectiva sa, arestarea sau
strămutarea elementelor indezirabile. Decizia fusese luată anterior
la Moscova, sosirea sa la Chișinău pe 7 mai 1941 având drept scop
identificarea celor mai periculoase categorii socioprofesionale și es-
timarea numărului acestora pentru organizarea transportului și a
altor aspecte legate de deportare. Potrivit acestuia, printre cele mai
periculoase elemente ar fi foștii membri ai Gărzii de Fier, formațiune
politică ce era considerată drept „cea mai clandestină organizație, cu
experiență de ani de zile în activități ilegale”, având „cadre teroriste,
organizate în trupe speciale”. Membrii altei formațiuni de extremă
dreaptă de dinainte de 1938 – Partidul Național-Creștin (cuziștii) –
erau considerați la fel de periculoși pentru activitatea lor
„contrarevoluționară”, dat fiind că ar fi menținut în continuare
relații strânse cu teritoriul din dreapta Prutului, în ciuda contro-
lului drastic stabilit la frontieră după 28 iunie 1940. Alte persoane
susceptibile de deportare erau și foștii membri ai partidelor demo-
cratice românești interbelice, anume Partidul Național-Țărănesc și
Partidul Național-Liberal, care ar fi încercat să organizeze activități
ilegale. Activul acestor două partide politice românești de orientare
democratică și prooccidentală era evaluat la circa 1000 de membri.
Alte persoane vizate proveneau din rândurile marilor latifundiari
(137 de persoane), polițiștilor și jandarmilor (440), albgardiștilor
ruși (83) sau foștilor ofițeri din Armata Română care întreprindeau
activități cu caracter antisovietic (64), mari proprietari de imobile
(652), cea mai numeroasă categorie care urma să fie anihilată fiind
alcătuită din mari comercianți (1948 de persoane). În total, repre-
zentantul Moscovei la Chișinău propunea deportarea a cca 5000
de capi de familie, împreună cu membrii familiilor lor. În raportul
său către Stalin, Goglidze nu menționa data preconizatei deportări,
dar din tonul scrisorii se poate deduce că această chestiune era de o
mare urgență și făcea parte dintr-un plan mai amplu de „curățare”

65
Prin ironia sorții, S.A. Goglidze va cădea și el victimă represiunilor politice. Va fi
arestat în iulie 1953 și executat în decembrie același an, fiind învinuit de apartenență
la grupul lui Beria. Oleg V. Khlevniuk, The History of Gulag, From Collectivisation to
Great Terror
Terror, New Haven & London, Yale University Press, 2004, p. 348.

146
a teritoriilor de la frontiera occidentală a Uniunii Sovietice nou-
achiziționate66.
Ca urmare a solicitării lui Goglidze și a aprobării primite de la
Moscova, în primele zile ale lunii iunie 1941, Comisariatul Poporu-
lui pentru Securitatea Statului [NKGB] de la Chișinău a expediat în
teritoriu, secțiilor raionale și județene ale poliției politice și trupelor
de interne, un ghid de instrucțiuni privind modul în care trebuia
organizată deportarea în masă plănuită pentru noaptea de 12 spre 13
iunie. Se preciza, în primul rând, că operația trebuia efectuată astfel
încât să fie evitate anumite manifestări nedorite și excese atât din
partea celor incluși în liste, cât și a unor segmente ale populației care
împărtășeau sau aveau o atitudine ostilă față de puterea sovietică (se
au în vedere și persoane care ar fi simpatizat cu victimele). Respon-
sabilitatea desfășurării operației în teritoriu le revenea Cartierelor
Operative, create la nivel de raion și județ. Acestea aveau obligația
de a folosi toți colaboratorii din NKGB, NKVD, cele din trei secții
ale Comisariatului pentru Apărare, comandanții militari, lucrăto-
rii din domeniul politico-ideologic, soldați ai trupelor de interne și
grănicerii din NKVD, aflați pe teritoriul raionului sau județului.
Conducerea nemijlocită a operației trebuia asigurată de o grupă
operativă care urma să fie alcătuită din câte un reprezentant al celor
trei ministere-cheie implicate: cel al securității statului (NKGB), cel
de interne (NKVD) și al apărării (NKO). Instrucțiunea stipula că
operația trebuia înfăptuită timp de 24 de ore și începută odată cu
răsăritul soarelui. Înainte de a intra în casa familiei care urma să fie
deportată, grupa operativă urma să stabilească cu exactitate adre-
sa, intrările și ieșirile din locuință, astfel încât „ridicarea” să se facă
fără dificultăți. Reprezentanții puterii erau sfătuiți să ia măsuri de
precauție și să se pregătească din timp de o posibilă rezistență. Odată
intrat în casă, grupa operativă stabilea componența familiei și locul
aflării fiecărui membru la momentul respectiv. Membri ai familiei
erau considerați soția, copiii, părinții, frații, surorile în cazul în care
locuiau împreună cu familia și se aflau în întreținerea capului de
familie care urma să fie arestat. În caz că în locuință se mai aflau

66
Валериу Пасат, Трудные страницы, p. 147-148.

147
alte persoane, ele trebuiau reținute până la stabilirea identității lor și
a relației lor cu familia vizată. Următorul pas indicat era efectuarea
percheziției locuinței cu scopul de a stabili dacă în casă existau arme,
literatură contrarevoluționară și valută străină. După percheziție,
urma inventarierea averii, care trebuia buia ffăcută în prezența martori-
lor, fie din rândul vecinilor, al organizației de partid locale sau al
administrației cooperativei de locatari.
Abia după efectuarea percheziției și a inventarierii averii urma
ca membrii familiei să fie anunțați despre decizia de a fi deportați,
iar capul de familie – arestat, precum și modul în care se va face „ri-
dicarea”. Din acest moment, familia avea dreptul să-și pregătească
bagajele, care nu trebuiau să depășească 100 kg de familie, indiferent
de numărul de membri ai acesteia. Printre obiectele care puteau fi
luate erau: haine, albituri, încălțăminte, veselă, produse alimentare
ținând seama de necesitățile pentru o lună, bani (oficial, suma nu era
limitată), obiecte scumpe, precum inele, ceasuri, cercei, brățări, broșe
etc. Restul averii putea fi comercializat de către o rudă sau un vecin
al familiei respective, într-un termen care nu trebuia să depășească
10 zile, banii urmând să fie transferați ulterior familiei deportate. În
cazul în care capul de familie sau oricare alt membru al ei era bolnav,
se stipula că acesta nu putea fi „ridicat” decât după însănătoșire.
Transportul până la cea mai apropiată stație de cale ferată urma a fi
efectuat cu mijloace auto sau căruțe. Accentul se punea pe mijlocul de
transport deținut de familia în cauză, după care acesta trebuia să revină
autorităților locale. În cazul în care familia deportată nu dispunea de
un mijloc de transport necesar, sovietul sătesc din localitate era obligat
să-l pună la dispoziție. În ceea ce privește indicațiile date grupelor ope-
rative și însoțitorilor (soldați și activiști locali), ei aveau ordin de a folosi
armele de foc numai în cazuri extreme, precum ar fi un eventual atac
asupra grupei operative, opunerea rezistenței sau tentativele de evada-
re. Membrilor grupelor operative le era interzis în mod categoric, sub
amenințarea cu pedeapsa penală, să confiște de la familia deportată alt-
ceva decât arme de foc, literaturăă contrarevoluționară și valută străină.
În momentul în care familia era transportată la cea mai apropiată
stație de cale ferată, grupa operativă urma să înmâneze șefului gar-
niturii de tren lista nominală și dosarele personale ale deportaților și
arestaților. Pentru fiecare familie deportată trebuiau să existe două
148
dosare. Primul, pe numele capului de familie, cu toate materiale
compromițătoare, iar al doilea – pentru fiecare membru de familie,
acesta incluzând și copia dosarului capului de familie67.
Operațiunea de arestare și deportare din RSS Moldovenească a fost
stabilită pentru noaptea de 12 spre 13 iunie 1941. Aceasta ffăcea parte
dintr-o operațiune mai amplă de „curățare” a noilor teritorii ocupate
de URSS în anii 1939-1940, care începe la 22 mai și se încheie la 20 iu-
nie 1941, cu doar două zile înaintea invaziei hitleriste asupra URSS68.
Din fostele teritorii românești – Basarabia, Bucovina de Nord și
ținutul Herțaa –, potrivit unui raport al vicecomisarului pentru Secu-
ritatea Statului al URSS, Bogdan Kobulov, din 13 iunie 1941, erau vi-
zate 32 423 de persoane. Dintre acestea, 6 250 urmau să fie arestate –
e vorba de capii de familie, iar 26 173 – membrii familiilor acestora –
deportate în așezări speciale69. În raportul prezentat lui Stalin, Be-
ria și Molotov din ziua următoare, 14 iunie 1941, privind rezultatele
operațiunii, se constată că numărul celor arestați și deportați a scăzut de
la cifra inițială de 32 423 de persoane la 31 419. Cum se explică diferența
și ce relevanță are această reducere a listei inițiale? Avem date în acest
sens numai în legătură cu Basarabia – 1183 de persoane reușesc să evite
tragedia care îi aștepta. Dintre acestea, trei persoane au reușit să se as-
cundă, 133 n-au fost arestate din motive de boală, 318 și-au schimbat în
ajun domiciliul, iar 829 au fost scoase din liste, retrăgându-li-se învinu-
irile ad-hoc „din cauza insuficienței de materiale compromițătoare”70.
Avem date desfdesfășurate privind nume concrete și cauza evitării depor-
tării a zeci de persoane din raionul Vertiujeni, județul Soroca. Unii
se aflau pur și simplu în delegare, cum s-a întâmplat cu M. Coșciug
din satul Stoicani, aflat la Soroca în noaptea de 12 spre 13 iunie 1941.
I. Cușnir din satul Vertiujeni era la rude în orășelul Rezina; soția lui
Ch. Zimbenberg, L. Zimbenberg, precum și I. Goihman și M. Goihman

67
AMAIRM–MVD, F. 19, inv. 1, d. 2, f. 4-12.
68
Nicolas Werth, introducere la История Сталинского Гулага. Том 1: „Массовые
репрессии в СССР”, Москва, РОССПЭН, 2004, p. 76; a se vedea și Alexander Sta-
tiev, „Motivations and Goals of Soviet deportations in the Western Borderlands”, în
Journal of Strategic Studies, Vol. 28, no. 6, 2005, p. 977-1003.
69
Валериу Пасат, Трудные страницы, p. 164.
70
Валериу Пасат, Трудные страницы, p. 165-166.

149
se aflau internați în spitalul din orașul Soroca, iar R. Gherman, într-
un spital din Chișinău. Alții se aflau la studii în Chișinău, precum
fiica comerciantului Volf Plitman, pe nume Musea, studentă la Insti-
tutul Pedagogic. Alții, precum H. Tesler, cu două săptămâni înaintea
deportării s-au mutat cu domiciliul la fiii lor. Peisea Zimbenberg se
transferase cu serviciul în Cernăuți, iar autoritățile nu reușiseră în-
tre timp să-i stabilească domiciliul exact, pentru a fi deportat. Elena
Bălănuță, soția deportatului Vasile Bălănuță, țăran înstărit, a reușit
să se ascundă chiar în n momentul desfdesfășurării operațiunii de depor-
tare. Elizaveta Codreanu, de 17 ani, fiica lui Gheorghe Codreanu,
funcționar de stat în România între 1924 și 1938, nu se afla acasă în
momentul deportării, așa cum a fost și cazul Lidiei Secară, fiica de 18
ani a lui Vasile Secară, ș.a.71.
Datele disponibile pentru anumite raioane sau județe sugerează
alte aspecte interesante și necunoscute până recent privind deportarea
din noaptea de 12 spre 13 iunie 1941. Astfel, datele de arhivă pentru
raionul Călărași, județul Chișinău, arată că lista inițială a persoane-
lor susceptibile de a fi deportate era de câteva ori mai mare decât cea
finală. Exista o listă a chiaburilor
chiaburilor, alcătuită din 159 de capi de familie,
precum și o listă a activului antisovietic din 33 de nume. Din totalul de
192 de familii au fost selectate pentru deportare 66, adică a treia parte72.
Cercetări ulterioare vor putea stabili mai exact cum s-a operat selecția
și în ce măsură au existat anumite complicități între cei vizați inițial și
care au fost excluși din listele finale, pe de o parte, și autoritățile res-
ponsabile din teritoriu, pe de altă parte. Eventual, dacă unii au putut să
mituiască organele sovietice pentru a evita deportarea. Diferența mare
dintre numărul inițial și cel real al familiilor de deportați în raionul
Călărași ridică alte semne de întrebare la care nu avem un răspuns pe
potrivă. De exemplu, în ce măsură această operațiune de deportare
se deosebește de altele anterioare din Uniunea Sovietică, din timpul
Marii Terori din anii 1937-1938, în cadrul căreia existau categorii de
„dușmani” ai regimului și fiecărei categorii i se stabilea o anumită for-
mă de pedeapsă, precum arestare, internare în închisoare, condam-

71
AMAIRM–MVD, F. 16, inv. 1, d. 2, f. 151-157.
72
AMAIRM–MVD, F. 16, inv. 1, d. 2, f. 32-35; 60-74.

150
nare la deportare sau execuție. Tot pentru raionul Călărași avem date
exacte privind structura socială și profesională a celor deportați, pre-
cum și despre averea deținută de aceștia și activitatea lor politică îna-
inte de 1940. Astfel, 11 capi de familie erau foști polițiști sau jandarmi,
23 erau foști mari comercianți, 11 – lideri locali ai unor partide politice
românești interbelice; 4 erau transfugi din Uniunea Sovietică; o fami-
lie a fost deportată întrucât capul acesteia fusese condamnat anterior
la pedeapsa capitală73. Din totalul celor incluși în listele finale – 66 de
capi de familie – 49 erau etnici români, 9 evrei, 7 ruși și un polonez. La
capitolul avere, majoritatea celor care locuiau la sat aveau între 10 și 20
ha de pământ, iar cei care se ocupau cu comerțul aveau cifre de afaceri
de câteva sute de mii de lei anual. Afilierea politică era preponderent
liberală (PNL – 39 de persoane, dintre care un georgist, adică membru
al disidenței liberale conduse de istoricul Gheorghe Brătianu), urma-
tă de cuziști (PNC – 10), averescani (membri ai Partidului Poporului,
condus de mareșalul Alexandru Averescu – 3) și țărăniști (PNȚ – 2)74.
După unele date incomplete, din RSSM au fost arestate și deportate
în noaptea de 12 spre 13 iunie 1941 – 18 392 de persoane, iar din celelalte
teritorii românești anexate la 28 iunie 1940 – 11 844 de persoane75. Baza
legală – în măsura în care se poate vorbi de legi în perioada stalinistă –
a deportărilor din RSSM și din alte teritorii anexate ca urmare a
Pactului sovieto-german din 1939 nu este foarte clară. Unii cerce-
tători afirmă că baza normativă a deportărilor din 1940-1941 a fost
decizia din 2 martie 1940 cu privire la deportarea polonezilor – a
așa-numiților osadniki din Ucraina și Bielorusia de Vest, precum și
cea a CC al PC(b) al Uniunii Sovietice și Consiliului Comisarilor
Poporului din URSS din 14 mai 1941 cu privire la deportarea ele-
mentelor „contrarevoluționare” și „naționaliste” din fostele teritorii
poloneze76. Aceste decizii ar fi fost extinse asupra Țărilor Baltice și
a teritoriilor ocupate de la România: Basarabia, Bucovina de Nord și

73
AMAIRM–MVD, F. 16, inv. 1, d. 2, f. 115
74
AMAIRM–MVD, F. 16, inv. 1, d. 2, f. 32-35.
75
Валериу Пасат, „Депортация „антисоветских элементов” из Молдавской ССР
в 1941 году”, în В. П. Димитриенко, ред., Власть и общество в СССР: политика
репрессии (1920-1940 гг.), Москва, ИРИ РАН, 1999, p. 297-328.
76
Валериу Пасат, Трудные страницы, p. 146.

151
ținutul Herța. Alți cercetători consideră însă că la baza deportărilor
din aceste regiuni în mai-iunie 1941 se afla un proiect de decizie al
CC al PC(b) al Uniunii Sovietice și Consiliului Comisarilor Poporu-
lui din URSS din 16 mai 1941 privind măsurile de „curățare” a RSS
Lituaniene, RSS Letone și RSS Estone de „elementele antisovietice”,
„criminale” și „periculoase din punct de vedere social”77, extinsă ul-
terior asupra RSS Moldovenești, județelor Cetatea Albă și Hotin (o
parte a acestuia, revenit Ucrainei), precum și Bucovinei de Nord.
Cum s-a produs mai exact deportarea? În acest sens, informațiile
din instrucțiunile oficiale diferă de cele redate de martorii tragediei.
De regulă, familia care urma a fi deportată era trezită noaptea, câte-
va persoane în uniformă militară și altele în civil pătrundeau în casă,
verificau pașapoartele și, dacă numele respective erau găsite în lista
făcută de sovietul sătesc în ajun și aprobată la centru, urma un anunț
scurt: „În numele conducerii supreme, sunteți deportați în regiunile
îndepărtate ale Siberiei”. Contrar instrucțiunilor, unor familii li se
acordau numai 40 de minute pentru facerea bagajelor, în loc de 2
ore regulamentare, iar greutatea bagajelor nu trebuia să depășească
40 kg de fiecare familie, în ciuda indicațiilor oficiale care stabileau
limita de 100 kg78. Astfel, viața unor oameni absolut nevinovați era
schimbată în mod radical în mai puțin de o oră. Urma îmbarcarea în
mașini sau căruțe și transportarea până la cea mai apropiată stație de
cale ferată, de unde se făcea repartizarea în trenuri conform locului
de destinație stabilit din timp de NKVD.
Dosarele deportaților erau pregătite dinainte. În sate, țăranii
erau interogați seri la rând. Toți membrii familiei erau deportați, in-
diferent de starea lor, inclusiv femeile însărcinate. Iată ce s-a întâm-
plat în acest sens cu familia Bodareu din localitatea Vadul lui Vodă,
deportată la începutul verii anului 194179:

77
Nicolas Werth, introducere la История cталинского гулага. Том 1: „Массовые
репрессии в СССР”, Москва, РОССПЭН, 2004, p. 76-77; 394-400.
78
Memoriile lui Vadim Pirogan, în Serafim Saka, ed., Basarabia în
n Gulag
Gulag, Chișinău,
Editura Uniunii Scriitorilor, 1995, p. 84.
79
Galina Bodareu, „O familie deportată din Vadul lui Vodă: între viață, durere,
suferință și dezamăgiri”, în PROMEMORIA. Revista Institutului de Istorie Socială,
vol. III, nr. 4, 2012, p. 270-271.
152
 În ultimul timp și tata, seară de seară, venea acasă târziu, uneori
spre dimineață, deoarece era reținut la interogatorii. În casă incer-
titudinea crease o atmosferă foarte apăsătoare. Părinții nu discutau
față de noi despre aceste probleme. Ei nu se simțeau cu vreo vină,
de aceea trăiau cu speranța că vor munci mai departe și lucrurile se
vor așeza. În seara zilei de 13 [de fapt, 12] iunie tata a fost chemat la
interogatoriu și arestat. În aceeași seară ne-au pus sechestru pe cai și
căruță. Spre dimineața de 13 iunie 1941 mama ne-a trezit în bocete.
Ea ne-a cuprins și ne-a spus să ne îmbrăcăm, că au venit să ne ducă
de acasă. Noi eram speriați și tremuram. Noaptea ceea de vară mi se
păruse atât de friguroasă! Tata a fost adus acasă cu mâinile legate la
spate. În curte era un grup de militari înarmați. În fața tuturor era
unul din ei care ne-a anunțat că suntem ridicați. Lui tata i-au pus
pistolul la cap și l-au urcat în căruță. Cu el l-au așezat și pe fratele
Gheorghe. Mama atunci era însărcinată. Ea începuse să se împo-
trivească, să reproșeze că este gravidă, însă șeful grupului a oprit-o
dur. Pe noi și pe mama ne-au urcat în căruța cu cai, care fusese se-
chestrată seara. Fratele Gheorghe reușise să înșface un tobultoc cu
făină și să ni-l arunce nouă în căruță. Ne-au permis să luăm bagaj
până la 100 kg.
Simpatiile exprimate față de victimele operațiunii de deporta-
re erau susceptibile de a crea probleme celor care le exprimau. Mai
grav și inacceptabil era, din perspectiva autorităților sovietice, atun-
ci când unii membri de partid erau cunoscuți cu cei incluși în lista
de deportare și făceau același lucru. Un asemenea „incident” s-a în-
tâmplat în orașul Chișinău în noaptea de 12 spre 13 iunie. Pe la ora
2 noaptea, grupul operativ format din C.S. Dubceak, sublocotenent
la școala NKVD, I.V. Stiborski, sublocotenent de miliție, și Cerkasov,
de la Institutul Agricol, toți trei membri de partid, l-au arestat pe
cetățeanul Bîstrițki, domiciliat în strada Gogol, nr. 31. Având nevoie
de un martor care să confirme și să semneze actul de inventariere
a averii familiei Bîstrițki, cei trei au bătut la ușa vecinului, pe nume
I. H. Ivanov, care însă s-a lăsat rugat circa 45 de minute până a des-
chide ușa oaspeților nepoftiți. Probabil, acestuia îi era teamă că el
însuși va fi arestat și deportat. În cele din urmă, a acceptat să fie
martor la arestarea vecinului său, cu care ulterior s-a dovedit că era
în relații foarte apropiate. Cel mai mult i-a surprins și revoltat pe
cei trei membri ai grupei operative comportamentul lui Ivanov, care

153
era el însuși membru de partid, în momentul în care – la ora 6.30
dimineața – s-a produs îmbarcarea lui Bîstrițki și a membrilor fami-
liei sale în mașină cu destinația stația de cale ferată Revaca. În acel
moment, Ivanov și soția sa i-au sărutat pe soții Bîstrițki și pe fiica
acestuia. Lui Ivanov i se va imputa ulterior, la o ședință de partid,
că a manifestat empatie deschisă și sinceră față de familia vecinului
său „ridicat”, mai ales că a vărsat și lacrimi în clipa despărțirii. Drept
urmare, raportul care relatează acest „incident” subliniază că „fap-
tele sus-menționate arată că tovarășul Ivanov se afla în relații strânse
cu familia Bîstrițki” și că „comportamentul tovarășului Ivanov în
timpul extragerii elementului de clasă ostil – Bîstrițki – a avut un
caracter antipartinic”. Fapta era cu atât mai reprobabilă din punc-
tul de vedere al organizației de partid, cu cât Ivanov era angajat în
cadrul CC al PC (b)M80. Era vorba de Solomon Aronovici Bîstrițki,
care se regăsește în lista celor deportați din RSSM și orașul Chișinău
în anii 1940-1941, dar fără alte precizări în ceea ce privește capul de
acuzare sau originea sa socială81. După toate probabilitățile, acesta
era comerciant și putea fi învinuit, totodată, și de sionism, așa cum
s-a întâmplat de multe ori cu alți consângeni de-ai săi în această pe-
rioadă a represiunilor staliniste din RSS Moldovenească, dar și din
alte teritorii nou-achiziționate de către sovietici în ajunul războiului
cu Germania nazistă. Acesta și alte cazuri aruncă o lumină asupra
relațiilor interumane din timpul deportărilor, evidențiind faptul că
solidaritatea de grup și empatia dintre cunoscuți, prieteni și vecini
nu a dispărut nici în momentele critice ale represiunilor staliniste,
chiar cu riscul ca cei care le exprimau deschis să fie pedepsiți și ei la
rândul lor. Pe de altă parte, se observă că partidul pretindea o supu-
nere totală și oarbă membrilor săi, deciziile sale urmând a fi accep-
tate și îndeplinite fără tăgadă.
De regulă, unei grupe operative îi revenea responsabilitatea ares-
tării și aducerea la stația de cale ferată indicată din timp a 2-3 familii,

80
AOSPRM, F. 51, inv. 1, d. 74, f. 70-72.
81
AMAIRM–MVD, F. 16, inv. 1, d. 2, f. 272. Numele său nu este indicat în Cartea
Memoriei, nici în volumul 1 la capitolul orașul Chișinău (589 de persoane), nici în
volumul 4 la anexe, unde lista celor deportați din Chișinău în anii 1940-1941 este
completată cu alte 1193 de persoane.

154
așa încât localitățile erau invadate în noaptea de 12 spre 13 iunie 1941
de grupe operative proporțional cu numărul de familii care urmau a
fi „ridicate”. Acest lucru se explică prin grija, dar și frica autorităților
de a nu provoca evadări ale celor reținuți, în vederea desfășurării cât
mai discrete a operației de deportare. Astfel, în satul Mășcăuți (azi
în raionul Criuleni) au fost repartizate 3 grupe operative, alcătuite
din 2 sau 3 membri responsabili, însoțiți de 2 soldați sau milițieni,
precum și membri ai activului sătesc, care au operat arestarea și îm-
barcarea pentru deportare în 7 căruțe a 8 familii cu un număr total
de 26 de persoane. În satul Bălășești (azi în raionul Sângerei) a fost
deportată o familie din 4 membri. În satul Murovaia (azi în raionul
Orhei) 2 grupe operative au „ridicat” 2 familii, ale capilor de fami-
lie Epifan Crețu și Grigore Solomon, în total 10 persoane. Din satul
Molovata (azi în raionul Dubăsari) 4 grupe operative au deportat 9
familii, alcătuite din 29 de membri82.
Pentru deportarea din noaptea de 12 spre 13 iunie au fost alocate
1315 vagoane, situate în diferite gări de pe tot cuprinsul Basarabiei
și Bucovinei de Nord: 90 de vagoane – în Taraclia, 44 de vagoane –
în Basarabeasca, 44 de vagoane – în Căușeni, 48 de vagoane – în
Bender, 187 de vagoane – în Chișinău, 48 de vagoane – în Ungheni,
83 de vagoane – în Ocnița, 133 de vagoane – în Bălți, 73 de vagoane –
în Florești, 40 de vagoane – în Râbnița, 38 de vagoane – în Bolgrad,
103 vagoane – în Arciz și 340 de vagoane – în Cernăuți83. Avem mai
multe informații despre felul în care s-a operat deportarea la stațiile
de cale ferată din județul Chișinău. Raionului Leova i se repartizaseră
15 vagoane, stația de adunare a deportaților fiind Iargara, iar cea de
îmbarcare definitivă în eșalonul care urma spre regiunile de est ale
URSS fiind la Basarabeasca; raionului Călărași – 8 vagoane, stația
de adunare fiind Călărași, iar cea ulterioară – Revaca; persoanelor
„ridicate” din satele raionului Lăpușna – 15 vagoane, cu plecarea din
stația Revaca spre eșalonul de trenuri din Bender; cei din raionul
Budești aveau 7 vagoane distribuite, care porneau de la stația Mereni

82
AMAIRM–MVD, F. 19, inv. 1, d. 2, f. 64-65.
83
Валериу Пасат, Трудные страницы, p. 153.

155
spre Bender; 14 vagoane reveneau celor din raionul Nisporeni, stația
de tren la care urmau să fie adunați deportații fiind cea din Bucovăț,
iar eșalonul care trebuia format era la Revaca; raionului Kotovski îi
fuseseră distribuite 11 vagoane la stația Revaca, acolo unde se forma
și eșalonul; raioanelor Strășeni (plecarea din Strășeni) și Chișinău
(stația Revaca) le reveneau câte 11 vagoane, iar stația unde se forma
eșalonul pentru ambele raioane era Revaca84. De la stația inițială până
la stația unde se forma eșalonul era indicat ca în fiecare vagon să fie
prezenți 5 reprezentanți ai grupei operative, care trebuiau neapărat să
fie înarmați. În total, din județul Chișinău au fost deportate 2268 de
persoane, dintre care 550 erau capi de familie (condamnați la lagăr
de concentrare) și 1718 – membri ai familiilor lor, soții, soțiile, copiii
sau bătrânii care locuiau împreună cu aceștia (condamnați la așezări
speciale). Pentru realizarea operațiunii din județul Chișinău erau
repartizați inițial în total 131 de lucrători operativi, dintre care 34 din
partea NKGB, 35 – a NKVD (probabil din partea secției politice), 62 –
soldați-milițieni. De aceea, grupa operativă din județul Chișinău cere
insistent, cu câteva zile înaintea
naintea desf
desfășurării operațiunii, suplinirea
cu 242, respectiv 241 și 214 persoane din „organe”, în total 697. Exis-
tau și alte probleme legate de organizarea deportării, care sunt sem-
nalate de către grupa operativă a județului Chișinău NKGB-ului din
RSSM, printre care era și insuficiența de mașini pentru transportarea
deportaților de la casele lor la stația de cale ferată. Astfel, conform
unei informații din 9 iunie 1941, în raionul Leova nu ajungeau 18
mașini, care trebuiau să transporte 212 persoane, în Nisporeni, res-
pectiv 13 mașini (165 de persoane), în Lăpușna – 19 mașini (227 de
persoane), Vadul lui Vodă – 10 mașini (115 persoane), în Kotovski –
12 mașini (136 de persoane) și în Chișinău – 17 mașini, pentru 200
de persoane. În total, cu trei zile înaintea operațiunii de deportare în
județ nu fuseseră identificate 89 de unități de transport pentru 1055
de persoane, ceea ce însemna că media pentru o mașină era de 12
persoane, la care se mai adăugau paza și bagajele. Unele raioane, pre-
cum Călărași și Strășeni, trebuiau să transporte persoanele deportate

84
AMAIRM–MVD, F. 19, inv. 1, d. 2, f. 25.

156
cu căruțele, iar unitățile de transport auto disponibile urmau să fie
redirecționate pentru raioanele Lăpușna și Nisporeni, probabil deoa-
rece distanța de la acestea până la stația de cale ferată cea mai apro-
piată era mai mare decât în primele două raioane85. Prin urmare, se
poate observa că un mijloc de transport revenea în medie la 3 familii
dacă socotim că o familie avea în medie 4 membri, plus 300 kg de
bagajele pentru o mașină și paza. Ridică însă semne de întrebare fap-
tul dacă era posibil ca instrucțiunile privind limita de bagaj să fi fost
respectate. Uneori au fost mobilizate căruțe, dar alteori acest lucru
nu a fost posibil.
Vladimir Bodareu, citat mai sus, își amintea decenii după aceasta
despre condițiile din tren, dar și despre reacția copiilor și lipsurile pe
care le-au suportat în drumul spre Kazahstan:
În gara din Chișinău l-am văzut pe tata. Fratelui Gheorghe
i-au permis să meargă cu noi. Ne-au urcat în trenuri diferite. Tata
plângea. A reușit să-i strige mamei să aibă grijă de noi. Atunci l-am
văzut pe tata ultima dată în viață (…). Noi am mai stat o noapte în
gară. A doua zi și trenul nostru a pornit într-o direcție necunoscută.
Copiii plângeau. Unii erau muți de frică, alții voiau apă și mâncare.
Ne-au urcat într-un vagon în care s-a transportat cărbune (…) Va-
goanele erau arhipline. Aveam fața și mâinile negre. Ne-am aflat pe
drum două săptămâni, practic fără apă și fără mâncare.
Boris Vasiliev, copil de 9 ani în momentul deportării, își aducea
amintea decenii mai târziu de cele întâmplate:
În vagoane ne-au mânat înghesuindu-ne ca pe niște vite… Spre
dimineață, la 15 iunie 1941, trenul trecea podul peste Nistru pe la
Tighina. La Tiraspol a stat mai mult, timp care nouă ni s-a părut o
veșnicie (…) Osândiții se înăbușeau… urina se scurgea printre po-
dele, iar scârnăvia (…) rămânea pe loc, nu puteai să te miști nici cu
o talpă. De duhoare, oamenii își pierdeau cunoștința… Bărbații stă-
teau încremeniți ca statuile; femeile lăcrimau, blestemau ziua când
s-au născut; copiii răcneau, ținându-se de poalele mamelor… Când
vreo mamă voia să alăpteze copilul, bărbații făceau cerc în jurul ei
și femeile își dezgoleau sânii, alăptându-și în grabă odorul, până ca
cercul să fie strivit de lumea chinuită (…)

85
AMAIRM–MVD, F. 19, inv. 1, d. 2, f. 26-29.

157
 În ceea ce privește transportarea deportaților în vagoane, acestea
erau de tip marfar, adaptate în grabă la cele de transportare a pasageri-
lor. Și la acest capitol, datele oficiale diferă de cele oferite de martori și
victime. Astfel, după statistica oficială, în medie la fiecare 20 de persoane
revenea un vagon. În realitate, conform mărturiilor supraviețuitorilor,
uneori 70-100 de persoane trebuiau să împartă un vagon de marf marfă timp
de 2-3 săptămâni cât dura drumul până la destinația finală. Oficial,
norma zilnică era de 600 g de pâine pentru fiecare persoană86. Norma
zilnică de apă era de 200 ml, iar unor deportați li se dădeau în loc de
mâncare doar pește sărat, o bucățică de pâine neagră sau terci înăcrit
din orz și ovăz87. Alții primeau 300 g de pâine dimineața și apă fiartă,
și nimic mai mult la amiază sau seara88. Prin comparație, gardienii tre-
nurilor erau îmbarcați în vagoane de clasa I șii celor ffără grad li se achi-
tau 8 ruble pe zi, lucrătorilor operativi cu grade de ofițer care însoțeau
eșaloanele li se plăteau 26 de ruble pe zi (calculat la 25 de zile); medicilor
li se plăteau 800 de ruble pe lună, paramedicilor – 400 de ruble pe lună,
surorilor medicale – 350 de ruble pe lună. În timp ce deportaților li s-au
alocat 3 ruble pe zi pentru acoperirea tuturor necesităților89.
Tragedia cea mare însă avea să vină în scurt timp, în momen-
tul în care trenul se oprea și bărbații erau despărțiți de familii și
îmbarcați pentru gulag, în timp ce mamele cu copiii urmau să fie
duși în așezări speciale90:
Toți așteptam noaptea, când se potolea căldura și năduful din
vagon, și respiram aer curat și răcoros. Și nimeni, absolut nimeni,
nu bănuia că această noapte va fi cea mai tragică, cea mai groaznică
noapte din viața noastră, noapte după care bărbații vor muri, ne-
maivăzându-și niciodată soțiile și copiii, iar soțiile și copiii nu-și

86
Валериу Пасат, Трудные страницы, p. 161.
87
Flux, ediția de vineri, anul VI, nr. 42 (373), 1 noiembrie 2002. Apud Viorica Olaru-Cemâr-
tan, „Deportarea masivă a populației din RSSM din 12-13 iunie 1941”, în Destin românesc,
nr. 3, 2006, p. 65; Ludmila Popovici, Molly Lamphear, eds., Destine spulberate, p. 25, 21.
88
Memoriile lui Vadim Pirogan, în Serafim Saka, ed., Basarabia în Gulag, lag, p. 99.
lag
89
Валериу Пасат, Трудные страницы, p. 154-156.
90
„Omul respiră atât de liber” (frază înaripată din propaganda comunistă). Bo-
ris Vasiliev, Stalin mi-a furat copilăria, Chișinău, Editura Baștina-Radog, 2010, p.
127-128. Despărțirea familiilor este confirmată de alți martori: Lucia Caranicolov,
n. 1932, deportată în 1941 în regiunea Novosibirsk. A se vedea Ludmila Popovici,
Molly Lamphear, eds., Destine spulberate/Shattered destines, Chișinău, Centrul de
Reabilitare a Victimelor Torturii „Memoria”, 2005, p. 12, 88.

158
 vor mai vedea soții și tații. Pe la miez de noapte s-au deschis ușile
zăvorâte (comuniștii comiteau crime noaptea, ca toți bandiții de pe
lume) și în vagon au intrat alt soi de NKVD-iști, ținând de curele
niște javre sălbatice cu gurile căscate, câini-lupi… Și crima a reîn-
ceput. A început genocidul comunist. Familia noastră s-a împletit
ca pâinea și sarea: mama ținând copilul la piept cu o mână, cu alta
se ținea de tata; tata se ținea de mama, surioarele și eu ne țineam de
fusta mamei și de picioarele tatei. De noi s-au apropiat trei tipi, care
vorbeau într-o limbă neînțeleasă, aveau fețele negre, murdare, ochi
înguști și nasuri turtite. Doi din ei i-au sucit tatei mâinile la spate…
Mama a început să răcnească, ținându-se cu ultimele puteri de gâtul
tatei… – Nu mă lăsa, Ilie, cu patru copii prin străini fără pâine, fără
haine…Al treilea călău a vârât baioneta cu tot cu armă între cor-
purile părinților, smulgând-o pe mama cu tot cu copil de la pieptul
tatei. I-a barat calea. Călăii din spate îl târau pe tata din vagon (…)
De atunci nu l-am mai văzut niciodată… Cu asemenea manevre au
fost vânați din eșalon toți bărbații, bătrânii și tinerii mai mari de
optsprezece ani. Așa a fost prima mea zi și prima mea noapte trăită
în URSS, dincolo de Nistru, unde: „так вольно дышит человек”.
Astfel, un alt aspect al terorii de stat comuniste consta în faptul că
familiile erau dezmembrate după bunul plac al poliției politice. Ca-
pii de familii au fost trimiși în lagăre de concentrare pentru prizoni-
eri de război – 5000 de persoane în Kozelșceansk, alte 3000 – în cel
din Putivlsk, iar membrii familiilor lor – în localități speciale pentru
„strămutați” (ссыльнопоселенцы), în regiunile Karaganda (Kazah-
stan), Omsk și Novosibirsk (Siberia Centrală)91. Reiese că numărul ca-
pilor de familie care urmau să fie arestați, iar membrii familiilor lor –
deportați, propus de Goglidze pe 31 mai 1941, fusese depășit cu cir-
ca 60 la sută. După un document din 15 septembrie 1941, semnat de
M. V. Konradov, șeful Secției așezări speciale și de muncă a GULAG-
ului din cadrul NKVD-ului, numai membrii familiilor celor deportați
din RSSM (deci în afară de capii familiilor) constituiau în total 22 648,
repartizați după cum urmează: Kazahstan – 9 954 de persoane, RASS
Komi – 352 de persoane, regiunea Krasnoiarsk – 470 de persoane, re-
giunea Omsk – 6085 de persoane, Novosibirsk – 5787 depersoane92.

91
Валериу Пасат, Трудные страницы, p. 159-160.
92
История Сталинского Гулага. Том 1: „Mассовые репрессии в СССР”, Москва,
РОССПЭН, 2004, p. 407.

159
Se observă astfel că, deși acest lucru nu era prevăzut inițial, 352 de per-
soane ajung în RASS Komi și 470 – în regiunea Krasnoiarsk, cauza
acestei schimbări de destinație fiind încă neelucidată. O explicație ar fi
că membrii acestor familii au ajuns acolo împreună cu capii familiilor,
condamnați la lagăr în acea regiune. Mai dificil este să găsim o explicație
plauzibilă pentru cei care au ajuns în Krasnoiarsk, întrucât în regiunea
respectivă nu a fost condamnat niciun cap de familie din RSSM. Proba-
bil, cele 470 de persoane din regiunea Krasnoiarsk au fost pur și simplu
redirecționate din anumite motive din regiunea vecină, Novosibirsk,
menționată în lista eșaloanelor cu deportați trimiși din RSSM93.
Prin urmare, în septembrie 1949, în localitățile speciale din Rusia
și Kazahstan se aflau cu mult mai multe persoane decât numărul
celor „ridicate” în noaptea de 12 spre 13 iunie, ceea ce confirmă că
înainte (și după) au mai fost efectuate deportări individuale sau de
grup ale populației din RSSM. Rămâne deschisă problema privind
soarta celor care au fost arestați în noaptea de 12 spre 13 iunie 1941.
O parte dintre aceștia sau a deținuților din închisori, cel puțin 450 de
persoane, au fost executați imediat după deciziile troicilor, urmând
modelul execuțiilor din anii 1931-1933 și 1937-1938 din Uniunea So-
vietică94, locurile principale ale execuțiilor fiind Consulatul Italiei
din centrul Chișinăului, Palatul Mitropolitan, Facultatea de Teolo-
gie din capitala Basarabiei, dar și penitenciarul din Cetatea Albă95;
ceilalți fiind deportați ulterior în regiuni îndepărtate ale Siberiei și
Kazahstanului. Tuturor persoanelor deportate din RSSM în 1940-
1941, precum și celor din Țările Baltice, Ucraina de Vest și Bielorusia
de Vest – teritorii nou-anexate conform Pactului Molotov-Ribben-
trop –, li se va interzice ulterior, printr-un decret al Prezidiului So-
vietului Suprem al URSS din 26 noiembrie 1948, să revină vreodată
în locurile natale96.

93
А. Э. Гурьянов, „Масштабы депортации населения в глубь СССР в мае-июне 1941
г.”, în Репрессии против поляков и польских граждан, Москва, Звенья, 1997, p. 236.
94
История Сталинского Гулага. Том 5: „Спецпереселенцы в СССР”, Москва,
РОССПЭН, 2004, p. 666.
95
Pavel Moraru, „Documente românești despre atrocitățile bolșevice din stânga Nis-
trului, 1940-1941”, în Arhivele Totalitarismului, nr. 3-4, 2006, p. 39-47.
96
История Сталинского Гулага. Том 5: „Спецпереселенцы в СССР”, p. 688-689.

160
 În ceea ce privește condițiile de viață din regiunile în care au fost
deportați basarabenii, acestea erau inegale de la o destinație la alta.
Cel mai greu au dus-o capii de familie, care erau internați în lagăre
de concentrare sau în colonii de muncă, unde condițiile de detenție
și regimul erau foarte dure, iar posibilitățile de alimentare erau li-
mitate la norma stabilită de regulamentul acestor instituții de tip în-
chis. Pe de altă parte, cei din așezările speciale (спецпоселения), în
care au fost trimiși membrii familiilor ai căror capi fuseseră arestați
și condamnați de către troici sau consfătuiri speciale, ambele orga-
ne extrajudiciare, aveau posibilitatea să ducă o viață mai bună dacă
aveau cel puțin un membru al familiei apt de muncă, și acesta găsea
un loc de muncă pe potrivă în regiunea unde erau repartizați. Or, de
multe ori nu existau locuri de muncă disponibile după specialitate,
un alt handicap fiind adeseori, mai ales în prima perioadă, proasta
cunoaștere a limbii ruse. De regulă însă, țăranii se descurcau destul
de bine, construindu-și case și creându-și gospodării prospere, care
trezeau uneori invidia localnicilor sau suspiciunea autorităților din
teritoriu. Mai dificil era pentru cei cu activități intelectuale, care nu
erau deprinși cu munca fizică97.
Arestările au continuat și după 22 iunie 1941, conform Decretu-
lui din aceeași zi al Sovietului Suprem al URSS „Cu privire la starea
de război”, care prevedea arestarea, executarea sau deportarea –
în funcție de gradul de vinovăție stabilit de troică – a celor mai peri-
culoase elemente antisovietice98. În toiul operațiilor militare, a fost
arestat și condamnat la 15 ani de deportare Nicolai Costenco, fost re-
dactor-șef al revistei interbelice „Viața Basarabiei”99. Altor intelectu-
ali, precum Mihail Curicheru, li s-a incriminat apartenența la partide
politice românești, numite „contrarevoluționare”100. O soartă tragică
a avut și folcloristul și sociologul basarabean Petre Ștefănucă, depor-
tat în Siberia, unde se stinge prematur din viață la 12 iulie 1942.

97
Валериу Пасат, Трудные страницы, p. 508-532.
98
История Сталинского Гулага. Том 4: „Население Гулага: численность и
условия содержания”, Москва, РОССПЭН, 2004, p. 105.
99
ASISRM–KGB, dosar 013903, f. 2-4, 89-95.
100
ASISRM–KGB, dosar 013903, f. 1, 9, 17-18; Igor Cașu, „Destinul tragic al scriitorului M.
Curicheru, mort în Gulag”, în Adevărul, ediția de Moldova, 29 noiembrie 2013.

161
 Deportarea din RSS Moldovenească și din teritoriile basarabe-
ne de sud și de nord cedate Ucrainei la 2 august 1940, precum și din
Bucovina de Nord – după cum s-a menționat anterior –, fă f cea parte
dintr-o operațiune mai amplă, care a cuprins toate teritoriile nou-
ocupate de către URSS în urma Pactului Molotov-Ribbentrop din
23 august 1939. Mai exact, aceasta a început cu deportarea „elementelor
contrarevoluționare și naționaliste” din Ucraina de Vest în noaptea de
22 mai 1941, cu a celor din Lituania, Letonia și Estonia în 14 iunie 1941,
și s-a încheiat cu deportarea în masă din Bielorusia de Vest, în noap-
tea de 19 spre 20 iunie 1941. Din Ucraina de Vest și Bielorusia de Vest
au fost deportate, respectiv, 11 mii și 21 de mii de persoane, în primul
caz în regiunea Kazahstanului de Sud, în ținutul Krasnoiarsk, regiunile
Omsk și Novosibirsk; în regiunile Krasnoiarsk și Novosibirsk, precum
și în ținutul Altai, în cel de-al doilea caz. Din Lituania au fost deportate
17,5 mii de persoane în regiunea Novosibirsk, în Kazahstan și RASS
Komi. Din Letonia – în total, 17 mii de persoane în ținutul Krasnoiarsk
și regiunea Novosibirsk, precum și în regiunea Karaganda din Kazah-
stan. Din Estonia au fost deportate mai puține persoane – 6 mii în regi-
unile Kirov și Novosibirsk101. În total, între 22 mai și 20 iunie 1941, din
teritoriile sus-menționate au fost deportate în interiorul URSS circa 85
de mii de persoane (capii de familie – arestați, iar membrii familiilor –
strămutați în așezări speciale).
În consecință, din regiunile occidentale ale Uniunii Sovietice care
f ceau parte anterior anilor 1939-1940 din componența Poloniei (în ma-
fă
joritatea lor cu o populație ucraineană și bielorusă) și a României (cu o
populație majoritar românească), precum și din cele trei Țări Baltice, in-
dependente între 1918 și 1940, au fost deportate circa 380-390 de mii de
persoane102, majoritatea lor fiind evrei și polonezi, strămutați în 1940103.

101
Cifrele diferă puțin la alți autori, explicația fiind, probabil, în numărul planificat
și cel real. Vezi, de ex., Народы стран Балтии в условиях сталинизма. 1940-е
– 1950-е гг., под редакции Н. Бугая, Штутгарт, 2005, p. 268. Apud Елена Зубкова,
Прибалтика и Кремль, 1940-1953, Москва, РОССПЭН, 2008, p. 126-127.
102
Павел Полян, Не по своей воли… История и география принудительных
миграций в СССР
СССР, Москва, 2001, p. 100-102. După 22 iunie 1941, peste 100 de mii de
polonezi au fost eliberați și încadrați în Armata Roșie, printre care se afla și viitorul
lider al Poloniei comuniste, generalul Wojciech Jaruzelski (1981-1989).
103
Despre deportările din Ucraina de Vest și Bielorusia de Vest, bazate pe mărturiile
unor supraviețuitori care au plecat după 1944-1945 în Occident, a se vedea Jan T.
Gross, Revolution from Abroad, p. 187-224.
162
 6. Represiuni față de susținătorii Unirii cu România:
Constantin Leancă
Constantin Leancă s-a născut la 10 aprilie 1893, în satul Cuhnești,
județul Bălți. În 1915 se înrolează în armata imperială rusă și parti-
cipă la Primul Război Mondial pe varii sectoare ale Frontului de Est.
În 1917, după revoluția din februarie, când era abolită monarhia în
Rusia, revine în Basarabia și devine președinte al Zemstvei județene
din Bălți. La începutul lui martie 1918 a fost unul dintre autorii unei
scrisori trimise Sfatului Țării de la Chișinău în care se cerea Unirea
Basarabiei cu România. În perioada interbelică a fost membru al Par-
tidului Țărănesc din Basarabia, apoi al Partidului Național-Țărănesc
din momentul creării acestuia, prin fuziunea, în 1926, a Partidu-
lui Țărănesc (Ion Mihalache) cu Partidul Național din Transilvania
(Iuliu Maniu). În 1932, dezamăgit de guvernarea național-țărănistă,
devine unul dintre conducătorii unui nou partid – Partidul Demo-
crat-Țărănesc, devenit ulterior Partidul Radical-Țărănesc. A fost
ales de numeroase ori în Parlamentul României. Între 1939 și 1940,
în timpul dictaturii regale, a fost membru al Frontului Renașterii
Naționale. În 28 iunie 1940, când Armata Roșie ocupă Basarabia, era
deputat în legislativul de la București și se afla la Bălți104. Sovieticii
îl consideră „element periculos” și îl condamnă la ani grei de gulag.
Se stinge din viață în timpul detenției. De ce a avut acest destin? Ce
„crimă” a săvârșit?
Constantin Leancă a fost arestat pe data de 16 iulie 1940 de către
serviciul special de urmărire penală al NKVD-ului din RSS Ucrai-
neană, care avea jurisdicție asupra teritoriului basarabean în primele
săptămâni după ocupația sovietică. Imediat i se face o fișă de arestat
din care reiese că deținea 8 hectare și jumătate de pământ. Tot din
fișa de la NKVD aflăm că avea 6 clase de gimnaziu. A fost ales depu-
tat din partea Basarabiei nu mai puțin de șapte ori, prima dată în 1919
din partea Partidului Țărănesc din Basarabia, și ultima dată, în 1939,
din partea Frontului Renașterii Naționale. Acesta era unicul partid
legal din timpul dictaturii lui Carol al II-lea, celelalte fiind interzise,

104
ASISRM–KGB, dosar 011446, f. 3, 6, 10-15, 30-34.

163
după modelul regimurilor autoritare care dominau atunci cea mai
mare parte a Europei, și includea din oficiu toți funcționarii, care altfel
își pierdeau calitatea de demnitar (printre membrii FRN s-a aflat și
reputatul istoric C.C. Giurescu). În cadrul procesului intentat, lui Con-
stantin Leancă i se incriminează activități zise contrarevoluționare,
printre care se numără atitudinea sa prounionistă fermă din 3 martie
1918 în calitate de președinte al Adunării Constituante din Bălți, care
urma să aleagă conducerea Zemstvei județene, precum și participa-
rea sa la viața politică din România interbelică, în calitate de membru
fruntaș al Partidului Țărănesc din Basarabia, al Partidului Național-
Țărănesc și al altor formațiuni democratice românești (a criticat, de alt-
fel, politica extremistă și antisemită a guvernului Goga-Cuza, decem-
brie 1937-februarie 1938). Toate aceste partide în care a fost implicat
C. Leancă erau considerate, ffără excepție, partide contrarevoluționare.
În logica sovieticilor, numai Partidul Comunist din România – unul
antinațional și care cerea dezmembrarea României – era unicul partid
care avea dreptul la existență. Lui C. Leancă i se incriminează, de ase-
menea, că era apropiat al primarului de Bălți Ștefan Pirogan, tatăl lui
Vadim Pirogan. Din dosarul lui Constantin Leancăă observăm că pen-
tru sovietici crima nu era definită din punct de vedere juridic, ci din
perspectivă politică, în mod absolut arbitrar. Mai mult, participarea la
viața publică din România interbelică reprezenta deja un criteriu sufi-
cient pentru a condamna persoane absolut inocente din Basarabia.
După o anchetă preliminară efectuată începând cu data de 16 iu-
lie 1940, dosarul lui Constantin Leancă este transmis Consfătuirii
Speciale (Особое cовещание) a NKVD-ului de la Moscova. Astfel,
Constantin Leancă nu avea dreptul nici măcar formal la un avo-
cat, iar cele patru persoane care îi decideau soarta erau scutite de
a prezenta probe în susținerea incriminărilor invocate. Mai mult,
majoritatea condamnărilor operate de către acest organ extrajudi-
ciar nu implicau prezența inculpatului. Verdictele se pronunțau în
lipsa persoanelor vizate. În 11 ianuarie 1941, Constantin Leancă era
condamnat la 8 ani de lagăr de corecție prin muncă în temeiul arti-
colului 54, punct 13 al Codului penal al RSS Ucrainene („activitate
contrarevoluționară”). Deși era cetățean român, în verdictul organu-
lui extrajudiciar se menționează că nu deține niciun fel de cetățenie.

164
 Din verdictul preliminar al anchetei din 25 octombrie 1940, sem-
nată de viceprocurorul interimar al RSSM, Bugaev, ar reieși că:
Materialele anchetei au stabilit că Constantin Leancă a fost un
membru activ al partidului contrarevoluționar al „țărăniștilor” și
al „frontului renașterii naționale”, ani la rând fiind ales în Parla-
mentul României. Pe lângă aceasta, a condus Adunarea de Zemst-
vă din județul Bălțiț, care a adoptat declarația de unire a Basarabiei
cu România. Luând în considerație faptul că Leancă reprezintă un
element social periculos, propunem trimiterea dosarului lui Leancă
spre examinare Consf
Consfătuirii Speciale a NKVD-ului din URSS.
Nu a rezistat mult timp condițiilor dure de detenție și s-a stins
din viață în 1942, la vârsta de 49 de ani105.

77. Represiuni pentru apartenență socioprofesională:

Ion Furculiță
Ion Furculiță s-a născut la 1894, în Telenești, județul Orhei. Până
la ocupația sovietică a Basarabiei din 28 iunie 1940 este secretar la
Judecătoria Chișinău. Pe 17 iulie 1940, la numai două săptămâni și
ceva de la intrarea Armatei Roșii în provincia dintre Prut și Nistru,
este arestat de organele NKVD-ului. Ce i se incriminează și ce soartă
va avea acesta?
17 din cei 22 de ani în care Basarabia a fost parte din statul
național român întregit, Ion Furculiță a lucrat în sistemul de justiție
românesc. Mai întâi, în calitate de colaborator al poliției române,
ulterior – ca șef de post. Mai târziu a fost promovat în sistemul jude-
cătoresc, în calitate de secretar la Judecătoria Chișinău. După cum
se știe, intra în categoria oamenilor suspecți pentru regimul sovietic
din simplul motiv că a aparținut clasei „dominante” și „diriguitoa-
re”, care prin definiție marxist-leninistă nu putea decât să „exploate-
ze” și să „nedreptățească” poporul „muncitor”. Așa s-a întâmplat în
Rusia imediat după revoluția bolșevică din octombrie 1917, când în
primele liste de dușmani ai poporului, la inițiativa lui Lenin, au fost

105
ASISRM–KGB, dosar 011446, f. 38-41.

165
incluși toți „foștii”, adică aristocrații, funcționarii regimului țarist,
inclusiv angajații din sistemul de justiție106.
Principiul de clasă era unul esențial în justiția de tip sovietic.
Foarte explicit s-a exprimat în acest sens unul dintre conducătorii
poliției politice bolșevice în toamna anului 1918 (când aceasta se nu-
mea CEKA), Martin Latsis. Într-un ordin către subalternii săi din
teritoriu el preciza următoarele:
Ne aflăm în procesul de exterminare a burghezi în calitate de
clasă. Noi nu trebuie să demonstrați că o persoană sau alta a acționat
împotriva puterii sovietice. Prima întrebare pe care trebuie să i-o
adresați unei persoane arestate este: din ce clasă socială face par-
te, ce origini are, ce educație a primit, care este profesia sa. Aceste
chestiuni vor cântări în ceea ce privește soarta sa de mai departe.
Aceasta este esența terorii roșii107.
După ce a fost reluat în URSS în anii ’30 pe o scară și mai largă
decât în timpul războiului civil din Rusia din 1918-1921, modelul
respectiv a fost aplicat și în Basarabia după 28 iunie 1940.
La 17 iunie 1940, Ion Furculiță a fost arestat de către NKVD. Cel
care a întocmit fișa sa de evidență a fost sergentul Zagrițenko, an-
chetator din departamentul securității de stat al NKVD-ului de la
Chișinău. În acest act se menționa motivul punerii sub arest a lui
Ion Furculiță. Anume că fusese înainte de 1940 „secretar al sectoru-
lui 1 judecătoresc [și] a ajutat regimul român să exploateze poporul
basarabean, era membru activ al partidului fascist Frontul Renașterii
Naționale [FRN], a participat activ la acțiunile Gărzii Naționale
[formațiune paramilitară a FRN]”. Din acest motiv, Zagrițenko scrie
în foaia de dosar că Furculiță era suspectat de crimă conform ar-
ticolului 54, punct 13 al Codului penal al RSS Ucrainene („crime
contrarevoluționare”). Din aceeași filă reiese că Ion Furculiță avea
domiciliul în Chișinău pe strada Sinadino, nr. 19108. Este un detaliu

106
Mikhail Heller, Alexandr M. Nekrich, Utopia in Power. The History of the Soviet Un-
ion from 1917 to the present, New York, Summit Books, 1986, p. 62-69. A se vedea mai
mult în capitolul I, supra.
107
Merle Fainsod, How Russia is Ruled, Cambridge, MA., Harvard University Press,
revised edition, 1964, p. 426.
108
ASISRM–KGB, dosar 012041, f. 2. Astăzi – strada Vlaicu Pârcălab, situată între Pri-
mărie și Sala cu Orgă (atunci banca orașului).

166
deloc neglijabil, întrucât locuința sa era situată în zona rezidențială
a capitalei basarabene și prezenta un interes sporit pentru protipen-
dada comunistă.
În următoarele zile este interogat de NKVD. Este întrebat de ori-
ginea sa socială și cu ce s-a ocupat în perioada când Basarabia a făcut
parte din componența României. S-a stabilit astfel că Ion Furculiță
a fost o perioadă polițist, iar apoi șef de post de poliție, după care a
devenit secretar la Judecătoria Chișinău, mai exact la Sectorul 1 al
Judecătoriei din capitala Basarabiei. Întrebările anchetatorului sunt
de fapt acuzații: că a aparținut clasei dominante, care a exploatat oa-
menii muncii, că i-a maltratat pe reprezentanții mișcării comuniste
și revoluționare, că nu le-ar fi eliberat unor evrei acte de identitate și
din cauza asta aceștia ar fi fost persecutați de autoritățile românești
și concediați, că s-ar fi îmbogățit prin luare de mită. Sunt audiați trei
martori, care susțin acuzațiile invocate anterior de către anchetatorul
NKVD la interogatoriul lui Ion Furculiță109. Prin urmare, se observă
că sistemul sovietic funcționa nu după prezumția de nevinovăție, ci
după prezumția de vinovăție. Or, așa cum s-a exprimat dramaturgul
comunist german Bertold Brecht în timpul proceselor de la Moscova
din 1936, „cu cât [inculpații] sunt mai nevinovați, cu atât mai mult
merită să moară”110.
Deși martorii depun mărturie împotriva lui Ion Furculiță că ar
fi fost „corupt” și ar fi „exploatat” oamenii muncii din Basarabia, re-
chizitoriul din 24 august 1940 alcătuit pe baza interogatoriului și a
depozițiilor martorilor evidențiază un alt cap de acuzare. Se pune ac-
centul pe faptul că inculpatul a fost membru al Frontului Renașterii
Naționale în perioada dictaturii regale din 1938-1940. Pentru sovie-
tici orice partid altul decât cel comunist era numit „fascist” și „bur-
ghez”, „antipopular” și „contrarevoluționar”. Nu a făcut excepție nici
Frontul Renașterii Naționale. Întrucât Ion Furculiță a recunoscut că
a fost membru al acestui partid, pentru anchetatorul sovietic aceasta
a echivalat cu recunoașterea vinei care i se incrimina, de a fi element

109
ASISRM–KGB, dosar 012041, f. 3-28.
110
Anne Applebaum, Gulagul. O istorie, București, Humanitas, 2011, p. 16.

167
„contrarevoluționar”. Nu mai conta faptul că – așa cum a fost de atâ-
tea alte ori cu alți funcționari basarabeni – toți angajații statului ro-
mân au fost incluși din oficiu în acest partid în perioada 1938-1940,
când regele Carol al II-lea a desființat toate partidele și a creat un
partid unic, care pretindea a pregăti țara pentru vremurile grele ce se
anunțau. Dovadă a faptului că nici anchetatorul Zagrițenko nu cre-
dea în învinuirile aduse lui Furculiță este precizarea de la sf sfârșitul
rechizitoriului, unde se menționa explicit că nu există niciun fel de
probe doveditoare în dosarul inculpatului. Cu toate acestea, el pro-
pune trimiterea dosarului lui Furculiță procuraturii Chișinău, pen-
tru ca aceasta să-l trimită în instanța de judecată111.
Drept urmare a primirii dosarului lui Furculiță, în timp ce aces-
ta era deținut în închisoarea din Chișinău încă din data de 17 iulie
1940, procuratura cercetează cazul. La exact o lună după trimite-
rea dosarului de la NKVD, la 24 septembrie 1940, procuratura, sub
semnătura viceprocurorului RSSM, responsabil de dosare speciale,
unul Bugaev, constată aceleași lucruri cuprinse în dosarul primit.
Mai adaugă doar un detaliu, ce pare inventat și care e menit mai mult
să arate că s-a lucrat la acest caz. Anume, se spune că Furculiță, în ca-
litate de secretar la Judecătoria din Chișinău, ar fi impus diferite dări
față de oamenii muncii. Dar nici Bugaev nu credea în ceea ce spune,
întrucât în concluzia constatării sale recomanda ca Furculiță să fie
predat Consf
Consfătuirii Speciale a NKVD-ului din URSS112. Adică acesta
urma să fie judecat pornind de la meseria pe care a avut-o înainte de
1940, așa cum recomanda încă în 1918 unul dintre părinții fondatori
ai poliției politice sovietice, Martin Latsis.
Cum era și de așteptat, decizia organului extrajudiciar de la Mos-
cova nu a întârziat mult. La zecile de mii, dacă nu sute de mii de ca-
zuri, adunate din tot URSS-ul, mai ales din teritoriile nou-anexate
în 1939-1940 ca urmare a Pactului Ribbentrop-Molotov, verdictul a
venit în ceva mai mult de o lună. La 2 noiembrie 1940 soarta lui Ion
Furculiță era decisă: acesta era condamnat la 8 ani de lagăr de corecție
prin muncă.. Consf
Consfătuirea Specială nici nu trebuia să delibereze mult,

111
ASISRM–KGB, dosar 012041, f. 29-30.
112
ASISRM–KGB, dosar 012041, f. 32.

168
termenul fiind propus de organele de la Chișinău, sub semnătura
lui Iosif Mordoveț, adjunctul lui Nikolai Sazâkin, șeful NKVD-ului
moldovenesc. Capul de acuzare era exact cel indicat de anchetatorii
NKVD de la Chișinău: „pentru că era element social periculos”. La 29
noiembrie 1940 locul detenției a fost stabilit la Ivdelag113, din regiunea
Sverdlovsk (astăzi Ekaterinburg, dincolo de munții Ural, în Siberia
Occidentală), unul dintre cele mai groaznice lagăre de concentrare so-
vietice, menționate și de Aleksandr Soljenițîn în Arhipelagul GULAG.
Ion Furculiță era căsătorit, pe soția sa o chema Maria Eustratie,
născută în 1893, avea două fiice, Olga (n. 1916) și Alexandra (n. 1919),
și doi feciori, Vladimir (n. 1920) și Nicolae (n. 1926). Nu știm ce s-a în-
tâmplat ulterior nici cu Ion Furculiță, nici cu membrii familiei sale. În
Cartea Memoriei regiunii Perm din Rusia114 este menționat Vladimir
Furculiță, moldovean, născut în 1921 (diferă cu un an), din Chișinău,
arestat în iulie 1941 pentru agitație antisovietică și condamnat în oc-
tombrie 1941 la 5 ani privațiune de libertate. Foarte probabil că e vor-
ba de fiul lui Ion Furculiță. Cert este că Ion Furculiță a fost reabilitat
în 4 aprilie 1989, printr-o decizie aprobată de procurorul RSSM de
atunci, N. Demidenko. Reabilitarea s-a ffăcut în baza Decretului Pre-
zidiului Sovietului Suprem al URSS din 16 ianuarie 1989 „Cu privire
la măsurile suplimentare de reabilitare a victimelor represiunilor din
perioada anilor ’30-’40 – începutul anilor ’50”115. Prin urmare, chiar
autoritățile sovietice, cu mare întârziere, au recunoscut că procesul
lui Ion Furculiță a fost un simulacru și că a fost săv ă ârșită o crimă a
ăv
organelor de stat comuniste împotriva unui cetățean a cărui „vin „ ă”
era că provenea dintr-o categorie profesională percepută drept una
„dușmănoasă” și care urma să fie lichidată. Deci nu faptele au stat
la baza condamnării, ci apartenența sa socioprofesională și faptul
că a fost inclus din oficiu într-un partid politic românesc interbelic.
Nici acest din urmă cap de acuzare nu avea un temei legal, chiar
și din perspectivă sovietică. Or, așa cum stipulează o altă decizie
a Procuraturii URSS și a Curții Supreme de Justiție a Rusiei din

113
ASISRM–KGB, dosar 012041, f. 33, 29 .
114
http:www.permgani.ru/repress/index.php?id=30269 (consultat ultimă dată pe 10 sep-
tembrie 2013).
115
ASISRM–KGB, dosar 012041, f. 36, 36 verso.

169
1991116, Frontul Renașterii Naționale al regelui Carol al II-lea nu era
un partid contrarevoluționar, iar membrii săi nu au săv ă ârșit crime
ăv
contrarevoluționare împotriva URSS deoarece ei erau atunci cetățeni
ai altui stat, România, și se supuneau numai legilor românești. Mai
mult, tot conform legislației
iei sovietice, Consf
Consfătuirea Specială era un
organ extrajudiciar, ca și troicile, și, prin urmare, orice decizie a aces-
teia se afla în afara câmpului legal.

8. Condamnări pentru „respectarea legilor

României”: primarul găgăuz Ștefan Draganov
Ștefan Draganov s-a născut în anul 1896, în satul Alexandrovca,
județul Cetatea Albă. Era găgăuz după originea sa etnică, cetățean
român, iar ca origine socială era țăran. În 1916 a absolvit școala de
dascăli bisericești din Chișinău. După aceasta a lucrat în calitate de
cântăreț de psalmi la biserica din satul Tatar-Copceac117, inclusiv în
cea mai mare parte a perioadei interbelice, când Basarabia a fost in-
tegrată în cadrul României. Deținea 15,5 ha de pământ. Înainte de
1940 a fost membru al Partidului Național-Țărănesc, fiind ales pri-
mar al satului Tatar-Copceac pe listele acestui partid, în anii 1931-
1932. În data de 21 iulie 1940 este arestat de către secția județeană a
NKVD-ului din Cahul. Arestarea are loc ca urmare a alcătuirii unei
liste de persoane active din punct de vedere politic în perioada an-
terioară, sub administrația românească.. Aceste liste se ffăceau prin
intermediul activului de partid și al persoanelor care manifestau des-
chidere față de regimul sovietic în speranța obținerii unor favoruri.
De obicei, informatorii noului regim proveneau din rândul elemen-
telor marginale sub aspect social, care erau invidioși pe gospodarii
satului și voiau să se răzbune. Primul interogatoriu al lui Draganov
are loc pe 30 iulie 1940118. El își prezintă o biografie succintă, în care
menționează studiile făcute la Chișinău în prima parte a „Marelui
Război” (absolvește în 1916), fiind repartizat în satul Tatar-Copceac
din județul Cahul, unde urma să fie încadrat la biserica din localitate

116
ASISRM–KGB, dosar 018070, f. 43.
117
Astăzi Copceac, în UTA Gagauz Yeri, Republica Moldova.
118
ASISRM–KGB, dosar 010615, f. 10-12.

170
în calitate de cântăreț de psalmi. După Unirea Basarabiei cu Româ-
nia în martie 1918, în urma votului liber exprimat de parlamentul
local Sfatul Țării, Ștefan Draganov devine membru al Partidului
Național-Țărănesc. În dosar nu există date referitoare la anul intrării
sale în partid. Putem însă lesne presupune că el devine membru activ
al național-țărăniștilor între 1926, când este creat PNȚ, și 1928, când
aceștia preiau prima dată puterea. Se remarcă drept un lider price-
put, astfel încât în 1931 candidează la funcția de primar al satului
Tatar-Copceac din partea țărăniștilor și câștigă scrutinul. Contribuie
la îmbunătățirea disciplinei în sat, coordonând activitatea organelor
de ordine în vederea preîntâmpinării infracțiunilor și a identificării
f ptașilor. Numărul furturilor și violențelor în sat s-a redus simțitor
fă
pe timpul mandatului său ca primar în Tatar-Copceac. În calitate de
primar țărănist, Draganov încearcă să ajute țăranii săraci, așa cum
cerea doctrina partidului din care ffăcea parte.
Pe lângă faptul că a deținut funcția de primar în Basarabia interbe-
lică, Ștefan Draganov este și un gospodar care are grijă de întreținerea
familiei sale. El deține 15,5 ha de pământ, beneficiind de reforma agra-
ră din 1924, înfă
nf ptuită de guvernul de la București, care a fost apreciată
nfă
în epocă drept cea mai radicală reformă agrară din Europa119. Draganov
era căsătorit și avea doi copii, deci putem deduce că avea un nivel de viață
acceptabil, dar nici pe departe nu era foarte înstărit. Din cele 15,5 ha, el
arenda 10 ha țăranilor, aceștia lucrând pământul și achitând o parte din
recolta obținută, ceea ce era o practică obișnuită în vremea respectivă și
nu numai. Dar folosirea zilierilor – așa cum vom vedea în alte cazuri –
nu a servit drept cap de acuzare în verdictul contra lui Draganov.
Organele poliției politice din Uniunea Sovietică sunt interesa-
te de Draganov în primul rând pentru că era găgăuz, faptul că un
reprezentant al minorităților etnice din Basarabia interbelică a fost
ales primar pe listele unui partid democratic românesc contrazicea
paradigma ideologică a regimului, potrivit căreia administrația de
la București ar fi promovat o politică de discriminare etnică și ex-
ploatare socială a populației locale, în special a minoritarilor. Însăși

119
Henry L. Roberts, Rumania. Political Problems of An Agrarian State, New Haven,
London, Yale University Press, 1951, p. 32-39.

171
existența lui Draganov era un atentat la dogma partidului comunist.
În al doilea rând, pentru că regimul sovietic îi percepe drept oameni
periculoși pe toți cei care gândesc liber, au o anumită experiență poli-
tică, adică știu să vorbească cu oamenii, să le asculte păsul și să-i ajute
în rezolvarea problemelor cotidiene. Regimului comunist îi este frică
de revolte populare și încearcă să decapiteze orice eventuali lideri de
opinie care ar putea să organizeze populația în lupta contra ocupan-
tului. Draganov este, ca și Constantin Leancă (vezi supra), un fost
membru al unui partid democratic românesc, dar regimul sovietic
nu ffăcea niciun fel de deosebire și numea drept partide „fasciste” și
„contrarevoluționare” orice formațiune politică alta decât cea comu-
nistă. În simulacrul de proces, autoritățile sovietice nu reușesc să adu-
ne probe compromițătoare contra lui Draganov, decât acelea – abso-
lut arbitrare și contrare procedurilor legale elementare – care au stat
la baza ordinului de arestare. S-a încercat obținerea unor mărturii
false precum că Draganov ar fi maltratat populația locală în timpul
mandatului său de primar în anii 1931-1932. Nu s-a reușit însă, acesta
negând acuzațiile. Drept urmare, la 13 septembrie 1940 dosarul său
este trimis Consf
Consfătuirii Speciale a NKVD-ului. În data de 4 noiem-
brie 1940, organul sus-numit al poliției politice sovietice îl condamnă
pe Ștefan Draganov la 8 ani de muncă forțată într-un lagăr din Rusia,
invocând același articol al Codului penal al RSS Ucrainene ca și în
cazul lui C. Leancă, 54, punct 13 („activitate contrarevoluționară”)120.
Formula uzitată în verdict este destul de relevantă:
Draganov, în calitate de membru activ al partidului țărănist, în
timpul campaniei electorale pentru alegerea organelor puterii din
România, a făcut agitație activă în rândurile populației în intere-
sele acestui partid, în scopul înșelării poporului truditor. Ca mem-
bru activ al partidului țărănesc, din 1931 până în 1932, Draganov
a deținut funcția de primar al satului Tatar-Copceac, iar în calitate
de primar a executat legile statului român (subl. n., I.C.)121.
Nu știm deocamdată ce s-a întâmplat cu familia sa. De regulă,
membrii familiei erau deportați în așezări speciale. Dar de data aceas-
ta nu pare să fi fost așa, pentru că în dosarul său păstrat în arhiva

120
ASISRM–KGB, dosar 010615, f. 29.
121
ASISRM–KGB, dosar 010615, f. 26.

172
fostului MGB de la Chișinău figurează un document din 7 mai 1945,
care reprezintă refuzul organelor de a-l elibera pe Ștefan Draganov la
cererea soției sale, Ana Draganov122. Cartea Memoriei, editată de Ele-
na Postică, nu conține date despre soarta familiei lui Ștefan Dragonov,
ceea ce este un argument în plus să presupunem că soția și cei doi copii
ai săi au reușit să scape de represiuni. Ștefan Draganov a fost reabilitat
post-mortem în 1991 de către Curtea Supremă de Justiție a Republicii
Moldova123.

9. Condamnări politice ale preoților basarabeni:

Grigore Celac
Grigore Celac s-a născut în 1893, în satul Drăgușeni, județul
Chișinău, în familia unui cântăreț bisericesc. După absolvirea școlii
primare în 1903, și-a continuat studiile la Seminarul Teologic din
Chișinău, pe care l-a absolvit în 1910. După studii, a devenit dascăl
în satul Săseni, județul Orhei. Conform dosarului său personal, a
fost membru al Partidului Național-Țărănesc în perioada 1931-1933.
Din 1933 până în 1938 a fost membru al Partidului Național-Liberal.
Iar în anii 1938-1940, când în România s-a instaurat dictatura regală
și toate partidele, cu excepția celui condus de Carol al II-lea, au fost
interzise, a fost membru al Frontului Renașterii Naționale. Odată cu
ocuparea Basarabiei de către trupele sovietice în 1940, este arestat și
condamnat ca „dușman al poporului”. Potrivit dosarului său de la
NKVD, preotul Celac ar fi fost rus după naționalitate124.
Grigore Celac își alege profesia de preot grație dragostei cu care
tatăl său, Ion Celac, săvârșește serviciul divin și este atașat populației
românești din Basarabia. După terminarea Seminarului Teologic și

122
ASISRM–KGB, dosar 010615, f. 30.
123
Ceea ce știm cu siguranță este că unele rude ale lui Ștefan Draganov au emigrat în Bra-
zilia în perioada interbelică. Unul dintre nepoții acestuia, Erik Santos Draganov, a citit
materialul despre Ștefan Draganov publicat de subsemnat în Adevărul, ediția Moldova,
și preluat de Historia și ne-a mărturisit că sunt primele informații pe care le-au aflat
despre rudele lor rămase în Basarabia. Familia lui Erik a păstrat adeverința de naștere
a lui Haralambie Draganov și a lui Alexei Draganov, din care se trage neamul Santos
Draganov, emigrați în Brazilia în 1926, care erau rude cu Ștefan.
124
ASISRM–KGB, dosar 010696, f. 1-2.

173
câțiva ani petrecuți în calitate de dascăl, în septembrie 1914 se înro-
lează în armata rusă și participă la Primul Război Mondial pe Fron-
tul Român, ca atâția alți basarabeni din epocă. „Marele Război”,
cum era numit de contemporani, a schimbat radical viața a milioane
de oameni, inclusiv a lui Grigore Celac. Deși a îndeplinit funcții cle-
ricale pe lângă corpul ofițeresc, experiența sa de pe front a fost dură,
dar și utilă. A avut contact cu reprezentanți ai mai multor popoare
care au fost recrutați de țarul Nicolae al II-lea și s-a socializat rapid
în vâltoarea operațiilor militare. Odată cu revoluția rusă din februa-
rie 1917, când țarul a fost forțat să abdice, după ordinul lui Kerenski
a fost disponibilizat din armată ca și toți foștii dascăli din Rusia. Se
prezintă la Chișinău la șeful comisariatului militar județean, care
îl repartizează în primul regiment moldovenesc125, unde se află
în evidență până în noiembrie 1917, după care este trimis la vatră.
Din 1921 se stabilește permanent în satul Fundul Galbenei, județul
Chișinău. Ocuparea Basarabiei de către Armata Roșie la 28 iunie
1940 îl găsește în aceeași localitate, unde preda religia ortodoxă în
școală și, totodată, era director al școlii din localitate.
Ocuparea Basarabiei schimbă radical viața basarabenilor, mai
ales a elitelor, care erau văzute ca purtătoare ale identității naționale
moderne românești. Astfel, în vizorul autorităților sovietice comu-
niste intră liderii de opinie, oamenii cu autoritate, printre care preoți
și cadre didactice. Grigore Celac este arestat pe data de 11 iulie 1940,
la două săptămâni de la trecerea Nistrului de către Armata Roșie. I
se incriminează activitate antirevoluționară în perioada interbelică,
în calitatea sa de dascăl și membru al Partidului Național-Țărănesc
în anii 1931-1933, al Partidului Național-Liberal în anii 1933-1938 și
apoi al Frontului Renașterii Naționale (1938-1940). Deși autoritățile
sovietice încearcă să promoveze persoane marginalizate și docile în
organele locale de conducere, preotul Celac este respectat de oame-

125
Acest detaliu din interogatoriul din 11 iulie 1940 – de a fi făcut serviciul militar în
regimentul moldovenesc, care a avut ulterior rolul său important în viața politică
a Basarabiei, ce va culmina cu unirea provinciei cu România pe 27 martie 1918 –
a fost subliniat cu creionul roșu, fapt ce conta mult pentru NKVD în identificarea
dușmanilor poporului. ASISRM–KGB, dosar 010696, f. 7.

174
nii din Fundul Galbenei, care îl împuternicesc să-i reprezinte în so-
vietul sătesc126. Acest lucru nu este pe placul autorităților sovietice
de ocupație, care cer excluderea lui din administrația satului. Ocazia
pentru arestarea lui Celac se ivește atunci când în Fundul Galbenei
are loc un atentat la viața a doi reprezentanți obedienți ai conducerii
satului. Nu se știa cine erau autorii atentatului, dar autoritățile co-
muniste îl consideră suspect pe preotul Celac și-l arestează. Câțiva
martori depun mărturie împotriva sa, dar autoritățile comuniste de
ocupație nu au probe pentru a demonstra implicarea sa în ceea ce ei
numesc „act terorist”. Apartenența sa socială și profesională devine
determinantă în acțiunea ce i se incriminează.
În septembrie 1940, organele NKVD-ului din RSS Moldovenească
stabilesc că nu există probe suficiente din care ar reieși că acesta ar fi
fost implicat în atentatul asupra a doi activiști sovietici din satul Fundul
Galbenei. Se invoca însă activitatea sa de dinainte de 1940 și se trăgea
concluzia că acesta ar fi fost un „element dușmănos” puterii sovietice.
Apartenența sa la unele partide politice din România interbelică și ac-
tivitatea sa profesională ar fi constat în „românizarea Basarabiei”, care
echivala, din perspectiva autorităților sovietice, cu o crimă de stat, pre-
văzută de articolul 54, punct 13 al Codului penal al RSS Ucrainene. Era
menționat, de asemenea, faptul că inculpatul ar fi fost „în legătură cu
elementele chiaburești românofile și împărtășea viziunile acestora”127.
Printre circumstanțele agravante privind etichetarea lui Grigore Celac
ca inamic al regimului sovietic comunist figura ura și faptul că acesta avea
doi frați care erau la fel preoți ca și el, iar sora sa Xenia era căsătorită cu
un ofițer al Armatei Române, care s-ar fi refugiat peste Prut. Așa cum
s-a procedat cu alte mii de victime, și cazul lui Grigore Celac este trimis
spre judecare Consf
Consfătuirii Speciale a NKVD. Ședința trebuia să exami-
neze cazul pe 28 octombrie 1940. Potrivit sentinței din 4 noiembrie 1940,
preotul Grigore Celac era condamnat la 5 ani de lagăr în Kazahstan, in-
vocându-se faptul că ar fi fost „element social dușmănos”128.

126
ASISRM–KGB, dosar 010696, f. 40.
127
ASISRM–KGB, dosar 010696, f. 40.
128
ASISRM–KGB, dosar 010696, f. 44.

175
 Detalii importante despre soarta lui Grigore Celac au fost invo-
cate de rudele sale129. Potrivit acestora, Grigore Celac nu era rus după
naționalitate. Tatăl său, Ion Celac, fusese adoptat de un preot român,
deși este adevărat că în familie se spunea că tatăl său biologic ar fi
fost rus. În ceea ce-l privește pe Grigore, mama sa, Nadejda Huma
(sau Guma), era originară din Humulești, satul lui Ion Creangă (as-
tăzi cartier al orașului Târgu-Neamț din județul Neamț, România),
și a primit o educație românească în familie. Conform memoriei fa-
miliei Celac, Grigore provenea dintr-o familie numeroasă, alcătuită
din 13 copii, dintre care au supraviețuit doar 7, mai exact 4 fete și 3
băieți. Una dintre ele, Xenia, nu reușise să se refugieze în stânga Pru-
tului în iunie 1940 (după cum menționează dosarul NKVD). Din
contră, soțul său, Teodor Guțu, ar fi rămas în Basarabia urmând sfa-
tul comandantului său. Ca urmare, a fost arestat de NKVD și ținut
în subsolurile poliției politice sovietice de la Chișinău din preajma
Gării. Trupul său ar fi fost găsit în iulie 1941 după revenirea armate-
lor române în Basarabia, în contextul războiului germano-sovietic.
Xenia a reușit să se refugieze la vest de Prut abia în 1944, la Buzău,
evitând astfel represiunile sovietice, și a supraviețuit. În ceea ce-l
privește pe Grigore Celac nemijlocit, conform datelor furnizate de
rudele sale, el ar fi revenit în Basarabia în 1948, soția sa locuind între
timp la Chișinău. S-a dus la Fundul Galbenei să vadă ce s-a întâm-
plat cu casa lui și a constatat că aceasta fusese prădată de consăteni.
Mergea de la casă la casă și, găsind lucruri de-ale sale prădate, a cerut
returnarea lor. Probabil din această cauză și-a făcut mulți dușmani
și a fost inclus în listele de deportare din iulie 1949. A murit în scurt
timp în Siberia, fiind bolnav de pneumonie.
Cazul lui Grigore Celac ilustrează percepția autorităților sovieti-
ce de ocupație față de intelectuali în general și preoți în particular,
care au avut un rol important în inculcarea unei identități naționale
românești în perioada interbelică în Basarabia. În timp ce acuzația face

129
Este vorba de Victor Buruiană din Chișinău, care i-a trimis o scrisoare subsem-
natului la trei zile după publicarea materialului despre Grigore Celac în Adevărul,
ediția Moldova, în cadrul rubricii „Arhivele comunismului” din 6 octombrie 2011. Îi
mulțumim domnului Victor Buruiană și pe această cale.

176
trimitere la originea sa socială nesănătoasă (preot, din a patra generație,
după spusele rudelor), un alt motiv nu mai puțin important, dacă nu
chiar principal, este acela al educației sale în spiritul valorilor naționale
românești al și identificării sale cu elita înstărită și românofilă a satului130.
Cu alte cuvinte, cultura națională în care a fost educat, românească,
primează asupra originii sale sociale în decizia autorităților sovietice de
a-l deporta în 1940 în Kazahstan și căreia reușește să-i supraviețuiască.
Nu și celeia din 1949, inițiativă care a venit, probabil, de la activul satu-
lui Fundul Galbenei (la care probabil a și găsit lucrurile prădate din casa
sa), care nu a putut să-i ierte autoritatea sa morală în rândurile sătenilor
în perioada interbelică.. Sau poate că activiștii respectivi au ffăcut exces
de zel în fața autorităților sovietice, din teama de a nu învinuiți că ar
proteja „un dușman al poporului”. Solidaritatea comunității locale fu-
sese astfel grav compromisă de politica regimului sovietic și declanșarea
mecanismului denunțurilor a bulversat valorile acesteia.

10. Represiuni la începutul războiului

sovieto-german: Constantin Ghidei
După ocuparea de către sovietici a Basarabiei și Bucovinei de
Nord la 28 iunie 1940, Transilvania de Nord, la rândul său, a fost
ocupată de Ungaria, ca urmare a dictatului de la Viena din 30 august
1940, iar sudul Dobrogei sau Cadrilaterul – anexat de Bulgaria, la
7 septembrie 1940. Aflându-se într-o situație dificilă și dat fiind pe-
ricolul desființării sale ca stat, așa cum se întâmplase în septembrie
1939 cu Polonia, România a decis să facă alianță cu Germania. Pe
22 iunie 1941, ca aliat al Germaniei, guvernul condus de Ion Antonescu
ordonă armatei române intrarea în război împotriva Uniunii Sovie-

130
Pe de altă parte, faptul că dosarul de la NKVD îl consideră rus rămâne dificil de
explicat. O versiune ar fi că Grigore Celac ar fi invocat faptul că bunicul biologic
al tatălui său era rus și întrucât el însuși vorbea bine limba rusă, aceasta a fost su-
ficient pentru ca el să fie considerat rus de către anchetatorul său, sublocotenentul
NKVD Groșnikov. Sau poate că Grigore Celac s-a prezentat ca rus sperând că va
primi o pedeapsă mai blândă, dar s-a înșelat. Puterea sovietică tindea adeseori să-i
pedepsească mai aspru pe etnicii ruși decât pe cei români care colaboraseră într-un
fel sau altul cu autoritățile românești interbelice.

177
tice. Scopul declarat era acela al eliberării Basarabiei și Bucovinei de
Nord. Ulterior s-a trecut peste Nistru, o decizie controversată, care
nu este considerată inspirată de către o parte importantă a istorici-
lor131. Atunci însă, guvernul Antonescu a considerat-o necesară, cre-
zând în distrugerea completă a bolșevismului.
Luptele la Prut au fost aprige, sovieticii organizând o rezistență
puternică. Deși știau că nu vor ține piept multă vreme, sovieticii vo-
iau să câștige timp pentru retragerea personalului administrativ și a
utilajelor industriale în interiorul URSS. În acest context, NKVD-ul
începe o nouă campanie de represiune împotriva unor oameni care
erau suspectați a fi „dușmani ai poporului” și, respectiv, ar fi prezen-
tat pericol sporit în contextul începutului operațiilor militare. Unul
dintre aceștia a fost Constantin Ghidei, locuitor al orășelului Leova
din sudul Basarabiei, situat chiar pe malul râului Prut. Originar din
satul Leușeni, județul Chișinău, acesta s-a născut în anul 1888 într-
o familie de țărani, având norocul de a face studii încă în perioada
țaristă și, respectiv, să acceadă pe scara socială. Pe soția sa o chema
Maria Ghidei (pe numele de fată Alistar), născută în 1891. A devenit
învățător, chiar director al Școlii Primare Nr. 1 din Leova în perioada
administrației românești, din 1924 până în 1940. A fost un cetățean
loial al României, nu a făcut parte din partide extremiste și nu a apli-
cat violența împotriva compatrioților săi. Din toată experiența sa
politică se evidențiază calitatea sa de membru al Frontul Renașterii
Național (FRN), așa cum s-a menționat deja – unicul partid legal
din timpul dictaturii regale (1938-1940). Constantin Ghidei a deve-
nit membru al FRN din oficiu, ca funcționar de stat, așa cum a fost
cazul unor oficiali din Basarabia și din întreaga Românie și care au
avut de suferit din cauza aceasta după instaurarea regimului comu-
nist totalitar în România după decembrie 1947.
Constantin Ghidei a fost luat în vizor de către organele de repre-
siune sovietice încă din iulie 1940. Era suspectat că ar fi intenționat
să treacă Prutul în fața Armatei Roșii aflate în ofensivă. La baza aces-
tei presupuneri era faptul că el avea în România trei copii: Tamara (n.
131
A se vedea Florin Constantiniu, Ilie Schipor, Trecerea Nistrului, 1941. O decizie con-
troversată, București, Editura Albatros, 1995; Adrian Cioroianu, „De ce a luptat Ar-
mata Română dincolo de Nistru?”, în Historia, nr. 115, 2011.

178
1914), căsătorită în 1934 cu un medic pe nume Bordea, care locuia în
Crețești (probabil era vorba de localitatea cu același nume din județul
Alba, în Transilvania, sau de cea din județul Ilfov de astăzi, din Mun-
tenia, întrucât localitatea era numită „oraș” în dosar, ceea ce înseamnă
mai puțin probabil să fi fost vorba de satul cu același nume din județul
Vaslui); Nina (n. 1913), căsătorită la fel cu un medic, pe nume Gherasim,
care se afla în vizită la părinți la Leova pe 28 iunie 1940 în contextul
ofensivei sovietice în Basarabia, dar a reușit să se refugieze în dreapta
Prutului, la soț, în localitatea Odobești, județul Vrancea; fiul Pavel (n.
1922), care își făcea atunci studiile la București. A dorit să plece și el cu
restul familiei, dar nu reușise, după propria mărturie, să facă rost de o
căruță pentru a transporta bagajele. Între timp sovieticii ajunseseră la
Prut și închiseseră frontiera132. Alți membri ai familiei sale erau: Vera
(n. 1923), Petru (n. 1925), Gheorghe (n. 1929) și Mihail (n. 1932). Odată
ce avea trei copii ce locuiau în dreapta Prutului, C. Ghidei era perceput
de autoritățile sovietice ca un potențial inamic133.
Din dosarul personal, păstrat în arhiva fostului KGB de la Chișinău,
reiese că acesta a fost deportat în Siberia, în regiunea Irkutsk. Primul
interogatoriu de acolo datează cu 20 iulie 1941, iar al doilea – cu un
an mai târziu, 21 iulie 1942. Întrebarea de bază pe care i-au adresat-o
lui Constantin Ghidei reprezentanții poliției politice sovietice în cadrul
celor douăă interogatorii a fost: de ce a rămas pe teritoriul Basarabiei
după 1940? Organele represive sovietice suspectau faptul că Ghidei ar fi
rămas să îndeplinească acțiuni de spionaj în favoarea României. La care
acesta a răspuns că nu a apucat pur și simplu să treacă Prutul, pentru
că frontiera era închisă și un alt motiv nu există. Atunci a urmat o altă
întrebare, care trădează în mod explicit logica NKVD-ului: „Odată ce
ați avut intenția să plecați în România, înseamnă că aveați o atitudine
dușmănoasă față de mișcarea revoluționară și puterea sovietică”134.
La 11 august 1942, ancheta NKVD-ului stabilește că nu există
probe și inculpatul neagă legătura sa cu spionajul românesc, de ace-
ea dosarul său este trimis Consfătuirii Speciale a NKVD-ului de

132
ASISRM–KGB, dosar 018070, f. 7-8.
133
ASISRM–KGB, dosar 018070, f. 4.
134
ASISRM–KGB, dosar 018070, f. 7-8.

179
la Moscova. După cum s-a mai menționat deja, aceasta era o pro-
cedură obișnuită în URSS înaintea, în timpul și după încheierea
războiului: când nu existau probe, suspecții erau condamnați in-
vocându-se „vigilența revoluționară”. În cazul lui Constantin Ghi-
dei, capul de acuzare a fost că acesta era ex-membru al unui partid
„contrarevoluționar” între 1938 și 1940, ca urmare fiind condamnat
la 8 ani de gulag135.
Constantin Ghidei a dispărut rut ffără urmă în Siberia. Familia sa a
confirmat acest lucru printr-o scrisoare adresată președintelui Sovie-
tului Suprem al RSSM, Mircea Snegur, din 18 decembrie 1989, în care
se cereau informații despre soarta sa și reabilitarea acestuia. Fiul aces-
tuia, Mihail Ghidei (în scrisoare se numește Gâdei), locuitor al satului
Sărățica, raionul Leova, mărturisea că era unicul fiu al lui Constantin
Ghidei, că rămase invalid și că în iunie 1941 tatăl său fusese deportat
din motive pe care familia sa nu le cunoștea. El și cu mama sa au fost
lipsiți de locuință și trimiși în satul Covurlui din acelașii raion, ffără a li
se repartiza alt spațiu locativ (probabil, după război deja). A aflat ulte-
rior că în casa lor din Leova au locuit doi colaboratori ai NKVD-ului,
unul dintre ei pe nume Fiodorov, care în 1989 era încă în viață și locuia
în orășelul Iargara. Din auzite, Mihail Ghidei afirma că tatăl său ar fi
fost omorât în drum spre Siberia136. Nu se știe de ce Mihail (n. 1932),
care avea 11 ani în 1941, nu a amintit în scrisoarea din 1989 adresată
lui Mircea Snegur de Vera, Petru și Gheorghe, sora și cei doi frați ai
săi rămași în Basarabia, așa cum reiese din informațiile din dosarul
tatălui său păstrat de poliția politică sovietică din Irkutsk și returnat
ulterior organelor respective de la Chișinău.
Drept urmare a scrisorii fiului său Mihail din 1989, Constan-
tin Ghidei a fost reabilitat pe 18 octombrie 1991 printr-o decizie co-
mună adoptată de Procuratura Uniunii Sovietice și Curțea Supremă
de Justiție din Rusia, în care se stipulează că aflarea lui Constantin
Ghidei în rândurile Frontului Renașterii Naționale din România în
perioada 1938-1940 nu poate fi calificată drept „crimă”, întrucât în
perioada aceea C. Ghidei nu era cetățean sovietic. Mai mult, decizia
celor două instituții de la Moscova stipula că FRN era un partid care
135
ASISRM–KGB, dosar 018070, f. 7-8.
136
ASISRM–KGB, dosar 018070, f. 41.

180
promova „susținerea copiilor de țărani și școlarizarea lor” și nu avea
un caracter contrarevoluționar137. Cu alte cuvinte, condamnarea lui
Constantin Ghidei a fost recunoscută ca una ilegală, iar inocența sa
confirmată, la o distanță de peste 40 de ani, când de mult nu mai era
în viață. Din dosar reiese că legăturile dintre copiii lui Constantin și
Maria Ghidei, unii locuind în România, iar alții rămași în Basarabia
după război, s-au întrerupt. Cel puțin așa era situația în 1989.
Cazul lui Constantin Ghidei reflectă o altă soartă tragică a unei
familii de intelectuali basarabeni, care a fost distrusă de regimul to-
talitar sovietic pe baza unor capete de acuzare inventate la adresa ca-
pului de familie și care s-a pierdut fără urmă în gulagul comunist.

11. Represiuni politice în Basarabia de Sud

(Ucraina): Nichita Niculcea
Nichita Niculcea se naște la doar un an de la pierderea de către Ro-
mânia a sudului Basarabiei în favoarea Rusiei (1879, sudul provinciei
revenise Moldovei în 1856, apoi Principatelor Unite și României). Re-
giunea beneficiază de o reformă agrară, care va pune bazele unei clase
de țărani înstăriți și Imperiul Rus nu va interveni simțitor în refor-
mele promovate de administrația românească între 1856 și 1878, când
județele Ismail și Cetatea Albă vor reveni la Moldova, unită după 1859
cu Muntenia138. Va urma școala din localitate, unde va termina două
clase. În timpul Primului Război Mondial, va lupta, din 1916, pe front,
fiind înrolat în armata țaristă. Tatăl său va muri în curând, în 1921,
după care va urma mama sa, în 1922. Va avea, împreună cu soția sa,
Olga (decedată în 1933), cinci copii: Simion, născut în 1903; Ana, năs-
cută în 1905; Natalia, născută în 1911; Vera, născută în 1913, și Gheor-
ghe (anul de naștere nu e cunoscut). Avea o soră, Ana, născută doi ani
mai devreme decât el, în 1877; și un frate, Leontie, decedat în 1941139.

137
ASISRM–KGB, dosar 018070, f. 43.
138
A se vedea mai mult despre aceasta în Андрей Кушко, Виктор Таки, Олег Гром,
Бессарабия в составе Российской Империи,, 1812-1917
1812-1917, Москва, Новое литера-
турное обозрение, 2012.
139
Arhiva Serviciului de Securitate al Ucrainei, fostul KGB, regiunea Odesa, în conti-
nuare SBU-KGB Odesa, dosar 015500, f. 5-6.

181
 În perioada interbelică, Basarabia fiind parte a României, Nichita
Niculcea se ocupă cu agricultura, fiind proprietar al unui teren de 20
de hectare, ceea ce-i permitea să asigure un nivel de viață decent pentru
familia sa. Mai avea, în 1940, patru cai și o vacă. Deține în două rânduri
funcții publice, mai întâi cea de ajutor de primar, în 1919, timp de aproa-
pe un an, și, în 1936, când pe parcursul a 7 luni este primar al localității
de baștină, Satul Nou. Nu a fost membru de partid, dar, cum era practic
imposibil ca cineva să câștigetige alegerile ffără susținerea unui partid poli-
tic, candidează pe listele Partidului Național-Liberal, aflat atunci la pu-
tere în România, Gheorghe Tătărescu fiind prim-ministru140.
Pe 22 iunie 1941, România intră în război împotriva URSS alături
de Germania cu scopul declarat de a recupera teritoriile românești pier-
dute cu un an mai devreme – Basarabia, Bucovina de Nord și ținutul
Herța. La 20 iulie se declanșează etapa finală a eliberării sudului Ba-
sarabiei. Divizia Corpului 11 armată română reia ofensiva la Oancea,
abandonată în seara de 22 iunie, și ajunge la Cahul. Înaintarea pe
acest sector al frontului fusese dificilă din cauza unui bombardament
sovietic continuu cu artilerie, ceea ce ffăcea ofensiva imposibilă, mai
ales că lunca Prutului din preajmă era inundată. În aceeași zi, unități
ale marinei române și germane ocupă porturile Reni, Ismail, Chilia și
Vâlcov. Pe 26 iulie, Basarabia este complet eliberată de sub ocupația
trupelor sovietice141.
Nichita Niculcea era arestat în contextul începutului operațiunilor
militare de pe Frontul de Est din al Doilea Război Mondial. Anume la
15 iulie 1941, secția NKVD din Sărata, județul Ismail, îl reținea pe motiv
că s-ar fi ffăcut vinovat de „agitație antisovietică” și de nesupunere ordinu-
lui autorităților sovietice de a presta muncă social-utilă. Până la evacua-
rea în Siberia, a fost deținut în închisoarea din Cetatea Albă. Reținerea sa
se producea în contextul începerii războiului, organele represive sovietice
întețind lupta împotriva unor persoane considerate neloiale puterii sovie-
tice dată fiind originea lor socială sau apartenența lor politică anterioară.

140
SBU-KGB Odesa, dosar 015500, f. 27.
141
Alesandru D. Duțu, Mihai Retegan, România în război. 1421 dezile de încleștare. Eli-
berarea Basarabiei și a Bucovinei de Nord (22 iunie-26 iulie 1941), București, Editura
Globus, 1993, p. 222-223.

182
În cazul de față, învinuirea adusă inițial lui Nichita Niculcea era una mai
degrabă inventată. Martorii interogați nu au confirmat presupunerile or-
ganelor de represiune sovietică și, prin urmare, învinuirea inițială a fost
înlocuită cu una de ordin ideologic, adică proveniența socială și activita-
tea sa ca funcționar al statului român în perioada interbelică au devenit
principalul cap de acuzare. Interogatoriile s-au desf
desfășurat la Închisoarea
Nr. 1 din orașul Novosibirsk, acolo unde a fost transportat Nichita Ni-
culcea pe 15 iulie și unde a ajuns pe 18 august 1941. Este de remarcat că
acesta refuză să-și recunoască vina în timpul mai multor interogatorii142,
dar în ziua de 28 aprilie 1942 recunoaște că s-ar face vinovat de ocuparea
funcției de viceprimar în 1919 și apoi a celeia de primar în 1936 în Satul
Nou. Nu a recunoscut însă niciodată că ar fi ffăcut agitație antisovietică
sau că ar fi sabotat munca social-utilă, învinuiri care i-au fost prezentate
de la început143. Putem lesne presupune că între timp a fost bătut și supus
unui tratament inuman, așa cum se întâmpla, de obicei, în aceste cazuri,
fapt care explică, probabil, recunoașterea parțială a vinei. Sau, se poate
presupune, a considerat că dacă își va recunoaște vina cel puțin parțial,
va primi o pedeapsă mai ușoară. A rezistat în fața acuzațiilor aduse în
legătură cu pretinsele sale declarații antisovietice și sabotaj care i se in-
criminau încă de la arestul său de la Sărata pe 15 iulie 1941. Acest lucru l-a
salvat de la plutonul de execuție, întrucât o asemenea acuzație, mai ales
pe timp de război, se pedepsea cu moartea.
În procesul-verbal din 7 august 1942, organele de represiune sovieti-
că recomandă cazul său u spre examinare de către Consf
Consfătuirea Specială
a NKVD-ului. Mai mult, se recomandă ca Niculcea să fie condamnat la
5 ani de exil, invocându-se articolul 58-4144. Acest lucru însemna, ca și
în alte numeroase cazuri pe care le cunoaștem, că NKVD-ul nu dispu-
nea de probe pentru condamnarea sa și, prin urmare, Nichita Niculcea
trebuia condamnat din motive politice. Așa s-a și întâmplat: la 5 de-
cembrie 1942, acesta este condamnat la 5 ani de muncă silnică145. Nu
știm ce s-a întâmplat cu el ulterior și dacă a mai rămas în viață după
ispășirea pedepsei.

142
SBU-KGB Odesa, dosar 015500, f. 17-18.
143
SBU-KGB Odesa, dosar 015500, f. 27.
144
SBU-KGB Odesa, dosar 015500, f. 33-33 verso.
145
SBU-KGB Odesa, dosar 015500, f. 35.

183
 Reabilitarea lui Nichita Niculcea are loc în contextul schimbărilor
survenite în URSS, în legătură cu lansarea Perestroikăi lui Gorbaciov
de la sf
sfârșitul anilor ’80. Este vorba, mai exact, de decretul Prezi-
diului Sovietului Suprem al URSS din 16 ianuarie 1989 „Cu privire
la măsurile suplimentare de restabilire a dreptății față de victimele
represiunilor politice din anii 1930-1940, precum și din anii 1950”.
Nichita Niculcea a fost reabilitat oficial la 28 noiembrie 1989 de către
Procuratura regiunii Odesa146. Prin urmare, el a fost recunoscut ne-
vinovat după ce viața sa și a familiei sale au fost distruse. O soartă
asemănătoare au avut alte mii și zeci de mii de români basarabeni,
precum și persoane de alte etnii din teritoriul Basarabiei cedate Ucrai-
nei la 1940147.

12. Represiuni politice față de cadrele didactice:

Steliana Dan-Hartia
Steliana Dan-Hartia, pe numele de fată Ionescu, s-a născut în 1913
la Ploiești, în familia lui Petru Ionescu, angajat la CFR. Își face studiile
la Chișinău, absolvind în 1932 Școala Eparhială de Fete Nr. 2, secția
pedagogie. În 1932-1933 își face practica pedagogică în satele Căi-
nari și Grigorievca din județul Tighina. După terminarea practicii,
este numită învățătoare în satul Calfa, același județ, unde va preda
până în 1940, când provincia dintre Prut și Nistru era invadată de
Armata Roșie. La 12 aprilie 1941, organele NKVD anchetează câțiva
colegi de-ai săi de la școala din satul Calfa, încercând să adune mate-
riale și mărturii compromițătoare despre ea. Acestea vor servi ca bază
pentru arestarea Stelianei Dan-Hartia pe 28 iunie 1941, în contextul
în care autoritățile sovietice hotărăsc să reziste ofensivei de pe Prut –
evacuarea completă fiind decisă abia pe 4 iulie 1941148 – arestând, exe-
cutând pe loc sau deportând peste Nistru elementele sociale „nesănă-

146
SBU-KGB Odessa, dosar 015500, f. 42.
147
Реабiлiтованi iсторiєю. Одеська область: Книга перша, Упорядники Л.В. Ко-
вальчук, Е.П. Петровский, Одесса, АТ ПЛАСКЕ, 2010, c. 114-122. Mulțumesc lui
Igor Niculcea pentru semnalarea acestui volum.
148
AOSPRM, F. 51, inv. 1, d. 79, f. 51-52.

184
toase” și „dușmănoase”. Printre acestea e și Steliana Dan-Hartia (Dan
e numele primului său soț, Hartia – al celui de-al doilea). I se incrimi-
na că în perioada 1939-1940 a fost membru activ al „partidului bur-
ghez și contrarevoluționar” Frontul Renașterii Naționale și că între
iunie 1940 și iunie 1941 a făcut propagandă antisovietică și a ridicat
în slăvi
ăăvi regimul politic din România înainte de 1940, adică acțiuni ce
ar fi căzut sub incidența articolelor 58-4 și 58-10, punct 1 ale Codului
penal al RSFSR149. Steliana Dan-Hartia nu și-a recunoscut vina decât
parțial, adică a admis că nu a fost „corect” din partea ei să facă parte
din Frontul Renașterii Naționale între 1939 și 1940. În ceea ce privește
agitația antisovietică în primul an de regim sovietic în Basarabia, ea
neagă orice învinuire. Evacuată peste Nistru de organele poliției poli-
tice sovietice, dosarul său este înaintat
naintat Consf
Consfătuirii Special a NKVD-
ului din URSS în august 1941. Abia în ianuarie 1942, organul extraju-
diciar respectiv a condamnat-o la 5 ani de deportare. A fost trimisă,
ca urmare, în satul Novo-Ivanovka, regiunea Kemerovo din Siberia de
Sud-Vest. Își ispășește termenul pănă pe 28 iunie 1946, după care în-
cearcă să revină în Basarabia. Reușește peste jumătate de an să obțină
de la Moscova permis de a se stabili în RSSM. Astfel, în ianuarie 1947
ajunge la Tighina și e numită învățătoare în localitatea Căușeni150.
La 11 septembrie 1950 este arestată însă din nou, capetele de acu-
zare fiind aceleași ca și în 1941 – că a fost membru activ al Frontului
Renașterii Naționale în 1939-1940 și că ar fi propagat idei antisovietice
în primul an de regim comunist la est de Prut. Au loc mai multe intero-
gatorii la care se invocă și unele mărturii din 1941– false, cum vom ve-
dea în continuare –, care vor constitui baza „probelor” pentru a doua sa
condamnare. Nici de data aceasta Steliana Dan-Hartia nu a recunoscut
decât parțial cele ce i se incriminau (că a fost membră a FRN în 1938-
1940), negând însă faptul că ar fi făcut agitație antisovietică între 1940
și 1941151. Ca și în cazul condamnării precedente, dosarul ei din 1950 a
fost trimis spre examinare aceluiași organ extrajudiciar – Consfă
Consf tuirea
Specială a Ministerului Securității de Stat (MGB – în rusește, noua de-

149
ASISRM–KGB, dosar 09421, f. 14-14 verso, 17.
150
ASISRM–KGB, dosar 09421, f. 13, 15 verso, 70.
151
ASISRM–KGB, dosar 09421, f. 18-19.

185
numire a poliției politice sovietice, din 1946), care împreună cu troicile
emiteau sentințe în dosare politice, în care unica „vin
„ ă” a condamnatului
era originea sa socială, apartenența profesională, etnică, nicidecum fap-
te reale. Organul respectiv decide trimiterea Stelianei Dan-Hartia într-o
așezare specială din regiunea Akmola, Kazahstan, sub supravegherea
strictă a miliției Ministerului Afacerilor Interne (MAI – în rusește)152.
Nu știm când a fost eliberată din cea de a doua detenție, în schimb avem
informații că a insistat mulți ani la rând să i se facă dreptate și s-a aflat
printre puținele persoane parțial reabilitate încă în perioada sovietică.
Știm, de asemenea, că locuia, după a doua sa eliberare din detenție, în
satul Pobeda, raionul Leova. Astfel, pe 8 septembrie 1964, adjunctul
procurorului RSSM A. Cazanir face un demers pe lângă șeful KGB-ului
K
din RSSM, I. T. Savcenko, prin care îi cere acestuia rejudecarea cazu-
lui Dan-Hartia, la cererea acesteia, întrucât s-a dovedit că mărturiile
din aprilie 1941 ale unor martori oculari de fapt au fost falsificate. Mai
mult, același demers sublinia explicit că „Frontul Renașterii Naționale
nu era o organizație antirevoluționară”, prin urmare, nici cel de al doi-
lea cap de acuzare, privind apartenența sa la o formațiune „burgheză și
contrarevoluționară”, nu era valid. Așadar, KGB-ul din RSSM admite,
într-un document emis pe 10 martie 1965, că Steliana Dan-Hartia a fost
condamnată de două ori în temeiul unor probe false și dosarul ei se
clasează. Decizia KGB-ului nu era decât o aprobare a unei hotărâri a
Curții Supreme de Justiție din RSSM din data de 5 aprilie 1965, semnată
de vicepreședintele acestei instituții,
ii, A. Eliseev153.
Nu știm pe moment ce s-a întâmplat ulterior cu Steliana Dan-
Hartia. Cazul său este relevant din perspectiva faptului că ilustrează
drama unei întregi generații de cadre didactice care și-au i-au ffăcut stu-
diile în România interbelică și care a fost exterminată sau marginali-
zată din societatea comunistă de la est de Prut după 1940 și apoi 1944.
Acești oameni prezentau un pericol pentru că erau instruiți, educați
în spiritul național, românesc, al valorilor democratice, de aceea re-
gimul comunist sovietic i-a tratat ca pe niște „dușmani”. În cele din
urmă, „vina
„ ” principală a protagonistei noastre consta în faptul că

152
ASISRM–KGB, dosar 09421, f. 25-26, 28.
153
ASISRM–KGB, dosar 09421, f. 71-72, 110, precum și ultimele pagini din dosar, ne-
numerotate.
186
se identifica drept româncă (înregistrată și în pașaportul sovietic ca
atare), și acest lucru, după cum se știe, era din start considerat o „cri-
mă” în sine pentru autoritățile comuniste din RSSM. Observăm, de
asemenea, că reabilitarea în URSS a persoanelor condamnate ilegal
înainte de 1953 nu implica recunoașterea caracterului criminal al
regimului comunist, chiar dacă aceste erori s-au produs deliberat și
la ordinul partidului, având un caracter de masă, și nu doar a unor
„erori” de anchetă. Observăm, de asemenea, că decizia de achitare
definitivă aparține poliției politice, KGB-ului, iar organele de justiție
aprobă formal clasarea dosarului, ceea ce constituie un detaliu im-
portant privind rolul justiției în regimul totalitar sovietic.

13. În loc de concluzii

Numărul total al celor considerați „dușmani ai puterii sovietice” în
1940-1941 și care au avut de suferit într-un fel sau altul, în Basarabia și
Nordul Bucovinei, este de 118 094 de persoane. Mai exact, este vorba
despre 18 392 de persoane arestate sau deportate din RSSM în noaptea de
13 spre 14 iunie 1941; de 11 844 de persoane arestate sau deportate, în
același interval de timp, provenite din celelalte teritorii românești154;
la care se adaugă 1 122 de persoane arestate în perioada 28 iunie –
4 iulie 1940, constituind funcționari ai statului român sau persoane
suspectate de colaborare cu aceștia155; restul – în jur de 2 000 de per-
soane – au fost oameni arestați în primele luni ale instaurării puterii
sovietice în Basarabia, majoritatea acestora fiind angajați ai căilor fe-
rate, suspectați de lipsă de loialitate față de regimul sovietic156. Nu mai
puțin de 136 de persoane au fost executate în perioada 28 iunie 1940 –
4 iulie 1941. La acest număr de 33 358 de persoane arestate, deporta-
te sau executate se adaugă 84 600 de persoane, în special tineri, care
au fost mobilizate mai mult forțat decât benevol să lucreze la diferite
întreprinderi din alte regiuni ale Uniunii Sovietice.

154
Валериу Пасат, Трудные страницы, p. 162, 164.
155
Ioan Scurtu (ed.), Istoria Basarabiei, p. 224.
156
Anton Moraru, Istoria românilor. Basarabia și Transnistria, Chișinău, Tipografia
„Universul”, 1995, p. 337.

187
 Raportată la populația totală a RSSM, care alcătuia, în decembrie
1940, 2 646 954 de persoane157, proporția celor care au suferit de pe
urma represiunilor politice ale autorităților sovietice constituie 4,5 %.
Referitor la componența etnică a celor deportați, nu știm încă exact
câți etnici români și câți minoritari au fost îmbarcați pentru Sibe-
ria în 12-14 iunie 1940. După unele calcule parțiale, făcute pe baza
Cărții Memoriei, în 9 localități basarabene, printre care Chișinău și
Bălți, cota evreilor era de aproximativ 33 la sută158. În același timp,
proporția etnicilor români era de peste 50 la sută.159
În perioada postbelică, după cum vom vedea, arestările, depor-
tările și execuțiile sumare vor fi motivate, din punctul de vedere al
autorităților sovietice, de necesitatea consolidării regimului comu-
nist în regiunile nou-achiziționate. Mai exact, era vorba de pedepsi-
rea celor care au colaborat cu „ocupanții” și, mai ales, de eliminarea
totală a elementelor sociale indezirabile, ce constituiau o piedică în
construcția socialistă – în special a țăranilor înstăriți, numiți peio-
rativ culaci sau chiaburi.

157
AOSPRM, F. 51, inv. 1, d. 27, f. 2.
158
Tuvia Friling, Radu Ioanid, Mihail E. Ionescu, eds., Comisia Internațională pentru
Studierea Holocaustului din România, p. 105.
159
Аргументы и факты, nr. 39, 1989 p. 8; Н. Ф. Бугай „40-50-е годы: последствия
депортации народов”, în Отечественная история, 1992, nr. 2, p. 142.

188
 Capitolul IV

Foametea din 1946-1947: cauze și consecințe

1. Foametea din URSS și RSSM, 1946-1947:

cadru general
Foametea din 1946-1947 din URSS, care a cuprins și teritoriul
RSS Moldovenești, s-a declanșat într-un context deosebit de cel în
care a avut loc foametea din anii 1921-1922, dar dar, mai ales, cea din
1932-1933. În ceea ce privește RSSM, în total, după estimările rile ffăcute
de istoricii Mihai Gribincea și Anatol Țăranu pe baza documentelor
de arhivă și a evoluției ratei mortalității în 1947 în raport cu 1946, nu-
mărul victimelor foametei postbelice din RSSM variază între 150 000
și 200.000 de persoane1. La rândul său, Boris Bomeșko, unul dintre
primii istorici care au elaborat un studiu asupra foametei din 1946-
1947 în RSSM, a estimat numărul victimelor la 70-80 de mii de per-
soane, dar aici nu au intrat locuitorii republicii care plecau în Ucraina
după produse alimentare, mai ales în regiunile Stanislavsk (din 1961 –
Ivano-Frankovsk), Cernăuți și Lvov. Autorul menționează că numă-
rul acestora ajungea la 5-6 mii zilnic, o parte dintre care mureau pe
drum2. Printre alte estimări „conservatoare” cu privire la amploarea

1
Mihai Gribincea, Basarabia în primii ani de ocupație sovietică,1944-1950, Cluj-Na-
poca, Editura Dacia, 1995, p. 64. Datele respective au fost publicate încă în 1989, în
revista Tribuna, n. 24, p. 35, de către Mihai Gribincea și Anatol Țăranu.
2
Борис Г. Бомешко, Засуха и голод в Молдавии 1946-1947 гг., Сhișinău, Știința,
1990, p. 43.

189
foametei postbelice se află și cele ale istoricilor Vladimir Țaranov
aranov3
și Leonid Bulmaga4, care consideră că numărul total al celor care și-
au pierdut viața din cauza insuficienței alimentare în 1946-1947 n-ar
depăși 100 de mii de persoane. În același timp, diferă și estimările
cu privire la victimele foametei din Uniunea Sovietică per ansamblu.
După unii cercetători ai fenomenului, foametea din anii 1946-1947 a
provocat cca 2 milioane de morți, dintre care jumătate de milion nu-
mai în Rusia. În total, cca 100 de milioane, adică mai mult de jumă-
tate din populația sovietică de la acea vreme, au suferit de malnutriție
în anii 1946-19485. Michael Ellman, la rândul său, a estimat, pe baza
unor materiale publicate de istorici ruși și occidentali, coroborate cu
noi date de arhivă de la Moscova, mai ales din arhivele privind do-
meniul economic, că numărul cel mai probabil al victimelor foametei
din 1946-1947 se situează în jurul a 1,2 milioane de vieți omenești,
dintre care 441 de mii în Rusia, 291 de mii în Ucraina și cel puțin
123 de mii în RSS Moldovenească (restul revenind Bielorusiei etc.).
Cea mai dezastruoasă foamete în raport cu numărul victimelor din
totalul populației fiind în RSSM – 5 %; în timp ce în Ucraina și Rusia,
respectiv, 1 % și 0,6 %6. În ciuda faptului că foametea din RSSM a fost
cea mai dezastruoasă, fenomenul este insuficient cercetat și puțin cu-
noscut în spațiul post-sovietic și cel occidental.
Subiectul foametei ca fenomen de masă în RSS Moldovenească ri-
dică o serie de probleme complexe, asupra cărora vom stărui în acest
capitol. Pe de altă parte, subiectul este prea vast și complicat pentru
a putea fi epuizat în scurt timp, din moment ce, după o analiză a
documentelor emise de organele raionale și republicane, se impune o
cercetare minuțioasă a actelor emise de autoritățile inferiore, precum
ar fi cele sătești, acolo unde se ascund multe detalii care cu siguranță

3
Владимир Царанов, Очерки социально-экономического развития Молдовы
(1940-1960 гг.), Chișinău, 2002, p. 160.
4
Leonid Bulmaga, „Depășirea foametei din 1946-1947”, în Revista de istorie a Moldo-
vei, nr. 4, 2012, p. 90.
5
Elena Zubkova, Russia after the war. Hopes, illusions and disapointments, 1945-1957
1945-1957,
New York, M. E. Sharpe, 1998, p. 47.
6
Michael Ellman, „The 1947 Soviet famine and the entitlement approach to famines”,
în Cambridge Journal of Economics, September 2000, vol. 24, p. 613.

190
ne-ar ajuta să pătrundem mai bine în universul foametei și al me-
canismelor care au adâncit-o. Asta în ciuda unor studii deja publi-
cate, a unui volum impresionant de documente cunoscute și a mai
multor volume de mărturii orale, foametea din 1946-1947 din RSS
Moldovenească este încă puțin cercetată. Printre problemele care țin
de foametea din RSSM sunt câteva centrale: în primul rând, dacă pot
fi calificate victimele foametei drept victime ale represiunii politice;
în al doilea rând, de ce republica unională moldovenească este unicul
teritoriu din cele anexate de URSS prin Pactul Molotov-Ribbentrop –
pe lângă Țările Baltice, Ucraina de Vest și Bielorusia de Vest – în care
se experimentează acest fenomen în anii 1946-1947? Or, dacă și ce-
lelalte teritorii de vest reanexate de Moscova după 1944-1945 ar fi
cunoscut fenomenul înfometării în masă, cercetătorul ar fi tentat să
găsească în acest aspect o condiție sine qua non a sovietizării noilor
teritorii, ceea ce nu este însă cazul. Situația se complică și mai mult
în sensul identificării unor cauze specifice foametei din 1946-1947
din RSS Moldovenească în condițiile în care foametea a cuprins vaste
teritorii din partea europeană a Rusiei și a Ucrainei, teritorii afla-
te sub ocupație germană în timpul războiului, dar și altele în care
Wehrmacht-ul nu a ajuns. În regiunea Saratov, de exemplu, situată
în partea stângă a fluviului Volga, pe cursul său inferior, unde nu au
avut loc operațiuni militare în 1941-1943, foametea în masă a fost
una din cele mai pronunțate în anii 1946-19477. Alte întrebări se re-
feră la modul de comunicare al autorităților de la Chișinău cu cele de
la Moscova în comparație, spre exemplu, cu modul de comunicare
dintre Kiev și Moscova. Erau acestea deosebite, era oare relevant în
contextul foametei gradul de apropiere a unul lider local de anumiți
lideri de la Moscova și ce influență avea acest lucru asupra volumului
ajutorului acordat și a termenului în care acesta era oferit? Sunt deta-
lii esențiale într-o perioadă în care conta fiecare zi.

7
Donald Filtzer, Soviet Workers and Late Stalinism. Labour and the Restoration of the
Stalinist System after World War II
II, Cambridge, Cambridge University Press, 2002,
p. 41-42.

191
 2. Politica fiscală a regimului sovietic, 1944-1945
Începând cu martie 1944, odată cu atingerea liniei Nistrului,
Armata Roșie și administrația sovietică au început să se compor-
te ca într-un teritoriu cucerit, detaliu nelipsit de importanță pen-
tru înțelegerea comportamentului elitei politice moldovenești față
de populația locală în timpul foametei. Capitala RSSM era stabili-
tă temporar la Soroca, unde își fac loc de reședință organele de stat
și de partid ale republicii unionale, create la 2 august 1940, care au
fost evacuate în interiorul Rusiei la începutul războiului. Abia după
24 august 1944, autoritățile Moldovei sovietice se stabilesc, de data
aceasta pentru următoarele aproape cinci decenii, la Chișinău. În
prima fază însă, martie-august 1944, autoritățile sovietice vor stă-
pâni doar partea de nord și, parțial, centrală a Basarabiei, precum și
raioanele transnistrene ale RSSM. Deși erau teritorii în care avuseră
loc operații militare, țăranii au fost obligați să achite cotele de cereale
și alte produse statului sovietic nu numai pentru anul 1944 – ceea ce
era într-un fel de așteptat și oarecum firesc în condițiile războiului –,
dar și pentru anul precedent, 1943. Măsura, din câte știm, nu a trezit
protestul în masă al țăranilor, din contră, aceștia au exprimat, de
regulă, o atitudine înțelegătoare, că era război și statul avea nevoie
de resurse alimentare pentru a-l duce la bun sfârșit8.
Dările din recolta pe anul 1943 erau stabilite, printr-o decizie a
guvernului RSSM din 17 aprilie, după cum urmează: 10 600 de tone de
cereale și 4000 de tone de oleaginoase trebuiau onorate de către colho-
zurile din stânga Nistrului, iar gospodăriile colhoznicilor trebuiau să
achite 1000 de tone de cereale; în teritoriile basarabene, județul Soroca
trebuia să achite 27 500 de tone de cereale și 10 800 de oleaginoase;
județul Bălți – respectiv, 26 500 și 17 200 de tone; județul Orhei (doar
parțial sub control sovietic) – 8000 și 2000 de tone. În total, Soroca,
Bălți și o parte a județului Orhei trebuiau să achite statului 60 100
de tone de cereale și 30 000 de tone de oleaginoase. Înștiințarea des-

8
În schimb, după încheierea războiului în mai 1945, țăranii, inclusiv colhoznicii din
stânga Nistrului, instigați uneori chiar de președinții de colhoz, încep să boicoteze
livrările de cereale la stat, considerate a fi exagerate. AMAIRM–MVD, F. 16, inv. 3,
d. 40, f. 107-116; 118-120, 129-130.

192
pre obligativitatea livrărilor și cuantumul lor pentru fiecare țăran in-
dividual, colhoznic, colhoz sau sovhoz trebuia efectuată în trei zile,
iar achitarea urma săă fie încheiată până la 15 mai 19449. Termenele
trebuiau respectate în modul cel mai strict cu putință, întrucât ime-
diat după încheierea impozitării pe recolta din 1943 urma anunțarea
poverii fiscale pentru anul în curs, 1944.
Pentru anul viitor, 1945, CC al PC (b) al Moldovei și Consiliul Co-
misarilor Poporului de la Chișinău au adoptat două decizii, la 9 aprilie
1945, privind livrarea obligatorie a cotelor la cereale, dar și a altor ca-
tegorii de produse agricole, precum floarea-soarelui, cartofi, soia, ouă,
lapte, brânză, lână șii ffân. Ca să înțelegem care era cuantumul acestor
dări pentru o gospodărie țărănească, să luăm drept exemplu județul
Bender. În acest județ o gospodărie individuală țărănească cu 2 ha per
total, ceea ce înseamnă teren arabil, livadă, grădină de zarzavaturi,
pășune, trebuia să livreze statului 40 kg de carne, 120 de ouă, 100 de
litri de lapte de la o vacă10. În același timp, cei care dețineau terenuri
mai mari aveau și obligații mai mari. Cei care posedau între 5 și 10
ha erau datori la stat cu 50 kg de carne de gospodărie, 120 l de lapte
de fiecare vacă, 160 de ouă, 800 g de brânză de fiecare oaie sau capră,
450 g de lână de fiecare oaie și 150 g de lână de fiecare capră. Livrările
țăranilor care aveau în proprietate între 10 și 15 hectare erau mai mari
în comparație, după cum urmează: 80 kg de carne, 160 l de lapte, 200
de ouă, 1 kg de brânză, 550 g de lână de oi și 160 g de lână de capră11.
În același timp, raioanele din stânga Nistrului, colectivizate deja
în anii ’30, erau vădit favorizate în ceea ce privește livrările de pro-
duse agricole. Astfel, raioanele Camenca, Râbnița, Dubăsari, Grigo-
riopol, Tiraspol și Slobozia erau obligate să achite statului în medie 0,
9 kg de carne de hectar (indiferent de faptul că era arabil, livadă sau
pășune), 2 l de lapte per ha (cu excepția raionului Slobozia – 1 l), 30 g
de lână/ha, 2 ouă/ha. În plus, s-a decis că gospodăriile colective care
au suferit daune importante din cauza operațiunilor militare puteau
fi scutite de cotele la anumite produse animaliere, dacă împuterni-

9
Голод в Молдове, p. 16.
10
Ion Șișcanu, „Foametea din RSS Moldovenească în anii 1946-1947”, în Revista de
istorie a Moldovei, nr. 4, 2012, p. 112.
11
А. Царан, И. Шишкану et. al. (eds.) Голод в Молдове, 1946-1947. Сборник докумен-
тов, Кишинев, Штиинца, 1993, стр. 53 (mai departe se va cita Голод в Молдове).

193
citul local al Comisariatului pentru Achiziții din URSS (Наркомзаг)
confirma situația dezastruoasă la fața locului12. Erau obligați să achi-
te statului carne, lapte și lână și membrii cooperativelor piscicole și
de comerț, ale invalizilor, muncitorii și funcționarii întreprinderilor
cooperatiste care aveau animale pe lângă gospodăria individuală,
chiar dacă nu dispuneau de terenuri. Beneficiau de o scutire de 50 %
din cota de livrare la carne, lapte, ouă, brânză și lână familiile celor
care au pierdut pe front unul sau mai mulți membri și aveau doar un
membru apt de muncă și doi sau mai mulți membri inapți de muncă,
copii sau bătrâni13. Pe lângă colectările
rile ffăcute de către organele de
stat sovietice, Fronturile 1 și 3 Ucrainene au efectuat colecte de 5000
de tone de cereale, oleaginoase și cartofi de la țăranii individuali, dar
nu le-au eliberat acestora niciun fel de chitanțe justificatoare14.

3. Primele semnale ale foametei,

vara anului 1945 – vara anului 1946
Din cifrele paragrafului anterior se observă cât de grea era pova-
ra fiscală pentru țăranii basarabeni, dar și cei transnistreni. În scurt
timp efectele acesteia nu vor întârzia să se manifeste. Primele semne
că situația din RSSM se înrăutățește progresiv în ce privește asigu-
rarea cu strictul necesar alimentar, mai ales cu pâine, apar încă în
vara-toamna anului 1945 și se înmulțesc în primăvara-vara anului
următor, 1946. Între 5 și 10 iulie 1945, de exemplu, cenzura militară
a poliției politice din RSSM (numită atunci Comisariatul Poporului
pentru Securitatea Statului; în rusește NKGB) a interceptat 300 de
scrisori în care se menționau grave probleme de alimentare ca ur-
mare a secetei și uscării cerealelor și a legumelor. În anul următor, în
aprilie, aceleași organe (sub o denumire nouă, Ministerul Securității
Statului; în rusește – MGB) au înregistrat 313 mesaje asemănătoare,
în mai – 538, iar în iunie – 88315. Era vorba, de asemenea, de crearea

12
Голод в Молдове, p. 52-53.
13
Голод в Молдове, p. 54, 56.
14
Голод в Молдове, p. 31.
15
Valeriu Pasat, RSS Moldovenească în epoca stalinistă (1940-1953), Chișinău, Cartier,
p. 242-243.

194
cozilor la pâine în Chișinău și alte localități din RSS Moldovenească,
fenomenul fiind întâlnit și în alte republici sovietice, în Rusia și Ucrai-
na de Sud-Est în mod special16. Alte semne alarmante care atestă am-
ploarea crizei alimentare și anticiparea foametei cu consecințe grave
sunt atacarea unor depozite de grâne de către populația înfometată,
la care participă, de regulă, femei, copii și bătrâni. Componența „re-
belilor” nu este întâmplătoare, considerându-se că anume aceste ca-
tegorii sociale ar putea sensibiliza autoritățile și, în cazul în care aces-
tea ar decide penalizarea pentru asemenea acțiuni, exista speranța că
sentințele vor fi mai blânde decât cele care s-ar fi aplicat bărbaților.
Astfel, pe 17 martie 1946 peste 100 de persoane au săv ă ârșit un atac
ăv
asupra filialei Zagotzerno (Centrul de Colectare a Cerealelor) din satul
Brânzenii Vechi, raionul Răspopeni, județul Orhei. Au fost forțate ușile
și, drept urmare, au fost confiscate 4 tone de cereale. Procurorul RSSM,
Simon Kolesnik, raporta că în urma unei investigații efectuate pe mar-
ginea cazului, s-a dovedit că fapta fusese săvă ârșită cu complicitatea di-
ăv
rectorului depozitului, D. P. Cecan, și a paznicilor V. G. Camerzan și
F. I. Ojog în scopul ascunderii urmelor delapidărilor comise anterior
de ei înșiși. Chiar dacă mulțimea a fost instigată de chiar conducerea și
paznicii depozitului de cereale, probabil că existau premise serioase ca
participanții să se implice într-o asemenea acțiune periculoasă. Situația
ne demonstrează existența unei stări de fapt disperate în comunitate la
nivel de masă. Altfel, pentru acoperirea unor delapidări fiind suficiente
doar câteva persoane, și nu o mulțime de aproximativ 100 de persoane,
câte au participat în total la acest atac asupra depozitului de cereale din
satul Brânzenii Vechi17.
Atacul asupra depozitului de cereale din satul Marienfield (as-
tăzi în raionul Cimișlia) nu mai lasă însă niciun fel de dubiu asu-
pra motivelor făptașilor. Or, la 17 aprilie 1946, cca 45 de femei din
satul vecin Ialpugeni au spart fereastra depozitului și au luat din el
grăunțe pentru a se alimenta. Motivul acestei acțiuni ține de refuzul
gestionarilor depozitului de a le acorda câte un pud de grâu. Majo-
ritatea femeilor aveau copii de hrănit și au mers cu ei în brațe să-și
16
Nicholas Glanson, The Soviet Famine of 1946-1947 in Global and Historical Perspec-
tive, New York, Palgrave MacMillan, 2009, p. 51.
17
AOSPRM, F. 51, inv. 4, d. 49, f. 46.

195
facă dreptate, soții lor fiind mobilizați în armată. Situația respectivă
era determinată de ffărădelegile autorităților locale, care, potrivit ra-
portului trimis de Iosif Mordoveț, șeful Ministerul Securității Statului
(MGB, în rusește) al RSSM, lui Nikolai Golubev, vicepreședinte al Bi-
roului CC al PC(b) al Uniunii Sovietice pentru RSSM, erau responsa-
bile de „lipsa de asigurare a familiilor invalizilor și a invalizilor înșiși,
a familiilor ostașilor Armatei Roșii”, în timp ce „cerealele depozitate
în subsolurile „Zagotzerno” putrezesc, sunt furate în văzul sătenilor,
și astfel este provocată marea nemulțumire a țăranilor”, existând și
„cazuri de furt al împrumutului de cereale”18. Un alt caz similar, de
proporții și mai mari, s-a întâmplat în satul Nicoreni, raionul Râșcani,
județul Bălți, în data de 21 mai 1946. Cei care iau parte la el sunt în
majoritatea lor femei și adolescenți cu vârsta cuprinsă între 13 și 17
ani, de data aceasta numărul participanților ajungând la cca 200 de
persoane. Raportul privind acest incident provenea de la împuterni-
citul secției raionale a MGB A.G. Kosarev. Acesta încerca să găsească
explicația celor întâmplate invocând originea socială a celor care ar fi
inițiat acțiunea rebelă și sfidătoare împotriva puterii. Spre surprinde-
rea acestuia, datele de agentură nu confirmau supozițiile sale cu privi-
re la lupta de clasă și rolul „dușmănos” al țăranilor înstăriți, întrucât
printre inițiatori erau Domnica Ungureanu, din țărani mijlocași, cu
6 ha, doi copii căsătoriți și alții doi între 15 și 17 ani locuind cu ea;
celelalte femei considerate instigatoare ale rebeliunii aparținând chiar
categoriei țăranilor săraci, adică erau din rândurile celor considerați
de ideologia comunistă a fi sprijinul social al regimului sovietic la sate.
Era vorba de Elena Ștepu și Eugenia Ungureanu, a doua deținând doar
1 ha (despre Ștepu nu se spune cât teren deținea, dar se preciza că am-
bele erau căsătorite și nu aveau membri ai familiei în Armată Roșie).
Caracterul spontan al acțiunii – adică fă f ră complicitatea autorităților,
cum a fost în Brânzenii Vechi – a fost demonstrată în acest caz. To-
todată, de data aceasta acțiunea rebelă a suferit eșec, în sensul că prin
acțiunile întreprinse la timp de către miliție și paznicul depozitului
mulțimea nu a reușit să forțeze ușile și să sustragă cereale19. Având

18
V. Pasat, RSS Moldovenească în epoca stalinismului, p. 272-273.
19
Голод в Молдове, p. 187.

196
în vedere semnalarea anterioară a unor asemenea tentative, pro-
babil fuseseră luate măsuri de precauție și trimise instrucțiuni de
la Chișinău privind modul în care trebuiau gestionate asemenea
incidente. Printr-o decizie a Consiliului de Miniștri al RSSM din
19 aprilie 1946 era instituită paza armată a acestor depozite20.
Un raport al Ministerului de Interne de la Chișinău semnala
alte câteva cazuri similare petrecute în decursul lunilor aprilie-mai
1946. Astfel, în satul Dezghingea, raionul Comrat, județul Bender,
un grup de 100 de persoane, în majoritatea lor femei, au atacat pe
29 aprilie depozitul de cereale din localitate și au sustras vreo trei
tone de grâne. În spatele organizării acestui atac s-ar fi aflat foști
cuziști și legionari din perioada interbelică. Un alt caz fusese înregi-
strat la 1 mai în satul Mereni, raionul Cimișlia, când la asaltul depo-
zitului de grâne din localitate participaseră circa de 500 de persoane
din satele vecine. Și de această dată contingentul principal era alcă-
tuit din femei, dar și din invalizi de război. Se luaseră însă măsuri de
precauție în timp util de către organele de resort, așa încât asaltul nu
a reușit. Incidente asemănătoare avuseră loc, de asemenea, în satul
Ialpugeni din raionul Cimișlia și Chirsova din raionul Comrat21. La
17 mai 1946 și în satul Colibași, raionul Vulcănești, a fost raportat
un alt caz, când circa 50 de persoane au forțat ușile depozitului lui
de grâne din localitate și au început să-și facă plinul, doar că au in-
tervenit în timp util autoritățile și i-au silit pe rebeli să restituie ime-
diat cantitățile delapidate22. Nici în raioanele din stânga Nistrului,
colectivizate în anii 1930-1933, situația nu era mai bună. În raionul
Camenca, de exemplu, un raport din decembrie 1945 făcea referire
la câteva atacuri armate asupra depozitului de porumb din localita-
tea Podoima, unele dintre care au avut consecințe fatale23.
O situație dezastruoasă în ce privește accesul la cereale era în-
registrată, la sfârșitul lunii mai 1946, în mai multe sate din raio-
nul Călărași, județul Chișinău. Potrivit unui raport întocmit de
P. M. Volkov, secretar al Comitetului Județean Chișinău al PC (b) al

20
AMAIRM–MVD, F. 16, inv. 1, d. 27, f. 137.
21
AMAIRM–MVD, F. 16, inv. 3, d. 26, f. 28.
22
AMAIRM–MVD, F. 16, inv. 3, d. 40, f. 46.
23
AMAIRM–MVD, F. 16, inv. 3, d. 40, f. 5-5 verso; inv. 1, d. 42, f. 6.

197
Moldovei, expediat prim-secretarului ad-interim al CC al PC (b) al
Moldovei, Nichita Salogor, șeful Secției Raionale Călărași a Minis-
terului de Interne (MAI), Prihodko, constatase că mai multe familii
din satele Călărași, Palanca, Răciula și Sipoteni sufereau de extenua-
re fizică pe fondul inaniției. S-a limitat însă la raportarea telefonică
a situației președintelui Comitetului Executiv Raional, Fadeev, și s-a
referit numai la problemele din localitatea Călărași, nealcătuind un
raport complet în scris, cum s-ar fi cuvenit. Drept urmare, anumite
măsuri de ajutorare a celor nevoiași s-au luat cu o întârziere de câte-
va săptămâni, ceea ce a dus la creșterea ratei mortalității în perioada
respectivă, cauza principală a acesteia fiind foametea24.
Astfel de cazuri reflectă o situație de criză ce anticipează foametea
ca fenomen de masă, care va deveni mai evident în a doua jumătate a
anului 1946 – prima jumătate a anului 1947. Cauzele acestei situații
sunt multiple. Una dintre ele ține de faptul că volumul cantității de
cereale, precum și de alte produse agricole, care trebuiau livrate sta-
tului, era exagerat pentru 1945, an în care se resimțeau deja urmările
slabelor precipitații atât din primăvara lui 1946, cât și din toamna
anului precedent. Primele probleme grave privind aprovizionarea cu
grâne se manifestă deja în ianuarie 1946. Pe lângă satele menționate
din raionul Călărași, o situație similară era înregistrată în scurt timp
și în numeroase localități din județele Chișinău, Bălți, Orhei și Ben-
der din partea basarabeană, dar și în câteva raioane din partea stân-
gă a Nistrului – Slobozia, Tiraspol, Grigoriopol, Dubăsari, Râbnița,
Camenca. Fiecare din aceste entități cerea statului de la 10 tone de
ajutor pe lună (raioanele) până la 50 de tone (județul Orhei) în vede-
rea aprovizionării populației cu minimul necesar25.
Spectrul foametei se profila din ce în ce mai clar. Condițiile me-
teorologice din toamna anului 1945, precum seceta, nu erau nici pe
departe factorul esențial în apariția acestei situații de criză. Au con-
curat și alți factori, obiectivi, mai exact, era vorba de felul în care
administrația sovietică din teritoriu și cea de la Chișinău, prin exten-

24
Голод в Молдове, p. 208.
25
Голод в Молдове, p. 151, 152.

198
siune, cea de la Moscova, își formulau prioritățile, iar printre acestea
nu se regăsea pe primul plan ideea de a evita cu orice preț pierderi
omenești din cauza lipsei de produse alimentate. În ciuda stipulări-
lor oficiale precum că cei mai nevoiași erau scutiți de impozite, fie
parțial, fie complet, unele documente de epocă menționează că în-
lesnirile oferite de legislația în vigoare unor categorii ale populației –
mai ales familiilor care aveau unul sau mai mulți membri înrolați
în Armata Roșie, văduvelor cu copii – în realitate nu existau. Adică,
loturile nu erau lucrate, în lipsă de brațe apte de muncă, dar dări-
le nu erau anulate pentru această categorie de populație, segmentul
social respectiv fiind destul de important – întrucât deja în vara lui
1944 numai din județele Soroca, Bălți și Orhei fuseseră mobilizați în
armată aproximativ 257 de mii de moldoveni, dintre care 40 de mii
și-au pierdut viața pe câmpul de luptă26, fiind plasați, de regulă, în
prima linie a frontului drept „carne de tun”27. La un moment dat, în
iulie 1945, s-au acordat scutiri parțiale sau complete la livrarea pro-
duselor agricole gospodăriilor țărănești care au avut de suferit daune
importante în urma operațiunilor militare, dar planul de ansamblu
pe RSSM al livrărilor nu fusese schimbat, ceea ce însemna că povara
fiscală trebuia aplicată asupra altor categorii de populație28.
De multe ori familiile care aveau membri în Armata Roșie și erau
scutite în mod legal de livrarea unor cote de cereale și a altor produse
erau șantajate cu neacordarea indemnizațiilor care le reveneau după
lege dacă nu achitau cotele de produse agricole ca și alte categorii ale
populației29.

26
Veaceslav Stăvilă, De la Basarabia românească la Basarabia sovietică, 1939-1945,
Chișinău, Tipografia Centrală, 2000, p. 56.
27
AOSPRM., F. 51, inv., 2, d. 127, f. 34-35. A se vedea mai mult în Igor Cașu, „Politica
națională” în Moldova Sovietică, 1944-1989, Chișinău, Cartdidact, 2000, 127-128.
28
Aurelia Felea, „Față în față: memorialistică și surse oficiale despre foametea din
Basarabia din anii 1946-1947”, în Sergiu Musteață, Igor Cașu, eds., FăF ră termen de
prescripție. Aspecte ale crimelor comunismului în Europa, Chișinău, Cartier, 2011, p.
471; Ion Țurcanu, Foametea din Basarabia în n anii 1946-1947
1946-1947, Chișinău, Universitas,
1993, p. 20; Голод в Молдове, p. 76.
29
Голод в Молдове, p. 130. De fapt, Consiliul de Miniștri al URSS anulase înlesnirile în
ceea ce privește impozitarea familiilor care aveau veterani de război printr-o decizie
din 16 octombrie 1945. Prin urmare, acestea credeau că impozitarea lor era nedreap-
tă. Vezi В. Зима, Голод в СССР 1946-1947 годов: Происхождение и последствия,
Москва, Институт Российской истории РАН, 1996, p. 45.

199
 4. Rechiziționarea forțată a cerealelor
de la țăranii basarabeni, 1945-1946
O altă cauză a foametei, care iese pregnant în vileag deja în ia-
nuarie 1946, este rechiziționarea forțată a produselor alimentare de
la țărani,
rani, ce se efectuau adesea ffără eliberarea unor chitanțe, ceea ce
permitea organelor de colectare să pretindă onorarea livrărilor de
mai multe ori (exact ca în perioada războiului civil din Rusia din
1918-1921 și a colectivizării forțate și a foametei sovietice din 1932-
1933)30. Unor țărani
rani li se ffăceau percheziții chiar de 5-7 ori. Asemenea
cazuri au fost înregistrate în 1944, cazuri similare fiind înregistrate
mai des în anii ce au urmat31, pe măsură ce resursele țăranilor deve-
neau tot mai reduse, iar regimul insista asupra îndeplinirii planului
de colectare a cerealelor, considerând că țăranii înstăriți dispun de
cereale și că aceștia ar sabota acțiunile autorităților sovietice în do-
meniul livrărilor de stat. Spre exemplu, asemenea cazuri au avut loc
în județele Chișinău și Orhei în toamna anului 1945. Astfel, în satul
Hirova din județul Orhei activa o brigadă condusă de împuternicitul
Comitetului Județean al PC(b) al Moldovei, un anume Bulava, care
efectuase percheziții și rechiziționări forțate de cereale de la 400 de
gospodării într-o perioadă de 5 zile, de la 20 la 25 octombrie 1945. O
altă brigadă de rechiziționare forțată a cerealelor activa în satul Al-
cedar, raionul Rezina, județul Orhei, aceasta fiind condusă chiar de
președintele Comitetului Executiv Raional Rezina, Iohvidov. În satul
Sipoteni, raionul Călărași, județul Chișinău, exista o brigadă simila-
ră, condusă de secretarul al 2-lea al Comitetului Raional de Partid,
Greaznov, și de președintele Sovietului Sătesc din localitate, Trifon,
care aresta și aplica violența fizică împotriva țăranilor și profera
amenințări și jigniri la adresa intelectualității locale. În satul Goia-
nul Nou din raionul Vadul lui Vodă, județul Chișinău, împuternicitul
raional Kolenko arestase pe 13 august 1945 10 femei și le ținuse în

30
Виктор Кондрашин, Голод 1932-1933: Трагедия российской деревни, Москва,
РОССПЭН, 2008; Н. А. Ивницкий, Голод 1932-1933 в СССР СССР, Москва, Собрание,
2009; Andrea Graziosi, Histoire de l’URSS, Paris, Presses Universitaires de France,
2010, p. 105-117, 465-467.
31
Борис Г. Бомешко, Засуха и голод в Молдавии 1946-1947 гг., p. 12.

200
beci câteva zile la rând, pe motiv că acestea nu ar fi dorit să onoreze
livrarea cotelor de cereale la stat. Ulterior se constatase că Kolenko
era protejat la nivelul cel mai înalt, de către prim-secretarul de partid
al raionului Vadul lui Vodă, Putovoitenko, care a interzis instituțiilor
abilitate să-l tragă la răspundere penală32.
Pe de altă parte, nu exista un recensământ al pământurilor care se
cultivau, după reîmpărțirea pământului în 194533, ceea ce era un te-
ren fertil pentru comiterea unor ffărădelegi. De multe ori nu era regle-
mentată soarta terenurilor lăsate de foștii proprietari refugiați peste
Prut, fapt ce lăsa loc unor abuzuri din partea autorităților de partid și
de stat, așa cum s-a întâmplat în raionul Drochia, județul Soroca34.
Rechiziționarea forțată și ilegală a cerealelor se efectua prin crea-
rea unor brigăzi ad-hoc, care aveau în componența lor reprezentanți
de nivel raional care cooptau activiști locali. Mai multe cazuri simi-
lare în acest sens au fost înregistrate în anul 1945 – începutul anului
1946 în județele Chișinău, Orhei și Cahul35, dar ele se multiplică mai
ales începând cu vara anului 1946. Așa a fost cazul în august 1946,
când inițiativa creării unei brigăzi de rechiziționare a cerealelor
i-a aparținut chiar prim-secretarului Comitetului Raional Olănești,
județul Bender, pe nume Șarapov. Primul raid a fost organizat asu-
pra satului Tudora din raionul Olănești în zilele de 2-3 august 1946,
cu participarea în total a 15 activiști și oficiali de rang raional și să-
tesc. S-au efectuat percheziții și inventarierea averilor țăranilor, în
unele cazuri înregistrându-se confiscarea hranei pregătite de țărani
(carne, brânză, pâine) de către comsolomoliștii din cadrul brigăzii
de rechiziționare. Aceeași brigadă, sub conducerea prim-secreta-
rului raional Șarapov, s-a deplasat în ziua de 6 august 1946 în sa-
tul Slobozia. De data aceasta, din componența brigăzii făceau parte
reprezentantul secției raionale a Ministerului de Interne Novikov,
adjunctul judecătorului poporului din raion, Russu, primul și al
doilea secretar al Comsomolului din raion, Ceban și Bilîk, dar și
un reprezentant al autorităților locale, președintele Sovietului Sătesc

32
AOSPRM, F. 51, inv. 4, d. 117, f. 2.
33
AMAIRM–MVD, F. 16, inv. 3, d. 26, f. 42-44.
34
AOSPRM, F. 51, inv. 4, d. 117, f. 4-8, 12-13, 15-16.
35
AOSPRM, F. 51, inv. 4, d. 117, f. 74-76.

201
Slobozia, Palanciuc, adjunctul acestuia, precum și alți activiști de rang
inferior (comsomoliști, femei membre ale consiliilor de femei). Au fost
confiscate ilegal sute de kilograme de cereale de la țărani, care achita-
seră toată cantitatea necesară sau chiar o depășiseră la data de 30 iulie.
Mai mult, rechiziționarea forțată a fost operată de la diferite categorii
de impozitare, atât de la țărani înstăriți, cât și de la cei săraci, inclusiv
de la cei care erau scutiți prin lege de achitarea cotelor de cereale în-
trucât aveau persoane căzute pe front, dându-și viața „pentru patria
sovietică” înn timp ce își ffăceau serviciul în cadrul Armatei Roșii36.
Alteori, pentru a preîntâmpina crearea unor brigăzi de rechiziționare
forțată a cerealelor
cerealelor, unii țărani îi atacau violent pe activiștii din sat
responsabili de livrările cotelor obligatorii la stat. Așa s-a întâmplat,
de exemplu, în satul Sipoteni, raionul Călărași, județul Chișinău, în
28 iulie 1946, când un oarecare Țâcu și un oarecare Bușcăneanu l-au
agresat pe unul Ungureanu, secretar al organizației comsomoliste din
localitate, care participase în anul precedent la o asemenea acțiune37.
Nu puține au fost și cazurile în care țăranii trăgeau cu arma în per-
soanele responsabile de asigurarea livrărilor cotelor obligatorii la stat,
așa cum s-a întâmplat pe 31 octombrie 1946 în satul Ișnovăț, raionul
Criuleni, județul Orhei, sau în 24 noiembrie în satul Bozieni, raionul
Kotovski, județul Chișinău38.
La începutul verii lui 1946, seceta din toamna anului precedent,
politica fiscală a regimului și rechiziționările forțate și repetate, în
urma cărora țăranilor li se confisca tot ce aveau pe lângă gospodărie,
au determinat apariția foametei într-o serie de raioane ale județului
Bălți. Astfel, la 10 iunie 1946, într-un raport al consilierului prim-
secretarului comitetului de partid județean Bălți K. Plehanov către
șeful său erau menționate satele Slobozia-Recea, Sverdiac, Nico-
reni, Boroseni, Sturzeni din raionul Râșcani; Hâjdieni, Sturzovca,
Iabloana din raionul Glodeni; satele Măgura, Burghelea, Chetrosu
și Moldovanca din raionul Florești; Bălăsinești, Beleavinți și Cotea-

36
Голод в Молдове, p. 231-233.
37
AMAIRM–MVD, F. 16, inv. 3, d. 26, f. 63-65.
38
AMAIRM–MVD, F. 16, inv. 3, d. 26, f. 110, 122. Cazuri similare fuseseră înregistrate
încă în 1944. AMAIRM–MVD, F. 16, inv. 3, d. 39, f. 18.

202
la din raionul Lipcani; Medeleni din raionul Ungheni; Năpădeni,
Condrătești, Măgurele și Țâghira din raionul Cornești; Ciuciulea,
Colenești, Cuhnești, Tonești, Cobani din raoinul Balatina; Copăceni,
Petropavlovca, Biliceni, Crișcăuți, Coada Iazului din raionul Sânge-
rei. În total, câteva mii de persoane sufereau deja de foamete de ceva
vreme, întrucât documentele oficiale îi înregistrează sub o denumire
care va deveni un eufemism pentru foamete – „distrofie”. Unii deja
mureau de foame în vara anului 1946 din cauza lipsei de produse ali-
mentare sau a alimentării cu ierburi otrăvitoare,
ăăvitoare, precum quinoa39.
Informații despre starea dezastruoasă în ceea ce privește alimen-
tarea populației și impactul secetei din 1945 și 1946 au străbătut și
în presa vremii. Astfel, ziarul „Sovetskaia Moldavia” din 18 ianuarie
1946 informa că în anul precedent recolta la hectar fusese de doar 6
chintale, din cauza condițiilor meteorologice nefaste. Iar dacă o gos-
podărie țărănească avea, spre exemplu, 2 ha și cultiva o treime cu
grâu, cantitatea medie era de 4 chintale, din care jumătate trebuia
dată la stat. În aceste condiții, țăranii rămâneau cu o cantitate depar-
te de a asigura măcar strictul necesar. În plus, deși țăranii suportau o
criză acută de produse alimentare, mai ales de pâine, dată fiind recol-
ta slabă din august 1946, organele de rechiziționare erau încurajate de
presa oficială nu numai să perceapă de la țărani cantitățile prescrise,
dar și să facă tot posibilul pentru a depăși planul de colectare40.
Mai mult, în anumite raioane ale RSSM se înregistrează primele
cazuri de antropofagie (canibalism) încă în vara anului 1946, ceea
ce constituie un indiciu clar și alarmant al nivelului de înfometare
a populației locale. Unul dintre primele cazuri de antropofagie este
înregistrat în satul Milești, raionul Nisporeni, la 31 iulie 1946, iar ur-
mătorul – la mijlocul lui decembrie 1946, în satul Cazaclia, raionul
Taraclia, județul Cahul41. Cazurile se vor multiplica în anul următor
(vom reveni la locul potrivit).

39
Голод в Молдове, p. 203-204.
40
Ion Țurcanu, Foametea, p. 18; 33, 36-37.
41
Голод в Молдове, p. 225, 321. Gribincea, Basarabia în primii ani, p. 74; AOSPRM, F.
51, inv. 4, d. 28, f. 23; AMAIRM–MVD, F. 16, inv. 3, d. 40, f. 97.

203
 5. Reacția administrației sovietice la
primele semnale ale foametei
Cum a reacționat conducerea de la Chișinău față de semnalele
clare venite din teritoriu despre starea alarmantă a populației, pri-
vind cazurile de inaniție din ce în ce mai multe, unele soldate deja
cu consecințe letale, dar și cu primele cazuri de antropofagie, ceea ce
vorbea de la sine despre amploarea tragediei?
Prima scrisoare în care autoritățile de la Chișinău informează
conducerea de la Moscova despre această situație este, se pare, cea
care datează cu a doua jumătate a lunii iunie 1946. Astfel, la 20 iu-
nie 1946 prim-secretarul CC al PC (b) al Moldovei Nichita Salogor
și Nicolae Coval, președintele Consiliului de Miniștri al RSSM, îi
expediază o telegramă – fapt ce sugera urgența informației trimise –
lui Anastas Mikoian, ministrul Comerțului din URSS, prin care îl in-
formează pe acesta despre impactul dezastruos al secetei din anul 1945
asupra agriculturii din republică, despre consecințele efectului acesteia
pentru anul 1946. Astfel, se relatează că în urma secetei fusese compro-
misă total recolta pe 38 de mii de hectare aparținând colhozurilor și
sovhozurilor (majoritatea absolută aflate în partea stângă a Nistrului),
precum și alte 162 de mii de hectare deținute încă de țăranii individuali
din partea basarabeană a RSSM. La rândul său, recolta era compromisă
parțial pe alte 349 de mii de hectare. În ansamblu, la data de 15 iunie
1946, în 41 din cele 60 de raioane, care alcătuiau 65 % din terenurile
însămânțate, recolta la cerealele de toamnă și primăvar
ă ă urma să fie de
ăvar
doar 1-3 chintale la hectar. Liderii de la Chișinău cer Moscovei reduce-
rea planului inițial de livrări de cereale de la 265 de milioane de tone
la 160,9 milioane de tone42. Un calcul simplu arată că de pe cele 349 de
mii de hectare pe care recolta fusese considerabil compromisă, se putea
strânge – dacă socotim media recoltei la 1 ha de 2 chintale – o cantitate
de 70 de mii de tone de cereale. Aceasta se întâmpla în condițiile în
care în anul precedent, 1945, pentru necesitățile interne – cu anumite
probleme de aprovizionare, dar nu la nivel de masă – în RSSM au rămas
după achitarea datoriilor față de stat aproximativ 700 de mii de tone de

42
Голод в Молдове, p. 205.

204
cereale. Pe de altă parte, țăranii au ținut cu tot dinadinsul să semene cât
mai multe terenuri, în ciuda lipsei animalelor de tracțiune și a utilajului
agricol necesar. Or, două treimi din gospodăriile țărănești nu dispuneau
de animale de tracțiune. Uneori se ara și se semăna doar manual, acest
lucru însă nu era nicidecum un factor important în compromiterea re-
coltei de cereale43. În 1946 suprafața însămânțată în RSSM a atins 98,5
% din nivelul anului 1940-194144, iar în anul următor, 1947, în RSSM s-a
semănat aproximativ aceeași suprafață, obținându-se o recoltă de 1,5
milioane de tone de cereale. În condițiile în care baza tehnică și forța de
tracțiune în gospodăriile țărănești a rămas aceeași, modul de cultivare
a pământului nu a influențat hotărâtor cantitatea recoltei,, așa cum s-a
spus la un moment dat45.
În scurt timp, conducerea de partid de la Chișinău a înțeles că și
acest volum redus era mult peste resursele disponibile în RSSM. La
mijlocul lunii august 1946, când s-a încheiat în linii mari perioada de
recoltare, autoritățile de partid și de stat moldovenești s-au convins că
urmările secetei au fost mult mai grave decât își imaginau sau ar fi
vrut să creadă. În aceste condiții, ele au cerut Moscovei o nouă redu-
cere a planului de predare a cerealelor de la 160,9 mii de tone la 72,7
mii de tone, ceea ce conducerea URSS a acceptat printr-o decizie din
19 august 1946. Același document stipula obligativitatea îndeplinirii
planului final de 72,7 mii de tone, precum și acordarea unui ajutor to-
tal de 24, 6 mii de tone de cereale către RSSM, din care jumătate era
grâu, iar alta – porumb. Pe lângă aceasta, republicii i se promitea aloca-
rea unei cantități de cereale pentru a fi comercializate prin intermediul
așa-numitelor magazine comerciale, adică la un preț mult mai ridicat
decât prețul de stat, deși și acestea aparțineau statului sovietic46.
Dacă aceste cantități ar fi fost repartizate celor nevoiași, mor-
talitatea populației avea să fie mai mică decât cea înregistrată mai
ales începând cu luna decembrie 1946 și care va continua până în
toamna anului viitor. Or, ajutorul primit de la guvernul URSS a fost

43
În ciuda a ceea ce afirmă Boris Bomeșko. Vezi Борис Г. Бомешко, Засуха и голод в
Молдавии 1946-1947 гг., p. 11.
44
AOSPRM, F. 51, inv. 5, d. 61, f. 26.
45
Борис Г. Бомешко, Засуха и голод в Молдавии 1946-1947, гг., p. 11.
46
Голод в Молдове, p. 234-239.

205
împărțit cu numeroase încălcări și, cu acordul conducerii la nivel de
raion, județ și de republică, nu a mai ajuns la cetățenii înfometați.
Aceasta pentru că de multe ori cerealele venite ca ajutor de la stat
erau redirecționate în contul livrărilor de stat obligatorii pentru anul
1946. Fenomenul se explică prin faptul că autoritățile țineau neapărat
să îndeplinească planul de stat la cereale, iar cu cât nivelul oficialilor
era mai mic, cu atât mai mari erau presiunile de sus și pedepsele care
planau asupra celor care nu reușeau să realizeze cu orice preț planul,
declarat de o importanță prioritară de către statul-partid.
Situații în care organele de partid și de stat locale erau implicate în
devierea ajutorului guvernamental în contul livrărilor obligatorii au fost
înregistrate în mai multe raioane și județe, ceea ce arată că aceasta nu era
o practică izolată și spontană, ci coordonată sau cel puțin acceptată tacit
de către conducerea de la Chișinău. Acest lucru este sugerat de faptul că,
începând cu septembrie 1946, au fost trimiși în teritoriu reprezentanți de
la Chișinău care să monitorizeze și să intervină ori de câte ori va fi nece-
sar în vederea asigurării
rii bunei desf
desfășurări a campaniei de rechiziționare
a cerealelor și îndeplinire a planului47. În așa mod a procedat Moscova
și în timpul foametei din 1932-1933. Și de data aceasta, s-a numit un
reprezentant al CC al PC(b) al Uniunii Sovietice responsabil de condu-
cerea comitetelor regionale și a CC ale republicilor unionale „în vederea
accelerării procesului de rechiziționare a cerealelor” din teritoriu. Era
vorba de secretarul CC al PC(b) al Uniunii Sovietice Patolicev, numit în
acest scop de către Stalin pe 25 septembrie 194648.
Totodată, propaganda oficială interzicea celor implicați în cam-
pania de rechiziționare a cerealelor să invoce seceta ca o explicație a
neîndeplinirii planului. Acestora li se inspira ideea că totul ține de
voință, și anume de factorii organizatorici, de lipsa de fermitate a or-
ganelor de stat și de partid din teritoriu, dar și de proasta promovare
a muncii de lămurire a politicii partidului în rândurile maselor. Mai
mult, invocarea secetei și a recoltei slabe drept cauză a probleme-
lor legate de campania de rechiziționare a cerealelor era considerată
nu numai incorectă din punct de vedere ideologic, dar și antista-

47
Голод в Молдове, p. 258-260.
48
Политбюро ЦК ВКП (б (б)
б) и Совет Министров СССР (1945-1953), сост. Олег Хлев-
нюк и др., Москва, РОССПЭН, 2002, p. 223.

206
tală. Chiar menționarea în presă a cuvântului secetă era interzisă,
întrucât se considera că astfel țăranii ar fi înțeles că însuși regimul
a acceptat realitatea și nu le va mai cere să predea cotele obligatorii
pentru că nu au de unde. Abia după publicarea în ianuarie 1947, în
ziarul „Sovetskaia Moldavia”, a unei informații parvenite de la Co-
mitetul de Stat pentru Planificare al URSS, cu referire la seceta din
RSSM, presa a început să scrie despre acest lucru49.
Drept urmare, cauzele trebuiau găsite în altă parte decât în
condițiile meteorologice care au compromis recolta, deci în împo-
trivirea țăranilor înstăriți, a așa-numiților chiaburi, care ar sabota
acțiunile puterii sovietice. Cu alte cuvinte, după cum obișnuia să
spună însuși Stalin, criza era o dovadă a luptei de clasă, a rezistenței
din partea „dușmanului de clasă”, de aceea autoritățile comuniste
trebuie să ducă o luptă necruțătoare în sensul identificării și, la ne-
voie, eliminării fizice a acestuia. Era nu altceva decât o transpunere a
celebrului adagiu bolșevic potrivit căruia scopul scuză mijloacele. Iar
scopul era acela al asigurării unei rezerve de stat de cereale de circa 10
milioane de tone, indiferent câte sacrificii umane ar fi fost necesare
pentru realizarea acestui scop. Era starea de fapt din februarie 1947,
statul având atunci cu 1,9 milioane de tone mai mult decât cu un an
mai devreme. Pe lângă aceasta, statul mai avea 11,6 milioane pentru
necesitățile curente. La 1 iunie 1947, din 11,6 milioane au rămas 3,6
milioane, care au fost economisite și direcționate pentru necesitățile
anului viitor, 194850. Or, dacă grija față de viețile omenești era o pri-
oritate, statul sovietic ar fi adoptat o strategie mai flexibilă în ceea
ce privește colectările de cereale. Ucrainei, o altă republică sovietică
afectată grav de foametea din 1946-1947, i s-a cerut, de exemplu, în-
deplinirea planului de colectare a cerealelor stabilit în iulie 1946 la
5,6 milioane de tone. Numai dacă planul era realizat în totalitate, re-
publica putea spera la un ajutor din partea Moscovei de 164 de mii de
tone; dacă dădea numai 5,4 milioane de tone, ajutorul se reducea de
două ori, iar dacă livra mai puțin de 5,4 milioane de tone, nu primea
nimic51. Nu știm acum dacă și în cazul RSS Moldovenești a fost exact

49
Ion Țurcanu, Foametea, p. 24.
50
В. Зима, Голод в СССР 1946-1947 годов, p. 29.
51
Nicholas Glanson, The Soviet Famine of 1946-1947 p. 106.

207
așa, dar se pare că modul în care au evoluat evenimentele și acordarea
ajutoarelor abia din ianuarie 1947, când s-a declarat îndeplinirea pla-
nului de 72, 7 mii de tone stabilit în august 1946, sugerează că astfel
s-a procedat și în cazul RSSM.
Unii țărani au realizat că seceta le va compromite grav recolta și nu
vor putea să-și onoreze impozitele la stat, ei știind cuantumul acestora
din anii precedenți. Aceștia au decis astfel să adreseze mesaje șefilor de
la județ, fiind încurajați uneori în acest sens chiar de cei care erau res-
ponsabili de îndeplinirea planului de colectare a cerealelor. Astfel, la 13
iulie 1946, în cătunul Cărpineanca, raionul Kotovski (Hâncești), județul
Chișinău, împuternicitul raional Ianovici, comsomolist, a avut o întâl-
nire cu țăranii din localitate pe tema colectărilor de cereale. Țăranii i-au
replicat că nu vor putea să achite în anul respectiv impozitele întrucât
slabele precipitații au distrus o parte importantă din recoltă. Ianovici a
fost impresionat de cele spuse de săteni și, fiind convins că aceasta era
situația,
ia, a sf
sfătuit comunitatea locală să semneze o scrisoare în care să
fie formulată cererea de a fi eliberați de impozite pentru recolta anu-
lui 1946. Au semnat un apel către conducerea județului 70 de țărani.
Informația respectivă i-a parvenit conducerii Ministerului de Interne
al RSSM, care a alertat reprezentanții CC al PC (b) al Uniunii Sovietice
la Chișinău. Șeful biroului respectiv, F. M. Butov, i-a adresat informația
lui Nicolae Coval, prim-secretar al CC al PC (b) al Moldovei, solicitân-
du-i ca problema să fie examinată la Biroul CC al PC(b) al Moldovei,
la care să fie invitat și Krainii, prim-secretar al Comitetului Județean
Chișinău. Pentru organele de partid din RSSM și ministrul de Interne F.
I. Tutușkin, de la care provine raportul respectiv, era îngrijorător faptul
că inițiativa venise chiar de la un reprezentant al puterii. Mai alarmant
era faptul că țăranii înstăriți din cătun se aflau în fruntea grupului de
petiționari, ceea ce echivala pentru regim cu o încercare de rebeliune
a „dușmanului de clasă”. O bătaie de cap în plus pentru puterea sovie-
tică era faptul că unii soldați mobilizați din Armata Roșie – persoane
care aveau merite față de statul sovietic și trebuiau tratate cu respect –
au ffăcut front comun cu chiaburii din localitate în chestiunea anulării
livrărilor de cereale52. Autoritățile sovietice se îngrijorau că asemenea

52
AOSPRM, F. 51, inv. 4, d. 55, f. 16-17; AMAIRM–MVD, F. 16, inv. 3, d. 26, f. 55-57.

208
comportamente vor pune la grea încercare îndeplinirea planului de
colectări de cereale și decid să ia măsuri în sensul combaterii lor.
În condițiile în care s-a adoptat decizia privind îndeplinirea pla-
nului de colectare a cerealelor cu orice preț, autoritățile comuniste din
teritoriu au recurs pe larg la metode aplicate într-o măsură mai mică
în perioada precedentă. Una dintre aceste practici era crearea de bri-
găzi de rechiziționare a cerealelor. Unul dintre primele cazuri de acest
fel a fost înregistrat
nregistrat în septembrie 1945, în satul Mihăileni, raionul
Ocnița, județul Soroca53. În raionul Olănești, de exemplu, județul Ben-
der, împuterniciții cu îndeplinirea planului mergeau ca „cerșetorii” –
după cum consemnează un document oficial din epocă – de la o gos-
podărie la alta, efectuând percheziții în masă, confiscări ilegale și in-
ventarieri ale averilor. Nu erau cruțați nici bătrânii care din punct de
vedere legal nu puteau fi impozitați dacă nu aveau în familie alți mem-
bri apți de muncă sau aveau membri care îșii ffăceau serviciul militar în
Armata Roșie. De multe ori, reprezentanții puterii organizau chefuri,
consumând băuturi alcoolice în exces și erau agresivi. De aceea, țăranii
se temeau să stea ziua pe la casele lor. Așa cum precizează un raport ofi-
cial, semnat de reprezentanți ai puterii sovietice în teritoriu, asemenea
acțiuni arătau că autoritățile decăzuseră la nivelul de „răufă
uf cători”, de
ufă
„animale sălbatice” și era necesară încetarea imediată a unor asemenea
practici, întrucât țăranii își exprimau deja nemulțumirea pe marginea
acestora54. Prin urmare, frica de revolte populare, care, de altfel, au iz-
bucnit în masă în anii ’30 în URSS, era un spectru care neliniștea pute-
rea sovietică55.
Tragedia în masă a fost intensificată de ridicarea prețului la pâine,
decisă prin decretul din 16 septembrie 1946 al Consiliului de Miniștri
al URSS, dublată de decizia din 27 septembrie potrivit căreia era re-
dus drastic numărul celor care primeau anterior pâine pe cartele. În
URSS per total, această măsură a vizat 23 de milioane de persoane
din mediul rural și 3,5 milioane din cel urban. Aceste măsuri, con-
comitent cu rechiziționările obligatorii de cereale de la țărani, în ciu-

53
AMAIRM–MVD, F. 16, inv. 3, d. 40, 116.
54
Голод в Молдове, p. 379.
55
A se vedea mai mult privitor la acest subiect în Lynne Viola, Peasant Rebels
under Stalin, Oxford, Oxford University Press, 1996.

209
da secetei care se anunțase, au constituit preludiul transformării foa-
metei într-un fenomen de masă56. Ca și în întreaga URSS, în RSSM
decizia viza mai ales populația de la sate, intelectualitatea rurală, ca-
drele didactice, medicii, uneori chiar și milițienii. În RSSM, numărul
celor care erau îndreptățiți să obțină cartele de pâine s-a redus de la
491 601, în septembrie, la 343 930, în octombrie, adică cu 147 671, in-
clusiv în localitățile rurale – de la 181 de mii la 70 de mii57. Iar rația
pentru o persoană dependentă – la oraș, pentru că la sat persoanele din
această categorie nu mai primeau nimic58, – s-a redus de la 300 g la
250 g, iar pentru copii – de la 400 la 300 g. În același timp, proporția
de amestecuri în pâine – de regulă, de ffăină de orz și porumb –
se ridica la 40 % (aceeași proporție era în toată URSS, cu excepția Mos-
covei și Leningradului, unde nu trebuia să depășească 20%)59. Un cerce-
tător rus al problemei constata că „nimeni nu era cruțat, întrucât anume
din contul satului se preconiza îmbunătățirea aprovizionării orașelor și
crearea unor rezerve pentru anularea comerțului raționalizat”, adică
a rațiilor alimentare în primul rând, introduse în timpul războiului.
Astfel Stalin voia ca URSS să fie prima țară din cele învingătoare care
să renunțe la sistemul de cartele, semn al superiorității socialismului
față de capitalism în contextul începutului Războiului Rece. În aceste
circumstanțe, de frica unei confruntări cu Occidentul, liderul sovietic
a majorat bugetul militar, agricultura și produsele de larg consum ne-
fiind o prioritate pentru economia URSS60. Pentru unii istorici occi-
dentali, cele două decrete din septembrie 1946 echivalau cu o declarație
mascată de război a guvernului sovietic contra țăranilor. Mai mult, unii
consideră că una dintre cauzele dezastrului din 1946-1947 este planul
cincinalului al V-lea, adoptat în martie 1946, care a stabilit că producția
agricolă trebuia ridicată prin majorarea suprafețelor însămânțate, ceea
ce – în condițiile secetei de care se știa – a dus la irosirea în van a sute de

56
Elena Zubkova, Russia after the war. Hopes, illusions and disapointments, 1945-1957
1945-1957,
New York, M. E. Sharpe, 1998, p. 44-46.
57
Борис Г. Бомешко, Засуха и голод в Молдавии 1946-1947,
1946-1947 p. 26; V. Pasat, RSS Mol-
dovenească, p. 246 ;
58
В. Зима, Голод в СССР 1946-1947 годов, p. 43. Statul refuza pâinea la 28 de milioane
de persoane, dintre care majoritatea erau copii și bătrâni. Ibidem.
59
Борис Г. Бомешко, Засуха и голод в Молдавии 1946-1947 гг., p. 26.
60
В. Зима, Голод в СССР 1946-1947 годов, p. 18, 46.

210
mii de tone de material semincer. Cantitatea respectivă putea fi folosită,
în schimb, pentru o alimentare mai bună a unor segmente ale populației
care duceau lipsă acută de pâine. Cu alte cuvinte, deși „conducerea so-
vietică cunoștea situația și cauzele obiective ale unei recolte slabe, con-
strângerile de ordin ideologic și experiența sa limitată au împiedicat-o
să formuleze soluții coerente pentru problemele apărute”61. Din cauza
repartizării pâinii și a altor produse prin sistemul de cartele, a înflorit
piața ilegală a acestora, o cartelă de produse alimentare sau de mărfuri
industriale fiind comercializată pe piața neagră cu 50 de ruble, iar car-
telele de pâine pentru 5 zile – cu 4 ruble și cincizeci de copeici. În a doua
jumătate a lunii septembrie 1946, numai în orașul Chișinău o grupare
interlopă vânduse astfel sute de cartele62. Pe de altă parte, unii directori
de întreprinderi industriale refuzau să elibereze cartele de pâine copiilor
muncitorilor, din care cauză se înregistrau cazuri când mamele singure
își omorau copiii mici, așa cum s-a întâmplat în Orhei în mai 194663.

6. August 1946: primul „ajutor”

de cereale acordat RSSM
În august 1946, guvernul URSS părea să fi înțeles amploarea secetei
din RSSM și a acceptat să acorde un ajutor alimentar de 24 de mii de
tone – de fapt, era vorba de un împrumut de stat care trebuia restituit,
f ră dobândă – din recolta anului 1947. Pe de altă parte, s-a acceptat de
fă
două ori reducerea volumului de livrări de cereale, inițial de la 265 de
mii de tone la 160,9 de mii de tone (26 iunie 1946), apoi la 72 de mii de
tone (19 august 1946)64, ceea ce poate fi interpretat ca o acțiune menită
să redreseze situația și să nu permită extinderea foametei la nivel de fe-
nomen de masă. Cu toate acestea, la o analiză mai atentă a documen-
telor de arhivă, publicate și inedite deopotrivă, se observă că prima

61
Nicholas Glanson, The Soviet Famine of 1946-1947, p. 18, 21-23.
62
AMAIRM–MVD, F. 16, inv. 3, d. 26, f. 87-88; d. 40, f. 23.
63
AMAIRM–MVD, F. 16, inv. 3, d. 40, f. 45. Cazuri de pruncucideri, cauzate de politica
de tip comunist, au fost înregistrate în aceeași perioadă și în Moldova din dreapta
Prutului. A se vedea George Pavel Vuza, Însemn
Î ările unui procuror: Procuratura vă-
zută din interior
interior, București, Editura „Vremea”, 2008, p. 71-73.
64
Mihai Gribincea, Basarabia în primii ani de ocupație sovietică (1944-1950), Cluj-Na-
poca, Editura „Dacia”, 1995, p. 74.

211
acțiune a fost subminată de cea de-a doua. Cu alte cuvinte, prioritatea
a rămas îndeplinirea planului cu orice preț și în acest scop s-au co-
mis o serie de încălcări în ceea ce privește repartizarea cerealelor cu
titlu de împrumut de stat. Nu este vorba doar de distribuirea adeseori
abuzivă a împrumutului
mprumutului de stat de cereale, ceea ce constituie, ffără
îndoială, un aspect deloc neglijabil. Ci, mai important, era vorba de
faptul că de multe ori pâinea nu ajungea la destinatari întrucât ime-
diat ce parvenea în teritoriu, era redirecționată de către autoritățile
locale în contul livrărilor de cereale la stat. Prin urmare, cerealele
care trebuiau distribuite prin intermediul depozitelor din sistemul
Zagotzerno nu mai erau distribuite la cei aflați la ananghie, ci re-
calculate în contul planului de stat, ceea ce se știa la ce rezultate va
duce, adică la o înfometare în masă65. Practici similare, pe lângă cele
menționate mai sus, fuseseră înregistrate și într-un raport trimis de
ministrul de Interne al RSSM, Tutușkin, lui F. I. Butov, șeful Biroului
pentru Moldova al CC al PC(b) al Uniunii Sovietice, lui N. Coval,
prim-secretar al CC al PC(b)M. Astfel, în luna iulie 1946, s-a con-
statat că o parte din cotele achitate de țărani în contul livrărilor de
stat obligatorii proveneau, de fapt, din pâinea cumpărată de aceștia
la prețuri de piață din magazinele comerciale. Uneori aceste livrări
erau ffăcute cu mare fast, prin organizarea unor așa-zise convoaie sau
coloane roșii (красные обозы) cu steaguri roșii și armonică66.
O altă practică des întâlnită, care a agravat starea populației în
ceea ce privește asigurarea cu strictul necesar alimentar, ține de dis-
tribuirea pâinii zise comerciale, livrate așa-numitelor magazine co-
merciale, deși, precum s-a menționat deja mai sus, și acestea se aflau
în proprietatea nemijlocită a statului. Potrivit deciziei Consiliului de
Miniștri al URSS din 19 august 1946, Ministerul Comerțului sovie-
tic (condus de Anastas Ivanovici Mikoian, persoană care făcea parte
din cercul intim al lui Stalin) trebuia să acorde RSS Moldovenești
o cantitate lunară de 5 mii de tone de cereale în așa fel, încât să fie
acoperit consumul minim. Cu toate acestea, nici a cincea parte nu a
fost livrată RSSM, pentru lunile septembrie-decembrie 1946 cantita-

65
AOSPRM, F. 51, inv. 5, d. 84, f. 2-3, 48-50; Голод в Молдове, p. 260, 285, 351.
66
AMAIRM–MVD, F. 16, inv. 3, d. 26, f. 60-61.

212
tea medie lunară fiind de doar 900 de tone în loc de 5 000 de tone67.
Acest lucru a avut un impact catastrofal mai ales asupra populației
rurale, care a fost afectată grav începând cu 1 octombrie 1946 de re-
ducerea drastică a cartelelor la pâine. Alternativa pentru unii era să
procure pâine – la un preț ridicat – din sistemul magazinelor comer-
ciale, aflate, de regulă, în centrele raionale. Însă cum acestea duceau
lipsă de pâine și se creau cozi interminabile, numai cei cu relații sau
mai norocoși și mai vânjoși reușeau să facă rost de pâine. Astfel, în
orașul Cahul, în toamna anului 1946, un martor ocular spunea că:
Unde locuiesc acum viața este grea, dependenților li s-a redus
rația de pâine, iar magazinele „comerciale” funcționează prost. De
regulă, acestea sunt pustii, iar când apare pâine de vânzare, se cre-
ează asemenea cozi, încât este imposibil să o procuri. Oamenii se
bat și se sufocă unul pe altul stând la coadă, în timp ce conducătorii
raionului nu i-au nicio măsură68.
Ajutorul acordat de stat acoperea doar consumul pentru cele mai
defavorizate segmente sociale și era departe de a fi suficient. În raionul
Cornești, de exemplu, județul Bălți, cantitatea atribuită pentru fiecare
persoană era de 2 kg de cereale pe lună și cel mult 10 kg de furaj pen-
tru animale, iar sistemul de distribuire presupunea statul la coadă ore
în șir69. Asta în timp ce o cantitate importantă de cereale ce ar fi putut
salva viața a mii de oameni se fura de către autorități, era deturnată
în contul planului livrărilor de cereale la stat sau se strica în depozi-
tele amenajate prost. Spre exemplu, furturi din contul ajutorului de
stat s-au înregistrat în toamna anului 1946 în mai multe raioane din
diferite județe. Într-un raport din 27 noiembrie 1946 privind furturile
de cereale se menționa existența a 91 de dosare în care erau implicate
162 de persoane, în listă figurând directori și paznici de la depozite de
cereale, președinți de colhoz, precum și alte persoane responsabile.
Dintre acestea, numai 30 de persoane fuseseră pedepsite, sancțiunile
aplicate fiind relativ blânde, de regulă concediere din funcție70. La Ti-

67
Борис Г. Бомешко, Засуха и голод в Молдавии 1946-1947 гг., p. 26.
68
Голод в Молдове, p. 300.
69
Голод в Молдове, p. 259.
70
Голод в Молдове, p. 292.

213
raspol, în 1945-1946 funcționari de rang înalt delapidaseră zeci de
tone de cereale, dar în cele mai multe cazuri, procuratura a clasat
dosarele deschise inițial, ceea ce probează existența unor solidarități
de grup la nivelul nomenclaturii. Același fenomen fusese înregistrat
în alte părți, de exemplu, în raionul Congaz, județul Bender71. Per
total, din 1591 de depozite de cereale din RSSM, numai 285 erau
adecvate pentru păstrarea cerealelor, restul fiind încăperi improprii,
f ră geamuri și cel mai des cu un acoperiș deteriorat sau chiar in-
fă
existent cu desăv
ă ârșire72. Pe de altă parte, oamenii simpli care erau
ăv
puși în condiții de a fura câteva kilograme de cereale sau alte produ-
se pentru a supraviețui erau condamnați la 6-10 ani de gulag. Ceea
ce l-a determinat pe istoricul francez Nicolas Werth, unul dintre cei
mai respectați și mai informați cercetători ai fenomenului, să inclu-
dă acești „infractori” în categoria victimelor politice ale regimului
comunist sovietic73. Concluzia lui Werth este susținută de datele pe
RSSM, care arată că din 10 545 de persoane trase la răspundere pena-
lă pe 9 decembrie 1946, numai 339 sau 3,2 la sută avuseră antecedente
penale, ceea ce, după șeful MAI74 al RSSM, Tutușkin, „arată în mod
concludent că majoritatea infracțiunilor sunt săv
ă ârșite pe fondul pro-
ăv
blemelor de ordin alimentar, mai ales în localitățile rurale”75.
Pe lângă aceasta, existau probleme în ceea ce privește asigurarea
transportului împrumutului de stat de cereale la fața locului, așa cum
a raportat la Chișinău, de exemplu, A.G. Tumanov, prim-secretar al
Comitetului Raional de Partid Comrat, pe 18 octombrie 1946. Toto-
dată, acesta informa conducerea RSSM că raportase o situație critică
în ce privește aprovizionarea cu produse alimentare a populației pe
31 iulie 1946. Numărul distroficilor se ridicase la aproximativ 3 mii
de persoane, dintre care 2/3 erau copii, iar în luna septembrie cauza
principală a 60 % dintre decese era foametea76.

71
AMAIRM–MVD, F. 16, inv. 3, d. 26, f. 73-73 verso, 199-200.
72
AMAIRM–MVD, F. 16, inv. 3, d. 26, f. 148.
73
Nicolas Werth, La terreur et le désaroi. Staline et son système, Paris, Perrin, 2007, p.
404-433.
74
Ministerul Afacerilor Interne – în rusește Министерство Внутренних Дел/MBД.
75
AMAIRM–MVD, F. 16, inv. 3, d. 26, f. 183-184.
76
Голод в Молдове, p. 271.

214
 Un alt aspect care anticipează declanșarea foametei ca fenomen de
masă începând cu decembrie 1946 și care se va agrava în primele luni
ale anului următor ține de practici deja întâlnite pe parcursul anilor
1944 și 1945, a căror frecvență sporește simțitor din primăvara-vara
ă
ăvara-vara
anului 1946. Este vorba de reluarea rechiziționărilor forțate de cerea-
le, de înăsprirea acțiunilor represive ale regimului sovietic nu numai
față de cei considerați inamici de clasă, adică cei înstăriți, dar și față
de toți cei care nu puteau să onoreze povara fiscală exorbitantă în
condițiile secetei și epuizării rezervelor din anii precedenți. De data
aceasta, comparativ
rativ cu perioada anterioară, se constată că din aceste
brigăzi fac parte oficiali de rang înalt de nivel raional. De exemplu, la
14 decembrie 1946, procurorul RSSM, Simon Kolesnik, îi trimite un
raport lui Butov, în care îl pune la curent cu existența unor brigăzi de
rechiziționare forțată a cerealelor din raionul Lipcani, județul Bălți,
din care ffăceau parte trei împuterniciți ai Comitetului Raional de Par-
tid, Kriukov, Kolesnicenko și Gușcin, precum și președinți ai soviete-
lor sătești, precum Strașnoi din satul Beleavinți ș.a. De multe ori, acești
reprezentanți îi arestau pe țăranii care nu achitaseră cotele de cereale la
stat, în ciuda faptului că nu dispuneau de cantitatea necesară, recolta
fiind compromisă de secetă. Numai președintele Sovietului Sătesc din
Beleavinți, Strașnoi, a fost imediat arestat și condamnat penal, în timp
ce pentru tragerea la răspundere a reprezentanților de la raion era ne-
voie de aprobarea organelor superioare de partid, care de multe ori
își protejau angajații și interziceau procuraturii să le deschidă dosare
penale (o practică ce va continua și în deceniile ulterioare77). Cazuri
similare au fost întâlnite în raionul Cotiujeni, județul Soroca, ș.a. 78.
Cazurile când brigăzile „roșii” recurg la rechiziționarea forțată a
grânelor și a altor produse în RSSM se înmulțesc pe măsură ce rezervele
țăranilor se micșorează, iar organele de partid și de stat sunt disperate
să îndeplinească cu orice preț planul de livrări către stat. În fapt, era
vorba de reluarea unor practici de dinainte de 1940 din URSS, mai ales
din 1918-1921 și 1928-1933, când tot surplusul de cereale era confiscat

77
Igor Cașu, „Partidul Comunist, ca o castă mafiotă”, în Adevărul, ediția Moldova,
12 ianuarie 2012.
78
Голод в Молдове, p. 312-313, 285; AOSPRM, F. 51, inv. 24, d. 13, f. 1-208.

215
de la țărani, o politică numită în epocă prodrazviorstka. De această
practică erau scutite numai gospodăriile auxiliare ale întreprinderilor
și instituțiilor de stat, constituite legal, așa cum se menționează într-o
telegramă a MAI al URSS către MAI al RSSM din 2 noiembrie 194679.
Detaliul în sine arată că existau nu puține cazuri frecvente când unele
dintre aceste întreprinderi funcționau ilegal și numai în cazul acesta
confiscarea surplusului de produse agricole era justificată și declarată
a fi în conformitate cu cadrul legal existent.
Drept urmare, numărul distroficilor, care era, după cum am amin-
tit, un eufemism pentru a desemna populația înfometată, creștea verti-
ginos. Dacă în august80 – octombrie cifra atingea câteva mii, începând
cu luna noiembrie 1946 aceasta era de zeci de mii. În ciuda acestui fapt,
autoritățile de la Chișinău nu voiau să recunoască realitatea și să rapor-
teze la Moscova de frica faptului că vor fi întrebați mai întâi dacă au
îndeplinit planul privind livrările de cereale (după modelul Ucrainei,
invocat anterior, vezi supra). Ca urmare, în raportul din 21 decembrie
1946 trimis la Moscova de CC al PC (b) al Moldovei și Consiliul de
Miniștri al RSSM se menționa cifra de 13 mii de distrofici, în timp
ce numărul acestora era deja în noiembrie de 29,9 mii și crescuse în
decembrie la 41,6 mii, iar după alte date – chiar la peste 53 de mii de
persoane81. În ciuda acestui fapt, al înrăutățirii situației din teritoriu și
extinderii foametei în RSSM, în particular, și în URSS, per ansamblu,
Consiliului de Miniștri de la Moscova înăsprește în noiembrie 1946
presiunea asupra liderilor locali care nu îndeplineau planul la cereale,
învinuindu-i de sabotaj și complicitate cu dușmanii regimului. Dina-
mica represiunilor față de autoritățile locale se intensifică în decem-
brie 1946 ca urmare a unei scrisori a lui Andrei Jdanov, secretar al CC
al PC(b) al Uniunii Sovietice pentru agitație și propagandă, trimise
lui Stalin. Jdanov afirma că cerealele erau ascunse, iar conducătorii de
rang inferior, precum secretarii de partid la nivel raional și președinții

79
AMAIRM–MVD, F. 16, inv. 3, d. 23, f. 122.
80
Numai în raionul Cimișlia, județul Bender, la 31 august 1946 erau deja 2271 de distro-
fici și 1300 de copii extenuați de foamete. AMAIRM–MVD, F. 16, inv. 3, d. 26, f. 85.
81
Голод в Молдове, p. 347; В. Зима, Голод в СССР 1946-1947 годов, p. 74. M. Gribincea,
Basarabia în primii ani, p. 83.

216
comitetelor executive raionale, nu s-au încadrat din plin în lupta con-
tra dușmanului de clasă pentru realizarea planului de cereale. Drept
urmare, șefii de la raion intensificau presiunea asupra autorităților ru-
rale în vederea îndeplinirii planului cu orice preț82.
Împrumutul de stat din 1946 a fost un alt factor care a sărăcit și
mai mult populația, iar organele represive au găsit alte motive pentru
a intensifica lupta cu dușmanul de clasă. Cei care nu se înscriau la
împrumutul de stat – de fapt era vorba de a renunța la sume de bani
pe care statul promitea că le va returna cândva – erau percepuți ca
aparținând chiaburilor și altor categorii sociale considerate ca lipsite
de loialitate față de regimul comunist. Întrucât acest împrumut de stat
a fost lansat în ajunul declanșării foametei ca fenomen de masă, măsu-
ra a grăbit de fapt venirea și adâncirea acesteia83. În total, în bugetul de
stat al RSSM pentru anul 1946 erau prevazute 58 500 de mii de ruble,
o sumă apreciabilă pentru acele vremuri, în condițiile în care salariul
mediu al unui muncitor era de 150-200 de ruble lunar, pentru munca
în colhoz țăranii primeau mai puțin de o rublă pentru o zi de muncă,
iar prețul de piață al unui kilogram de cereale era de 20 de ruble84.
Situația era dificilă în județul Bender deja în noiembrie 1946. Con-
form unui raport al comitetului județean de partid din 22 noiembrie,
una din cele mai vulnerabile categorii de populație erau copiii orfani
sau abandonați de către părinții lor. Se evidențiau în acest sens mai ales
casele de copii din Cioc-Maidan, Comrat și Grigorievca. Atmosfera era
extrem de insalubră, în condițiile în care 36 % din copiii din aceste
instituții erau bolnavi. Normele de alimentație nu erau respectate. În
Comrat, de exemplu, în luna octombrie maternitatea și casele de copii
nu primiseră 600 de litri de lapte, un produs esențial pentru mame și
copiii mici. Nu se respecta decizia CC a PC(b) al Moldovei din 10 sep-
tembrie privind extinderea spitalelor din județul Bender în așa fel, încât
numărul de paturi de spitalizare pentru copiii care sufereau de inaniție
să fie ridicat la 300, pe data de 22 noiembrie existând doar 19585. Era

82
В. Зима, Голод в СССР 1946-1947 годов, p. 25, 29.
83
В. Зима, Голод в СССР 1946-1947 годов, p. 46.
84
AMAIRM–MVD, F. 16, inv. 1, d. 27, f. 13, 200; inv. 3, d. 40, f. 45.
85
AOSPRM, F. 51, inv. 4, d. 9, f. 101-102.

217
o dovadă că o parte dintre copii erau afectați de acest fenomen de
masă încă din august-prima jumătate a lunii septembrie 1946. Încă o
dovadă a situației catastrofale în ce privește asigurarea cu hrană, in-
clusiv a miliției, era faptul că conducerea MAI al RSSM cere printr-o
scrisoare instituției ierarhic superioare de la Moscova s-o ajute cu
procurarea cartofilor, a legumelor. La începutul lui septembrie 1946,
ministerul sus-numit putea acoperi din rezervele republicane numai
10-12 la sută din totalul necesar86.
Ca fapt divers, în campania pentru îndeplinirea planului de ce-
reale s-a implicat nu numai aparatul de partid și de stat din teri-
toriu. Unii conducători locali au apelat chiar la biserică. Astfel, pe
29 august 1946, împuternicitul comitetului raional de partid pentru
rechiziționarea de cereale din raionul Costiujeni s-a adresat epis-
copului creștinilor de rit vechi, Iosif Morjakov, cu rugămintea ca
acesta să introducă în predica sa un apel față de țărani de a-și onora
obligațiile de livrare a cerealelor către statul sovietic87.
În vederea redresării situației în ce privește aprovizionarea cu
pâine, pe 3 noiembrie 1946 Consiliul de Miniștri al URSS a adoptat
o decizie potrivit căreia se deschideau alimentare suplimentare în 50
de orașe sovietice. Pe lângă cele 16 capitale ale republicilor unionale
existente88, printre care și orașul Chișinău, în listă figurau centrele
regionale, fiind vorba, de regulă, de orașe de o importanță militară și
strategică deosebită. Aceste alimentare, menite a îmbunătăți aprovi-
zionarea cu pâine în spațiul urban, au avut o influență insignifiantă
asupra redresării stării dificile existente. Drept exemplu, numărul
distroficilor din RSSM în decembrie 1946, raportat la noiembrie, se
majorase cu peste 10 mii de persoane. Situația populației urbane,
inițial mai bună decât a celei rurale, s-a înrăutățit treptat pe parcur-
sul anului 1946, întrucât s-a introdus o lege care interzicea acesteia
să dețină loturi agricole în apropierea orașelor pentru a se putea ali-
menta mai bine. Era o practică introdusă în timpul războiului și care
va fi restabilită, după un interval de câțiva ani, abia în 194989.

86
AMAIRM–MVD, F. 16, inv. 3, d. 26, f. 86.
87
AOSPRM, F. 51, inv. 4, d. 9, f. 90.
88
A 16-a era RSS Karelă, transformată în RASS Karelă în 1956.
89
В. Зима, Голод в СССР 1946-1947 годов, p. 52, 61, 74.

218
 7. Cum comentau țăranii fenomenul foametei
În contextul declanșării foametei, se înregistrează declarații ale
țăranilor privind imposibilitatea de a putea livra statului cotele obli-
gatorii de cereale. Puterea le interpretează în cheie ideologică și îi ca-
lifică pe cei care le exprimă drept elemente dușmănoase, chiaburești
etc. De exemplu, deja la începutul lui septembrie 1946, secretarul
cu ideologia și propaganda al județului Bălți, M. Titov, raporta la
Chișinău că în satul Hâjdieni, raionul Glodeni, țăranul Todor, ca-
lificat ca dușman de clasă, condamnat în 1945 pentru neonorarea
cotelor obligatorii către stat, a declarat tranșant că:
(…) Nu voi da grâne statului, puterii sovietice, și vă sfătuiesc și
pe voi să faceți la fel, mai bine închisoarea, pentru că acolo se dă
pâine (…)
Iar țăranca Nadejda Voloșciuc din aceeași localitate, calificată și
ea ca aparținând clasei chiaburești, era și mai categorică, îndemnân-
du-și consătenii să procedeze aidoma:
(…) Chiar dacă o să mă condamne la spânzurare, nu o să le dau
grâne (…)90.
În Cahul, unul dintre cele mai afectate de foamete județe, în
noiembrie 1946 s-au înregistrat declarații asemănătoare, cauzate de
foametea care devenea din ce în ce mai cumplită și mai insuportabi-
lă. O persoană din satul Roșu afirma că:
În acest an foametea e groaznică. Nu avem de unde cumpăra pâi-
ne. În magazinele „comerciale” aceasta nu ajunge pentru toți, numai
cei mai norocoși se aleg cu câte o pâine. Toată lumea din sat mănân-
că fâ
f n și animale pierite și din cauza asta mulți s-au îmbolnăvit.
ă
ăvit.
În satul Manta, același județ, a fost înregistrată o altă declarație
cu caracter antisovietic, care deranja organele de partid locale, în-
trucât descria o realitate care nu era acceptată, mai mult, negată cu
vehemență:
Anul acesta foametea e cumplită, copiii sunt umflați, multe fa-
milii din sat au murit din cauza foametei, iar mulți [din cei rămași
încă în viață] nu vor supraviețui până la anul91.

90
Голод в Молдове, p. 256.
91
Голод в Молдове, p. 300.

219
 Pentru alții, foametea a fost un prilej de a-și aduce aminte că în
perioada interbelică și chiar în timpul războiului, situația era mult
mai bună decât sub regimul sovietic:
Voi sub români nu ați îndurat foamete și nu ați oftat. Dar sub
puterea sovietică veți muri de foame92.
Ulterior, supraviețuitorii intervievați după 1990 au putut oferi
mai multe detalii despre rechiziționările forțate din toamna anului
1946 în care aceștia accentuează rolul jucat de autoritățile raionale,
dar și de cele sătești. Spre exemplu, Alexei Guzun din satul Chițcani,
raionul Telenești, își amintea după decenii:
Pentru țărani pământul e sfânt, pentru pământ țăranul a luptat și
o să lupte toată viața... În ’46 eu aveam 14 ani. Și s-a declanșat trage-
dia cea mare a poporului moldovenesc, firește și a familiei noastre.
Noi am fost cinci la părinți, însă doi mai făceau serviciul militar.
Acasă rămăseseră mama, tata, sora și doi frați – eu și Pavel. Pricina
care a prăpădit atâta lume a fost că ne-au curățit toate rezervele.
N-aș da vina pe nimeni, dar nici adevărul nu-l pot tăinui: soldații
ne-au măturat ultimele rămășițe de orz din pod. În casa noastră
bătrânească s-au încartiruit 12 soldați într-o cameră și încă 12 – în
cealaltă. Apoi iată, ostașii ceia – și nu numai „ai noștri”, da’ și toți
ceilalți care erau pe la case – hrăneau caii, da’ nu se uitau la oamenii
din sat. Poate că dacă ne lăsau, cele câteva puduri de orz din pod,
mai ieșeam cumva din nevoi, da’ așa ni le-au luat și, când a mai dat
și năpasta asta de secetă, lumea a rămas fără nimic93.
Un alt supraviețuitor, Victor Volcinschi, născut la Bădragii Vechi,
raionul Edineț, confirmă „măturarea podurilor” și redă drama celor
care au ajuns să fie implicați în cazuri de antropofagie:
„La noi, la Bădragii Vechi, raionul Edineț, au fost cazuri grave de
tot. S-au mâncat frate pe frate și, peste câțiva ani, cei rămași în viață
și-au ieșit din minți... Prin martie-aprilie [1946] s-a început criza.
Tata a încercat să ascundă prin grajd la vacă, prin alte părți, dar cei
cu scuturatul au cotrobăit pretutindeni, cu furca și cu o vergea de
fier ne-au găurit toate acareturile de-a mărunțelul ... Cel mai tângă
îți era că ne-au „vândut” oamenii de sat, cu care-ai cununat și-ai

92
Голод в Молдове, p. 623.
93
Larisa Turea, Valeriu Turea, Cartea foametei, Chișinău, Universitas, 1991, p. 32.

220
 botezat, cei cu care-ai holteit și ai păscut bobocii și vitele – de cei din
raion nici nu mai ziceai nimica... În ’46 s-au suit fără sinchiseală în
pod și au măturat tot puținul agonisit cu greu – da, e adevărat, nu se
făcuse recolta vara și toamna, dar, totuși, ne trăgeam zilele cu ce ne-
ar fi lăsat, măcar niște cioturi de păpușoi pentru un cir de mămăligă
cu un pumn de făină la un ceaun de apă. Da’ așa – au pustiit totul,
și nu străinii, da’ chiar de-ai noștri, cei de sat, ieșindu-și din piele ca
să fie la nivelul cerințelor înaintate de raion!”94

8. Apogeul foametei, decembrie 1946 – iulie 1947

La 21 decembrie 1946, printr-o scrisoare adresată lui Stalin și
semnată de președintele Biroului CC al PC(b) al Uniunii Sovietice
în RSSM, F. M. Butov, prim-secretarul CC al PC (b) al Moldovei, Ni-
colae Coval, și președintele Consiliului de Miniștri al RSSM, Ghe-
rasim Rudi, Chișinăul oficial aducea la cunoștința Moscovei situația
gravă în ceea ce privește alimentarea populației și cerea acordarea
unui ajutor suplimentar „în legătură cu recolta proastă din anul 1946”.
Se preciza, de asemenea, că din cauza secetei a fost compromisă re-
colta pe 320 de mii de hectare semănate cu cereale și boboase, iar re-
colta pe celelalte terenuri mai puțin afectate a constituit în medie 2,2
chintale/ha în gospodăriile țărănești individuale, și 3,8 chintale/ha în
colhozuri. Conducerea de la Chișinău făcea o mărturisire importan-
tă privind perceperea de către putere a situației respective, din care
străbate o anumită înțelegere non-ideologizată a problemei: „în anul
precedent gospodăriile țărănești aveau ceva rezerve de cereale din
anii trecuți, dar în decursul a doi ani de secetă acestea au fost com-
plet epuizate și în acest an chiar în perioada recoltării s-au înregistrat
probleme mari cu aprovizionarea în mai multe familii țărănești”. Din
acest motiv, populația se alimenta, în disperare de cauză, cu ghindă,
ciocălăi, rădăcini de plante, stuf, cadavre de animale pierite etc. Din
această cauză se înregistraseră 13 mii de distrofici, o cifră redusă, ce
nu reflecta realitatea, pentru a nu șoca conducerea de la Moscova și

94
Larisa Turea, Valeriu Turea, Cartea foametei, p. 38.

221
a atrage represiuni față de conducerea RSSM95. Existau date că, de
fapt, deja la 1 decembrie numărul acestora depășea 53 de mii96. Drept
urmare, conducerea din RSSM îi cerea Moscovei un ajutor alimentar
imediat pentru 175 de mii de gospodării, ceea ce cuprindea 692 de
mii de oameni. CC-ul de la Chișinău știa că cifra celor nevoiași era
mai mare, dar din aceeași prudență cu care s-au falsificat datele cu
privire la numărul distroficilor, acesta a menționat că din februarie
1947 numărul celor care vor trebui ajutați va fi suplimentat cu încă
481 de mii de persoane, iar din martie – cu încă 267 de mii din spațiul
rural. De aceea, Consiliul de Miniștri al RSSM îi cerea Guvernului de
la Moscova 53 235 de mii de tone de cereale (3250 de mii de puduri)
și onorarea promisiunii făcute prin decizia din 19 august 1946 de a
livra republicii 5 mii de tone de pâine comercială lunar (fuseseră li-
vrate doar 900 de tone, vezi supra). Ultima decizie fusese amendată
printr-o altă decizie a Consiliului de Miniștri al URSS din octombrie
1946, valabilă pentru toate republicile, de a reduce cantitatea de pâine
comercializată97. Autoritățile comuniste de la Chișinău mai cereau 20
de mii de tone de cartofi, 50 de mii de tone de furaj pentru a evita scă-
derea în continuare a numărului de animale, dar și 56 340 de tone de
semințe de cereale și boboase, 2086 de tone de material semincer de
floarea-soarelui, 43 800 de tone de cartofi pentru semănat, precum
și 312 tone de semințe de plante furajere multianuale98. Acest lucru
probează faptul că în toamna anului 1946 țăranii din RSS Moldove-
nească au fost jefuiți nu numai de ultimele rezerve alimentare, dar și
de tot materialul semincer, la ordinul expres, de altfel, al organelor
din teritoriu și cu acordul celor de la Chișinău.
La sfârșitul lui decembrie 1946, conducerea de la Moscova a ac-
ceptat să acorde un ajutor RSSM, convingându-se că situația este într-
adevăr complicată și foametea ca fenomen de masă și decesurile din
cauza acesteia erau alarmante. Ajutoarele, tot cu statut de împrumut

95
Голод в Молдове, p. 347.
96
Mihai Gribincea, Basarabia în primii ani, p. 83.
97
Политбюро ЦК ВКП (б) и Совет Министров СССР (1945-1953), сост. Олег
Хлевнюк и др., Москва, РОССПЭН, 2002, p. 221-223.
98
Голод в Молдове, p. 348.

222
de stat în mare parte, urmau să fie distribuite urgent populației în-
fometate. Procedura însă s-a extins pe mai mult timp, unele localități
neprimind pâinea sau cerealele nici spre sfârșitul lunii ianuarie-înce-
putul lui februarie 1947. Punea probleme și vremea deosebit de rece,
cu zăpadă abundentă, ce căzuse în acea iarnă, care făcea drumurile
impracticabile, în condițiile în care nu existau nici mijloace de trans-
port suficiente pentru livrarea ajutoarelor în teritoriu. Doar în cazuri
excepționale s-au folosit avioanele99. Referitor la mijloacele de trans-
port, de multe ori problema nu consta în lipsa acestora, ci în ceea ce
chiar organele de partid și sovietice din epocă numeau sabotaj. Mai
exact, de multe ori șefii din localitățile urbane, inclusiv din capitala
Chișinău, preferau să strice mașinile sau să le declare ca atare decât să
se deplaseze în sate pentru a livra pâine populației100.
S-au deschis cantine, acestea însă erau puține dat fiind numărul
redus de spații amenajate în acest sens. Autorităților de la Chișinău
le convenea că erau puține, motivând oficial că astfel puteau controla
mai eficient repartizarea hranei și evitarea furturilor. Această optică a
creat însă alte probleme, oamenii fiind nevoiți nu de puține ori să par-
curgă o distanță de 7-10 km pentru a face coadă la cantina la care erau
înscriși. În aceste condiții, energia consumată pe drum era mai mare
decât cea recuperată prin cantine și mulți nici nu aveau putere să se
deplaseze atât de departe. Alteori, în aceeași localitate, hrana caldă era
distribuită într-un local, iar pâinea – care, de obicei, se achita cu bani
de către beneficiari – distribuită în alt spațiu, la sute de metri distanță.
De aceea mulți mâncau pâinea și sorbitura aparte, ceea ce nu avea
efectul scontat, mai ales pentru distrofici, care necesitau o alimentație
specială spre a-și veni în fire101.
Informația privind amploarea foametei din RSSM ajungea la
Moscova din diverse surse, nu neapărat de la autoritățile de partid
de la Chișinău, care erau obligate să informeze Centrul în acest sens.
Astfel, una dintre primele scrisori expediate CC al PC(b) al Uniunii
Sovietice cu privire la situația disperată din teritoriu este semnată de

99
Голод в Молдове, p. 498, 503.
100
Голод в Молдове, p. 581, 582, 587, 605.
101
Голод в Молдове, p. 548-558, passim.

223
șeful Direcției Raionale pentru Ocrotirea Sănătății din Taraclia, un
anume Mailer. Precum reiese din text, scrisoarea a ajuns la Moscova
în primele zile ale lui februarie 1947, iar pe 10 februarie era întocmit
deja și un raport de verificare a faptelor reflectate. Autorii verificări-
lor, un anume Kulakov, instructor al CC al PC (b) al Moldovei, și un
anume Osna, lector la Institutul de Medicină din Chișinău, într-o
scrisoare către Simion Afteniuk, secretar responsabil de cadre al CC
al PC (b) al Moldovei, unul dintre cei mai influenți membri ai Birou-
lui CC, confirmă amploarea foametei în raionul Taraclia. Problemele
cu alimentarea populației apăruseră încă la începutul lui octombrie
1946. Pe 1 februarie 1947, aproape 40 la sută din totalul populației
erau distrofici, adică 9 687 din 24 220 de persoane. Între 1 octombrie
1946 și 1 februarie 1947 se născuseră 280 de copii, în timp ce muri-
seră 1661 de persoane, apogeul revenind lunii ianuarie 1947 cu 983
de decese. Majoritatea populației se alimenta din împrumutul de stat
de cereale, ceea ce constituia 140 g de cereale pe zi, nefiind nici pe
departe suficient. De aceea, în disperare de cauză, cantitatea infimă
de cereale era amestecată cu ciocălăi fărâmițați, făină din tulpini de
floarea-soarelui, tescovină, deșeuri rămase de la prelucrarea rapiței
etc. Unele familii se alimentau cu pisici, câini, piele de animale sau
chiar cu sandale vechi din piele, care erau fierte102.
Drept urmare a unor scrisori asemănătoare, Consiliul de Miniș-
tri al URSS, la sfârșitul lui februarie-începutul lui martie 1947, i-a
delegat în RSSM pe vicepreședintele Guvernului sovietic, Niko-
lai Kosîghin, și pe Kuznețov, viceministru al Sănătății din URSS.
Problemele cu care se confrunta RSSM la acel moment, cauzele
acestora și soluțiile preconizate au fost discutate de Kosîghin, pe
24 februarie 1947, cu membrii Biroului CC al PC (b) al Moldovei,
precum și cu alți demnitari invitați la ședință. După ce i-a ascul-
tat pe fiecare în parte cu privire la problemele cu care se confruntă,
demnitarul moscovit a mustrat conducerea de la Chișinău că nu a
luat la timp măsurile necesare pentru evitarea foametei ca fenomen
de masă. În special a fost admonestată conducerea de partid locală,

102
AOSPRM, F. 51, inv. 5, d. 61, f. 6-10.

224
în frunte cu Nicolae Coval, care nu ar fi raportat imediat la Cen-
tru despre problemele existente în RSSM în ce privește amploarea
distrofiei, procuratura fiind instituția care făcuse acest lucru în lo-
cul CC al PC(b) al Moldovei. O parte din responsabilitate îi reve-
nea conducerii de partidul de la Chișinău, care a și recunoscut acest
lucru, dar în același timp a încercat să se apere de învinuiri făcând
trimitere la solicitările de ajutor de la Moscova, acceptate formal,
dar neonorate. De exemplu, în perioada septembrie-decembrie 1946
RSSM trebuia să primească 5 mii de tone de cereale lunar pentru
așa-numita pâine comercială, ceea ce era insuficient, dar ar fi putut
să amelioreze cât de cât situația. Republica a primit însă doar 900 de
tone lunar, întrucât Ministerul Comerțului al URSS a redus drastic,
în septembrie 1946, cantitatea de pâine distribuită prin magazine-
le alimentare la nivelul întregii Uniunii Sovietice103. În același timp,
conducerea de la Chișinău a solicitat printr-o scrisoare trimisă lui
Gheorghi Malenkov, secretar al CC al PC(b) al Uniunii Sovieetice,
ca RSSM să fie scutită de impozitul pe morărit ce se achita în cereale,
cantitatea respectivă urmând a fi folosită pentru consumul local, dar
răspunsul a fost negativ104.
Kosîghin s-a mai aflat în RSSM câteva zile, trimițând numeroase
telegrame atât la Moscova, cât și unor administrații regionale în ve-
derea organizării unui ajutor urgent cu produse alimentare pentru
RSSM. Ajutorul a fost important, raportat la lipsurile locale, dar ad-
ministrarea sau repartizarea acestuia a întârziat, așa încât în lunile
următoare după vizita lui Kosîghin, numărul distroficilor a crescut
dramatic, și nu a scăzut, așa cum se aștepta. De exemplu, la 1 martie
1947 numărul total al distroficilor era de 235 899 de persoane, iar
peste două săptămâni, la 15 martie, de 240 537105.
În următoarele luni, aprilie-mai 1947, numărul distroficilor sca-
de până la 123 763, înregistrați la 15 mai. În iunie-iulie însă numărul
acestora se majorează iarăși, întrucât „planul lui Kosîghin” din fe-
bruarie 1947 era prevăzut până în mai. Ieșirea din foamete se pro-

103
ANRM, F. R-3060, inv. 1, d. 10, f. 352-354.
104
Голод в Молдове, p. 498-512.
105
Голод в Молдове, p. 520-521, 646.

225
duce în august-septembrie 1947, odată cu noua recoltă, și nu grație
concursului autorităților, care nu a fost neglijabil, însă insuficient și
ineficient106. În unele localități, din cauza rației mici, unii părinți erau
constrânși să ia decizii dureroase cu privire la copiii lor. Știind că nor-
ma distribuită zilnic nu va fi suficientă pentru supraviețuire, părinții
îi lipseau pe unii copii de hrană pentru a-i putea salva pe alții107.
Foametea, în ciuda a ceea ce este, de obicei, acreditat, nu s-a în-
cheiat în 1947. Distrofia, un eufemism folosit pentru foamete, pre-
cum și alte boli grave provocate de inaniție se înregistrează în cel
puțin 14 raioane, mai ales din sud, până în vara-toamna anului
1948. Mai exact, au fost semnalate sute de cazuri în raioanele Con-
gaz, Comrat, Cahul, Căușeni, Slobozia, Taraclia, Baimaclia, Căinari,
Olănești, Volontirovca, Ceadâr-Lunga ș.a.108.

9. Represiuni și execuții ale celor care trec

hotarul în România pe timpul foametei
Acțiuni de represiune, cu executarea unor persoane, prin încăl-
carea legislației sovietice de atunci, au avut loc în perioada foametei
prin implicarea trupelor de grăniceri. De exemplu, la sfârșitul anu-
lui 1946 – începutul lui 1947, în una dintre cele mai afectate regiu-
ni, județul Cahul, oamenii trec Prutul și se refugiază în România,
ca să scape de foamete. Unii dintre ei reușesc, alții sunt prinși. În-
trucât cazurile celor care reușesc să treacă hotarul cu România se
înmulțesc mai ales începând cu luna ianuarie 1947, comandantul
Detașamentului 22 de Grăniceri, colonelul Vladimir Așahmanov,
dă ordine prin telefon și în ședințe subalternilor săi să fie necruțători
față de cei care vor încerca să treacă frontiera în mod ilegal. În
privința celor care sunt prinși se ordonă ca aceștia să fie executați pe
loc, iar față de cei care reușesc totuși să treacă Prutul – să fie urmăriți
pe teritoriul României, și în caz că nu pot fi prinși, să fie executați
acolo, în așa fel încât nimeni să nu rămână nepedepsit.

106
Голод в Молдове, p. 13, 690-699.
107
Голод в Молдове, p. 539.
108
AMAIRM–MVD, F. 16, inv. 1, d. 86, f. 79-87.

226
 Subalternii care nu se supuneau ordinului lui Așahmanov erau
sancționați imediat, așa cum a fost cazul locotenentului Konovalov,
care nu a acceptat să vâneze contravenienții pe teritoriul Români-
ei, fapt pentru care a fost destituit din funcție și transferat în altă
unitate. Astfel a fost dat un semnal ferm pentru șefii pichetelor de
grăniceri că cei care nu se vor supune ordinelor lui Așahmanov vor
fi penalizați, iar cei care le vor executa întocmai și vor contribui la
„vărsarea de sânge” (expresie din document) vor fi evidențiați. Drept
urmare, ceilalți subalterni au decis să nu se pună în poară cu șeful.
Astfel, pe 19 ianuarie 1947, locotenentul Voronin, șeful Pichetu-
lui Nr. 27, a organizat urmărirea a doi basarabeni pe teritoriul din
dreapta Prutului, pe unul dintre care l-a împușcat, iar pe al doilea l-a
readus pe teritoriul sovietic.
Așahmanov a organizat și o serie de provocări. Pentru a produce
teroare în rândul populației, acesta a decis să trimită agenți speci-
ali în localitățile de frontieră care să-i îndemne pe cetățeni să plece
în România, întrucât numai așa vor putea scăpa de foamete. Astfel,
în ziua de 20 ianuarie 1947, în urma unei înscenări de acest fel, la
instigarea unui agent pe nume de cod „Svoi” („Omul nostru”), au
fost omorâte două persoane din Vulcănești, Onufrie și Tucan. În
ziua următoare, 21 ianuarie 1947, grănicerii de la Pichetul Nr. 26
al Detașamentului de Grăniceri 22 au semnalat trecerea hotarului
de către doi necunoscuți. Ca urmare, locotenentul Plotnikov și ca-
poralul Kataev au trecut frontiera în România pe urmele acestora.
Aceștia au confiscat un cal dintr-o gospodărie din dreapta Prutului
și au reușit să-i prindă pe contravenienți la o distanță de 5 km de
hotar. Aceștia s-au dovedit a fi locuitori ai satului Brânza, raionul
Vulcănești, județul Cahul, Ion Vulpe, anul nașterii 1934, și Vasi-
le Vulpe, anul nașterii 1931. Cei doi reținuți au fost aduși în stânga
Prutului, pe teritoriul sovietic, după care Plotnikov i-a forțat, sub
amenințarea cu arma, să se întoarcă cu fața spre România și să coboa-
re de pe mal pe apa înghețată a râului. A urmat ordinul ca cei doi frați
Vulpe, unul de 16 și altul de 13 ani, să fie împușcați, acțiune adusă la
îndeplinire de către sergentul Nujnîh. Ca să se asigure, Plotnikov i-a
ordonat unui alt subaltern, caporalul Kataev, să se apropie de cei doi
pentru a le trage câte un glonț de carabină în cap.

227
 Acest caz de trimitere a unor agenți provocatori nu a fost unicul
pe segmentul hotarului de sud al RSSM. O anchetă deschisă de Tri-
bunalul Militar al MAI de la Chișinău a stabilit că un incident ase-
mănător, fără însă a avea consecințe fatale, a avut loc în satul Gura
Largă, tot din județul Cahul. De data aceasta, agentul „Mamont” a
reușit să convingă două familii, Costeleanu și Dondâș, să treacă ho-
tarul în România. În momentul în care se pregăteau să treacă Pru-
tul, sătenii respectivi au fost prinși de grăniceri, care îi așteptau din
timp la locul indicat de către „Mamont”. Fiind anchetați ulterior, cei
cu pricina au mărturisit că nu aveau de gând să treacă hotarul, dar
„Mamont” i-a convins că numai astfel copiii lor vor putea supraviețui
foametei.
Astfel au fost omorâte un număr neidentificat de persoane, unele
dintre care nici nu doreau să plece, dar diferiți agenți provocatori le
convingeau și apoi le omorau în „flagrant delict”. În urma cauzei por-
nite de Tribunalul Militar, colonelul Așahmanov a fost destituit din
funcție, iar unii dintre cei implicați nemijlocit în asasinate, locotenen-
tul Plotnikov, sergentul Nujnîh și caporalul Kataev, au fost arestați și
condamnați de Tribunalul Militar al MAI al RSS Moldovenești109.
Ulterior, Așahmanov va fi decorat, la 14 aprilie 1977, de Sovietul Su-
prem al URSS cu ordinul „Veteran al Forțelor Armate ale URSS” pen-
tru „serviciu impecabil”. Era un erou pentru sovietici.

10. Privilegiile nomenclaturii în timpul

foametei din 1946-1947
În altă ordine de idei, foametea nu poate fi înțeleasă ca fenomen
social dacă nu amintim de natura regimului sovietic. Dincolo de re-
presiuni și ideologie, regimul sovietic se baza și pe o ierarhie foarte
clară, în care partidul și autoritățile de stat în general se bucurau de
anumite privilegii, inclusiv sau mai ales în anii foametei și ai depor-
tărilor în masă. În 1946-1947 teza respectivă este probată foarte clar
de documente. Astfel, în acești ani, ca și înainte și după, dar ne inte-

109
AOSPRM, F. 51, d. 5, d. 84, f. 85-91. Nu știm încă despre ce fel de condamnare era
vorba.

228
resează în primul rând în timpul foametei, regimul s-a sprijinit pe o
elită loială privilegiată, care, de frica pierderii înlesnirilor de care se
bucura, a acționat cu cruzime împotriva „sabotorilor”, „chiaburilor”
și a tuturor celor care se opuneau într-un fel sau altul îndeplinirilor
planului la produsele agroalimentare. Astfel, elita de stat și de partid,
care alcătuia cca 5 % din populația sovietică, a fost aprovizionată în
regim special. În primul rând erau membrii aparatului CC al PC (b)
al Uniunii Sovietice, ai birourilor republicane și regionale care erau
asigurați cu produse alimentare și industriale de calitate superioară,
fără plată și cu livrare la domiciliu. Pentru ceilalți existau trei cate-
gorii de rații alimentare, cea mai numeroasă fiind nomenclatura de
rang raional. Rămânea în vigoare renumitul „pachet al lui Mikoian”
pentru nomenclatură, instituit în 1933, în care intrau 20 de produ-
se. În 1947, acesta a fost redus pentru nomenclatura de vârf la 19
și includea cele mai importante produse. Pentru elita raională aces-
ta conținea „doar” 16 produse alimentare și industriale, între care
țigări, săpun, precum și 3 sticle de votcă sau de vin pe lună. Pâinea
era distribuită câte 1 kg de persoană, la care se adăugau macaroane și
1 kg de biscuiți în fiecare zi. Pe lângă aceasta, se distribuia o mâncare
caldă la amiază și, pentru cei care lucrau până seara târziu, o a doua
mâncare caldă și 100 g de pâine. Erau repartizate și diverse cartele
pentru magazine speciale110. La Chișinău, baza de aprovizionare a
nomenclaturii se afla la intersecția străzilor 28 Iunie și Lenin (astăzi
Vlaicu Pârcălab și, respectiv, Ștefan cel Mare)111.
În RSSM, adeseori membrii nomenclaturii își înregistrau supli-
mentar copiii pe listele copiilor de la orfelinate și primeau rația din
contul copiilor fără părinți sau abandonați de aceștia. Așa făcea, de
exemplu, Filipov, care îndeplinea funcția de procuror al raionului
Bujor din județul Chișinău în toiul foametei, în februarie 1947. Fiind
atenționat de către viceprocurorul RSSM Goncearov, acesta a repli-
cat că nu e nici pe departe unicul care procedează astfel112. Și elita
militară, științifică, artistică și profesorală dispunea de anumite pri-

110
В. Зима, Голод в СССР 1946-1947 годов, p. 55-56.
111
ANRM, F. R-3060, inv. 1, d. 10, f. 182-183.
112
AOSPRM, F. 51, d. 5, d. 84, f. 55.

229
vilegii. De exemplu, reprezentanții acesteia puteau procura produse
alimentare și industriale în magazine alimentare cu o reducere de
până la 25 %. De aceea, elita conducătoare a trăit altfel în timpul
foametei, nesimțind lipsurile cu care se confrunta populația de rând.
Toate persoanele cu funcții de răspundere, de la șeful organizației
primare de partid și președintele sovietului sătesc până la șefii din
organele superioare de partid și sovietice, erau asigurate cu o rație
alimentară specială113.
Din anumite motive, anumiți angajați de rang inferior ai Guver-
nului RSSM și ai CC al PC (b) al Moldovei nu se bucurau de privile-
gii (februarie 1947), unii dintre ei fiind înregistrați ca distrofici, iar
alții chiar murind de foame114. În alte cazuri, unele instituții încercau
să-și protejeze personalul prin stabilirea unei rații alimentare care să
mențină loialitatea lor în timpul foametei. Așa a procedat, de exemplu,
MAI al URSS. Astfel, într-o telegramă din 31 octombrie 1946, trimisă
de la Moscova de către viceministrul sovietic Cernîșev pe adresa MAI
din RSSM, se stipulează că anularea rațiilor alimentare pentru cei care
nu au grad militar de ofițer nu se extinde asupra trupelor de interne,
precum și a lagărelor de prizonieri de război, care erau aprovizionate
pe baza unui ordin anterior, nr. 40 din 1946, al MAI al URSS115.
Uneori conducerea RSSM găsea rezerve alimentare cu ocazii spe-
ciale. În ziua organizării alegerilor în Sovietul Suprem al RSSM din
16 februarie 1947, de exemplu, conducerea de partid de la Chișinău a
decis ca la fiecare secție de votare să fie deschis un bufet, care să ofere
cetățenilor hrană, dar contra cost. Numai în capitală au fost astfel
deschise cel puțin 8 bufete speciale116. Rații speciale alimentare pri-
meau și muncitorii de la întreprinderile strategice sau de la șantierele
de construcții cu destinație specială, țăranii din gospodăriile agrico-
le de stat, dar și familiile militarilor117.

113
В. Зима, Голод в СССР 1946-1947 годов, p. 56-57. Cu referire la RSSM, a se vedea
ANRM, F. R-3060, inv. 1, d. 10, f. 124, 124 verso, 126; ANRM, F. R-3060, inv. 1, d. 12,
f. 109-112.
114
Голод в Молдове, p. 424.
115
AMAIRM–MVD, F. 16, inv. 1, d. 23, f. 117.
116
ANRM, F. R-3087, inv. 1, d. 7, f. 22.
117
ANRM, F. R-3060, inv. 1, d. 12, f. 39, 99, 99 verso, 92.

230
 11. Unele concluzii privind foametea
din RSSM din anii 1946-1947
Foametea din anii 1946-1947 din URSS are anumite asemănări,
dar și deosebiri față de cele anterioare, mai ales cea din 1932-1933,
care a avut loc în contextul colectivizării de masă și a fost declanșată
pentru a servi ca instrument de teroare al regimului sovietic asu-
pra țăranilor care nu voiau să intre în colhoz. Foametea sovietică
din 1946-1947 a cuprins și teritoriul RSS Moldovenești, acesta fiind
singurul teritoriu dintre cele nou-anexate de către Moscova în 1939-
1940, conform Pactului Ribbentrop-Molotov, și reanexate în 1944,
care a cunoscut acest fenomen. Prin urmare, dacă și celelalte teri-
torii în cauză – Ucraina de Vest, Bielorusia de Vest, Țările Baltice –
ar fi trecut prin foamete, am fi tentați să formulăm o ipoteză potri-
vit căreia înfometarea populației ca fenomen de masă era o com-
ponentă indispensabilă a procesului de sovietizare. Dar faptele sunt
mai complicate. Pentru ca foametea să devină o parte componentă
a sovietizării, era nevoie și de „concursul” factorilor meteorologici,
cum a fost în RSSM în 1946-1947. Puterea a putut astfel să dea vina
pe factorii obiectivi, în timp ce, de fapt, unii factori subiectivi, de
ordin politic, au determinat amploarea catastrofei și numărul mare
de victime din cauza lipsei de hrană. Cu alte cuvinte, foametea din
1946-1947 din URSS și RSSM a fost una determinată mai degrabă de
factori politici și ideologici decât de secetă și urmările dezastruoase
ale războiului; acest lucru nu înseamnă însă că factorii obiectivi nu
au concurat la apariția și extinderea foametei, ci doar că seceta nu a
fost nici pe departe variabila determinantă pentru un deznodământ
atât de tragic, calculat în sute de mii de vieți omenești.
Specificul foametei din RSSM raportat la alte epicentre ale foa-
metei din URSS, cu precădere din Rusia și Ucraina, ține de faptul
că autoritățile au apelat pe scară largă la practicile din timpul foa-
metei din 1932-1933. Mai exact, teritoriul basarabean al RSSM era
unicul teritoriu sovietic cuprins de foamete ca fenomen de masă
în 1946-1947 în care domina gospodăria țărănească individuală și
puterea a fost tentată să abordeze masa principală a populației ca
pe una dușmănoasă din punct de vedere ideologic, din perspectivă

231
de clasă, dar și din considerentul că era alcătuită majoritar dintr-o
populație identică sub aspect etnic cu cea a României – care a par-
ticipat la război împotriva URSS. Acest lucru explică, probabil, rata
înaltă a mortalității în RSSM în raport cu alte regiuni sau republici
sovietice: or, 5 % din totalul populației RSS Moldovenești au murit
din cauza foametei, în timp ce în Ucraina și Rusia, respectiv, 1 % și
0,6 %118. Mai exact, autoritățile raionale, județene și republicane au
inițiat, încurajat sau tolerat – de la caz la caz – crearea unor brigăzi de
rechiziționare forțată a cerealelor și a altor produse agroalimentare și
nu numai, în ideea îndeplinirii cu orice preț a planului de livrări către
stat, ceea ce a și constituit una dintre cele mai importante cauze ale
foametei; de fapt, s-a recurs la sistemul de predare obligatorie a sur-
plusului de produse agricole din anii comunismului de război (1918-
1921) și 1932-1933, când era confiscată întreaga cantitate de cereale
(în termenii epocii, se vorbea de „surplusuri”).
Primele semnale ale foametei apar în vara-toamna anului 1945 și
se accentuează în primăvara-vara anului următor, 1946. Semnalele
acestui fenomen erau cozile interminabile la magazinele alimentare,
atacurile mulțimii înfometate asupra depozitelor de grâne și primele
cazuri de antropofagie (vara lui 1946).
Deși guvernul central de la Moscova a înțeles în cele din urmă că
RSSM face parte din regiunile cele mai afectate de secetă, acest lucru
s-a întâmplat abia în august 1946, când cantitatea recoltei strânse nu
mai lăsa niciun dubiu asupra situației create. Ca urmare, la 19 august
1946 guvernul URSS acceptă a doua reducere a planului de cereale
pentru RSSM de la 165 de mii de tone la 72 de mii de tone, ceea ce părea
o cedare importantă, dar care nu era, în condițiile în care se știa foarte
bine că aceasta constituia totalul recoltei pe anul în curs, inclusiv ceea
ce urma a fi strâns în toamnă, iar necesitățile locale privind strictul ne-
cesar, ca populația să nu moară de foame, erau de câteva ori mai mari.
Deși s-a acordat un ajutor care se numea împrumut de stat, ce tre-
buia returnat din recolta anului viitor, fără dobândă, de 24 de mii de
tone pentru lunile septembrie-decembrie 1946, cantitatea respectivă

118
Michael Ellman, „The 1947 Soviet famine and the entitlement approach to famines”,
în Cambridge Journal of Economics, September 2000, vol. 24, p. 613.

232
era insuficientă pentru a înlătura foametea. Mai mult, această can-
titate nu a ajuns la destinație din mai multe motive, fiind vorba și de
furtul unor cantități importante de către administrațiile locale, dar
și de confiscarea acesteia în contul livrărilor la stat, ceea ce a agravat
și mai mult situația. Ajutorul real a început să vină de la Centru abia
din martie 1947, după vizita lui Kosîghin la Chișinău, cu toate aces-
tea, numărul distroficilor crește în următoarele luni, și nu scade, cum
se aștepta, ceea ce ne arată că autoritățile scăpaseră situația de sub
control și nu au putut să gestioneze o criză pe care ele însele au provo-
cat-o. Foametea se agravează din nou la începutul verii anului 1947,
când se epuizaseră ajutoarele acordate în februarie-martie. Până a fost
organizat un alt ajutor, au murit alte mii de persoane. Foametea în-
cetează a fi un fenomen de masă începând cu august-septembrie 1947,
odată cu noua recoltă, și nu grație concursului autorităților unionale
și republicane. Cu toate că foametea nu mai era un fenomen de masă
în toamna anului 1947, în unele raioane din sud se înregistrau câteva
sute de distrofici în vara-toamna anului 1948.
Foametea a fost un fenomen cumplit, care a luat viețile a cel
puțin 123 de mii de persoane din RSSM – cel mai probabil a peste
150 de mii – și a marcat pentru totdeauna destinele celor care au
supraviețuit. În ciuda acestui fapt, în 1948-1949, când puterea lan-
sează ultima ofensivă împotriva țăranilor individuali, pentru a-i de-
termina să intre în colhozuri, aceștia păreau să fi uitat că regimul
sovietic nu va cruța viețile omenești pentru a-și atinge scopul. Pe
de altă parte, propaganda și-a făcut efectul, în sensul că mulți au
considerat ani și decenii la rând că principala cauză a foametei au
fost seceta și condițiile dezastruoase provocate de război, și nu facto-
rul politic, așa cum arată în mod concludent documentele de arhivă.
Privilegiile acordate nomenclaturii, precum și măsurile de represiu-
ne care planau asupra acestei categorii dacă nu se supunea explică,
cel puțin parțial, cruzimea cu care aceasta a înțeles să promoveze
politica dictată de autoritățile unionale.
După foametea din 1946-1947, deportările din iulie 1949 au con-
stituit o altă campanie represivă de masă prin care s-a impus defini-
tiv sovietizarea teritoriului basarabean al RSS Moldovenești.

233
 Capitolul V

Deportările în masă în perioada

stalinismului târziu, 1949-1951

1. Deportarea în masă din 6-9 iulie 1949:

context sovietic și internațional
Deportarea în masă din iulie 1949 s-a desfășurat după patru
ani de la încheierea celui de-al Doilea Război Mondial. Aceasta era
așteptată de mai multă vreme de către populație, existând deja pre-
cedentul celei din 12-13 iunie 1941 din RSSM și, mai mult, depor-
tări mai recente din alte regiuni anexate de sovietici, de după 1944 –
Ucraina de Vest, Țările Baltice (numeroase, între 1945 și mai 1949) –,
despre care unii basarabeni auziseră pe diferite canale de informație,
inclusiv de la posturile de radio străine. Din anumite motive, orga-
nizarea operațiunii de deportare în masă din RSSM nu era o priori-
tate imediată a regimului în anii 1944-1948. În acel interval de timp,
regimul sovietic a preferat să opereze represiuni la nivel individual și
de mici grupuri, iar alteori de grupuri mai mari, care puteau ajunge la
câteva sute de persoane. Un exemplu în acest sens au fost deportările
din 1946-1947 ale celor percepuți a fi colaboratori ai autorităților ro-
mâne și germane din timpul războiului. Unul dintre cei condamnați
a fost Gheorghe Botnaru, născut în anul 1899 la Strășeni. Acesta a
fost arestat pe 30 martie 1946, fiind acuzat conform articolului 54,
punct 1 al Codului penal al RSS Ucrainene. Capul de acuzare con-
sta în faptul că în perioada 1941-1944 a colaborat cu administrația

234
românească și a trădat câțiva activiști sovietici din Strășeni. Drept
bază pentru învinuirea sa au servit înseși mărturiile persoanelor
care ar fi fost condamnate din vina sa la termene de detenție de către
jandarmeria română. Ca și în alte cazuri din această categorie de
condamnați, Botnaru era condamnat de Tribunalul Militar al trupe-
lor Ministerului Afacerilor Interne al RSS Moldovenească. Pedeapsa
a fost pronunțată pe 22 mai 1946, inculpatul fiind condamnat la 10
ani de lagăr de corecție prin muncă și 5 ani de degradare civică, cu
confiscarea întregii averi1.
O altă categorie importantă de persoane supuse represiunilor în
anii care au precedat deportarea în masă din 1949 proveneau din
rândurile celor condamnați potrivit Decretului Prezidiului Sovietu-
lui Suprem al URSS din 4 iunie 1947 privind furtul avutului obștesc.
Dar aceste măsuri punitive nu erau suficiente pentru instaurarea de-
finitivă a regimului comunist sovietic în RSS Moldovenească. Din
acest punct de vedere, se impunea aplicarea unui model implemen-
tat oriunde se instaurase regimul sovietic – deportarea în masă a
țăranilor înstăriți sau, mai degrabă, a tuturor celor care se opuneau
colectivizării. Acest model s-a aplicat în toate țările comuniste ale
Europei Centrale și de Est, cu anumite diferențe de la caz la caz în ce
privește durata, amploarea și gradul de violență aplicat2.
Din perspectiva evoluțiilor generale din URSS în acea epocă, de-
portarea din RSSM era organizată în contextul ultimei etape a sovie-
tizării teritoriilor din Vest, ocupate mai întâi ca urmare a Pactului
Molotov-Ribbentrop în anii 1939-1940 și reocupate ulterior în 1944.
Teritoriile basarabene ale RSS Moldovenești – mai puțin raioanele
din stânga Nistrului, sovietizate anterior – sunt supuse acestor repre-
siuni în masă, care au început imediat după intrarea Armatei Roșii în

1
ASISRM–KGB, dosar 017909, f. 1-2, 8, 52-52 verso, 64-64 verso. A fost reabilitat la
27 ianuarie 1992 de către Procuratura Republicii Moldova, invocându-se faptul că nu
existau probe pentru susținerea învinuirilor aduse.
2
A se vedea, în acest sens, Andrzej Paczkowski, „Poland, the „Enemy Nation”, și Karel
Bartošek, „Central and Southeastern Europe”, în Stéphane Courtois, Nicolas Werth,
Jean-Louis Panné, Andrzej Paczkowski, Karel Bartošek, Jean-Louis Margolin, The
Black Book of Communism. Crimes, Terror, Repression, Cambridge, Mass., London,
England, Harvard University Press, 1999, p. 363-393, 394-456.

235
regiunile respective și care ating punctul culminant în anii 1947-1949,
când și din alte teritorii ale „Pactului”3 – Țările Baltice și Ucraina de
Vest, inclusiv Bucovina de Nord, – se operează deportarea a sute de mii
de persoane. Numai din Lituania, între 22 și 27 mai 1948 au fost de-
portate peste 40 de mii de persoane, majoritatea contingentului fiind
membri ai familiilor partizanilor locali care luptau cu arma în mână
împotriva comuniștilor, iar în martie 1949 – cca 29 de mii de persoane,
majoritatea de data asta fiind chiaburi4. La rândul său, din Estonia fu-
seseră deportate 20 de mii de persoane în martie 1949, iar din Letonia –
42 de mii de persoane, majoritatea fiind țărani care se opuneau colec-
tivizării5. Din Ucraina de Vest au fost deportate, în octombrie 1947,
cca 78 de mii de persoane, inclusiv 1627 din regiunea Cernăuți, majo-
ritatea membri ai organizației naționaliste ucrainene OUN-UPA, iar
în 1948-1949 – cca 50 de mii, majoritatea fiind așa-numiții chiaburi6.
ÎÎn altă ordine de idei, în 1949 Uniunea Sovietică a declarat ofi-
cial că deține bomba atomică, pe care o deținea, de fapt, din anul
precedent, respectiv Moscova avea paritate nuclear
nucleară cu Statele Uni-
te și temerile că occidentalii ar putea să invadeze URSS s-au redus
considerabil7. Cu toate acestea, regimul sovietic a încercat să recurgă
în propaganda sa la tema unui eventual război cu America, pedep-
sindu-i aspru – la ani de gulag – pe cei care își exprimau entuzias-
mul în legătură cu eventualitatea unui asemenea scenariu și nutreau
speranța că numai astfel vor putea să scape de „raiul comunist”. În-
trucât apogeul deportărilor în masă din perioada postbelică – cel
puțin din teritoriile vizate de Pactul Molotov-Ribbentrop, din Vestul

3
Formulă inspirată din Timothy Snyder, Bloodlands. Europe between Hitler and Stalin.
New York, Basic Books, 2010, care își intitulează al patrulea capitol „Molotov-Rib-
bentrop Europe”, p. 119-154.
4
Nijolė Gaškaitė-Žemaitienė, „The Partisan War in Lithuania from 1944 to 1953”, în
Arvydas Anušauskas, ed., The Anti-Soviet Resistance in the Baltic States, Vilnius,
Genocide and Resistance Research Centre of Lithuania, 2006, p. 37.
5
Aldis Purs, „Soviet in form, local in content: Elite Repression and Mass Terror in
the Baltic States, 1940-1953”, în Kevin McDermott, Matthew Stibbe, eds., Stalinist
Terror in Eastern Europe. Elite Purges and Mass Repression, Manchester, Manchester
University Press, 2010, p. 32.
6
Й. Е. Надольскьий, Депортаційна політика сталінського тоталітарного режиму
в західних областях України (1939-1953 рр.), Лyuьк, Bежa, 2008, p. 206, 226.
7
David Holloway, Stalin and the Bomb: The Soviet Union and Atomic Energy, 1939-
1956, New Haven, Yale University Press, 1994.

236
sovietic – s-a produs în 1948-1949, se prea poate ca acest lucru să fi
avut o legătură cu încrederea pe care o obține regimul sovietic în
potențialul său de a da o ripostă occidentalilor în cazul că aceștia
ar fi fost deciși să pornească un război împotriva URSS. Stalin nu
uitase ce rezistență aprigă au opus țăranii din vechile teritorii ale
Uniunii Sovietice în anii 1930-1933 și presupunea că etapa finală a
sovietizării noilor teritorii poate crea probleme autorităților.

2. Preliminariile și pregătirea operației de deportare

Principalul contingent al persoanelor deportate în iulie 1949 din
RSSM – comparativ cu cel din 12-13 iunie 1941 – au fost chiaburii,
aceștia alcătuind peste 50 la sută din total. Drept urmare, este im-
portant să vedem din capul locului când și de ce s-a luat decizia de
a deporta în primul rând țăranii înstăriți în Siberia și Kazahstan. O
hotărâre care anticipează operațiunea de deportare în masă din vara
anului 1949 este adoptată cu doi ani mai devreme. Astfel, printr-o de-
cizie a Consiliului de Miniștri al URSS din 17 august 1947 se stabilea
o povară fiscală mai mare decât cea anterioară asupra gospodăriilor
zise culăcești. Zece zile mai târziu, Plenara a XIII-a a CC al PC (b) al
Moldovei aprecia ca o „sarcină primordială” chestiunea organizării
colhozurilor, iar în acest context s-a reiterat dictonul stalinist cu re-
ferire la faptul că în toiul colectivizării lupta de clasă se acutizează8.
De fapt, era un fel de a spune că țăranii vor opune rezistență, conside-
rându-se că cei mai înstăriți – deoarece au cel mai mult a pierde – se
vor afla în fruntea acțiunilor antisovietice. Drept urmare, „dușmanul
de clasă” trebuia combătut cu toate mijloacele posibile, deocamdată
în mod prioritar prin cele fiscale. La 30 august 1947 era adoptată de-
cizia Biroului CC al PC (b) al Moldovei „Cu privire la identificarea
gospodăriilor chiaburești în județele RSSM și impozitarea lor”. Potri-
vit acesteia, erau considerate chiaburești gospodăriile țăranilor care
în timpul ocupației germane și după eliberare angajau mai mult de o

8
Ion Șișcanu, Desțărănirea bolșevică în Basarabia, Chișinău, Editura „Adrian”, 1994,
p. 77.

237
persoană în timpul recoltării sau cel puțin o persoană la alte lucrări
agricole din timpul anului. Categoriei respective îi erau atribuite și
gospodăriile care închiriau utilaj agricol contra plată în bani sau natu-
ră, obțineau venituri de la mori, oloinițe, precum și uscătorii de fructe
și legume. Un alt criteriu de includere a țăranilor în categoria chiaburi
era arendarea pământurilor și obținerea astfel a unor profituri din
„exploatarea” țăranilor săraci. Orice fel de activitate comercială, cum
ar fi cumpărarea de produse agricole pentru revânzarea lor ulterioară
sau prelucrarea lor industrială, era considerat determinant pentru ca-
lificarea unui țăran drept chiabur9. Cu alte cuvinte, toate elementele
întreprinzătoare din comunitatea rurală pe care se menținea prospe-
ritatea satului în particular și a statului în ansamblu urmau a fi impu-
se unui impozit agricol suplimentar, pe lângă cel obișnuit aplicat tu-
turor gospodăriilor țărănești. Definiția respectivă era în consonanță
cu deciziile adoptate la Moscova în anii 1929-1930 în ajunul lansării
campaniei de colectivizare totală a agriculturii. Cu specificarea că și
acum, după 1947, s-a lăsat o anumită marjă de interpretare care dădea
posibilitatea ca în categoria țăranilor înstăriți, numiți chiaburi, să fie
incluși și o parte însemnată a țăranilor mijlocași sau chiar săraci, așa
cum s-a întâmplat și în URSS în anii 1929-193310.
Ca urmare, acești membri ai clasei de mijloc au fost declarați și
tratați explicit drept dușmani ai poporului, adică criminali, așa cum
se ffăcuse în stânga Nistrului înainte de 1940. În frazeologia oficială,
impozitarea specială a țăranilor înstăriți din punct de vedere eco-
nomic era numită „strâmtorarea chiaburimii ca clasă”, după care
urma faza a doua, de „lichidare a chiaburimii ca clasă”11. Acest lucru

9
Коллективизация крестьянских хозяйствяйств в правобережных районах Молдавской ССР ССР.
Документы и материалы, Кишинев, составители В. И. Царанов, С.Я. Афтенюк, К. Е.
Олейник, М.К. Сытник, И. И. Терехина, Картя Молдовеняскэ, 1969, p. 173-174.
10
Moshe Lewin, „Who was the Soviet kulak?”, în Soviet Studies, Vol. 18, no. 2 (Oct.
1966), p. 193, 197-199; R. Beermann, Comment on „Who was the Soviet kulak?”,
în Soviet Studies, Vol. 18, no. 3 (Jan. 1967), p. 373; Трагедия Советской деревни.
Коллективизация и раскулачивание. Документы и материалы в 5 тома х 1927-
1939, под редакции В. Данилова, Р. Маннинга, Л. Виолы (главные редакторы),
В. Виноградова, Р. Джонсона, Р. Дэвиса, В. Козлова, А. Сахарова, С. Уиткрофта,
Ха Енг Чула, том 2, Москва, РОССПЭН, 1999, p. 17-18.
11
История Всесоюзной Коммунистической Партии (большевиков ( ). Краткий
курс, под редакции Комиссии ЦК ВКП (б (б).
б). Одобрен ЦК ВКП (б(б)
б) в 1938 г., Москва,
Госполитиздат, 1946, p. 182-187.

238
presupunea că identificarea și deportarea chiaburilor corespundea co-
mandamentelor ideologice ale regimului și era o premisă obligatorie
pentru construirea unei societăți comuniste. În acest context, ches-
tiunea legată de responsabilități – care e partea revenită Moscovei în
organizarea deportărilor în masă și care este cea a autorităților loca-
le și a unor lideri concreți – este importantă, dar esențial este faptul
existenței unui plan care trebuia urmat, ceea ce lăsa puțin loc pentru
improvizație și luarea în considerare a prețului uman care trebuia plă-
tit pentru implementarea acestui proiect de inginerie socială.
Anterior, din 1944 și până în iulie 1949, au fost condamnați la
lagăr de corecție prin muncă sau la închisoare țăranii considerați
a fi rău-platnici. Condamnările erau operate la inițiativa organelor
financiare sau a organelor de partid și sovietice, de multe ori pentru
că țăranii nu erau pur și simplu în stare să achite cuantumul excesiv
de impozite, împrumuturi de stat și alte dări către statul sovietic.
Împrumuturile de stat erau oficial benevole, în realitate însă erau
obligatorii și au dus la ruinarea țăranilor. Cei care nu se supuneau
erau bătuți sau închiși. Un exemplu de acest fel a fost povestit de
către o țărancă din Căușeni, Vera Godoroja12:
[Inițial am refuzat să procurăm obligațiuni de stat,] dar după
un timp a venit iarăși hârtie de la Sovietul Orășenesc să achităm
obligațiunile împrumutului de stat (заëм, облигации государствен-
ного займа – în rusă, I.C.), nu mai țin minte exact cât, în orice caz
era vorba de mii de ruble. Mama a refuzat să plătească aceste hârtii,
dar ulterior au venit și au închis-o pentru 2 zile. Noi eram deja mari
și am plecat cu toții la Sovietul Orășenesc, plângeam, îi imploram
să o elibereze pe mama. Au eliberat-o. După aceasta mama a vân-
dut vaca, doi viței, câteva oi, un porc de vreo sută de kilograme și a
cumpărat până la urmă aceste hârtii de stat, obligațiuni. Până acum
regret că nu le-am păstrat. Le aveam cu noi în Siberia și le aveam și
după ce am revenit. Dar unde s-au pierdut, nu știu.
Prin urmare, regimul interpreta refuzul de a achita obligațiunile
de stat ca aparținând registrului politic al manifestărilor „dușmanului

12
Vera Godoroja, din Căușeni, intervievată de Alexei Tulbure în data de 11 august
2012. Sursa: http://enews.md/articles/view/2785 (consultat ultima dată la 24 august
2013).

239
de clasă” și nu pregeta să aplice mijloace coercitive pentru a face
populația să se conformeze. De fapt, cum s-a menționat în alt context
cu privire la Basarabia anilor 1940-1941, „populația era pusă la dări
insuportabile pentru ca în caz de neachitare a lor la termen să se gă-
sească motivul și momentul oportun din partea autorităților sovietice
pentru deportare sau executare în mod nocturn”13. Unele victime ale
politicii fiscale sovietice în RSSM folosite după 1944 erau tratate ca
„dușman de clasă” și condamnate la termene de detenție în instituții
aparținând GULAG-ului URSS, iar unele – în instituțiile penitenciare
ale MAI/MVD, în cadrul căruia intra și GULAG-ul republicii14.
În alte regiuni ale Basarabiei istorice, revenite RSS Ucrainene,
precum ar fi fostele județe Ismail și Cetatea Albă, deportarea chia-
burilor s-a organizat în octombrie 1948. Din aceste teritorii au fost
strămutate cu forța în regiunea Tomsk din Siberia 250 de familii de
chiaburi, alcătuind 1094 de persoane15. În plus, numai în 1947-1948,
în regiunea Ismail a RSS Ucrainene fuseseră arestate 340 de persoa-
ne învinuite de colaboraționism în anii războiului sau de manifestă-
ri antisovietice, dintre care 81 erau moldoveni (etnici români)16.
Pregătirea nemijlocită a operației de deportare din RSSM, denu-
mită ulterior IUG (SUD), va începe în toamna anului 1948. Se pare că
primul oficial local care a pus problema deportării în masă a fost F.
Tutușkin, ministrul de Interne al RSSM, într-o corespondență strict
secretă trimisă în data de 6 septembrie 1948 lui A.V. Ivanov, președinte
al Biroului CC al PC (b) al Uniunii Sovietice pentru RSSM. Tutușkin
nu menționează direct deportările, dar insistă pe ideea că în anii 1946-
1948 s-a întețit lupta de clasă, mai ales în zona rurală, „elementele
naționaliste moldo-române, chiaburești și speculanții” se opun măsu-
rilor promovate de partid și guvern și organizează acțiuni dușmănoase
ilegale împotriva orânduirii socialiste. Punctul culminant al manifes-
tărilor antisovietice, însoțite de atentate și asasinate asupra activului

13
ANIC, Fond PCM-IGP, dosar 10/1941, f.1.
14
AMAIRM–MVD, F. 16, inv. 1, d. 212, f. 35, 45, 47.
15
Валериу Пасат, Трудные страницы истории Молдовы, 1940-е-1950-е гг., Москва,
Терра-Terra, 1994, p. 388.
16
Реабiлiтованi iсторiєю. Одеська область: Книга перша, Упорядники Л.В.
Ковальчук, Е.П. Петровский, Одеса, АТ ПЛАСКЕ, 2010, p. 310, 312.

240
de partid și sovietic, a fost înregistrat în anii 1946-1947, în timpul foa-
metei. Din ianuarie 1948, lupta de clasă s-a intensificat și mai mult
decât în perioada precedentă, de data aceasta scopul dușmanului de
clasă fiind rezistența prin toate mijloacele împotriva colectivizării
agriculturii, considera ministrul de Interne de la Chișinău17.
O lună mai târziu, la 12 octombrie 1948, într-o altă corespondență,
trimisă de data aceasta la Moscova pe numele șefului său, S. N. Kruglov,
ministru de Interne al URSS, Tutușkin pune problema mult mai
tranșant. După cum reiese și din denumirea acesteia, se invoca faptul
creșterii numărului de manifestări antisovietice din partea chiaburi-
lor, ceea ce, prin urmare, determina luarea imediată a unor măsuri în
vederea „izolării” lor. Legătura dintre scrisoarea trimisă pe numele lui
Ivanov și ulterior lui Kruglov este una directă, întrucât multe argu-
mente sau chiar pasaje întregi din prima corespondență se repetă în cea
de-a doua. Tutușkin menționează că în ultimii doi ani și jumătate au
fost înregistrate 44 160 de mii de infracțiuni penale, dintre care 1 654
erau comise de elemente chiaburești, precum și de către comercianți și
cămătari (ultimele două categorii sociale vor constitui al doilea contin-
gent ca mărime al deportaților din iulie 1949). Deși aceste elemente so-
ciale, după cum se observă, alcătuiau mai puțin de 4 la sută din numă-
rul total al „delincvenților”, ministrul de Interne al RSSM era convins
că anume acestea, mai ales chiaburii, constituie partea „cea mai activă
și mai periculoasă”, care se opune din ce în ce mai hotărât acțiunilor
promovate de puterea sovietică. Numărul de gospodării chiaburești
era evaluat la 15 mii, propunându-se deportarea lor în „regiunile în-
depărtate” ale Uniunii Sovietice. Șeful MAI de la Chișinău admite că
organizarea unei asemenea operații ar necesita resurse logistice, teh-
nice și financiare de proporții și, pentru orice eventualitate, propunea
limitarea deportării la cel puțin 5000 de familii18.
Scrisoarea ministrului de Interne al RSSM în care acesta cere
Moscovei organizarea unei deportări în masă este anticipată și de di-

17
AMAIRM–MVD, F. 16, inv. 1, d. 72, f. 53-54.
18
Валериу Пасат, Трудные страницы, p. 327-333. Pasat citează Arhiva de Stat a Ru-
siei (GARF). Noi am identificat originalul corespondenței la Chișinău, AMAIRM–
MVD, F. 16, inv. 1, d. 72, f. 185-186, 193-194.

241
namica represivă a organelor judiciare din republică. De exemplu, un
raport din 3 septembrie 1948 al Curții Supreme de Justiție stipulează
explicit că „politica represivă” (карательная политика, în original,
în rusă – I.C.) s-a intensificat în 1948 comparativ cu anul precedent.
Se invocă în acest sens numărul celor condamnați pentru așa-nu-
mitele „infracțiuni contrarevoluționare”: în 1947, Curtea Supremă de
Justiție a RSSM a condamnat 95 de persoane, în timp ce în numai pri-
mele 8 luni ale anului următor – deja 170 de persoane. Dintre acestea,
88 de persoane erau trecute în categoria chiaburilor (43 în 1947 și 45
în 1948), constatare care întărea concluziile ministrului de Interne
de la Chișinău, dar și ale Biroului CC al PC (b) al Moldovei și ale Mi-
nisterului Securității Statului (MGB). Este relevantă și componența
etnică a celor condamnați pentru „infracțiuni contrarevoluționare”:
149 din cei 265 de „delincvenți” politici erau moldoveni (etnici româ-
ni), adică cca 56 %; rușii și ucrainenii reprezentau doar cca 10 la sută
(câte 26 de persoane), bulgarii – 4 % (10 persoane), găgăuzii – 1,5%
(4 persoane), evreii – sub 1% (o persoană). Este de remarcat faptul că
printre cei care au fost condamnați în perioada respectivă s-au aflat
16 membri ai organizației antisovietice „Arcașii lui Ștefan” de la So-
roca, 5 dintre ei fiind condamnați la 25 de ani, 5 – la 15 ani și 6 – la 10
ani de detenție. Alte 20 de persoane din grupuri armate de rezistență
fuseseră condamnate la pedeapsa capitală19. Țăranii înstăriți, numiți
peiorativ chiaburi, erau considerați de către stat cei mai mari rău-
platnici. La rândul său, într-un raport al procuraturii RSSM din iunie
1948, la rubrica sabotare a livrărilor de cereale la stat erau menționate
152 de persoane pentru anul 1947 și 151 – pentru primele 5 luni ale
anului următor. De fapt, toți cei 303 „sabotori” erau caracterizați
drept chiaburi20, ceea ce evocă practica anilor 1929-1933 ((și nu numai),
,când țăranii care nu puteau onora impozitele exorbitante față de stat
erau etichetați în termeni ideologici, adică „dușmani de clasă”. ă” ÎÎn rea-
ă”.
litate, cei care nu achitau dintr-un motiv sau altul cotele obligatorii de
cereale către stat proveneau din diferite straturi sociale, inclusiv țărani
săraci, considerați baza socială a regimului sovietic în zona rurală.

19
AOSPRM, F. 51, inv. 7, d. 15, f. 37-39.
20
AOSPRM, F. 51, inv. 7, d. 15, f. 10.

242
Unele gospodării țără r nești nu aveau pur și simplu posibilitatea de a
ră
cultiva terenurile pe care le dețineau, întrucât capul de familie fusese
condamnat anterior. Acesta a fost, de exemplu, cazul țărăncii Elisave-
ta Popescu din s. Gura Căinarului, raionul Florești, condamnată în au-
gust 1948 la 8 ani de închisoare pentru neachitarea cotelor de cereale,
soțul ei fiind condamnat încă în n 1944 la 25 de ani de lag
lagăr de corecție
prin muncă pentru „tră tr dare de patrie””21. Nu întâmplător, unii țărani
tră
care știau că vor fi condamnați pentru neachitarea cotelor obligatorii,
intrau în ilegalitate și creau grupuri armate de rezistență împotriva
regimului sovietic22. MGB al RSSM, la rândul său, condamnase, în
perioada 1947-1948, 266 de persoane ca fiind participante „active la
lupta de clasă a elementelor chiaburești”, care se manifesta prin „te-
roare, diversiuni și agitație antisovietică”. Dintre aceste persoane –
266 în total – față de care s-a aplicat represiunea politică, 203 erau
considerate drept chiaburi23.
ÎÎn scurt timp, decembrie 1948 – ianuarie 1949, în n preg
pregătirile de
organizare a operațiunii de deportare în masă s-a implicat MGB-ul24,
condus de Iosif Mordoveț, cu experiență în domeniu, întrucât a par-
ticipat direct, în 1940-1941, chiar la execuții ale condamnaților poli-
tici25 și a fost unul dintre organizatorii primei deportări în masă a
populației basarabene din noaptea de 12 spre 13 iunie 1941, când
deținea funcția de vicecomisar al Comisariatului Poporului pe-
nru Securitatea Statului al RSSM26. Mordoveț menționează, ca și
Tutușkin, pericolul care ar veni din partea chiaburilor în procesul de
colectivizare a agriculturii, precum și rezistența, uneori violentă sau
armată, manifestată de „fruntașii satului” față de activul de partid
și de stat. Șeful poliției politice de la Chișinău revine asupra subiec-
tului într-o corespondență trimisă CC al PC (b) al Moldovei pe 17

21
AMAIRM–MVD, F. 16, inv. 6, d. 74, f. 5.
22
AOSPRM, F. 51, inv. 5, d. 72, f. 70-71.
23
Валериу Пасат, Трудные страницы, p. 354.
24
Валериу Пасат, Трудные страницы, p. 350-359; В. И. Царанов, Операция „ЮГ” „ЮГ”,
Кишинев, Институт Истории Академии Наук Молдовы, 1998, p. 34.
25
ASISRM–KGB, dosar 32867, f. 21, 27.
26
AMAIRM–MVD, F. 19, inv. 1, d. 2, f. 2, 13. Teodor Botnaru, Alexandru Ganenco, Istoria ser-
viciilor secrete. Breviar
Breviar, Chișinău, Editura, Museum 2004, p. 89-91; Pavel Moraru, Serviciile
secrete și Basarabia. Dicționar, 1918-1991, București, Editura Militară, 2008, p. 162-164.

243
februarie. Textul intitulat sugestiv „Notă a MGB al RSSM privind
specificul chiaburimii basarabene” încearcă să acrediteze ideea că
țăranii înstăriți au reprezentat baza socială a Statului Român și ar fi
furnizat agenți pentru organele de spionaj românești în lupta contra
„oamenilor muncii” și a ilegalității comuniste. Unii dintre aceștia
au revenit prin repatriere în RSSM din România și ar fi răspândit
zvonuri despre iminența unui război cu America și Anglia, pe de
altă parte, încercând să se infiltreze în gospodăriile colective, pen-
tru a submina din interior baza puterii sovietice. Deși nu vorbește
explicit despre nevoia organizării unei deportări în masă, Mordoveț
dă alarma că mulți chiaburi își vând averile și pleacă din republică
în alte regiuni ale URSS sau încearcă să treacă hotarul în România27.
Cu alte cuvinte, se constată că MGB se află în întârziere față MVD
în ceea ce privește formularea nevoii de a organiza o epurare în masă
și argumentele invocate de prima instituție de forță sunt mult mai
elaborate decât ale celei de-a doua instituții. Putem astfel formula
ipoteza că timpul ales pentru o deportare în masă, care oricum avea
să se întâmple, întrucât reprezenta o precondiție pentru „instaurarea
modului socialist de gospodărire în zona rurală, dar și în orașe, nu
era întâmplător. Se aștepta deci ca toți potențialii dușmani ai regi-
mului, basarabeni plecați în România sau în alte republici sovietice,
să revină acasă, amânarea colectivizării alimentând pentru mulți
ideea că RSSM va fi scutită de sovietizarea de tip clasic, practicată în
URSS înainte de 1940. Respectiv, operațiunea de deportare în masă
era menită, în felul în care a fost planificată, să scutească pe viitor
puterea sovietică de organizarea altor operațiuni similare. Mai bine
una care „să-i lovească pe chiaburi în așa fel, încât să nu-și mai poată
reveni niciodată”, spunea Stalin în 1930.
Și organele de partid care coordonau formal activitatea tuturor or-
ganelor locale din RSS Moldovenească discută la numeroase întruniri

27
Валериу Пасат, Трудные страницы, p. 367-368. Într-o primă etapă, basarabenilor
evacuați în România li s-a spus să se înregistreze ca atare pentru a evita repatrierea
forțată, iar ulterior aceste liste au fost predate sovieticilor. Printre aceștia s-a aflat și
Dumitru Crihan, fiul din prima căsătorie al lui Anton Crihan, membru marcant al
Sfatului Țării. Vezi Serafim Saka, Basarabia în n Gulag
Gulag, Chișinău, Editura Meridianul
& Editura Uniunii Scriitorilor, 1995, p. 5.

244
problema lichidării culacilor drept clasă dușmănoasă care se opune
colectivizării. Una din aceste întruniri, din ajunul deportării, a con-
stituit-o Congresul al II-lea al CC al PC (b) al Moldovei, care a avut loc
la 5-6 februarie 1949 la Chișinău. Printre numeroși vorbitori, Nicolae
Coval, prim-secretar al CC al PC(b)M, și Iosif Mordoveț, șef al MGB,
au accentuat necesitatea organizării unei lupte hotărâte împotriva ele-
mentelor „chiaburești-naționaliste” întrucât de acest lucru depindea
reușita construcției colhoznice în raioanele de vest ale RSSM28. Iar
rezoluția Congresului cu privire la agricultură era cât se poate de ex-
plicită în ceea ce privește sarcinile imediate ale organizației de partid
moldovenești. ti. Astfel, se ffăcea referire la nevoia ca, „promovând colec-
tivizarea, organizațiile de partid în timpul cel mai apropiat să corec-
teze definitiv greșelile comise în construcția colhoznică, să intensifice
activitatea organelor de partid în vederea consolidării activismului
politic al țăranilor săraci și mijlocași și să-și unească eforturile în lup-
ta contra elementelor chiaburești-naționaliste”. Totodată, pentru a nu
produce o stare de panică, care să deconspire scopurile imediate ale
partidului, rezoluțiaia ffăcea apel la liderii de partid din teritoriu pentru
a promova construcția colhoznică exclusiv prin mijloace pașnice, leni-
niste, pe baza consimțământului și nicidecum prin obligarea țăranilor
de a intra în colhozuri29.
O altă categorie care a constituit ținta specială a deportării în
masă din iulie 1949 au reprezentat-o „colaboraționiștii regimului
germano-român, foștii agenți ai jandarmeriei, poliției și organelor
de spionaj inamice”. O parte dintre aceștia au fost identificați sau
etichetați ca atare încă în cursul anului 1944 și condamnați la în-
chisoare, lagăr de corecție prin muncă sau exil în așezări speciale. În
1946, când foametea era deja în toi, s-au organizat procese publice
împotriva foștilor colaboraționiști cu „regimul germano-român”.
Momentul nu a fost ales întâmplător, autoritățile comuniste de la
Chișinău, cu acordul sau din inițiativa celor de la Moscova, dorind
să abată atenția de la insuficiența de produse alimentare, care provo-

28
Ion Șișcanu, Desțărănirea bolșevică, p. 87.
29
Коллективизация крестьянских хозяйств, p. 351-352. „Leniniste” nu era decât un
eufemism ideologic pentru „corecte”.

245
case în primăvara anului 1946 numeroase proteste violente și atacuri
în masă asupra depozitelor de grâne, dar și primele cazuri de antro-
pofagie (primul fiind înregistrat la 31 iulie 1946 în satul Milești, raio-
nul Nisporeni, vezi supra, capitolul despre foametea din 1946-1947).
Procesele încep în februarie 1946, dar cunosc apogeul în iunie 1946 –
ianuarie 1947, cuprizând cca 700 de persoane, condamnate la exil
în așezări speciale conform regulilor nou-stabilite de instrucțiunea
Ministerului Securității de Stat de la Moscova din 1946. Judecata s-
a făcut după o procedură simplă de către organele Ministerului de
Interne, mai exact, de către Departamentul de Luptă contra Ban-
ditismului, ceea ce denotă faptul că MAI avea în continuare funcții
de poliție politică (și va avea, deși mai reduse, până la destrămarea
URSS). Comparativ cu anii 1934-1938, când a funcționat Troica
specială a miliției (din cadrul NKVD-ului, comisariat care cumula
atunci și funcțiile de poliție politică prin Direcția de Securitate a Sta-
tului, GUGB), accentul se pune după 1945 pe intrarea în câmpul legal
al condamnărilor politice30. Revenirea la „legalitatea revoluționară”,
reintrodusă după Marea Teroare și suspendată din nou în timpul
războiului, presupunea doar respectarea unor formalități, precum
caracterul public al judecății, prin urmare, prezența inculpatului și a
apărării la ședință era obligatorie, ceea ce însă nu elimina simulacrul
procesului. De multe ori dosarele erau fabricate, așa cum au recunos-
cut înseși autoritățile sovietice în anii imediat următori după moar-
tea lui Stalin, iar învinuirea de colaboraționism cu administrația ro-
mânească sau cu trupele germane din anii 1941-1944 nu era adeseori
decât un mijloc de răzbunare împotriva celor care au făcut parte din
administrația locală în timpul războiului31.
Momentul începerii acestei operațiunii în masă a fost decis de că-
tre conducerea de la Moscova. Anii 1948-1949 au fost stabiliți ca ani
decisivi pentru colectivizare. S-a recurs la modelul practicat în anii
1929-1933, dar au existat și anumite elemente de noutate. Pentru a evita
ieșirea în masă a țăranilor din colhozuri, așa cum s-a întâmplat în anii

30
David Shearer, Policing Stalin’s
’’s Socialism. p. 406.
31
Fapt recunoscut în unele cazuri chiar de autoritățile sovietice, mai ales în anii 1956-
1958. A se vedea, de exemplu, ASISRM–KGB, dosar 016177, f. 317-319, 391-395.

246
1930-1933, s-a decis ca aceasta să fie precedată de o campanie de terori-
zare a locuitorilor de la sate prin deportarea celor mai activi țărani, care
ar fi putut constitui baza socială de opunere transformărilor radicale
în agricultură. În alte teritorii anexate în 1939-1940, conform Pactului
Molotov-Ribbentrop, și apoi reanexate după 1944, precum Țările Bal-
tice și Ucraina de Vest, au fost organizate mai multe deportări în masă,
dată fiind amploarea impresionantă a rezistenței armate față de regimul
din aceste teritorii.
Decizia Moscovei „Cu privire la deportarea din teritoriile RSS
Moldovenești a chiaburilor, a foștilor moșieri și a altor elemente ne-
demne de încredere” a fost adoptată la 6 aprilie 1949 de către Biroul
Politic al CC al PC (b) al Uniunii Sovietice. Prin aceasta se apro-
ba, de fapt, o hotărâre similară a Consiliului de Miniștri al URSS în
care se specifica acceptarea formală a propunerilor venite din par-
tea Biroului CC al PC (b) al Uniunii Sovietice pentru RSSM, a CC
al PC (b) al Moldovei și a Consiliului de Miniștri al RSSM. Printre
categoriile menționate ale contingentului de deportați se numărau
în primul rând „chiaburii, foștii moșieri, marii comercianți”, care
urmau a fi deportați conform listelor aprobate de către Consiliul
de Miniștri al RSSM. Alte categorii vizate erau „colaboratorii activi
cu ocupanții germani, persoanele care au colaborat cu organele de
poliție germane și române, membrii partidelor și organizațiilor pro-
fasciste, albgardiștii”, precum și „membrii sectelor ilegale”, la care se
adăugau membrii familiilor categoriilor nominalizate. Deportarea
celorlalte categorii decât „chiaburi, moșieri și comercianți” trebuia
efectuată prin decizia Consfătuirii Speciale a MGB al URSS. În total,
urmau a fi deportate 11 280 de familii, care constituiau nu mai puțin
de 40 850 de persoane.
Planul de deportare în masă din RSSM prevedea evitarea feno-
menelor de evadare a unui număr impresionant de deportați, așa
cum se întâmplase în anii 1930-1933 în Uniunea Sovietică, inclusiv în
RASSM. În acest scop, strămutarea forțată a populației din categoria
dușmani de clasă trebuia efectuată pentru totdeauna, ffără dreptul de
a reveni la baștină, prin anunțarea celor vizați că orice tentativă de
evadare va fi pedepsită sever șii ffără întârziere, conform unui decret al
Sovietului Suprem al URSS din 26 noiembrie 1948. Aceeași hotărâre

247
indica regiunile unde va fi operată strămutarea celor deportați din
RSS Moldovenească: regiunea Kazahstanulului de Sud, Djambul și
Aktiubinsk din RSS Kazahă; Ținutul Altai, regiunile Kurgan, Tiumen
și Tomsk din RSFSR. Două instituții erau responsabile de operațiunea
deportării în masă. Prima era MGB, condus la nivel central de către
Viktor Abakumov, desemnat ca responsabil principal. MAI/MVD al
URSS, condus de Serghei Kruglov, era cea de a doua instituție însărci-
nată cu organizarea operațiunii de deportare, misiunea acesteia fiind
însoțirea deportaților de la stațiile de tren până la locul de destinație32.
Acest lucru va determina anumite conflicte dintre cele două instituții
la care ne vom referi la momentul potrivit.
În general, avem mai multe date despre implicarea Ministerului
de Interne în pregătirea deportării din iulie 1949, întrucât s-au pă-
strat mai multe documente emise de această instituție în perioada
respectivă, ceea ce nu a fost cazul Ministerului Securității de Stat de
la Chișinău33. La 9-10 martie 1949, de exemplu, la întrunirea șefilor
secțiilor raionale de miliție, ministrul Tutușkin a menționat că prio-
ritatea organelor MAI este lupta împotriva „elementelor chiaburești,
burghezo-naționaliste”, echivalate cu elementele criminale, iar în al
doilea rând, a făcut referire la furturile din averea socialistă, care era
baza statului sovietic. Cu alte cuvinte, afirmațiile lui Tutușkin sunt
un ecou al campaniilor din anii 1930 din URSS, când domina in-
terpretarea de clasă a cauzelor care determină criminalitatea. Șeful
miliției de la Chișinău nu vorbește direct despre deportări întrucât
nu avea încă ordin de la Moscova de a înștiința subalternii din teri-
toriu despre aceasta, dar accentuează faptul că în contextul colectivi-
zării, care era în toi în RSSM, avea loc acutizarea luptei de clasă, mai
ales din partea elementelor chiaburești. Mai exact, el face referire la
tentativele chiaburilor de a intra în colhoz și de a distruge din interior

32
В. Н. Хаустов, В. П. Наумов, Н. С. Плотников, eds., ЛУБЯНКА. Сталин и МГБ
СССР (март
( 1946-март 1953), Москва, «Материк», 2007, p. 262.
33
După publicarea în 1994 a volumului de documente Трудные страницы…, de către
istoricul Valeriu Pasat, ministrul Securității Naționale a Republicii Moldova, Vasi-
le Calmoi (1992-1997), a dispus distrugerea tuturor stenogramelor întrunirilor și ra-
poartelor secrete ale NKVD-NKGB-MGB-KGB din RSS Moldovenească, nu numai
din perioada stalinistă, dar și din deceniile ulterioare.

248
orânduirea socialistă. Pentru Tutușkin, ca și pentru Stalin în 1933,
delapidările sunt un fenomen de clasă și o manifestare a luptei de
clasă. Soluția care se întrevede din această viziune în ceea ce privește
eradicarea criminalității ar fi extirparea dușmanului de clasă34.
Un aspect important al operațiunii de deportare – parțial cunos-
cut în anumite detalii, dar aproape neexplorat până acum la nivel
de analiză – este legat de strategiile de evitare a deportării de către
unele persoane sau în general reacțiile celor vizați în timp despre
ceea ce îi aștepta. Unii – majoritatea – au ales să evadeze din loca-
litatea în care își aveau domiciliu, își vindeau averea, casele și tere-
nurile și plecau, de regulă, peste hotarele RSSM, în Ucraina sau în
Rusia. Era o reacție contrară a ceea ce scria la un moment dat Alek-
sandr Soljenițîn, când spunea că cetățeanul sovietic nu avea posibi-
litatea să scape de represiune dacă își schimba locul de reședință35.
Nu avem date deocamdată despre soarta ulterioară a acestora din
urmă, dar știm cu siguranță că mulți din RSSM și din alte părți au
optat anume pentru această soluție. Alții, mai inventivi, au încercat
să evite represiunea prin încercarea de a fi excluși din listele de de-
portare. Avem mai puține cazuri documentate de acest fel, dar ele
nu sunt mai puțin relevante din perspectiva varietății strategiilor de
supraviețuire. Spre exemplu, chiaburul Sava Ticot din satul Lidovca,
raionul Ungheni, presupunea din toamna anului 1948 că va fi depor-
tat. Ticot însuși fusese proprietar al unui mare magazin de manu-
factură până la 1940 și între 1941 și 1944, având numeroși angajați.
Cu alte cuvinte, calificarea sa drept chiabur are la bază două criterii,
unul cu referire la activitatea sa comercială și altul privind angajarea
muncitorilor, ambele fiind considerate de regim activități stigma-
tizante din punct de vedere social și ideologic. Acesta era inclus în
listele de chiaburi și, ca să evite deportarea în Siberia, l-a fi mituit pe
un funcționar de rang raional pentru ca respectivul să-l excludă din
liste. Suma convenită era de 1000 de ruble, la care se adăugau patru
kilograme de miere. Prim-secretarul Comitetului Raional Unghe-
ni, Goloșceapov, fusese anunțat despre acest lucru în octombrie 1948

34
AMAIRM–MVD, F. 16, inv. 1, d. 89, f. 169-172.
35
Aлександр Солженицын, Архипелаг ГУЛАГ ГУЛАГ.

249
printr-o scrisoare anonimă, transmisă secției raionale a Ministerului
de Interne, care a pornit imediat o anchetă. Doi agenți de miliție au
fost implicați în elucidarea cazului, drept urmare s-a constatat că Ti-
cot într-adevăr promisese cantitatea de miere menționată în denunțul
anonim, precum și o șpagă în bani constând în suma amintită comu-
nistului Timofeev, director al Combinatului Industrial Raional Un-
gheni. Numai că mierea nu fusese încă achitată, iar din cele 1000 de
ruble promise fuseseră achitate doar 650 în bani și băuturi alcoolice.
În schimbul șpăgii, chiar dacă neachitată complet, Goloșceapov și-a
îndeplinit promisiunea și a distrus dosarul personal al lui Ticot, care
astfel nu figura în lista culacilor din raionul Ungheni ce se păstra la
Comitetul Executiv Raional din Ungheni. Ancheta a stabilit că Ticot
i-a îndemnat și pe alți locuitori înstăriți din sat să procedeze la fel, însă
unul dintre aceștia, sau mai degrabă vreun activist sau țăran sărac,
s-a indignat de cele aflate și l-a denunțat pe Ticot organelor de partid,
care, la rândul lor, au transmis informația miliției raionale. Cercetă-
rile organelor de resort au înregistrat de asemenea faptul că Ticot era
inclus în lista culacilor de la sovietul sătesc din localitatea Lidovca,
ceea ce ne vorbește de diferite niveluri ale birocrației sovietice pe lân-
gă care se putea interveni pentru a schimba o decizie atât de crucială
precum strămutarea forțată a unei persoane în Siberia. Drept urmare,
Goloșceapov a fost expulzat din partid la 18 ianuarie 1949 printr-o
decizie a Comitetului Raional de Partid Ungheni, urmând ca ulterior
să fie judecat, iar Ticot a fost arestat și i s-a deschis dosar penal. Nu era
unicul caz de acest fel depistat de organele miliției sovietice în raion,
existând cel puțin șase alte cazuri în care cei vizați pentru deportare
aveau rude în conducerea raionului sau organizaseră banchete pentru
aceștia în vederea eliminării lor din listele de chiaburi36.
Cazul lui Ticot este important din mai multe puncte de vedere. El
nu reprezintă nici pe departe un caz izolat și relevă mai multe detalii
cu privire la existența unor relații între guvernați și guvernanți care nu
sunt structurate pe o bază ideologică, ci pe una de interese strict perso-
nale. Or, Goloșceapov este membru al partidului bolșevic încă din 1919,
deci din prima generație de comuniști, zisă romantică, care crezuse în

36
AMAIRM–MVD, F. 16, inv. 1, d. 87, f. 18-19.

250
idealurile regimului, în mesajele de emancipare socială și națională care
erau afișate în epocă. În ciuda acestui trecut, el nu considera amoral și
ilegal gestul său de a scăpa o persoană și familia sa de deportarea care
era iminentă dată fiind originea socială a acestora. Dacă o ffăcea pur și
simplu, ffără a avea pretenții pecuniare, am fi putut presupune existența
unui sentiment de compasiune și chiar empatie față de potențiala vic-
timă a regimului. Altfel, gestul oficialului raional reflectă o lipsă com-
pletă de abordare ideologică a chestiunii. La rândul său, cazul discu-
tat mai sus relevă mecanismele exacte prin care o persoană catalogată
drept chiabur putea evita soarta pe care i-o pregătea regimul comunist.
Cu alte cuvinte, dacă la nivel local un individ sau altul nu reușea să
eludeze înregistrarea în categoria chiaburilor din mai multe motive
– probabil mai curând din cauză că într-o comunitate mică, în care
toți cunoșteau foarte bine cine și cu ce se ocupă, era greu de ffăcut așa
ceva. În schimb, se putea interveni pe lângă oficialii de rang raional
responsabili de transmiterea dosarelor de chiaburi la raion, pentru ca
acestea să nu mai ajungă la destinație. Iar listele finale ale persoanelor
deportate erau alcătuite pe baza celor întocmite și aprobate de comite-
tele executive raionale, semnate ulterior și de președintele Consiliului
de Miniștri al RSSM.
În unele cazuri, în listele celor deportați erau incluse persoane de-
cedate de multă vreme. Unele dintre acestea muriseră de ani de zile.
Un exemplu concret în acest sens este cel al lui I. B. Bogdanov, care
era pe lumea cealaltă din 1939, organele de securitate însă l-au inclus
în lista persoanelor care urmau a fi deportate. Cazul nu a fost nici pe
departe unul singular37.
O altă strategie de a evita deportarea în „regiunile îndepărtate”
ale URSS era ciopârțirea terenurilor între rude, în mod fictiv, lucru
care le permitea unora ștergerea lor din lista de chiaburi. Nu puțini au
înțeles că e bine să renunțe la terenurile și utilajele agricole în favoa-
rea colhozurilor, drept pentru care erau primiți în calitate de membri
ai gospodăriilor colective. Aceste practici erau condamnate aspru la
nivel central, fiind etichetate ca strategii de infiltrare a dușmanului

37
ASISRM–KGB, Дело по операции «ЮГ», f. 199; AMAIRM–MVD, F. 16, inv. 1, d.
105, f. 152.

251
de clasă în colhozuri în scopul distrugerii gospodăriei colective din
interior și al compromiterii astfel a modului de producție comunist
(zis „socialist”, în epocă). Autoritățile locale însă aveau, de regulă,
o altă viziune, încurajând intrarea țăranilor înstăriți în colhoz din
moment ce ei contribuiau astfel la consolidarea bazei materiale a
gospodăriilor colective, ceea ce era important din perspectiva înde-
plinirii planului de livrare a diferitelor produse către stat. În caz con-
trar, neavând mijloace necesare de producție și animale de tracțiune
indispensabile cultivării pământului, conducerea colhozurilor era
susceptibilă de a fi învinuită de sabotare a obligațiilor față de stat,
ceea ce risca să se soldeze cu mustrări sau chiar condamnări penale
ale liderilor acestor gospodării38, așa cum s-a întâmplat mai ales în
anii 1933-1935, imediat după colectivizarea în masă din URSS (vezi
supra, capitolul despre colectivizarea și foametea în RASSM).
Alte persoane care urmau a fi deportate sau care intuiau că li
se va întâmpla asta apelau la diferite acțiuni de protest. Una din-
tre aceste acțiuni de protest era amenințarea fățișă sau indirectă a
unor membri ai autorităților locale responsabili de alcătuirea liste-
lor de deportați. Era vorba de scrierea unor mesaje care conțineau
amenințări cu răfuiala fizică sau chiar cu asasinare, atentate la viața
oficialilor prin folosirea unor arme de foc sau incendierea avutului
personal al acestora sau al gospodăriei colective. Uneori, se ajungea
la acte disperate. Pe 3 mai 1949, în satul Vorniceni, raionul Strășeni,
după ce unui țăran care nu putea achita cotele obligatorii către stat
i s-a inventariat averea, a înțeles, probabil, că va fi și deportat și, ca
urmare, a dat foc propriei case și acareturilor. La scurt timp au luat
foc și alte două case aparținând vecinilor39.
Una dintre problemele majore ale pregătirii și desfășurării
operațiunii de deportare în masă din RSSM în 1949 care nu au per-
mis „îndeplinirea planului” respectiv a fost deconspirarea intențiilor

38
În ajunul desfășurării operațiunii IUG, pe data de 21 iunie 1949, intraseră în col-
hoz 1768 de familii de chiaburi, majoritatea fiind expulzate din colhoz în regim de
urgență în ajunul operațiunii. La 6 iulie numai 274 din cele 1768 de familii mai rămă-
seseră în colhoz. Vezi Валериу Пасат, Трудные страницы, p. 553. ASISRM–KGB,
Дело по операции «ЮГ», f. 120, 312.
39
AMAIRM–MVD, F. 16, inv. 1, d. 87, f. 87, 126, 128, 133, 135.

252
puterii de către unii reprezentanți ai diferitelor instituții sovietice.
Observăm că rapoartele MGB tind să evidențieze în special respon-
sabilitatea angajaților de la MAI în acest sens, dar și viceversa. În
realitate, atât angajații primului minister, cât și ai celui de-al doi-
lea erau implicați în egală măsură în asemenea cazuri. Organele de
forță încercau să reducă la minimum participarea localnicilor, de
orice naționalitate ar fi fost, la operațiunea de deportare, întrucât
se considera că aceștia au rude sau prieteni pe care ar fi putut să-i
prevină. Uneori însă era imposibil să fie evitată angajarea localni-
cilor, mai ales a vorbitorilor de limba română, care erau necesari ca
traducători pentru interogatorii cu cei care nu cunoșteau limba rusă,
foarte mulți la aceea vreme. Unul dintre aceștia, sublocotenentul
I.V. Macovei, era traducător la secția MGB din Bălți, care, dată fiind
funcția pe care o avea, a aflat de organizarea deportării și i-a anunțat
despre aceasta pe cunoscuții săi din satul Calanceanca. Soluția su-
gerată era ca aceștia să-și schimbe domiciliul și să se stabilească în
orașul Bălți40, ceea ce înseamnă că Macovei a aflat de la colegii săi de
serviciu că cei care nu vor fi găsiți acasă în timpul operației vor avea
șansa să scape de deportare. Și unele cadre din MAI răspândeau,
neintenționat sau uneori din bravadă, informații despre pregătirile
care erau în toi. De exemplu, la sfârșitul lunii mai 1949, Medvedev,
șeful secției MAI din raionul Căușeni a exprimat în public ideea că
cei care vând ouă sunt chiaburi, care încercau astfel să-și „înstrăine-
ze” averea, ce urma a fi confiscată după deportare, și în așa fel să nu
ajungă în mâinile statului41.
Unele persoane care știau despre apropiata deportare îi informau
și pe alții decât cei vizați în acest sens. La 18 mai 1949, de exemplu,
soția șefului unei organizații de aprovizionare din Chișinău, pe nume
Rosalia Raiburg, o înștiința pe soția unui lucrător operativ de la Secu-
ritate, pe nume Svistunov, să nu-și facă griji în legătură cu neonorarea
de către autorități a promisiunii de a atribui familiei lor un aparta-

40
ASISRM–KGB, Дело по операции «ЮГ», f. 78.
41
ASISRM–KGB, Дело по операции «ЮГ», f. 49; AMAIRM–MVD, F. 16, inv. 1, d. 86,
f. 60-61.

253
ment. Pentru a o convinge că acest lucru nu va mai dura mult, soția lui
Raiburg îi comunică soției lui Svistunov că în curând va avea loc „de-
portarea chiaburilor, comercianților și a altor condamnați” și astfel se
vor elibera multe apartamente42. Detaliile cazului sus-menționat sunt
relevante din mai multe puncte de vedere: în primul rând, se observă
că uneori nici măcar soțiile celor angajați în Ministerul Securității Sta-
tului nu știau despre pregătirile operației de deportare, soții lor respec-
tând cu strictețe conspirația; în al doilea rând, se evidențiază un obi-
ectiv suplimentar al deportării claselor avute, confiscarea locuințelor
acestora pentru a le atribui cadrelor loiale ale regimului, aduse de la
sute și mii de kilometri din Rusia și din alte republici în RSSM43.
Deconspirarea nu era însă legată doar de fenomenul empatiei
unor reprezentanți ai puterii față de potențialele victime. Uneori
informația provenea chiar de la cei care se aflau în relații apropiate cu
liderii supremi ai RSSM. De exemplu, Menealîi, șef al Direcției Arhi-
tectură din cadrul Consiliului de Miniștri, aflase despre pregătirea
operațiunii de deportare din vara anului 1949 de la o persoană care
era oaspete des în locuința lui Gherasim Rudi, președintele guvernu-
lui RSSM. Mai mult, sursa menționată ar fi știut și despre data la care
trebuia să aibă loc deportarea, fiind invocată ziua de 25 mai ca dată
inițială, dar și că din anumite motive aceasta fusese amânată pentru
25 iunie 194944. În realitate, deportarea a avut loc pe 6-9 iulie, dar data
de 25 iunie era una vehiculată nu întâmplător – decizia din 6 aprilie
1949 a Biroului Politic al CC al PC(b) al Uniunii Sovietice menționa
luna iunie ca termen pentru desfdesfășurarea deportării în masă.
Uneori avem și situații în care unii reprezentanți ai organelor de
forță sovietice manifestau o anumită empatie față de persoanele care
urmau a fi deportate. Spre exemplu, Mihailiuc, împuternicit al secției
orășenești Soroca a Ministerului Securității de Stat, a efectuat o vizită
în satul Redi-Cerneșovăț la sfsfârșitul lunii aprilie 1949, în cadrul căreia

42
Валериу Пасат, Трудные страницы, p. 402; ASISRM–KGB, Дело по операции
«ЮГ», f. 46-47.
43
Această aserțiune cu privire la spațiul locativ a fost confirmată explicit de ministrul
Tutușkin la o ședință a MAI al RSSM din 14 septembrie 1950. AMAIRM–MVD F. 16,
inv. 1, d. 199, f. 11.
44
ASISRM–KGB, Дело по операции «ЮГ», f. 82.

254
a avut o întâlnire cu familia directorului școlii locale, Topor. La întâl-
nire erau prezenți soția acestuia și un oarecare Zgardan, împuternicit
al Ministerului Aprovizionării în raion. După ce a băut un pahar-două
de vin, Mihailiuc i-a spus lui Topor că familia sa va fi deportată în
maximum 10 zile, drept dovadă scoțând din geantă 4 dosare, dintre
care unul era pe numele lui Topor și al familiei sale. În momentul acela,
soția directorului de școală a început a plânge, lucru care l-a emoționat
într-atât pe reprezentantul MGB încât acesta a început și el să plângă,
adăugând că regretă ceea ce se va întâmpla cu familia Topor. Lucrul
acesta a devenit cunoscut organelor Securității și, ca urmare, Mihai-
liuc a fost exclus din partid și i s-a întocmit dosar pentru „trădare””45.
Deconspirarea pregătirilor pentru operațiunea de deportare
nu putea fi evitată însă și din cauze obiective. Tuturor persoanelor
strămutate forțat trebuia să li se deschidă dosare din timp, care să
conțină datele biografice ale capului familiei și ale membrilor acesteia.
Informațiile vizau educația, originea lor socială și etnică, domiciliul,
proprietățile deținute, probe ale unor activități sau declarații anti-
sovietice. Aceasta implica solicitarea de informații de la autoritățile
locale, iar uneori interogarea unor martori, ceea ce, evident, avea ca
impact alimentarea unor zvonuri privind așteptata operațiune de de-
portare. Afară de aceasta, e de reținut faptul că de întocmirea dosare-
lor se ocupau mai multe instituții odată, în primul rând MGB dar și
MAI-ul, precum și organele financiare. În Chișinău, în decursul lunii
mai 1949 miliția îi interoga pe șefii administrațiilor locative în încer-
carea de a-i identifica pe comercianții care nu erau trecuți în evidență.
Organizațiile financiare întrebau, la rândul lor, de aceleași autorități
ce locatari dețineau ordine și medalii ale statului sovietic și dacă ci-
neva dintre membrii familiilor în cauză îșii ffăcea serviciul în Arma-
ta Sovietică, informații de care trebuia să se țină cont atunci când se
întocmeau listele „dușmanilor poporului”. Aceștia din urmă – chiar
dacă aveau o origine socială „nesănătoasă” – trebuiau excluși din liste,
cu acordul Consiliului de Miniștri al RSSM. Circulau și zvonuri că un
alt criteriu de selectare a persoanelor pasibile de deportare se referea la

45
ASISRM–KGB, Дело по операции «ЮГ», f. 76-78.

255
întreținerea unei corespondențe cu străinătatea. Nu de puține ori, deși
erau rugați să fie discreți, șefii administrațiilor locative îi informau pe
locatarii de care se interesau miliția, securitatea sau organele financia-
re. Acțiunile suspecte ale diferitelor organe ale puterii sovietice erau
susținute și de informațile transmise de unele posturi de radio străine,
precum Vocea Americii, care vorbeau despre deportarea a mii de oa-
meni din Țările Baltice și Ucraina de Vest. Cei din RSSM conchideau
asfel că în curând vor urma și ei46. Din cauza înmulțirii cazurilor de
deconspirare a operațiunii, la 8 iunie 1949 Mordoveț și Ermolin îi cer
Moscovei să grăbească începerea deportării în masă47.
Conspirația era mai dificil de respectat în ajunul declanșării
operației de deportare în masă. Astfel, faptul că mijloacele de trans-
port cu care persoanele supuse deportării trebuiau să fie duse de la
casele lor spre cea mai apropiată stație de cale ferată erau concentrate
în ajun în localitățile cu pricina trezea, firește, suspiciuni. În unele
cazuri, într-o localitate soseau deodată 150 de camioane și mașini,
precum a fost la Vadul lui Vodă, atunci centru raional, în seara de
5 iulie 1949. Cu o seară înainte de deportare era obligatoriu să fie
instruit activul de partid și sovietic încadrat în grupele operaționale
ce trebuiau să efectueze arestarea și însoțirea familiilor din localita-
te spre eșaloanele repartizate din timp. Or, unii dintre aceștia și-au
înștiințat rudele sau prietenii despre operațiunea de deportare cu câ-
teva ore înainte de declanșarea ei propriu-zisă. Așa s-a întâmplat cu
șeful Secției Raionale de Învățământ din Balatina, A. Zeamă, care,
după ședința Comitetului Raional, a trimis pe cineva în unul din-
tre satele apropiate, Proscureni, în vederea înștiințării familiilor de
chiaburi despre apropiata operațiune de deportare. Același lucru l-au
făcut alți oficiali locali din alte raioane care au participat la întruniri
similare în seara zilei de 5 iulie48.

46
ASISRM–KGB, Дело по операции «ЮГ», f. 51-61.
47
ASISRM–KGB, Дело по операции «ЮГ», f. 311.
48
AMAIRM–MVD, F. 16, inv. 1, d. 105, f. 151-152.

256
 3. Declanșarea operației „IUG”
După decizia Consiliului de Miniștri al URSS, aprobată de Bi-
roul Politic al CC al PC(b) al Uniunii Sovietice din 6 aprilie 1949,
operațiunea de deportare din RSS Moldovenească trebuia efectuată
în luna iunie 1949. Acest lucru însă nu a reușit din cauza unor proble-
me legate de pregătirea acesteia. Cea mai importantă cauză a amână-
rii operațiunii ține de procesul lent al întocmirii dosarelor, fapt ce era
determinat, la rândul său, de respectarea măsurilor de conspirație,
dar și de lipsa unei evidențe centralizate a populației, mai ales a ele-
mentelor zise suspecte sau potențial dușmănoase. Nu exista, de ase-
menea, o listă completă a persoanelor care au fost dinstinse cu ordine
și medalii, a celor care au servit în Armata Roșie în timpul războiului
sau care fuseseră recrutați după 1945 și se aflau în ajunul operațiunii
în Armata Sovietică, sau a celor care fuseseră condamnați între
timp la detenție. Inițial, înainte de acceptul formal al organelor de
la Moscova, prima listă de persoane supuse deportării era deja al-
cătuită de către Ministerul Securității de Stat al RSSM la începutul
lunii decembrie 1948 și cuprindea 33 640 de mii de persoane, dintre
care 9 259 erau capi de familie, restul – membri ai familiilor. La în-
tocmirea acestora n-au fost însă folosite datele de care dispunea MAI
al RSSM, precum și listele persoanelor trecute în evidență activă de
către
tre MGB. Drept urmare, la sf sfârșitul lunii decembrie 1948, listele au
fost extinse, cuprinzând deja 40 506 persoane, dintre care 7385 erau
capi de familii din categoria chiaburi, constituind împreună cu mem-
brii familiilor 26 975 de persoane49. Prin decizia de la Moscova din 6
aprilie, numărul de „chiaburi și alte elemente dușmănoase” era fixat
la 11 280 de familii, ceea ce alcătuia 40 850 de persoane50, și sugerea-
ză că familiile erau identificate în mod concret, odată ce se indica
numărul exact al membrilor acestora. În ciuda acestui fapt, listele au
suferit modificări simțitoare în următoarele luni, deși instrucțiunile
în acest sens erau relativ clare, iar contingentul supus deportării era

49
Valeriu Pasat, RSS Moldovenească, p. 318-319.
50
В. Н. Хаустов, В. П. Наумов, Н. С. Плотников, eds., ЛУБЯНКА. Сталин и МГБ
СССР p. 262.
СССР,

257
în linii generale identificat și trecut în evidență. Pe 9 mai însă, la o
lună și ceva de la decizia organelor de la Moscova privind deportarea
din RSSM, lista cu „dușmani ai poporului” se ridică la aproape 14
mii de familii, ceea ce însemna cu cca 5 mii de persoane mai mult
decât cifra invocată în documentul din 6 aprilie 1949. Afară de aceas-
ta, la un moment dat în listele cu persoanele care trebuiau deportate
figurau circa 23 de mii de familii51, ceea ce era dublu față de decizia
conducerii sovietice de la Moscova. Una din explicațiile faptului că
numărul de familii aprobate de către organe superioare de partid
și guvernamentale de la Moscova a fost majorat de două ori este că
instrucțiunea specială a șefului MGB din URSS, Viktor Abakumov,
prin care se reglementa modul de pregătire a operației, de întocmire a
dosarelor și criteriile pe baza cărora unele familii puteau fi scutite de
deportare, a fost adoptată târziu, în mai 1949, și distribuită cu 15-20
de zile înaintea operațiunii, la mijlocul lunii iunie52. Dar explicația
respectivă nu este foarte convingătoare sau, cel puțin, nu elimină alte
motive care au stat la baza alcătuirii unei liste de două ori mai mari
decât cea indicată de Moscova la 6 aprilie 1949. Probabil, mai degra-
bă, numărul relativ mare de cazuri de deconspirare a operațiunii de
deportare înregistrate deja în primele 4-5 luni ale anului 1949 a pro-
dus în rândurile autorităților temerea că cota stabilită de autoritățile
de la Moscova nu va putea fi îndeplinită. Ca urmare, s-a preferat să
existe o listă de rezervă de două ori mai mare, care să permită reali-
zarea planului de deportare, altfel existând riscul ca autoritățile de la
Chișinău să fie învinuite de incompetență sau, mai grav, de sabotare
a ordinelor de la Centru, ceea ce era pasibil de aplicarea unor repre-
siuni împotriva unor responsabili de rang înalt. Mai ales că ordinul
viza eliminarea „dușmanului de clasă”.

51
Валериу Пасат, Трудные страницы, p. 552; В. И. Царанов, Операция „ЮГ” „ЮГ”, p. 37;
ASISRM–KGB, Дело по операции «ЮГ», f. 310.
52
Această explicație este invocată într-un raport semnat în iunie 1952 de Mordoveț, doi
împuterniciți ai MGB al URSS și alți trei responsabili de la MGB al RSSM. ASISRM–
KGB, Дело по операции «ЮГ», f. 311. Această explicație a fost acceptată în întregi-
me de Țaranov, dar care indică greșit pagina de dosar în care se conține informația
sus-numită. Vezi В. И. Царанов, Операция „ЮГ” „ЮГ”, p. 37.

258
 Pregătirea nemijlocită a operațiunii de deportare în masă a început
în mai 1949, când de la Moscova au fost trimise câteva persoane care
să se ocupe de coordonarea acesteia împreună cu conducerea locală.
Primul era general-maiorul Ivan Ermolin, împuternicit al Ministe-
rului Securității Statului al URSS, care va semna din 10 mai 1949 toa-
te corespondențele către Moscova cu privire la pregătirile operației,
împreună cu Iosif Mordoveț, ministrul Securității Statului al RSSM.
Cel de al doilea reprezentant mare – de un rang mai important de-
cât cel anterior – era general-locotenentul Nikolai Selivanovski, vi-
ceministru al MAI al URSS. Acesta din urmă semna, la rândul său,
documente alături de Tutușkin, ministru de Interne al RSSM, de
exemplu cele care priveau numărul de vagoane mobilizate, cu pre-
cizări ale locurilor de destinație și cu numele fiecărui șef de eșalon53.
Existau și alți șefi trimiși de Moscova, unii dintre ei fiind implicați și
în alte campanii represive de pe teritoriul RSSM. Unul dintre aceștia
era Nikolai Liutîi-Șestakovski, fost comisar de Interne în RASSM în
decembrie 1937-martie 1938, prin semnătura căruia au fost executa-
te sute de persoane nevinovate în timpul Marii Terori. În perioada
mandatului său, u, de la sf
sfârșitul anului 1937-începutul anului 1938, a
fost creată la Tiraspol o cameră specială pentru torturarea arestaților
care refuzau să depună mărturiile dorite de către organele de interne
din RASSM54. În 1949, Liutîi-Șestakovski era șef adjunct al Depar-
tamentului Așezări Speciale din cadrul MAI al URSS, și în această
calitate a sosit la Chișinău în vederea organizării escortei care trebuia
să însoțească deportații până la locul de destinație, sarcina respectivă
revenind, după cum s-a menționat, MAI-ului55.
Ultimele pregătiri pentru operație ie sunt efectuate la sf
sfârșitul lunii
iunie – primele zile ale lui iulie 1949. S-au verificat încă o dată listele,
eliminându-se, de regulă, familiile care aveau în componența lor un
veteran al războiului din 1941-1945, un membru sau mai mulți care își
f ceau serviciul în Armata Sovietică, precum și cei care erau distinși
fă
cu medalii și ordine sovietice, atât militare, cât și de muncă. La 24

53
AMAIRM–MVD, F. 16, inv. 1, d. 105, f. 84.
54
ASISRM–KGB, dosar 32904, vol. I, f. 198.
55
AMAIRM–MVD, F. 16, inv. 1, d. 105, f. 82, 83, 89.

259
iunie s-a constituit Statul-Major al MAI, printr-un ordin semnat de
viceministrul de Interne al RSSM Orlov, în scopul coordonării tutu-
ror activităților legate de operațiunea de deportare în masă IUG. Acesta
a dispus crearea unui grup operativ al MAI al RSSM însărcinat cu or-
ganizarea șii desf
desfășurarea tuturor acțiunilor referitoare la completarea
eșaloanelor de trenuri cu cadrele necesare, inclusiv șefii nemijlociți ai
acestora – 30 de persoane, alte 30 de persoane fiind numite adjuncți, și
încă 30 – adjuncți responsabili de aprovizionare. Dintre șefii celor 30
de eșaloane, numai patru persoane reprezentau MAI al RSSM, restul
26 fiind cadre aduse din Ucraina special pentru această operațiune de
deportare, ceea ce denotă gradul de neîncredere al Centrului față de
cadrele locale, chiar dacă și acestea erau aduse anterior, în marea lor
majoritate, din afara republicii. O altă acțiune promovată de Statul-
Major al operațiunii IUG ține de mobilizarea a 900 de persoane care
să însoțească eșaloanele spre locul de destinație, fiecărui eșalon reve-
nindu-i în total 30 de soldați și 2 ofițeri, precum și câte un medic și
două surori medicale. Personalul medical de asemenea a fost adus din
afara RSSM, majoritatea din Moscova, dovadă a unei alte măsuri cu
caracter conspirativ. Cu toate acestea, inițial se preconiza verificarea
datelor personalului medical care urma să fie atribuit fiecărei eșalon,
dar până la urmă s-a considerat inutilă chestiunea aceasta sau s-a ad-
mis că astfel se va amâna șii mai mult data desfdesfășurării operațiunii,
ceea ce nu era de dorit din perspectiva autorităților sovietice, loca-
le și centrale deopotrivă. Organelor MAI le revenea în egală măsură
funcția de pregătire a listei de agenți care trebuiau să fie plasați în fie-
care vagon în parte, aceștia urmând a fi selectați chiar din rândurile
deportaților. Cu alte cuvinte, în cadrul operațiunii IUG, Ministerului
Afacerilor Interne îi revenea responsabilitatea preluării deportaților
de la gările feroviare și transportarea lor la destinație56.
MAI avea, de asemenea, sarcina de a pregăti vagoanele cu tot ce
era strict necesar pentru transportarea deportaților. În vederea în-
deplinirii acestui obiectiv, ministrul de Interne al RSSM, Tutușkin,
a emis un ordin special, în aceeași zi cu ordinul lui Orlov, 24 iunie

56
AMAIRM–MVD, F. 16, inv. 1, d. 105, f. 1.

260
1949. Astfel, miliția trebuia să aibă grijă în primul rând de dotarea
vagoanelor cu paturi supraetajate, scări, vase de WC. Vagoanele pen-
tru deportați trebuiau, conform ordinului sus-numit, să fie asigurate
cu rezerve de apă, pâine și zahăr pentru o perioadă de 2 zile. Cea
mai mare problemă – care va suscita învinuiri reciproce între MAI
și MGB – era asigurarea cu butoaie de apă a eșaloanelor (câte unul
la vagon), precum și cu căldări57, ultimele fiind necesare atât pentru
reîncărcarea butoaielor cu apă, cât și pentru repartizarea mâncării
calde de la stațiile de cale ferată care erau obligate să pregătească din
timp o anumită cantitate de hrană. O parte dintre butoaie trebuiau
confecționate, Tutușkin solicitându-i cu două zile mai devreme lui
Coval, șeful guvernului RSSM, acordarea a 3,5 tone de oțel-balot
pentru confecționarea cercurilor de butoaie, 2 tone de fier pentru
confecționarea unor plăci în vederea reparării acoperișului vagoa-
nelor, dar și 112 metri cubi de lemn tare și 59 de metri cubi de lemn
moale, precum și alte materiale58. În ceea ce privește transportul,
MAI a alcătuit o listă a unităților de transport disponibile în cadrul
instituției, care urmau să fie mobilizate, în total 132 de unități, 40
dintre care erau de producție străină. Acestea fie erau confiscate din
unele țări europene în 1944-1945, fie primite prin programul Lend-
Lease al guvernului american în anii războiului. Printre acestea se
aflau mașini franceze de marca Peugeot, dar și Studebaker
Studebaker, ultimele
folosite pe Frontul de Est de către vestitele aruncătoare sovietice de
proiectile reactive Katiușa. Urmau să fie mobilizate nu numai vehi-
cule, dar și motociclete, inclusiv 15 de marca Harley-Davidson59.
În schimb, autoritățile MGB aveau misiunea de a se ocupa de ce-
lelalte aspecte ale operațiunii de deportare, precum ar fi pregătirea
listelor și a dosarelor „chiaburilor, comercianților, moșierilor și ale
altor elemente ostile”, arestarea și însoțirea persoanelor vizate și a fa-
miliilor acestora până la stația de cale ferată stabilită din timp. Poliția
politică sovietică trebuia, de asemenea, să prezinte celor de la poliția
civilă listele agenturii din rândurile persoanelor deportate, în așa fel

57
AMAIRM–MVD, F. 16, inv. 1, d. 105, f. 19, 27.
58
AMAIRM–MVD, F. 16, inv. 1, d. 105, f. 29.
59
AMAIRM–MVD, F. 16, inv. 1, d. 105, f. 31-40.

261
încât în fiecare vagon să existe cel puțin un informator. Organele
MAI aveau și ele anumite sarcini până la îmbarcarea deportaților în
trenuri și imediat după aceasta, dar ele trebuiau coordonate cu MGB.
Este vorba de susținerea acțiunilor de identificare a „dușmanilor”,
mobilizarea mijloacelor de transport, căutarea și reținerea persoane-
lor evadate sau a celor care s-au ascuns în ajun, precum și asigurarea
pazei proprietăților și bunurilor lăsate de către familiile deportaților.
Alte responsabilități erau comune, un prilej de a se ajunge ulterior la
noi învinuiri reciproce60.
Majoritatea dosarelor, acelea din prima categorie – „chiaburi,
comercianți și moșieri” –, trebuiau aprobate de Consiliul de Miniștri
al RSSM, iar cele din a doua categorie – „colaboraționiști, albgardiști,
sectanți„ – de Consf
Consfătuirea Specială a MGB al URSS61. Prin urma-
re, guvernul RSSM avea în sarcină, pe lângă organele de securitate,
să alcătuiască listele persoanelor care trebuiau deportate. Acesta le
cerea în scris raioanelor trimiterea într-un termen anume a listelor,
care, pe lângă prim-secretarul Comitetului Raional de Partid, tre-
buiau semnate și de președintele Comitetului Executiv Raional, fără
ca nimeni altcineva să fie informat despre existența listelor și proce-
dura respectivă62. Cu câteva zile înainte de deportarea propriu-zisă,
Consiliul de Miniștri al RSSM aprobase câteva zeci de familii care
urma a fi deportate, provenind din mai multe raioane63 și care fu-
seseră neidentificate anterior sau scoase „pe nedrept” din lista celor
care trebuiau strămutați forțat în „regiunile îndepărtate ale URSS”.

60
AMAIRM–MVD, F. 16, inv. 1, d. 105, f. 116, 156, 152, 170, 177, 226, 240, 261; Ibidem,
d. 106, f. 9, 28; ASISRM–KGB, Дело по операции «ЮГ», f. 128-129 etc.
61
Валериу Пасат, Трудные страницы, p. 385; В. И. Царанов, Операция „ЮГ” „ЮГ”, p. 35. Cons-
f tuirea Specială a MGB funcționa anterior și în cadrul Direcției Politice de Stat Unificate/
fă
OGPU din 1922 și apoi al Comisariatului Poporului pentru Afacerile Interne/NKVD, din
1934 era un organ extrajudiciar, care condamna persoane după criterii politice, în cazuri
considerate extrem de grave pentru ordinea socială și politică sovietică, procedura de exa-
minare fiind simplificată, nefiind obligatorii, de exemplu, formalități precum completarea
dosarului de interogare cu „probe” ale acuzării, deși acest lucru nu excludea și interogato-
rii, inclusiv ale martorilor. Condamnările erau decise, de regulă, „la pachet”,, ffără prezența
inculpatului sau a apărării, ca și de altfel în cazul condamnărilor de tip administrativ ale
culacilor și ale altor elemente sociale considerate periculoase.
62
ASISRM–KGB, Дело по операции «ЮГ», f. 104.
63
ASISRM–KGB, Дело по операции «ЮГ», f. 304-306.

262
 Decizia propriu-zisă de deportare cu stabilirea datei exacte a fost
adoptată de către guvernul RSSM pe 28 iunie 1949, în momentul
când toate pregătirile organelor de Securitate și de Interne erau deja
în toi, apropiindu-se de faza decisivă. Cu alte cuvinte, hotărârea se-
cretă nr. 509 a Consiliului de Miniștri de la Chișinău „Cu privire la
deportarea din RSS Moldovenească a familiilor de chiaburi, a foștilor
moșieri și a marilor comercianți” era menită a justifica post factum
o activitate care fusese întreprinsă în mod ilegal chiar făcând tri-
mitere la cadrul juridic sovietic în vigoare. Conform acestei decizii,
numărul celor trei categorii de grupuri sociale de „dușmani” se ri-
dica la 11342 de familii, dintre care 752 proveneau din partea stângă
a Nistrului, ceea ce constituia peste 2 000 de persoane. Întrucât una
dintre chestiunile care nu fuseseră reglementate se referea la averea
celor deportați, Consiliul de Miniștri al RSSM adoptă două zile mai
târziu, pe 30 iunie 1949 – cu mai puțin de o săptămână până la în-
ceputul operațiunii de deportare în masă –, o hotărâre în acest sens.
Potrivit acesteia, proprietățile rămase de la deportați – vii, livezi, vite,
utilaj agricol, case64 și acareturi, întreprinderi de producție sau de us-
care a fructelor și legumelor – erau destinate în primul rând pentru
acoperirea restanțelor față de stat, iar restul treceau în proprietatea
gospodăriilor colective din localitate, fără despăgubire, deși anterior
se discutase o variantă care presupunea achitarea costului acestor
bunuri de către colhozuri, în favoarea statului. MAI era responsabil
și de tipărirea formularelor pentru înregistrarea deportaților la căile
ferate și a registrelor care trebuiau întocmite pentru fiecare vagon
în parte. Tipărirea acestora trebuia efectuată noaptea, pentru a res-
pecta condițiile maxime de conspirație65. Chiar în ajunul declanșării
operațiunii, pe 3 iulie, MAI a rezolvat chestiunea privind fondurile
pentru asigurarea cu diurnă a membrilor escortelor care trebuiau
să însoțească eșaloanele de deportați la locul de destinație. S-au în-
tocmit și delegații pentru ofițeri, pentru unii dintre aceștia de 5 zile,
iar pentru alții – de 45 de zile66. Prin urmare, putem presupune că
MAI a admis de la bun început faptul că trimiterea eșaloanelor peste
64
Ion Șișcanu, Desțărănirea bolșevică…, p. 89-90.
65
AMAIRM–MVD, F. 16, inv. 1, d. 105, f. 42.
66
AMAIRM–MVD, F. 16, inv. 1, d. 105, f. 73-74.

263
hotarele RSSM poate dura 5 zile din cauza unor probleme tehnice sau
a dificultăților de „extragere” a „elementelor” ostile în timpul stabilit,
de la ora 2 dimineața, pe 6 iulie, până la ora 20 a zilei de 7 iulie.
Consiliul de Miniștri al RSSM a dispus, printr-o decizie din 30 iunie
1949, mobilizarea mijloacelor de transport aparținând ministerelor și
departamentelor din Chișinău în n vederea desf
desfășurării operațiunii de
deportare. În comparație cu mobilizarea mijloacelor de transport de
către MAI, textul documentului emis de guvernul RSSM încerca să
mascheze scopul adevărat al mobilizării vehiculelor, operând cu un
limbaj încifrat, odată ce se menționa că ar fi fost vorba de o acțiune
necesară pentru strângerea cerealelor. Mijloacele de transport trebuiau
să fie pregătite pentru acțiune nu mai târziu de ora 12 a zilei de 4 iulie67.
Cu alte cuvinte, este vorba și aici de măsuri de conspirație, din temerea
conducerii de la Chișinău că unii funcționari și-ar putea înștiința ru-
dele sau prietenii despre acțiunea de deportare și astfel ar exista riscul
creșterii numărului celor care vor încerca să evite represiunea în masă.
În noaptea de 3 spre 4 iulie, personalul eșaloanelor care urma a
însoți deportații până la stațiile de destinație din Rusia și Kazahstan
au plecat din Chișinău spre stațiile de îmbarcare a deportaților, majo-
ritatea sosind a doua zi dimineața. Aceștia au purces imediat la cerce-
tarea locului, au stabilit în mod discret controlul asupra zonei gărilor,
identificând locul exact unde vor fi îmbarcați deportații, care urmau să
sosească în noaptea zilei de 5 spre 6 iulie 1949. Potrivit instrucțiunilor,
toate aceste pregătiri
tiri trebuiau ffăcute cu 24 de ore înainte de începerea
operațiunii IUG, adică până la ora 2 dimineața a zilei de 5 iulie68. În
total, pentru desf
desfășurarea operațiunii de deportare au fost mobilizate
42 975 de cadre, dintre care 4 496 – lucrători operativi ai MGB și MAI,
dintre care 4 012 – din afara RSSM, 13 775 – soldați și ofițeri din MGB,
majoritatea cadrelor provenind din organizațiile de partid și de stat –
24 705 persoane. Numărul milițienilor locali implicați în operațiune
se ridica doar la 300 de persoane, dintre care majoritatea erau mol-
doveni, ceea ce constituia un motiv în plus ca participarea acestora
să fie cât mai redusă. Pentru realizarea operațiunii de strămutare

67
ASISRM–KGB, Дело по операции «ЮГ», f. 345-346.
68
AMAIRM–MVD, F. 16, inv. 1, d. 105, f. 148.

264
forțată au fost prevăzute 3071 de autovehicule, dintre care 1550 din
RSSM (din totalul de 2100 existente la acel moment în republică),
iar restul din necesar – 1521 – trebuiau aduse din regiunea militară
Odesa69. În realitate, numărul total al mașinilor mobilizate a fost mai
mare, ajungând la 4069 de unități, 2519 proveneau din regiunea mi-
litară Odesa, dar și din cea Subcarpatică70. Pregătirile de operațiune,
măsurile de conspirație, limbajul folosit în corespondența din-
tre autoritățile locale cu cele centrale, toate acestea aminteau de o
operațiune militară. Cu deosebirea că „inamicul” care trebuia „li-
chidat” nu era unul extern, ci unul intern, majoritatea „inamicilor”
fiind cetățeni – fără voia lor – ai statului sovietic.
Pentru arestarea și însoțirea deportaților de la casele lor la căile
ferate din apropiere au fost formate 2945 de grupe operative, din-
tre care 250 pentru orașul Chișinău, constituite din 7 reprezentanți,
după cum urmează: un lucrător operativ al MGB, doi soldați ai
trupelor de Securitate și 4 reprezentanți ai activului de partid și so-
vietic, iar restul – pentru celelalte localități. În capitală, unei gru-
pe operativ îi revenea arestarea a două familii de „elemente ostile”,
în timp ce în centrele raionale și localitățile rurale o grupă opera-
tivă avea misiunea de a „ridica” 4 familii, dar numărul grupelor
operati era mai numeros, fiind formate din 12 persoane: un lucră-
tor operativ de la Securitate, trei soldați și opt membri ai activului
de partid și sovietic71. Din contingentul care urma să participe la
operațiune, autoritățile aveau cea mai mare suspiciune față de ca-
drele de partid și sovietice, întrucât acestea erau recrutate în mare
parte din populația locală, care avea relații de rudenie, de prietenie,
sau pur și simplu erau solidare cu membrii comunității lor care ur-
mau a fi deportați. Pentru a contracara deconspirarea operațiunii
de către cadrele de partid și sovietice, lucru care putea compromite
operațiunea ținând seama de numărul mare al acestor participanți
la operațiunea de deportare, s-au luat măsuri corespunzătoare. Ne-
încrederea era mare nu numai față de activul rural, dar și față de cel
din raioane. În acest scop, adunările la nivel raional au fost convo-

69
ASISRM–KGB, Дело по операции «ЮГ», f. 5, 311.
70
ASISRM–KGB, Дело по операции «ЮГ», f. 240.
71
ASISRM–KGB, Дело по операции «ЮГ», f. 3, 5-6.

265
cate seara târziu pe 5 iulie, la ora 21, agenda chstiunilor discutate
fiind extinsă asupra mai multor subiecte, precum „pregătirea nesa-
tisfăcătoare a campaniilor de recoltare și livrare a cerealelor către
stat”, „lupta împotriva buruienilor” și altele, astfel încât ședințele să
se încheie noaptea târziu, spre miezul nopții, ca abia la sfârșitul aces-
tora să fie anunțată operațiunea de deportare, care avea să înceapă
în câteva ore. Imediat activul raional era repartizat în sate pentru a
începe, împreună cu reprezentanții MGB, operațiunea de deporta-
re. Majoritatea au ajuns în satele în care au fost repartizați la ora 1
dimineața pe 6 iulie, unde era adunat deja activul local din sat care
urma să fie instruit corespunzător. Din teama ca nu cumva activul
din raion și cel din sate să divulge altor persoane informația pri-
vind operațiunea de deportare care avea să înceapă în curând, s-au
luat măsuri pentru ca nimeni să nu iasă din încăperile respective
unde aveau loc întrunirile de instruire72.
În vederea coordonării acțiunilor de deportare a populației
considerate dușmănoasă față de puterea sovietică, teritoriul RSS
Moldovenești a fost împărțit în 7 sectoare, după cum urmează: Ca-
hul, Râbnița, Bender, Orhei, Soroca, Chișinău, Bălți, orașul Chișinău
având un statut special73. În fiecare sector, precum și în fiecare raion,
a fost numit câte un reprezentant al CC al PC (b) al Moldovei și al
Consiliului de Miniștri al RSSM. Aceștia erau cu toții ruși sau ucrai-
neni, iar din cei 60 de reprezentanți trimiși în raioane, numai 5 erau
moldoveni, în mare parte din Transnistria. Printre ei se aflau și Arti-
om Lazarev74 (în raionul Balatina) și Ivan Codița (în raionul Leova)75.

72
Ion Șișcanu, Desțărănirea bolșevică, p. 96-97.
73
Валериу Пасат, Трудные страницы, p. 439; ASISRM–KGB, Дело по операции
«ЮГ», f. 254.
74
Artiom Lazarev (1914-1999), născut la Camenca, în stânga Nistrului, era atunci mi-
nistru al Învățământului din RSSM (1947-1951), în 1951-1953 va fi cu intermitențe se-
cretar al CC al PC (b) al Moldovei, apoi ministru al Culturii din RSSM (1953-1963) și
rector al Universității de Stat din Chișinău (1968-1974), cunoscut ca unul dintre cei mai
aprigi susținători ai ideii existenței unui „popor moldovenesc”, deosebit de cel român.
75
Ivan Codița (1899-1980), născut în Corjova, Criuleni (Basarabia), a fost președinte
al Prezidiului Sovietului Suprem al RSSM în anii 1951-1963. Lista completă a
reprezentanților CC al PC (b) al Moldovei și ai Consiliului de Miniștri al RSSM a fost
publicată de Ion Șișcanu, Desțărănirea bolșevică, p. 113-115.

266
 În ciuda pregătirii intense a operațiunii, care dura deja luni de zile,
în ajunul declanșării acesteia a mai apărut o problemă. Unii dintre
cei incluși în liste, care aveau deja dosare pentru deportare, intra-
seră între timp în colhozuri și, conform instrucțiunii primite de la
Abakumov cu 15-20 de zile înainte de operațiune, țăranii care erau
membri ai colhozurilor nu trebuiau deportați. Prin urmare, aceștia
puteau fi deportați numai dacă erau excluși din colhoz în regim de
urgență. Numărul familiilor din această categorie era de 1768 la data
de 21 iunie 1949, sarcina organelor de partid și sovietice fiind aceea de
a convoca de urgență adunări ale gospodăriilor agricole colective la
care să se decidă excluderea din colhoz a acestor „dușmani de clasă”76.
În unele cazuri acest lucru s-a reușit, în altele – nu, căci în momentul
declanșării operației IUG 274 de familii aveau membri care intraseră
între timp în colhoz, dintre care 264 nu au fost deportate77. Cazul se
poate explica prin faptul că unul din obiectivele organizării deportării
în masă era acela de a pregăti terenul pentru colectivizarea completă a
agriculturii și puterea voia să transmită mesajul că intrarea în colhoz
le va permite țăranilor să evite deportarea. Din alt punct de vedere se
observă că, deși existau ordine anterioare ca cei numiți chiaburi să nu
fie acceptați în colhozuri, acestea au fost neglijate din diferite moti-
ve. Pe lângă motivele evocate anterior (vezi supra), uneori solidarități
locale sau coruperea autorităților împiedicau executarea unor ordine
severe ale regimului sovietic, chiar și în perioada stalinistă.
Oficial, declanșarea operațiunii IUG a fost fixată pentru 6 iulie,
ora 2 dimineața, și trebuia să înceapă simultan în toate localitățile.
În unele raioane însă acest lucru nu a fost posibil. Una dintre cauze
a fost că în anumite raioane a plouat cumplit în noaptea cu pricina și
drumurile s-au desfundat. Mai mult, în unele cazuri vehiculele fuse-
seră parcate cu câteva ore înainte de începutul operațiunii în locuri
nepotrivite. Așa s-a întâmplat, de exemplu, în raionul Bravicea, din
sectorul Orhei, care coincidea în mare cu teritoriile fostului județ

76
ASISRM–KGB, Дело по операции «ЮГ», f. 120.
77
Vezi Mihai Gribincea, Basarabia în primii ani, p. 131-132; ASISRM–KGB, Дело по
операции «ЮГ», f. 239, 312-313. Rămâne neelucidat faptul de ce 10 familii au fost
deportate totuși, deși aveau unul sau mai mulți membri în colhoz.

267
cu aceeași denumire, din care împuternicitul Chișinăului, T. Traian,
raporta la CC al PC (b) al Moldovei78:
A plouat tare. Militarii nu au ținut cont de o atare eventualitate,
oprind toate mașinile într-un singur loc, în vale. De cum a pornit
ploaia, mașinile n-au mai putut ieși din văgăună; după instructaj
activiștii au pornit pe jos; așa au ajuns în unele sate abia pe la ora 8
dimineața, pe când populația era deja în câmp. De aceea în aceste sate,
în loc de 31 de familii au fost ridicate numai 29. În satele în care au so-
sit pe la ora 3-4 n-au fost ridicați doar unul sau doi oameni. În prima
zi, din cele 231 de persoane, câte erau conform planului, au fost luate
90, iar la Bravicea – 150-160. Celelalte raioane au îndeplinit planul.
După alte date, oferite de un raport al MAI al RSSM, din Bra-
vicea nu au fost „ridicate” 66 de familii79. Pe majoritatea celor care
au fost deportați, trezirea lor în toiul nopții de către un comando
de necunoscuți – cu excepția celor din activul local – și aducerea
la cunoștință a faptului că sunt arestați conform deciziei organelor
sovietice și condamnați la strămutare „în regiunile îndepărtate ale
URSS” i-a șocat. Unii presupuneau că pot fi deportați, dar au sperat
până în ultimul moment că, poate, acest lucru nu se va întâmpla. Cei
care știau exact că sunt incluși în liste au preferat să se ascundă cu
câteva zile sau ore înainte de declanșarea operațiunii de deportare.
Unii însă, având informație că sunt în liste, au decis să nu se ascundă
sau să-și vândă proprietățile și să-și schimbe locul de reședință, fie la
oraș, fie în afara RSSM, ci să aștepte momentul când vor fi „ridicați”.
Aceștia – puțini, este adevărat – au acceptat cu resemnare arestarea,
cu bagajele făcute din timp și neavând răbdarea să fie duși odată la
gară și să fie îmbarcați. Când membrii grupei operative au intrat în
locuința lor și reprezentantul local a început să dea citire deciziei
organelor sovietice privind deportarea, ei au zis că știu despre ce e
vorba și nu era nevoie să li se citească tot textul până la capăt80.
În alte situații, familii întregi au așteptat
teptat cu bagajele ffăcute să vină
comandoul să-i aresteze și să-i trimită în Siberia, dar acesta nu a mai

78
Ion Șișcanu, Desțărănirea bolșevică, p. 95. A plouat puternic și în alte raioane, de
exemplu, în Ceadâr-Lunga, Taraclia și Congaz: ASISRM–KGB, Дело по операции
«ЮГ», f. 197.
79
AMAIRM–MVD, F. 51, inv. 1, d. 105, f. 151.
80
AMAIRM–MVD, F. 51, inv. 1, d. 105, f. 123.

268
venit. Numai în raionul Orhei, aproape 70 de familii au așteptat acest
moment tragic, care însă, din fericire, nu s-a mai produs81. Alteori,
unele persoane au reușit să evadeze de sub escorta organelor de forță,
dar ulterior au ajuns să plece benevol la destinație82.
Scenele arestării și îmbarcării în mașini pentru transportarea
la stațiile de cale ferată din apropiere au fost redate de către unii
supraviețuitori în cele mai vii imagini83:
Auzim bătăi în ușă… Întreabă mămica: Cine-i acolo? L-am
recunoscut după voce. Era secretarul sovietului sătesc. El spune:
– Deschideți, nu vă temeți. Eu sunt! – Ce-i? Așa târziu! Ce căutați
la ora asta? – Nu vă temeți, deschideți! Mămica deschide și, când
deschide ușa, au năvălit ostași înarmați, soldați ruși înarmați, cu
beretele lor pe cap, cu secera și ciocanul în frunte și cu steaua roșie.
Deodată, cum au intrat, ne-au strigat: – Repede, în mașină! Mămica
a început să răcnească, să-și rupă părul din cap: Ce vreți de la noi?
Bărbatul mi l-ați arestat, mi l-ați luat de la cinci copii … grâne la stat
v-am dat pentru cote! Mi-ați măturat podul, n-a mai rămas niciun
grăunte! Vacă pentru carne v-am dat! Ce mai vreți de la noi?… Vreți
viața noastră? Luați-o! … Am încremenit de spaimă. Nu puteam să
scot un cuvânt… Secretarul acesta zice: – Aveți foarte puțină vre-
me, o jumătate de oră. NU pierdeți timpul! Luați repede și adunați
ce aveți și aruncați în mașină ! Mămica s-a întors la pereți, unde
aveam multe fotografii cu familia, aveam icoane. A început să săru-
te fotografiile, icoanele, apoi am început să ne pregătim. Mama zice:
– N-o să mă încălzească pe mine boarfele astea. Unde ne duc pe noi?
Poate ne duc la moarte… Iar secretarul a pus degetul la gură și a
zis: – N-am dreptul să vă spun. Atâta doar, puteți să luați ce vreți…
Au venit vecinii și, repede, ce le dădea în cale, au început să pună
în mașină: și perne, și ceva de așternut, și-o căldare, un ceaun, o
farfurie… Fuga strângeau și puneau în mașină…Soldații aceia ruși
ne păzeau cu armele asupra noastră. Am ridicat ochii la ei și mi-am
adus aminte că la școală ne puneau să învățăm poezii despre eroii
lor, despre imnurile lor, despre Stalin. Mi-am amintit atunci de-o
poezie despre Stalin, despre Lenin al lor, despre „eroismul” lor și
m-am uitat așa rău, c-o cătătură așa dureroasă de copil și m-am

81
Ion Șișcanu, Desțărănirea bolșevică, p. 94.
82
AMAIRM–MVD, F. 16, inv. 1, d. 105, f. 233.
83
Teodosia Cosmin, în volumul Să nu ne răzbunați. Mărturii despre suferințele româ-
nilor din Basarabia, Ed. Monahul Moise, Alba-Iulia, Reîntregirea, 2012, p. 273-275.

269
 gândit în sinea mea: „Oare despre eroii ăștia am învățat noi poezii
pe de rost? Ca să vină acum să te smulgă din cuibul casei părintești,
să te ducă Dumnezeu știe unde? …”
Unele persoane arestate au ajuns la stațiile de cale ferată cu oi și
capre pe care aveau de gând să le ia cu ei în Siberia, spunând că res-
ponsabilii de la MGB nu i-au informat că acest lucru era interzis. Ase-
menea cazuri au fost înregistrate în raionul Grigoriopol, animalele
fiind aduse la stația de cale ferată din Tiraspol84. Aceste aspecte sunt o
dovadă a faptului că angajații de la MGB nu știau exact instrucțiunile
privind „ridicarea” familiilor și ce bagaje puteau să ia cu ele.
Au existat și gesturi de demnitate umană, exprimate de către cei
incluși în liste. În satul Costuleni, raionul Nisporeni (astăzi, Ungheni),
de exemplu, în momentul în care grupa operativă a MGB și-a i-a ffăcut
apariția în gospodăria familiei Grosu și i-a anunțat pe membrii aces-
teia că urma să fie strămutați în „regiuni îndepărtate ale URSS”, un
membru al familiei a ffăcut un gest care a fost reținut de memoria co-
lectivă a întregii comunități decenii la rând. Mai exact, Eugenia Grosu,
care urma a fi deportată, i-a scuipat în față pe soldații MGB, fapt ce
a fost consemnat în dosarul operativ ca un act ofensator la adresa
autorităților. Eugenia Grosu era inclusă în listele pentru deportați din
motivul că soțul ei, Mihail Grosu, fusese condamnat în 21 iunie 1945
de către Tribunalul Militar al trupelor de interne din RSSM la 15 ani
de muncă silnică în Siberia, sub acuzația că și-a manifestat atitudinea
antisovietică atunci când, la începutul lui iulie 1941, la o săptămână
și ceva de la începutul războiului, a rupt drapelul sovietic de pe sediul
primăriei din localitate85.

84
AMAIRM–MVD, F. 16, inv. 1, d. 105, f. 110.
85
Informația ne-a fost oferită de istoricul Octavian Țîcu, Eugenia Grosu fiind bunica
sa. A se vedea și dosarul familiei deportate care confirmă documentar gestul Euge-
niei Grosu: AMAIRM–MVD, dosar 1089, f. 9, 1. Există numeroase cazuri similare
când familia era deportată în iulie 1949 după ce anterior capul acestei familii fusese
condamnat. Numai într-o localitate, Baurci, locuită în majoritate de găgăuzi, fostul
raion Congaz, astăzi în raionul Ceadâr-Lunga, între 1945 și 1948 fuseseră condam-
nate 24 de persoane, ale căror familii au fost deportate ulterior, în iulie 1949. A se
vedea Константин Курдогло, Репрессии и массовые депортации жителей села
Баурчи, Чадыр-Лунгского
--Лунгского р-на Республики Молдова, 1940-1951 гг., Chișinău, Edi-
tura Tipografiei Centrale, p. 198-251.

270
 Uneori, persoanele supuse deportării încercau să se opună stră-
mutării lor forțate în Siberia. Unii apelau la arme, cu riscul de a-și
pierde viața. În acest sens, organele de forță nu pregetau să recur-
gă la armele de foc. Alteori – mai rar – membrii comunității locale
care nu erau incluși în liste se revoltau deschis față de decizia de a-i
deporta pe concetățenii lor. Un caz de acest fel a avut loc în raionul
Ocnița, un grup de femei aruncându-se sub roțile mașinii care urma
să transporte familia chiaburului Blându. Abia după ce soldații au
deschis foc de avertisment, femeile s-au speriat și au luat-o la fugă86.
În unele cazuri, unii membri de familie care s-au ascuns cu câ-
teva zile înainte de 6 iulie 1949 au evitat deportarea în Siberia, pe
când cei rămași acasă au fost deportați, în ciuda faptului că aveau o
vârstă înaintată. Vasile Jomiru, originar din satul Ciuciuleni, raionul
Strășeni, astăzi Hâncești, își amintește în acest sens:
Părinții mei, mama – Elena Jomiru și tata – Nicolae Jomiru, erau
incluși în liste, împreună cu buneii, Nicolae Jomiru și Porfira Jomiru.
Părinții știau cu o săptămână înainte de deportare și s-au ascuns în
pădure, iar eu am fost trimis la sora mamei în satul Trușeni, raio-
nul Strășeni. Bunicii au refuzat să se ascundă, considerând că nu au
pentru ce să fie deportați în Siberia. În noaptea de 5 spre 6 iulie 1949,
aceștia, împreună cu nepotul Ion Jomiru, fratele lui Vasile, au fost
deportați în regiunea Tiumen, raionul Berezovo87.
Au fost înregistrate și încercări, multe nereușite și fatale, de a
evita în ultimul moment deportarea în Siberia. Una dintre cele mai
curajoase tentative de a evita deportarea întregii familii, soldată cu
succes, a fost întreprinsă de țăranul Cujbă din raionul Kotovski (azi
Hâncești). Acesta a reușit să fugă cu o armă de vânătoare în pădure
chiar în timpul declanșării operațiunii de deportare. În lipsa sa, fa-
milia i-a fost îmbarcată, dar acesta nu și-a pierdut speranța. A urmă-
rit coloana și, la momentul potrivit, a decis să deschidă focul asupra
activiștilor însoțitori. Aceștia au intrat în panică și s-au ascuns, iar
în acest răstimp Cujbă a pus mâna pe căruța care transporta familia
sa și averea, ascunzându-se în pădure88.

86
ASISRM–KGB, Дело по операции «ЮГ», f. 170.
87
Interviu cu Vasile Jomiru, fost profesor la Institutul Politehnic din Chișinău, 5 sep-
tembrie 2013, Chișinău.
88
AMAIRM–MVD, F. 16, inv. 1, d. 105, f. 155.

271
 Alteori unii membri ai grupelor operative foloseau armele din do-
tare fă
f ră niciun motiv, astfel fiind omorâte persoane care nici măcar nu
erau incluse în listele pentru deportare. Este cazul Ecaterinei Doroban
din satul Pepeni, raionul Sângerei. Aceasta nu figura în listele de de-
portare, dar a fost reținută la ora 16 pe 6 iulie, împreună cu copilul său
sugaci, de către grupa operativă a MGB, lângă casa socrului său, care
urma să fie deportat, dar acesta se ascunsese din timp și nu putea fi
găsit. O anchetă a MAI al RSSM a stabilit că soldații de la MGB nu știau
exact dacă și ea era în liste și au arestat-o. În drum spre punctul de adu-
nare a arestaților din localitate, soldatul Gheorghi Volkov din trupele
de securitate, student la școala militară din Saratov, după ce a parcurs
cca 200 de metri de la locul reținerii, a împușcat-o
cat-o ffără niciun motiv pe
Ecaterina Doroban89.

4. Conflicte între MGB și MAI în ajunul

și în timpul operației „IUG”
În alte cazuri, responsabilii de la MGB le-au interzis celor deportați
să ia cu ei diferite lucruri care erau oficial permise, precum îmbrăcă-
minte, veselă, mașini de cusut, topoare, fierăstraie, cel mai des fiind
vorba de interdicția de a lua produse alimentare, mai ales pâine90. Din
această cauză, mulți deportați au avut de îndurat foame începând chiar
cu primele zile de la arestare și îmbarcare în trenuri, proces care, con-
trar planului inițial, a durat între 2 și 3 zile. Alteori, în stațiile de cale
ferată lipseau butoaie de apă, care trebuiau repartizate câte unul la fie-
care vagon, în așa fel încât să să se asigure minimul necesar. Situația
aceasta ajunge motiv de dispută dintre organele de Securitate și cele de
Interne, fiecare dintre acestea dând vina unul pe altul. De fapt, respon-

89
Volkov a fost arestat imediat, dar nu cunoaștem ce pedeapsă i s-a aplicat. AMAIRM–
MVD, F. 16, inv. 1, d. 87, f. 193. Valeriu Pasat menționează acest caz, citând Arhiva de
Stat a Federației Ruse, F. R-9401, inv. 1, d. 3165, f. 115-116, care coincide în linii mari cu
versiunea din arhiva MAI de la Chișinău (Valeriu Pasat, Calvarul, p. 276-277). Există și
o versiune a MGB despre cele întâmplate, dar care numește o altă persoană decât Volkov
(un anume Velov, tot din Saratov) care se ffăcea vinovată de moartea Ecaterinei Doroban.
Cf. ASISRM–KGB, Дело по операции «ЮГ», f. 177. Versiunea MGB încearcă însă să
găsească explicația celor întâmplate în faptul că Velov ar fi fost în stare de ebrietate.
90
AMAIRM–MVD, F. 16, inv. 1, d. 105, f. 227, 155; Ibidem, d. 106, f. 9.

272
sabilitatea asigurării cu butoaie de apă, precum și cu căldări, aparținea
ambelor instituții. O parte din butoaie au fost confecționate sau dis-
tibuite din rezerva MAI, dar o altă parte trebuiau aduse de MGB la
stațiile de cale ferată odată cu deportații91. Cu toate acestea, date fiind
numeroase cazuri în care responsabilii de la MGB nu le permiteau per-
soanelor arestate în vederea deportării să ia cu ele produse alimentare,
este foarte posibil că lipsa grijii de a-i anunța pe deportați să ia cu ei
butoaie să nu fi fost o pură întâmplare, ci mai degrabă un rezultat al
unei acțiuni conștiente a organelor poliției politice sovietice. Putea fi și
o consecință a unei pregătiri ideologice speciale la care au fost supuse
organele MGB în ajunul operațiunii de strămutare forțată, angajaților
acestui minister inoculându-se o ură viscerală față de „dușmanii po-
porului”. De aici și atitudinea dură a acestora față de deportați.
În ansamblu, maniera în care a fost organizată operațiunea de
deportare în masă IUG relevă o viziune oarecum diferită între MGB
și MAI cu privire la persoanele supuse strămutării forțate. Explicația
acestui fapt rezidă probabil din competiția la nivel instituțional din-
tre cele două ministere, precum și din concurența la nivel individual
dintre Iosif Mordoveț, șeful MGB, pe de-o parte, și Fiodor Tutușkin,
șef MAI pe de altă parte. Organele Afacerilor Interne dau impresia
că încearcă să executate cu mai multă fidelitate instrucțiunile ofi-
ciale decât cele ale Securității statului sovietic, care, la rândul lor,
se conduc nu numai de instrucțiuni scrise, dar și de cele nescrise,
primite pe cale verbală. Existența unor instrucțiuni verbale – care nu
pot fi cunoscute cu exactitate, întrucât nu au fost înregistrate – este
confirmată de documente de arhivă. Destul de relevant în acest sens
este un document emis de MGB al RSSM în iunie 1952, care poartă
semnătura lui Mordoveț, a doi subordonați din instituția condusă de
el, dar și a doi împuterniciți ai Ministerul Securității Statului al URSS
(colonel Goțev92 și locotenent-colonel Graciov). Documentul face re-

91
AMAIRM–MVD, F. 16, inv. 1, d. 105, f. 170, 212; Ibidem, d. 106, f. 9.
92
Anume A. P. Goțev, și nu Gorțev, cum figurează greșit în volumul publicat de Valeriu Pasat.
Cf. Валериу Пасат, Трудные страницы, p. 557; Vezi originalul în ASISRM–KGB, Дело
по операции «ЮГ», f. 320; dar și un volum de referință publicat la Moscova: История
сталинского ГУЛАГА, Том: 5, p. 679, 772, 780. Goțev era născut în 1911, în 1948-1950
fiind colaborator al MAI al URSS, iar în anii 1950-1954 – adjunct al șefului Secției a 2-a a
Direcției a 9-a a MGB al URSS, având gradul de colonel. Ibidem, p. 780.

273
ferire la faptul că până la primirea instrucțiunilor scrise de la Mosco-
va, care a avut loc abia cu 15-20 de zile înainte de operațiune, dosa-
rele de evidență erau întocmite la ordinele verbale ale lui Ermolin și
Selivanovski93. Există indicii că în unele raioane aceste instrucțiuni
nu au ajuns în timp util, până la începerea operațiunii, dovadă că
unii deportați au luat cu ei lucruri interzise (oi și capre, vezi supra).
În alte cazuri persoane din MGB le-au interzis deportaților să-și ia
haine, veselă și produse alimentare, ceea ce poate fi mai curând re-
zultatul unor ordine verbale anterioare și nu al inițiativei personale
a unor angajați ai poliției politice.
În linii mari, MGB era instituția care răspundea
spundea de desfdesfășurarea
operațiunii de deportare, printre responsabilitățile sale fiind identifi-
carea „dușmanilor de clasă”, întocmirea dosarelor pe capi de familie,
în care trebuiau introduși și membrii familiilor cu pricina, pregătirea
operațiunii, acțiunile de conspirație, astfel ca persoanele din liste să
nu poată evita deportarea, dar și arestarea propriu-zisă în noaptea de
5 spre 6 iulie 1949, precum și însoțirea până la gara stabilită din timp.
Din acel moment, misiunea MGB se încheia, Securitatea transmițând
persoanele arestate organelor MAI care, la rândul lor, răspundeau de
soarta ulterioară a contingentului deportaților. MAI, prin urmare,
avea în sarcină pregătirea vagoanelor pentru transportarea celor
deportați până la locul de destinație, asigurarea acestora cu toate cele
necesare conform instrucțiunilor, dar și paza lor în așezările speciale,
în acest scop fiind create mai multe comenduiri ale MAI la fața locu-
lui. Internele erau obligate, de asemenea, să identifice și să găsească per-
soanele care se ascunseră în ajun sau evadaseră în timpul operațiunii.
De multe ori însă, organele MAI din teritoriu dublau activitatea celor
de la Securitate, mai ales în perioada premergătoare operațiunii, când,
din anumite motive, miliția efectua documentarea dosarelor celor
supuși deportării în paralel cu organele poliției politice94. În același
timp, deși responsabilitățile MGB și MAI erau împărțite corespunză-
tor etapelor de reținere și predare a persoanelor deportate la stațiile
de cale ferată,, din grupele operative conduse de MGB ffăceau parte și

93
ASISRM–KGB, Дело по операции «ЮГ», f. 310.
94
ASISRM–KGB, Дело по операции «ЮГ», f. 80.

274
soldați militari de la Interne95. Pe de altă parte însă, MGB le-a interzis
categoric colaboratorilor săi să comunice la telefon cu cei de la MAI
în
n timpul desf
desfășurării operațiunii de deportare, ceea ce a indignat
foarte mult conducerea miliției de la Chișinău. Aceasta în cazul în
care comunicarea telefonică era posibilă, întrucât în unele raioane nu
exista legătură directă cu Chișinăul96.
Istoricul are posibilitatea să compare viziunile uneori diferite ale
organelor MGB și MAI față de operațiunea de deportare pe baza do-
sarelor, accesibile în ultimii ani, din arhivele celor două instituții de
la Chișinău. Un fenomen nou97, care nu s-a observat în operațiunea
de deportare din 12 spre 13 iunie 1941, este competiția, deseori des-
chisă, alteori disimulată, a celor două instituții aparținând „orga-
nelor de forță”. În 1941, nici nu se prea putea observa acest lucru,
întrucât în acel moment Comisariatul Poporului pentru Securitatea
Statului (NKGB) fusese separat de Comisariatul Poporului pentru
Afacerile Interne(NKVD) abia în februarie 1941, primul neavând
timpul necesar de a se constitui într-o structură funcțională. Acum,
în 1949, MGB și MAI funcționau de ani de zile ca structuri separa-
te, prima îndeplinind funcția de poliție politică, dar cu o secție de
miliție (civilă), iar a doua – aceea de poliție civilă, miliție, dar având
și o secție care se ocupa de securitatea statului, precum și de contras-
pionaj, deci avea funcții de poliție politică și de serviciu special de
informații. Astfel, se observă că rapoartele privind deportarea din
1949 trimise de MGB al RSSM la Moscova tind să mușamalizeze anu-
mite probleme apărute în cadrul operațiunii IUG, în scopul păstrării
unei imagini impecabile a poliției politice de la Chișinău, existând o
tendință de a da vina pentru toate problemele pe organele MAI. De
exemplu, după cum am văzut mai sus, în deconspirarea operațiunii

95
ASISRM–KGB, Дело по операции «ЮГ», f. 70.
96
AMAIRM–MVD, F. 16, inv. 1, d. 106, f. 10; Ibidem, d. 105, f. 212.
97
Competiția dintre poliția politică și cea civilă a fost una permanentă în perioada
sovietică, mai mult, acesta nu este doar apanajul regimului totalitar sovietic, ci și al
celor democratice. În Rusia Sovietică, apoi URSS, au existat tensiuni între OGPU și
NKVD, ulterior între NKGB (03.02.1941-20.07.1941) și NKVD, NKGB (14.04.1943-
04.05.1946) și NKVD, MGB și MAI (1946-1953), MGB și MAI (1953-1991). Despre
tensiunile dintre poliția politică și miliție în epoca lui Lenin și Stalin, a se vedea Da-
vid Shearer, Policing Stalin’s
’’s Socialism, passim.

275
de deportare de către unii colaboratori ai miliției. Rapoartele MAI-
ului de la Chișinău, expediate, de regulă, sub semnătura ministrului
Tutușkin, sunt, prin comparație, ie, mult mai desf
desfășurate, conținând o
listă amplă de incidente din timpul operațiunii de deportare și de
după aceasta. Printre problemele pe care șeful MAI al RSSM le sem-
nalează șefului MAI al URSS, Kruglov, se află: încălcarea de către
MGB (dar și de către activul de partid și sovietic) al RSSM a ordinelor
de conspirație, mai ales în ajunul operațiunii, manifestate prin con-
centrarea de trupe în unele centre raionale și sate, în văzul populației;
selectarea neglijentă a activului de partid și sovietic implicat în „ri-
dicarea” familiilor celor deportați, în așa fel încât în rândurile celor
din urmă s-au dovedit a fi prieteni, rude ale persoanelor incluse în
liste pentru deportare sau chiar persoane care urmau a fi strămutate
forțat în „regiunile îndepărtate” ale URSS. Șeful organelor de Interne
ale RSSM raporta la Moscova că MGB nu le-a prezentat responsabili-
lor de eșaloane lista de agenți, fiecare vagon urmând să aibă conform
instrucțiunilor cel puțin un agent care să informeze periodic despre
starea de spirit a populației din vagoane, despre eventualele tentative
de evadare ș.a. De aceea, de multe ori, MAI trebuia să se ocupe în
regim ad-hoc de aceste chestiuni, desemnând, de regulă, cea mai în
vârstă persoană din vagon în calitate de responsabil și persoană de
contact cu autoritățile, abia ulterior înștiințându-le că, de fapt, sunt
obligate să îndeplinească funcția de informatori98. Alteori listele de
agenți erau pregătite, dar organele MGB nici nu se prezentaseră la
gară pentru a le preda celor de la MAI99. Numai în unele cazuri izola-
te s-a raportat la Moscova că nivelul de conlucrare între MGB și MAI
a fost „ideal”100.
În unele cazuri, continua Tutușkin, s-au înregistrat jafuri din
partea subordonaților MGB. În satul Trușeni, raionul Chișinău,
de exemplu, soldați din trupele de Securitate au sustras de la cetă-
țeanul Grozavu (în document, Grozov), inclus în listele pentru de-

98
AMAIRM–MVD, F. 16, inv. 1, d. 105, f. 199, 213, 226, 240.
99
AMAIRM–MVD, F. 16, inv. 1, d. 105, f. 261.
100
AMAIRM–MVD, F. 16, inv. 1, d. 106, f. 36 verso.

276
portare, 70 de litri de vin, precum și produse alimentare. În orașul
Bender, imediat după îmbarcarea țăranului Balaban la stația de cale
ferată, un reprezentant al Comitetului Orășenesc de Partid pe nu-
me Eremeev și un soldat al trupelor de Securitate au revenit în gospo-
dăria persoanei deportate, sustrăgând de la acesta un butoi de vin, un
sac de ffăină și o cadă101. Ministrul Tutușkin menționează, de aseme-
nea, și omorârea unor persoane care nici nu erau supuse deportării.
Printre cele mai revoltătoare cazuri citate ca exemplu era cel al asa-
sinării de către soldații MGB din grupa operativă din Strășeni a col-
hoznicului A. Croitoru (n. 1870) din cauză că a refuzat să le dea aces-
tora vin. Membrii familiei lui Croitoru, la rândul lor, au fost bătuți. În
satul Recea, raionul Bravicea, membrii grupei operative a MGB l-au
ucis pe Vasile Sârghi (n. 1906), care nu figura în lista pentru depor-
tare. În satul Pepeni, raionul Sângerei, un soldat din trupele MGB a
ucis o mamă cu copil sugaci,, ffără niciun motiv. Două fete, de numai
16 ani, una din satul Ciuciuleni (Pelaghia Bodrug), alta – din satul
Lozova (I. Ciorescu), ambele localități din raionul Strășeni, au fost
ucise de soldați ai MGB în timpul operațiunii de deportare102.
De multe ori, ajunși la calea ferată cu coloanele de deportați,
organele MGB nu prezentau celor de la MAI listele inițiale ale
persoanelor care urmau a fi strămutate forțat. În cazul când liste-
le erau prezentate de MGB organelor MAI, se constata deseori că
acestea erau refăcute, în lipsa capului de familie fiind înregistrat
ca atare cel mai în vârstă bărbat din familie, apărând probleme cu
evidența deportaților. Drept urmare a acestor greșeli nu s-a reușit,
în opinia MAI al RSSM, deportarea a cca 24% din numărul total al
„dușmanilor de clasă”, ceea ce i-a determinat pe aceștia să complete-
ze rândurile formațiunilor „banditești” armate antisovietice, a căror
combatere intra și în competența miliției. De aceea, spunea Tutușkin
într-un raport din 12 iulie 1949, operațiunea de deportare a fost un
eșec, în condițiile în care numai cca 76 la sută din numărul de per-
soane plănuit care trebuiau deportate au fost arestate și îmbarcate în

101
AMAIRM–MVD, F. 16, inv. 1, d. 105, f. 154.
102
Валериу Пасат, Трудные страницы, p. 457, 182 (care citează ASISRM–KGB); am
depistat informația respectivă și în AMAIRM–MVD, F. 16, inv. 1, d. 105, f. 153-154.

277
zilele de 6 – 9 iulie 1949103. Care ar fi explicația faptului că MAI de
la Chișinău prezintă rezultatele operațiunii IUG altfel decât MGB?
Cifra menționată drept „plan de deportare” – de cca 46 de mii de
persoane – nu se regăsește în niciun document. Este foarte posibil
ca Tutușkin să fi încercat astfel să le insufle șefilor săi de la Moscova
ideea că organele MGB al RSSM nu sunt competente. Dacă ipote-
za este valabilă, câștigător în această dispută nu a fost șeful MAI al
RSSM, ci rivalul său de la MGB, Iosif Mordoveț, dacă judecăm după
cariera ulterioară a celor doi104.
La rândul lor, organele MGB dădeau vina pe cele ale MAI-ului
pentru toate problemele apărute în cadrul pregătirii șii desf desfășurării
operațiunii de deportare IUG. De multe ori, acuzațiile erau aceleași pe
care le formula MAI față de MGB: încălcarea conspirației, cu preci-
zarea că despre deportare știau până și persoanele aflate în deportare
în Siberia și care își înștiințau rudele prin intermediul scrisorilor105.
În realitate, de multe ori și unii colaboratori ai MGB erau implicați
în deconspirarea pregătii operațiunii IUG, lucru recunoscut chiar de
rapoartele întocmite de către poliția politică de la Chișinău106.

103
AMAIRM–MVD, F. 16, inv. 1, d. 105, f. 149.
104
Istoricul Ruslan Șevcenco consideră că Tutușkin era omul lui Beria, rechemat la
Moscova în 1951 întrucât își îndeplinise onorabil misiunea la Chișinău, contribu-
ind, printre altele, la reducerea nivelului criminalității în RSSM (1946-1951). Însă
funcțiile pe care acestea le ocupă ulterior nu justifică această concluzie, potrivit că-
reia rechemarea lui la Moscova ar fi fost o recunoaștere a meritelor sale. Nici ipoteza
că el era omul lui Beria nu se confirmă, în orice caz nu aceea că făcea parte din an-
turajul lui Beria, întrucât după executarea acestuia în decembrie 1953, Tutușkin este
reabilitat de CC al PCUS, în 1954, după o perioadă în care s-a aflat în dizgrație, fiind
chiar exclus din partid, la 22 aprilie 1952. Printre învinuirile aduse lui Tutușkin era și
aceea că în timpul mandatului său la Chișinău se distra cu femei de moravuri ușoare
chiar în timpul orelor de serviciu, două dintre ele fiind considerate „agenți străini”,
ceea ce pare a fi o informație provenită de la KGB-ul lui Mordoveț. Pentru opinia lui
R. Șevcenco, a se vedea http://baza.md/index.php?newsid=43 (accesat ultima dată
pe 27 august 2013). O biografie extinsă a lui Mordoveț a se vedea în Pavel Moraru,
Serviciile Secrete și Basarabia…, p. 162-164. Pentru informațiile despre Tutușkin,
inclusiv „aventurile” sale amoroase de la Chișinău, a se vedea Никита Петров,
Кто руководил Органами Госбезапасности СССР СССР, 1941-1954, Международное
Общество «Мемориал», Издательство «Звенья», 2010, p. 856-857.
105
ASISRM–KGB, Дело по операции «ЮГ», f. 47, 57-57 verso.
106
ASISRM–KGB, Дело по операции «ЮГ», f. 79.

278
 Conflictele dintre MAI și MGB au continuat și după operațiunea
de deportare în masă din iulie 1949. De exemplu, în iunie 1950, în
Strășeni, șeful secției raionale a MGB a interzis personalului său să
susțină organele de Interne în identificarea „elementelor criminale”.
Mai mult, când miliția reținea vreun suspect și cerea permisiunea
MGB-ului de a-l încarcera în arestul preventiv aflat în gestiunea
poliției politice, aceasta era refuzată în mod constant107.

5. Numărul deportaților și reacțiile populației

Conform operațiunii „IUG”, era prevăzută deportarea a 40 850 de
persoane, dar din diferite motive a fost înfănf ptuită strămutarea forțată
nfă
în Siberia a 35 796 de persoane, dintre care 9 864 de bărbați, 14 033 de
femei și 11 889 de copii108. Din totalul familiilor deportate, 7 625 erau
considerate „chiaburești”, restul membrilor acestora fiind acuzați de
colaborare cu „ocupanții germano-fasciști”, dintre care – după unele
date – 305 familii sau cca 1000 de persoane erau din fosta RASSM, de
pe malul stâng al Nistrului109. Pe drept cuvânt, evenimentul a fost nu-
mit ulterior „cea mai mare deportare a populației basarabene”110. Așa
cum s-a întâmplat cu deportarea în masă din iunie 1941, nu toți cei
incluși inițial în liste au fost deportați. De data aceasta, după cum am
văzut mai sus, vestea despre planificarea unei operațiuni de deportare
a ffăcut înconjurul provinciei cu săptămâni înainte, grație informației
oferite de anumiți reprezentanți ai puterii care și-au înștiințat rude-
le sau prietenii vizați în acest sens. Autoritățile au încercat să țină în
mare secret cel puțin data desf desfășurării operației, din această cauză,
unele primării au primit listele abia în ziua operației111. Din totalul de
12 860 de familii incluse inițial în liste, n-au fost ridicate 1 567 de fa-

107
AMAIRM–MVD, F. 16, inv. 1, d. 200, f. 11.
108
Валериу Пасат, Трудные страницы, p. 124, 554; Elena Șișcanu, Basarabia sub regi-
mul bolșevic (1940-1952), București, Editura Semne, 1998, p. 105-106.
109
Сергей Дигол, Операция „ЮГ” в левобережной Молдавии: забытый фрагмент
„реабилитированной памяти” памяти”, în AB IMPERIO, no. 2, 2004, p. 269-296.
110
Elena Postică, Teroare și dezmăț: rezistența antisovietică în Basarabia, în „Literatura
și arta”, 3 iulie 1997, p. 7.
111
В. И. Царанов, Операция „ЮГ” „ЮГ”, p. 73.

279
milii, acest lucru având următoarele motive: 264 de familii intraseră
între timp în colhoz (10 dintre acestea au fost totuși deportate); 240
au prezentat, chiar în timpul operației de „strămutare”, dovezi docu-
mentare că unii membri ai familiei își făceau serviciul militar în Ar-
mata Sovietică; 35 de familii aveau ordine și medalii sovietice; 508 își
schimbaseră domiciliul, iar 105 familii reușiseră să se ascundă112. Până
la 9 iulie au fost găsite cca 1000 de persoane care din diferite motive nu
fuseseră acasă113. De deportare au fost scutite persoanele incluse inițial
în liste, dar care au prezentat interes pentru MGB în vederea folosirii
lor ulterioare ca agenți sau informatori. Este vorba de persoane con-
damnate anterior pentru spionaj în favoarea unei țări străine114.
Despre felul în care a avut loc îmbarcarea, despre refuzul
autorităților de a accepta ajutorul rudelor pentru persoanele care
urmau a fi deportate în timpul operațiunii IUG, precum și despre
condițiile mizerabile din drumul spre Siberia ne vorbesc unele victi-
me ale celor întâmplate115:
La unii veniseră rudele de prin apropiere de Bălți să-i petreacă la
tren și voiau să le mai transmită ceva, dar soldații nu le dădeau voie
și împingeau cu puștile și răcneau. Era un adevărat coșmar. Seara
ne-au adunat pe toți și ne-au încărcat în niște vagoane pentru vite:
peste tot locul balegă, paie și murdărie! De o parte și alta erau câte
un rând de polițe și două ferestruici cu gratii (…) Oamenii au intrat
cum au putut, și-au așternut bagajul jos și s-au culcat. Aer nu era, că
ușile le-au închis imediat. Când nădușeai de tot sau nu mai puteai de
atâta duhoare, te duceai să sufli oleacă la fereastră. Așa am mers spre
Siberia. Tot la trei zile o dată opreau trenul în vreo gară și îl alimentau
cu apă. Pe urmă dădeau voie să iasă câte unul din vagon cu căldarea,
să o umple. Dar cât era o căldare de apă la treizeci și cinci de oameni?!
Ne ajungea pe o zi, cu țâra, și pe urmă iar sete și sete, mai ales că pri-
meam de mâncare, tot la trei zile, niște pește sărat.
rat. Nevoile le ffăceam

112
Vezi Mihai Gribincea, Basarabia în primii ani…, p. 131-132. ASISRM–KGB, Дело по
операции «ЮГ», f. 239, 312-313. Aceste detalii sugerează că represiunile staliniste – spre
deosebire de crimele naziste – au avut un caracter mai degrabă funcțional
ional decât intențional
(cel puțin în acest caz). O discuție despre abordarea „funcțională” și „intențională” a terorii
sovietice a se vedea în Barry McLoughlin, Kevin McDermott, eds., Stalin’s’’s Terror. High
Terror and Mass Politics in Soviet Union, London, Palgrave Macmillan, 2003, p. 7.
113
AMAIRM–MVD, F. 16, inv. 1, d. 105, f. 152; Валериу Пасат, Трудные страницы, p. 43.
114
AMAIRM–MVD, F. 16, inv. 1, d. 86, f. 92-95.
115
Margareta Cemârtan-Spânu, în volumul Să nu ne răzbunați, p. 30-31.

280
 într-o gaură din scândură, acolo, în podeaua vagonului. Noi, copiii,
nu ne rușinam chiar așa, dar flăcăii și fetele mari ce rușine mai tră-
geau! Fetele, mai ales, își rugau părinții să stea în față, să le acopere.
De spălat pe mâini sau așa ceva nici nu putea fi vorba.
Unii deportați au povestit ulterior că soldații îi băteau cumplit
pe cei care refuzau să urce în mașini, iar în drum spre destinație
primeau hrană o dată la 3 zile, iar alteori – la 6 zile116:
Sora se ascunsese, dar au găsit-o în WC-ul vecinilor… Au bătut-o
cu patul armei, au aruncat-o la pământ și o băteau cu picioarele, apoi
au lovit-o cu capul de remorca mașinii, dar ea tot se împotrivea și spu-
nea: „Puteți măcar să mă ucideți, oricum nu mă voi urca în mașină”.
Mama plângea și o implora pe soră, și eu la fel: „Frosea, urcă, vrei să
te omoare?”. În cele din urmă, Frosea a urcat în mașină. Ne-au dus
la stadion și acolo au îmbarcat în mașina noastră câteva familii din
orășel, după care ne-au dus la gara din Căușeni. Ne-au ținut acolo
până pe 8 iulie când, la ora 3 după-amiază, după ce l-au prins și pe
fratele meu, născut în 1932…Trenul s-a mișcat. cat. Vagoane de marf
marfă.
Vagoanele nu erau curățate, după ce în ele au fost transportate anima-
le. Balega era așa (arată cu mâna). Printre noi erau femei însărcinate,
copii de 5, 7, 9 ani. Toți plângeau. În vagonul nostru erau și bărbați.
Unul din ei, Vanea Racu din Căușeni, îi încuraja pe toți și îi susținea,
era cel mai puternic dintre toți (ulterior a revenit și el la Căușeni). El
împreună cu alți bărbații au ffăcut o gaură în podeaua vagonului și au
aruncat prin ea tot gunoiul care era. Trenul a mers ffără opriri 6 zile,
iar în a 7-a ne-am oprit într-o pădure, în loc pustiu, unde erau bucătă-
rii de campanie. Ne-au hrănit cu terci din ovăz și pâine neagră, era așa
de tare, că nu puteai să o tai nici cu toporul. Au mai mers încă 3 zile și
apoi iarăși ne-au hrănit – cu terci, pâine și ne-au dat apă.
Unele familii au fost deportate repetat în 1949, după ce fuseseră
deportate în 12-13 iunie 1941. Unul dintre aceste cazuri a fost cel al
familiei lui Boris Vasiliev, din satul Molovata, raionul Orhei, care a își
amintește următoarele despre cel de al doilea episod al tragediei fami-
liei sale117:

116
Vera Godoroja, din Căușeni, intervievată de Alexei Tulbure pe 11 august 2012. Sursa:
http://enews.md/articles/view/2785/(consultat ultima dată la 24 august 2013).
117
Boris Vasiliev, Stalin mi-a furat copilăria, Chișinău, Editura Baștina-Radog, 2010, p.
288-289.

281
 Era într-o sâmbătă. Veneam cu vacile sătule de la păscut…Obo-
sit după o zi de alergătură, îmi făceam, ca toți băieții, planuri pentru
duminică. Dar când am ajuns acasă, mama m-a rugat: – Borea, în-
jugă repede și adu un poloboc cu apă, să udăm răsadul de tutun, că
planul îi tare mare și vezi ce zile am ajuns…ne paște Siberia… Am
pornit cu Joiana spre râu… Ajungând lângă sovietul sătesc, am ob-
servat un tablou înfiorător: din două căruțe militare, cu cai mari, de
tracțiune (pe vremea foametei, oamenii alegeau grăunțele de ovăz
rămase în baligă și le mâncau), au coborât niște KGB-iști [MGB-iști]
înarmați, cu planșete fixate la șold. Eu, care eram deja „experimen-
tat”, care trecusem Volga în Siberia și mă întorsesem înapoi, știam ce
înseamnă sosirea călăilor comuniști… Am întors carul și, mânând-
o pe Joiana ca pe un cal, am intrat în ogradă. – Ce-i, dragul mamei?
– KGB-ul [MGB-ul] a năvălit în sat! Fugim, mamă!!!.. – Of, Doam-
ne!... Vom scăpa oare vreodată de satana antihristă? Borea, dragul
mamei, ce să facem?... Oare să-mi fi ghicit drept țiganca ceea din
Sverdlovsk că voi călca din nou pe pământul Siberiei?... Ia-o repede
pe Valea și du-o la sora Ileana, s-o ascundă… Treci pe la sora Ta-
mara și spune-i s-o ascundă pe Năstica, să n-o găsească dușmanii…
Și tu, dragul mamei, să nu dormi acasă! Că pe Nadia n-or lua-o… e
nevastă de soldat sovietic, cu medalii… Eu mă duc unde m-or duce
ochii, mai departe de satana roșie, mai departe de antihriști… Vino
să te cuprind, băiatul mamei, vino să te sărut, puiul mamei, că nu-
mai Dumnezeu știe dacă ne-om vedea… M-a îmbrățișat…A trebuit
să treacă încă opt ani ca să mă poată îmbrățișa din nou.
Am făcut cum mi-a spus mama… Mătușa Tamara și moș Ale-
xandru au ascuns-o pe Năstica sub prispă în locul rațelor, și au
clădit la intrare pietre, că nici nu se cunoștea. Apoi am alergat la
Profir Stavinschi, soțul Nadiei. Nadia era gravidă în ultima lună.
– Bade Profir! Au venit KGB-iștii [MGB-iștii] în sat…La noapte
or ridica… – Nu te teme, Borea! De soția mea n-au să se atingă!…
Uită-te la tunica mea: îi plină de medalii și ordine! Pentru dânsele
mi-am vărsat sângele… Nu va intra nimeni în casa mea, nu se va
atinge nimeni de copilașul meu…
În cele din urmă, Boris Vasiliev a reușit să evadeze de sub escortă
și nu a fost deportat a doua oară. În schimb, mama sa a fost depor-
tată încă o dată în Siberia împreună cu Nadia, soția veteranului de
război Profir Stavinschi, cel cu tunica plină de medalii și ordine, dar
care nu l-au ajutat cu nimic. În cele din urmă, instrucțiunile erau

282
foarte relative, ceea ce conta cel mai mult pentru autorități era în-
deplinirea „planului”. Deportarea femeilor însărcinate a fost înregis-
trată și în alte localități. O femeie care trebuia să nască chiar în pe-
rioada operațiunii IUG a fost internată în spital și credea că a scăpat
de urgie, dar în câteva zile (14 iulie) Tutușkin emitea ordin ca aceasta
să fie trimisă la destinație, în regiunea Kurgan, împreună cu copilul
nou-născut, fără nicio întârziere. Numele femeii era Elena Ciobanu
din satul Racovăț, raionul Zgurița (astăzi raionul Soroca)118. Alteori,
persoane bolnave, aflate la spital în timpul desfășurării operațiunii,
erau arestate și deportate, chiar dacă se aflau în stare gravă. Unii
dintre aceștia erau îmbarcați în vagonul special pentru bolnavi, iar
alții – în vagoane comune119.
Reacția populației la deportare a fost diferită. Unii trimiteau
denunțuri la MGB și MAI, la CC al PC (b) al Moldovei, precum și
la alte instituții, în care spuneau că nu au fost deportați toți cei care,
după părerea lor, o meritau120. Persoanele din categoria respecti-
vă se bucurau de cele întâmplate. De exemplu, Eudochia Leca din
Chișinău ar fi spus următoarele121:
Îi deportează pe cei care au trăit bine pe timpul românilor. Chia-
burii ne spuneau că rușii vor pleca, întrucât degrabă vor veni ame-
ricanii, așa ne înfricoșau pe noi, săracii; iar acum s-au convins cu
toții că nu rușii vor pleca, ci ei, chiaburi, sunt deportați.
Cel puțin în Chișinău, după datele înregistrate de KGB, numă-
rul celor care critică acțiunile autorităților era mai mare decât al ce-
lor care le susțineau. Unii își exprimă empatia față de cei deportați.
Muncitorul Ogurțov, lăcătuș la o centrală electrică, a spus despre
deportați că „e păcat de ei, au adunat proprietăți și acum au lăsat
totul”. Tâmplarul Macaris, la rândul său, a afirmat că „azi ei ridică
poporul nostru, iar mâine-poimâine o să-i bată așa de tare, că n-o să
se mai ridice, eu așa știu…”.

118
AMAIRM–MVD, F. 16, inv. 1, d. 105, f. 125-125 verso.
119
AMAIRM–MVD, F. 16, inv. 1, d. 105, f. 199
120
AMAIRM–MVD, F. 16, inv. 1, d. 105, f. 152.
121
Валериу Пасат, Трудные страницы, p. 478; ASISRM–KGB, Дело по операции
«ЮГ», f. 205.

283
 Alții însă nu se limitau la exprimarea empatiei lor față de victime,
ci proferau amenințări la adresa puterii. În acest sens, funcționarul
R. Rosenthal declara122:
Nu pot să-i suport, au venit trupe speciale ale MAI și toată noap-
tea au ridicat lumea, cum Dumnezeu nu-i blestemă, ridică oameni
nevinovați și își bat joc de ei. Dar lasă că o să vadă ei, din asta n-o să
iasă nimic bun, viața e viață și pentru tot se plătește. După aceasta
o să fie neapărat război. Aș vrea ca astăzi să cadă o bombă în acest
oraș și să se aleagă numai praful din tot ce este aici.

6. Viața după îmbarcarea în „marfare”

Conform ordinului Ministerului de Interne al URSS din 11 iulie
1949, intitulat „Cu privire la primirea, transportarea, cazarea și an-
gajarea în câmpul muncii a deportaților din RSS Moldovenească”,
5000 de familii sau 18 200 de persoane au fost repartizate în regiu-
nea Kurgan, 3280 de familii sau 11 800 de persoane – în regiunea
Tiumen, 2000 de familii sau 7200 de persoane – în regiunea Irkutsk,
1000 de familii sau 4000 de persoane – în regiunea Habarovsk. Aces-
te cifre, după cum se observă, diferă de cele provenite din rapoartele
cu privire la organizarea deportării din 6-9 iulie 1949. Probabil, cele
peste 5 000 de persoane provin din deportări anterioare făcute la
nivel individual.
Deportații au fost tratați, de regulă, ca forță ieftină de muncă de
către administrațiile regiunilor în care au ajuns, fiind uneori cazați,
contrar voinței populației locale, în locuințele acestora123:
După trei săptămâni de mers am ajuns la porțile Siberiei, în Ural.
De-acum, tot la câteva ore trenul se oprea și se auzea vorbă afară.
Petre Cazacu, care știa rusește, ne-a lămurit că sunt „cumpărători”.
Prin satele unde opream, șefii de colectiv veneau să vadă „robii” ca
să-i năimească la lucru, la colhoz, că nu avea cine îngriji pământul și
vitele. Și începeau să ne întrebe: – Câți sunteți? Cum sunteți? Care-i
bărbat mai puternic? Care-i femeie puternică? Bătrâni nu ne trebuie,
copii nu ne trebuie (…) Când s-a luminat de ziuă, ne-au aranjat pe
122
Валериу Пасат, Трудные страницы, p. 478, 480; ASISRM–KGB, Дело по операции
«ЮГ», f. 206.
123
Margareta Cemârtan-Spânu, în volumul Să nu ne răzbunați…, p. 34-36.

284
 la case, pe la rusoaice. Ele erau toate văduve, vreo trei bărbați erau
numai în tot cătunul, și aceia invalizi de război. Casele erau mici, cu
bucătărie și odaie. Pe rusoaice le-au înghesuit în bucătărie, iar nouă,
fiindcă eram mulți, ne-au dat odăile, să le plătim în zile-muncă.
În urma deportării din iulie 1949, impactul dorit de autoritățile
comuniste sovietice a depășit toate așteptările, indicatorul principal
fiind evoluția ritmului de colectivizare în următoarele luni după eve-
niment. Astfel, numai în lunile iulie-noiembrie 1949 cota gospodării-
lor țărănești care au intrat în colhozuri s-a majorat de la 32 la sută la
80 la sută din total, alcătuind 97 la sută în ianuarie 1951124. În unele
raioane, chiar a doua zi după declanșarea operațiunii de deportare –
7 iulie 1949 – țăranii au început să intre în masă în colhozuri. Aseme-
nea fenomene au fost înregistrate în raioanele Edineț, Volontirovca
și Ungheni, unde numai într-o zi au fost depuse 402 cereri de intrare
în colhoz125. Alte fenomene similare erau raportate în alte raioane126.
În alte locuri însă deportarea nu i-a convins pe țărani că nu au de
ales, de aceea reprezentanții puterii îi amenințau deschis pe țărani
cu o nouă deportare dacă nu vor intra de bunăvoie ă
ăvoie în colhoz. Astfel,
la începutul lunii septembrie 1949, un oarecare Paniș, instructor al
CC al PC (b) al Moldovei, în cadrul unei vizite în satul Egorovca,
raionul Fălești, a menționat că țăranii care nu vor intra în colhoz vor
fi deportați în Siberia, cea din iulie nefiind decât prima etapă a unei
deportări de o amploare și mai mare. Acesta n-a pregetat să amenințe
gospodarii cu cuvintele: „O să vă strivim cu șinele, acum avem trac-
toare și tancuri”. Paniș a spus explicit că partidul are trei arme cu
care luptă împotriva dușmanilor, prima fiind ideologia, a doua –
cointeresarea materială, iar a treia era coerciția (принуждение, în
rusă, I.C.). În cazul în care prima și a doua nu dau rezultate, partidul
nu ezită să recurgă la cea de-a treia armă, a mai spus acesta127.
Același fenomen – de majorare impresionantă a numărului gospo-
dăriilor care au acceptat să intre în colhozuri – s-a constatat în Țările
Baltice, deși anterior acolo rezistența față de regimul sovietic, mai ales

124
Валериу Пасат, Трудные страницы, p. 46-47.
125
AMAIRM–MVD, F. 16, inv. 1, d. 105, f. 150.
126
AMAIRM–MVD, F. 16, inv. 1, d. 86, f. 97.
127
AMAIRM–MVD, F. 16, inv. 1, d. 87, f. 269.

285
armată, a fost mult mai pronunțată128. Prin urmare, după operațiunea
de deportare IUG din iulie 1949, cei care alcătuiau majoritatea
populației locale – țăranii–, care erau cei mai refractari față de puterea
sovietică, sunt nevoiți să-și schimbe atitudinea față de regimul sovie-
tic. Frica de o nouă operațiune, de o amploare și mai mare, a determi-
nat agricultorii individuali să renunțe la gospodăriile lor și să accepte
compromisul cu regimul sovietic, un regim care dăduse de înțeles că
nu va cruța niciun fel de protestatar ori rebel. Mai ales că cei deportați
în iulie 1949 erau incluși în categoria celor care nu aveau dreptul să mai
revină niciodată pe meleagurile natale, conform unei decizii speciale a
autorităților de la Moscova din 26 noiembrie 1948129.
Una din femeile deportate a povestit ulterior, după decenii, o
experiență traumatizantă și inumană, care i-a lăsat sechele pentru
totdeauna130 :
Fiind în lagăr atât fete, cât și băieți, uneori se legau și prietenii,
care cu timpul deveniseră destul de serioase. Pentru a evita even-
tuale sarcini, nouă, fetelor, ni s-au administrat niște injecții foarte
dureroase în piept. După prima injecție am avut o reacție puternică,
temperatură mare și o tumefiere rapidă a sânilor. După aceea, ni-
ciodată nu am mai putut să îndeplinesc menirea femeii pe pământ,
de a perpetua specia. A fost bine, a fost rău? Ca să mă consolez, îmi
spun că poate a fost mai bine așa, că n-am mai expus încă o ființă
la suferințele vieții.
Ulterior au existat inițiative de continuare a deportărilor, veni-
te din partea autorităților de la Chișinău. Se remarcă, în acest sens,
inițiativa din 16 martie 1951 a lui Leonid Brejnev, prim-secretar al
PCM, dar conducerea de la Moscova a fost împotrivă. Ulterior, la

128
George Swain, „Deciding to Collectivise Latvian Agriculture”, în Europe-Asia Studies,
vol. 55, no. 1 (2003), p. 38, 48-49; Arvydas Anušauskas, Emanuelis Zingeris, eds., Crimes
of the Soviet Totalitarian Regime in Lithuania, Vilnius, International Commission for
the Evaluation of the Crimes of the Nazi and Soviet Occupation Regimes in Lithuania,
2008, p. 10, 32; Rein Taagepera, „Soviet Collectivization of Estonian Agriculture: The
Deportation Phase”, în Soviet Studies, vol. 32, no. 3, (July 1980), p. 379-397.
129
История сталинского ГУЛАГА, Том 1, p. 530.
130
Sanda Șarov, Igor Șarov, „Deportările elitei rurale din RSSM în anii celui de-al Doi-
lea Război Mondial și în perioada postbelică: istorie și memorie”, în Diana Dumitru,
Igor Cașu, Andrei Cușco, Petru Negură, editori, Al Doilea Război Mondial: Memorie
și Istorie în Estul și Vestul Europei, Chișinău, Cartier, 2012, p. 214-215.

286
28 mai 1952, colegiul Ministerului de Interne al URSS a reluat pro-
blema organizării deportării celor care au reușit să evite strămutarea
în noaptea de 5 spre 6 iulie 1949, în total 3120 de persoane. Dintre
acestea, 735 de familii (2385 de persoane) și 735 – persoane singu-
re, familiile cărora fuseseră deportate în iulie 1949. În alte republici
proporția celor care evitaseră din diferite motive deportarea în Sibe-
ria era mult mai mare. De exemplu, din Estonia, conform unei decizii
din 29 ianuarie 1949, trebuiau deportate 22 de mii de persoane (7500
de familii), dintre care 9152 de persoane rămăseseră pe loc131. În am-
bele cazuri, referitor la RSS Moldovenească și RSS Estonă, precum și
în cazul altor republici sau regiuni, MGB al URSS își exprimase acor-
dul în sensul deportării tuturor celor care evitaseră strămutarea.
La 10 iunie 1952 aceeași recomandare reapare în raportul adjunc-
tului șefului Secției a 2-a a Direcției a 9-a din cadrul MAI-ului de la
Moscova, Goțev, dar n-a fost materializată până la urmă132. Ca soluție
de compromis, s-a decis ca familiile incluse pe lista de deportare și
care au putut evita pedeapsa să fie impozitate dublu față de perioa-
da precedentă133. Alții însă au fost totuși deportați în mod individual
în Siberia sau Kazahstan, mai ales cei percepuți de regimul sovietic
ca „trădători de patrie” sau „colaboraționiști” cu administrația ro-
mânească sau cu armata germană în timpul războiului. Unul dintre
aceștia a fost Timofei Raețchi (n. 1897) din satul Cosăuți, raionul So-
roca, condamnat la 31 decembrie 1949 de către tre Consf
Consfătuirea Specială
a MAI al URSS la 10 ani de lagăr de corecție prin muncă conform
articolelor 54-1a, 54-6 și 54-10 ale Codului penal al RSS Ucrainene.
Deși fusese condamnat în temeiul a 3 capete de acuzare – spionaj,
trădare și agitație antisovietică –, la ședința din 8 mai 1956 a unei
comisii speciale create ca urmare a Decretului Prezidiului Sovietului
Suprem al URSS din 24 martie 1956, a fost declarat nevinovat134.

131
История сталинского ГУЛАГА, Том: 1. Массовые репрессии в СССР СССР, Москва,
РОССПЕН, 2004, p. 518; Ibidem, Том 5: Спецпереселенцы в СССР СССР, p. 686.
132
История сталинского ГУЛАГА, Том: 5, p. 677-8.
133
В. И. Царанов, Операция „ЮГ” „ЮГ”, p. 78; Valeriu Pasat, Calvarul. Documentarul de-
portărilor de pe teritoriul RSS Moldovenești, 1940-1950, Moscova, ROSSPEN, 2006,
p. 333.
134
ASISRM–KGB, dosar 06018, f. 2-3, 182-190.

287
 Alții din categoria celor care au reușit să evite deportarea, deși
erau în liste, au avut probleme mult timp în legătură cu admiterea
în colhoz sau sovhoz, aceasta fiind unica posibilitate de integrare
socială la țară. Nefiind membri ai gospodăriilor agricole colective,
țăranii „fugari” nu puteau să beneficieze de pensii, ajutoare sociale,
iar copiii erau adeseori marginalizați și stigmatizați de comunitate.
Vasile Jomiru, originar din Ciuciuleni, atunci în raionul Strășeni, azi
în raionul Hâncești, își aduce aminte în legătură cu aceasta:
În Siberia, bunica Porfira [n. 1879] a fost despărțită de bunicul
Nicolae[n. 1877], care a fost internat într-o casă de invalizi, iar fra-
tele Ion [n. 1942] a fost trimis la o casă de copii. Ulterior bunica
a decedat din cauze necunoscute [în 1950], iar bunicul, precum și
fratele meu Ion au reușit să revină în sat, abia după 1956.
Timp de un an de zile, părinții mei Nicolae [n. 1917] și Olga [1915]
și eu am trăit în sat, schimbându-ne în fiecare seară locul, pentru a
nu fi prinși de MGB. Casa noastră a fost confiscată de statul sovietic
și nu ne-a mai fost restituită. Părinții au trimis o scrisoare pe adresa
Consiliului de Miniștri al RSSM. Cei de la guvernul din Chișinău
s-au sesizat și au scris la primărie, dar președintele sovietului sătesc
a mințit că familia noastră avea deja altă casă de locuit și n-am fi
îndreptățiți să ne recuperăm casa. După 1956, ni s-a acordat un lot
de pământ, unde am construit o casă nouă.
La câteva luni de la deportarea din iulie 1949, tata a fost prins,
legat de mâini și dus în arest la Strășeni. I se incrimina că a bătut o
persoană din sat. Atunci el a cerut ca acea persoană să confirme de
față că întra-devăr l-a bătut. Când s-a prezentat, aceasta a spus că
MGB-ul l-a pus să mărturisească acest lucru. Drept urmare, tata a
fost eliberat. Mulți ani, până în 1956, nu am fost primiți în colhoz,
fiind învinuiți că am fi culaci. Tata nu a mai dorit să lucreze în col-
hoz, lucrând cu ziua. În școală eram persecutat de unii profesori, de
exemplu, eram eminent și în clasa a 7-a (în 1954), profesoara care ne
preda disciplina „Constituția URSS” m-a chemat să răspund la tema
„Lichidarea culăcimii ca clasă”. Trebuia de fapt să spun că părinții
mei sunt „dușmani ai poporului”, ceea ce am refuzat. Nu am fost
primit în comsomol, deși alții m-au propus, dar eu nici nu doream
să devin membru. În 1958, am devenit student la Institutul Agricol
„M. V. Frunze” din Chișinău. Am absolvit cu diplomă roșie, aveam
recomandare de a urma doctorantura, dar a fost emisă o hotărâre a

288
 Consiliului de Miniștri al URSS cum că diplomele vor fi înmânate
peste un an de lucru conform repartizării. Am protestat împotriva
acestei decizii, fapt pentru care mi s-a retras diploma roșie, despre
asta fiind publicat un articol în Sovetskaia Moldavia că sunt fecior
de culac și încă nu am devenit om sovietic.
Am ffăcut armata în regiunea Murmansk. La aniversarea a 20-a a
sfârșitului războiului [1965], s-au acordat medalii cu prilejul victoriei
Armatei Roșii în 1945. Deși eram comandant de detașament și eram
un militar exemplar, șefii solicitându-mă adesea să țin lecții cu privire
la instruirea militară, nu mi s-a decernat medalie. Atunci am înțeles
că cineva cunoaște dosarul familiei și că faptul etichetării familiei
mele ca aparținând culacilor mai are consecințe asupra mea135.
Se observă, prin urmare, că deportarea în masă din 1949 a afectat
mult mai multe persoane decât numărul celor care au fost strămutați
în Siberia și Kazahstan. Aceste consecințe au fost de durată pentru
copiii și rudele celor deportați sau care au reușit să evite deportarea.
Cei care aveau rude deportate au fost discriminați într-un fel sau
altul, alții devenind fugari și trăind cu frica în sân decenii la rând.
Acești exilați interni pot fi considerați și ei victime ale represiuni-
lor comuniste din RSS Moldovenească, perioada în care ei au fost
nedreptățiți depășind cu mult limitele epocii staliniste.
În ce privește așa-numiții colaboraționiști din timpul războiu-
lui sau membri ai partidelor politice românești din interbelic, in-
clusiv cele de extremă dreaptă, unii din cei care au evitat represiu-
nea în 1949 au fost cooptați ulterior de putere, mai ales la insistența
comunității locale, în pofida recomandărilor din partea autorităților
de la Chișinău sau de la raion136.

135
Interviu cu Vasile Jomiru, fost profesor la Institutul Politehnic din Chișinău, 5 sep-
tembrie 2013, Chișinău. Detaliile din parantezele pătrate au fost adăugate din Ele-
na Postică, coordonator, Cartea Memoriei, vol. 3, Chișinău, Editura Știința, 2003,
p. 47. Vasile Jomiru este și unul dintre participanții la manifestările studențești ca-
racterizate de către regimul sovietic ca „naționaliste” care au avut loc la Institutul
Politehnic din Chișinău în 1970.
136
Așa a fost, de exemplu, în satul Borogani, raionul Comrat, în lunile care au urmat
deportării din iulie 1949. AOSPRM, F. 18, inv. 54, d. 5, f. 32-47, 51-52,

289
 7. Drama unei familii – familia Crudu,
de la deportare la revenirea acasă
Pe lângă familia Jomiru, au existat și multe alte familii dezbinate
în acest fel. Una din aceste familii a fost cea a lui Vasile și Teodo-
sia Crudu din satul Cruzești, atunci în raionul Vadul lui Vodă, astăzi
în municipiul Chișinău.
După cum s-a menționat deja, definiția culacului era ambiguă
și lucrul acesta nu a fost întâmplător: cu cât mai confuz era definit
dușmanul, cu atât mai ușor era includerea în categoria respectivă a
oricărei persoane care nu convenea regimului comunist. De exem-
plu, dacă o familie dispunea în ansamblu de o avere impresionantă,
deși dacă se raporta la fiecare membru al familiei, aceasta nu era așa
de mare precum se părea la prima vedere. Familia Crudu din satul
Cruzești era alcătuită din nouă membri: tata, Vasile, născut în 1885;
mama, Teodosia, născută în 1887; fiica Zinovia, din 1925, unica per-
soană care avea să nu fie inclusă în liste întrucât se căsătorise în 1948
și trăia separat de capul familiei acuzat; cel mai mare fiu, Ion, născut
în 1928, precum și alți 5 frați – Petru (n. 1932), Gheorghe (n. 1933),
Sergiu (n. 1934), Constantin (n. 1939) și mezinul, Ștefan (n. 1941).
Familia Crudu avea în proprietate, în 1949, în ajunul deportării, două
case, 11 hectare de pământ arabil, 0,8 ha de viță-de-vie, doi boi, două
vaci și 15 oi137. Pe baza acestor criterii fusese inclusă în lista de chiaburi
încă în anul 1948 și urma să fie deportată în Siberia. Acest lucru s-a
întâmplat în ciuda faptului că definiția oficială a culacului nu ffăcea
referire explicită la mărimea lotului de pământ sau la avere138.
Capul familiei, Vasile Crudu, știa ce însemna includerea în aceas-
tă categorie și a solicitat autorităților raionale ca gospodăria sa să fie
scoasă din lista de culaci, invocând faptul că fă f cuse serviciul militar
în Armata Roșie în n 1944-1945, dar ffără rezultate. În seara de 5 iulie
1949, localitatea Vadul lui Vodă, centrul raionului cu același nume, a
fost invadată de 150 de autovehicule139. Oricât au încercat autoritățile

137
AMAIRM–MVD, Дело о выселении N00 44, f. 46, 104-105.
138
AOSPRM, F. 51, inv. 5, d. 22, f. 396-397.
139
AMAIRM–MVD, F. 16, inv. 1, d. 105, f. 151.

290
să explice că ar fi fost vorba de simularea unor pregătiri militare, cei
care știau că sunt în liste sau bănuiau acest lucru au înțeles că în scurt
timp va avea loc deportarea. La ora 2 în noaptea de 5 spre 6 iulie
1949, când începea operațiunea IUG, familia Crudu știa că figurează
în liste, de aceea a luat anumite măsuri de precauție. Vasile Crudu
a rămas în noaptea respectivă la Chișinău, acolo unde mergea des,
de altfel. Întrucât soția sa, Teodosia, avea un ordin de la statul sovie-
tic încă în 1946, cel de „Gloria Maternității” de gradul al II-lea, în
lipsa capului de familie, considera că nu vor fi deportați. Or, potri-
vit instrucțiunilor de alcătuire a listelor de deportați, după cum am
văzut mai sus, familiile care dețineau medalii și ordine ale URSS,
inclusiv mamele decorate pentru că dăduseră naștere la mulți copii,
cum era și Teodosia Crudu, urmau să fie scutite de deportare. Dacă
datele nu erau complete însă, familiile prezentau chiar în momen-
tul poposirii oaspeților nepoftiți dovada că au ordine sau medalii,
și trebuiau să fie scutite imediat de strămutarea forțată în Siberia,
f ră alte formalități. Teodosia Crudu a prezentat ordinul, dar oame-
fă
nii regimului au fost neînduplecați. Știau că în ajun, din cauza con-
centrării masive de unități de transport în centrul raional Vadul lui
Vodă, unii s-ar putea ascunde și planul pe raion era în pericol de a nu
îndeplinit, fiind astfel pasibili de a fi învinuiți de sabotaj și protejare
a „dușmanului de clasă”. De aceea, în ciuda invocării ordinului și a
lipsei capului de familie, grupa operativă, alcătuită dintr-un lucrător
operativ al MGB, doi soldați înarmați și reprezentanți ai activului
de partid și sovietic local și raional, a insistat asupra deportării ma-
mei și a copiilor. În liste erau toți cei 6 băieți, dar nu toți se aflau în
casă când a intrat grupa operativă, doi dintre ei – Sergiu și Ștefan –
reușind să evadeze în clipele avute la dispoziție de la intrarea în curte
a reprezentantului MGB și a însoțitorilor acestuia. Prin urmare, au
fost arestați imediat doar mama, Teodosia, și ceilalți patru fii – Ion,
Gheorghe, Petru și Constantin. Familiei i s-a acordat jumătate de oră
pentru a pregăti bagajul, care era stabilit la 1500 kg pentru familie.
Regimul sovietic permitea de data asta, în comparație cu 12-13 iunie
1941, ca familiile să ia cu ele nu numai haine, veselă, produse alimen-
tare (în cazul în care acest lucru nu era interzis de reprezentantul
MGB), dar și unelte de lucru, precum topoare și fierăstraie, care vor fi

291
confiscate la stația de cale ferată și repartizate într-un vagon special.
Aceste unelte erau necesare pentru ca deportații să-și facă singuri
locuințe în care să stea,, ffără ca statul să mai aibă grijă de așa ceva.
Familia Crudu, precum și alte familii din Cruzești au fost duse
cu mașinile până la stația de cale ferată stabilită din timp, care erau,
pentru toate satele din raionul Vadul lui Vodă, stația de cale ferată
de la Combinatul de Tutun din Chișinău și cea de la Bucovăț. Nu am
putut stabili la care din aceste două stații a avut loc îmbarcarea, dar
ținând cont de situarea geografică a satului, cea mai apropiată gară
era în Chișinău140. Vasile Crudu, capul familiei, și doi fii – Petru și
Ștefan – au fost dați în urmărire și au fost găsiți pe 7 iulie în sat, cu
ajutorul sătenilor fiind și ei îmbarcați pentru Siberia. La rândul său,
fiul cel mai mare, Ion, a întreprins o acțiune de evadare în timpul
îmbarcării în tren, dar a fost prins imediat. Tatăl lor, Vasile, nu a fost
de găsit în următoarele zile și astfel a putut evita deportarea. Familia
a pierdut întreaga avere, constând din două case, o pereche de boi,
două vaci, doi porci, 15 oi, 80 de găini, 50 de gâște, 11 ha de teren
arabil, 0,8 ha de viță-de-vie, numeroase utilaje agricole, 7 covoare, 20
de scaune, 20 de perne, o râșniță manuală de produs făină, 2 grape,
un plug, un teasc și multe altele141 fiind confiscate de colhozul din lo-
calitate, dar și de mai-marii satului de atunci. O avere impunătoare,
care, în urma deportării, a fost jefuită dintr-o mișcare de către statul
sovietic și de nomenclatură – aceștia fiind uneori chiar oameni din
sat – de la familia Crudu.
Cei 7 din 8 membri ai familiei Crudu prinși în zilele de 6-8 iulie
1949 au ajuns în regiunea Irkutsk după o lună și jumătate. Acolo au
încercat să-și croiască o viață nouă, dar le-a venit foarte greu, mai
ales la început. Sprijinul familiei au fost, mai ales în primii ani, Ion
(n. 1928), Petru (n. 1932), Gheorghe (n. 1933) și Sergiu (n. 1934), care
lucrau la tăiat pădure. Ștefan (n. 1941) și Constantin (n. 1939) au ur-
mat școala câțiva ani, parcurgând pe jos kilometri prin zăpadă, o

140
AMAIRM–MVD, F. 16, inv. 1, d. 106, f. 35-40.
141
AMAIRM–MVD, Дело о выселении N 44, f. 104-105. Aceste detalii despre avere
sunt incluse într-o scrisoare a lui Ștefan Crudu din 15 mai 1989, adresată președintelui
Comisiei de reabilitare de la Chișinău, Gh. Jukov.

292
dată pe săptămână, când aveau ore. Mai târziu, o descendentă a fa-
miliei, fiica lui Ștefan, își amintea142:
Tatăl meu a avut, în plus, nenorocul să-și rupă câteva coaste
după ce un brad a căzut peste el, a durat un an până și-a revenit,
din cauza asta pierzând un an de școală; bunicul Vasile a rămas
singur la Chișinău, a fost pus într-o listă cu cei care se ascunseră
în iulie 1949, dar nu a mai fost deportat, ca și alții care erau trecuți
în evidență la MGB din acest motiv. Abia după moartea lui Stalin a
fost posibilă reunirea familiei, dar a trebuit să treacă încă mulți ani
până acest lucru să se întâmple.
Din ianuarie 1954, atât Vasile Crudu, capul familiei, rămas la
Chișinău, cât și membrii familiei sale din regiunea Irkutsk au înce-
put să trimită scrisori organelor de resort de la Moscova și Chișinău
în vederea eliberării din exil siberian cel puțin a mamei, Teodosia,
grav bolnavă. La alcătuirea acestor scrisori, foarte citețe și bine ela-
borate în limbă rusă, i-au ajutat ucrainenii cu care făcuse cunoștință
familia Crudu. Cel mai mare fiu, Ion, chiar se căsătorise cu o ucrai-
neancă acolo în Siberia. Prima dintre scrisori era trimisă la KGB-ul
de la Chișinău, organul care pregătise operațiunea IUG din 1949 și
întocmise dosarul de deportare, de aceea se credea că era potrivit să
se înceapă anume cu acesta. În scurt timp însă a sosit un refuz cate-
goric de la MGB de a se revedea dosarul, motivându-se că deportarea
se făcuse legal, deși în mesajul trimis se specifica faptul că familia
Crudu își lucra cu forțele proprii pământul, deci nu putea fi calificată
drept chiaburească, și că Teodosia avea ordinul „Gloria Maternității”
de gradul al II-lea și fusese strămutată forțat contrar chiar legilor
sovietice. Aceste argumente însă nu aveau nicio importanță pentru
poliția politică sovietică, care nu dorea să-și recunoască responsabi-
litatea de a deporta ilegal o familie, prin încălcarea legislației.
În mai 1954, membrii familiei Crudu din exil, precum și capul
familiei de la Chișinău, încep să trimită corespondențe la Ministeru-
lui Afacerilor Interne al RSSM, sperând că acesta va fi mai blând de-
cât KGB-ul și va binevoi să revadă dosarul și va permite revenirea la
baștină a celor 7 membri ai familiei deportați în Siberia. Inițial, șefii

142
Interviu cu Lilia Crudu, fiica lui Ștefan Crudu, 6 august 2013, Chișinău.

293
de la MAI ordonă începerea unei anchete cu 5-6 martori din satul
Cruzești, inclusiv cu cei care au depus mărturie în 1949, ordonându-
se ca ancheta să fie efectuată în mod obiectiv, aluzie clară la falsifică-
rile la care apelau în 1949 organele MGB, care întocmiseră dosarele
deportaților. Toți cei 5 martori interogați, dintre care unii depuse-
seră mărturii compromițătoare în 1949, spun că Vasile Crudu, capul
familiei, nu a făcut nimic împotriva puterii sovietice, acesta a achitat
la timp impozitele, a fost primar în interbelic din partea Partidu-
lui Liberal (în anii 1928-1929)143, dar nu i se poate incrimina nimic,
comportamentul său fiind ireproșabil144. După o pauză de câteva
luni, în februarie 1955, MAI-ul de la Chișinău reia interogatoriile cu
alți martori care, de data aceasta, toți ca unul declară lucruri contra-
re celor spuse de ceilalți martori în octombrie 1954. Și anume că Va-
sile Crudu ar fi exploatat țărani la strânsul recoltei în perioada inter-
belică, plătindu-le 15-20 de lei pe zi ș.a.145. Probabil explicația acestei
schimbări de optică a MAI provine din faptul că anumiți lideri locali
din satul Cruzești profitaseră de deportarea familiei Crudu și au ru-
gat organele de Interne să nu permită revenirea familiei Crudu, iar
acestea au fost receptive la rugămintea activiștilor din sat.
În ciuda acestui refuz al autorităților de a permite repatrierea
membrilor familiei Crudu, cei mai mici feciori – Constantin, Sergiu
și Ștefan – revin la Chișinău la tatăl lor la sfârșitul anului 1955. Ca
urmare a altor numeroase demersuri, dar și a contextului creat de
condamnarea „cultului personalității” de către Congresul al 20-lea
al PCUS din februarie 1956, în martie 1956 este eliberată din exil
mama lor, Teodosia, iar în aprilie – și ceilalți trei fii – Ion, Vasile și
Petru. Decizia respectivă însă nu le permitea să revină în RSS Mol-
dovenească146. Aceștia revin totuși, trăind ani la rând cu frica în sân
că vor fi prinși și trimiși înapoi.

143
Interviu cu Lilia Crudu, fiica lui Ștefan Crudu, 6 august 2013, Chișinău.
144
AMAIRM–MVD, Дело о выселении N 44, f. 60-66.
145
AMAIRM–MVD, Дело о выселении N 44, f. 69-80.
146
AMAIRM–MVD, Дело о выселении N 44, f. 92, 94, 97-101.

294
 În cele din urmă, familia Crudu a obținut permisiunea legală de a
locui pe teritoriul RSSM, dar ffără dreptul formal de a reveni în locali-
tatea de baștină. Acest lucru s-a întâmplat abia în octombrie 1959, după
ce familia în cauză a expediat alte zeci de scrisori diferitelor organe de
resort de la Moscova și Chișinău în care cereau explicații cu privire la
motivele deportării și interzicerii dreptului său de a reveni acasă. Toți
membrii acesteia s-au stabilit la Chișinău sau în alte sate din apropiere,
precum Durlești147. Cu puțin înainte, la 2 decembrie 1958, a decedat
Teodosia, care era grav bolnavă din cauza condițiilor proaste de trai
din Siberia. Vasile Crudu s-a stins din viață la 15 decembrie 1970.
Familia Crudu a fost reabilitată în mai 1989 pe baza unei decizii
a Consiliului de Miniștri al RSSM din 10 aprilie același an. În ciuda
a numeroase demersuri în vederea recuperării averii, acest lucru nu
a dat rezultate148.

8. Condamnat în 1940, deportat din nou, în 1949:

Mihail Gorduza
Unele persoane, după ce își ispășeau termene de detenție ante-
rioare și reveneau acasă în mod legal, erau condamnate acum în 1949,
fiind incluse în listele de deportați „pentru totdeauna”. Familia Va-
siliev din Molovata (vezi supra) a avut această soartă, dar au existat
și multe altele. O asemenea soartă a avut și preotul Mihail Gorduza.
Acesta s-a născut în 1902, în satul Rădeni, raionul Călărași, în familia
unui preot. A absolvit Seminarul Teologic din Chișinău în 1916, în
plin război mondial. După aceasta, revine în satul său natal, unde
până în 1919 îl ajută pe tatăl său la oficierea slujbei religioase, precum
și în administrarea propriei gospodării agricole. Pleacă ulterior la Or-
hei, unde obținuse funcția de secretar la primărie și unde va rămâne
5 ani de zile, până în 1924. Următorii doi ani este încadrat în armata

147
AMAIRM–MVD, Дело о выселении N 44, f. f 102. De fapt, decizia Consiliului de
Miniștri din 6 octombrie 1959 se referea doar la Ion Crudu, Lilia Crudu însă ne-a co-
municat că toți membrii familiei Crudu au obținut în același an dreptul de a locui în
RSSM. Interviu cu Lilia Crudu, fiica lui Ștefan Crudu, 6 august 2013, Chișinău.
148
AMAIRM–MVD, Дело о выселении N 44, f. 106, 104-105, 147. Interviu cu Lilia
Crudu, fiica lui Ștefan Crudu, 6 august 2013, Chișinău.

295
română, după care este contabil la o bancă, apoi secretar la baroul de
avocați din Chișinău (1925-1932). În următorii opt ani de zile, până
la ocuparea Basarabiei de către sovietici, este secretar al trustului de
producere a alcoolului din capitala basarabeană149. A fost arestat în
1940 de către NKVD și condamnat la 5 ani de gulag dincolo de Cer-
cul Polar, în Ciukotka, incriminându-i-se faptul că a fost membru al
Frontului Renașterii Naționale în anii 1939-1940, partid considerat
„burghez” și „antisovietic”. În realitate, era un membru din oficiu al
acestui partid unic, celelalte fiind interzise de către Carol al II-lea
în perioada dictaturii regale (1938-1940). După ispășirea pedepsei în
1945, Mihail Gorduza a mai lucrat în Ciukotka doi ani, apoi a hotărât
să revină în Basarabia, în 1947. Devine preot în satul Sipoteni, raionul
Călărași, dar nu pentru mult timp. Organele de represiune sovietică
îl iau în vizor ca dușman de clasă, care nu a fost reeducat suficient
dacă acesta a îndrăznit după eliberarea din gulag să redevină preot.
Astfel, la 11 aprilie 1949, MGB-ul de la Chișinău îl arestează. Este
învinuit, în 1949, ca și în 1940, că a fost membru de partid – al Fron-
tului Renașterii Naționale în 1939-1940 –, cu precizarea că ar fi făcut
propagandă antisovietică, în special pentru că ar fi interzis subalter-
nilor săi să vorbească în limba rusă, amenințându-i cu concedierea150.
Nu existau probe sau mărturii care să susțină această învinuire, de
aceea soarta sa este decisă pe 16 aprilie 1949 de cătretre Consf
Consfătuirea
Specială a MGB-ului de la Moscova. Verdictul său este adoptat pe 1
iunie 1949: exilarea pe viață în
n Siberia, ffăcându-se trimitere la faptul
că ar fi fost membru al unei organizații „naționaliste antisovietice”151.
Învinuirea nu avea niciun temei, așa cum a stabilit o decizie comună
a Procuraturii URSS și a Curții Supreme a Rusiei din 18 octombrie
1991 în alt caz (Constantin Ghidei), care stipula explicit că înainte de
1940 cetățenii români din Basarabia nu puteau încălca legile sovieti-
ce și deci nu puteau fi judecați conform legislației sovietice întrucât
erau supuși ai altui stat152.

149
ASISRM–KGB, dosar 011952, f. 13-18.
150
ASISRM–KGB, dosar 011952, f. 1-2.
151
ASISRM–KGB, dosar 011952, f. 30.
152
ASISRM–KGB, dosar 018070, f. 43. Procuratura URSS a funcționat oficial până la
29 ianuarie 1992.

296
 10. Deportarea „Martorilor lui Iehova” (1951)
Deportarea unor elemente religioase fusese inclusă în operațiunea
IUG din iulie 1949. Din anumite motive, grupurile religioase nu au
fost însă ținta strămutărilor forțate ale populației în anul când URSS
a declarat oficial că deține arma nucleară, ci doi ani mai târziu, în
1951. Toate organizațiile religioase prezentau un pericol pentru pute-
rea sovietică, dintre acestea „Martorii lui Iehova” fiind considerați cei
mai redutabili. Centrul acestora se afla în Statele Unite și activitățile
lor erau percepute ca ireconciliabile în raport cu „modul de viață
socialist”. Potrivit unui document din 10 martie 1951, semnat de
locotenent-colonelul Mocealov, șeful Secției a 5-a a MGB al URSS,
sosit la Chișinău în misiune specială, iehoviștii propagau zvonuri pri-
vind dispariția apropiată a puterii sovietice, refuzau categoric orice
obligație față de stat, mai ales recrutarea în armată, promovau o cam-
panie activă împotriva colectivizării agriculturii și interziceau mem-
brilor lor orice apartenență la structurile social-politice sovietice153.
Operațiunea de deportare a iehoviștilor din RSS Moldovenească
f cea parte dintr-o operațiune mai amplă, care țintea aceeași con-
fă
fesiune neoprotestantă din mai multe regiuni de vest, fiind vorba,
de fapt, de toate teritoriile ocupate de URSS ca urmare a punerii în
aplicare a Protocolului adițional secret al Pactului Ribbentrop-Mo-
lotov din 23 august 1939: Basarabia, Bucovina de Nord, Ucraina de
Vest, Bielorusia de Vest, Estonia, Letonia și Lituania154. Șeful MGB al
URSS, Viktor Abakumov, își exprimase ideea organizării operațiunii
într-o scrisoare adresată lui Stalin la 19 februarie 1950, desf
desfășurarea
acesteia fiind preconizată pentru martie-aprilie 1951. În total, inițial
erau preconizate a fi supuse deportării 8576 de persoane din cele 5
republici unionale, dintre care RSSM cu 1675 de persoane sau 670
de familii. Ulterior însă, numărul persoanelor din RSSM incluse în
listele pentru deportare a ajuns la 2480, alcătuind 700 de familii155.

153
ASISRM–KGB, Дело по операции Север, f. 1-4.
154
Lituania nu era inițial inclusă în sfera de influență sovietică, dar a revenit URSS în
urma unei înțelegeri dintre Moscova și Berlin din 28 septembrie 1939.
155
Валериу Пасат, Трудные страницы, p. 613; ASISRM–KGB, Дело по операции
Север, f. 1-4.

297
 Operațiunea de deportare propriu-zisă a avut loc în începând cu
ora 4 dimineața a zilei de 1 aprilie 1951 și s-a încheiat în mod oficial
în seara aceleiași zile la ora 20. Organizarea deportării a urmat sche-
ma operațiunilor similare anterioare: au fost trimiși reprezentanți
responsabili de la MGB al URSS pentru coordonarea operațiunii de
strămutarea forțată a populației, fiind mobilizați 546 de colaboratori
operativi și 1 127 de ofițeri și soldați ai MGB al RSSM, 275 de ofițeri
și soldați din cadrul MAI, dar și 750 de persoane din cadrul activului
de partid și sovietic156. Ca și în cazul deportării din iulie 1949, unele
persoane incluse în liste au aflat pe diferite căi despre operațiune și au
reușit să se ascundă. În prezent cunoaștem 7 astfel de persoane, iden-
tificate pe baza dosarelor de la Ministerul de Interne din Chișinău
de către istoricul Nicolae Fuștei157. Și de această dată, persoanele de-
portate au fost tratate inuman, mai ales fiind vorba de 106 copii care
nu împliniseră nici măcar vârsta de un an, de persoane bătrâne de
aproape nouăzeci de ani sau persoane grav bolnave, țintuite la pat de
multă vreme. Totodată, în ciuda tragediei, s-a manifestat solidaritate
umană între diferiți membri ai familiilor celor deportați. Întrucât,
din anumite motive, unii membri ai sectei au fost incluși în liste și
alții nu, cei rămași au cerut să fie și ei deportați în Siberia împreună
cu cei dragi. Așa a procedat, de exemplu, Natalia Curtiș din raionul
Lipcani, care a cerut să i se permită să plece împreună cu sora sa, Ol-
ga Balan, care era grav bolnavă. Soția lui Iacov Cislinschi, Claudia, i
se alătură în același mod soțului158.
După unele date ale Ministerului Securității de Stat de la
Chișinău, în cadrul operațiunii SEVER au fost arestate și deportate
723 de familii, constituind 2 617 persoane, care se numeau „Martorii
lui Iehova”159. Informații detaliate din arhiva Ministerului de Interne
de la Chișinău precizează însă că numărul total al celor deportați la
1-2 aprilie 1951 este mai mare, ajungând la 2724, adică cu 93 de per-

156
Валериу Пасат, Трудные страницы, p. 631.
157
Nicolae Fuștei, „Deportările pe motive confesionale. Operația „SEVER” (1 aprilie
1951)”, în PROMEMORIA, Revista Institutului de Istorie Socială, vol. II, nr. 2, 2012,
p. 104.
158
Nicolae Fuștei, „Deportările pe motive confesionale, p. 111, 106.
159
Валериу Пасат, Трудные страницы, p. 635.

298
soane mai mult160. Din toate regiunile reanexate de URSS după 1944
– Țările Baltice, Ucraina de Vest și Bielorusia de Vest, Bucovina de
Nord și partea basarabeană a RSSM – în acele zile au fost deportate
16 255 de persoane161. Represiunea împotriva neoprotestanților, mai
ales a „Martorilor lui Iehova”, a continuat și în anii următori, inclu-
siv după moartea lui Stalin162.

11. Deportările din 1949 și 1951: câteva concluzii

Comparativ cu operațiunea de deportare în masă din noaptea
de 12 spre 13 iunie 1941, cea începută în noaptea de 5 spre 6 iulie
1949 a avut loc într-un alt context, a cuprins alte grupuri-țintă,
s-a desfășurat cu mai multe „abateri” de la planul inițial și a avut
consecințe cruciale pentru sovietizarea societății basarabene. Astfel,
contextul organizării operațiunii de deportări în masă din iulie 1949
a fost legat nu atât de eliminarea potențialilor inamici ai regimului
sovietic în eventualitatea unui război germano-sovietic ca în iunie
1941, cât de colectivizarea completă a gospodăriilor agricole (sau
ceea ce era numit în frazeologia oficială „victoria definitivă a modu-
lui de organizare socialist în agricultură”). Raportată la operațiunea
de deportare de la mijlocul lunii iunie 1941, cea de la începutul lui
iulie 1949 a implicat mai multe „erori”. Prima dintre acestea era că
diferența dintre numărul preconizat inițial și cel „realizat” a fost
mult mai mare, alte „erori” comise de autoritățile sovietice ținând
de încălcarea a ceea ce documentele numesc „norme elementare ale
conspirativității”. „Greșelile” comise au permis unui mare număr de
persoane, uneori familii întregi, să se ascundă de organele de forță
și să evite astfel strămutarea în „regiunile îndepărtate ale URSS”.
În planul consecințelor, deportările au avut un impact imediat și
în masă asupra ritmurilor colectivizării, în următoarele luni după
strămutarea „culacilor” numărul de gospodării colectivizate cunos-

160
Nicolae Fuștei, „Deportările pe motive confesionale”, p. 110.
161
История сталинского ГУЛАГА, Том 5, p. 665.
162
Igor Cașu, „Puterea sovietică – puterea Satanei”, în Adevărul, ediția Moldova, 3 no-
iembrie 2011.

299
când o dinamică nemaivăzută, dar explicabilă. O altă diferență între
operațiile de deportare din 1941 și 1949 era că ultima s-a făcut pen-
tru totdeauna și că familiile, în general, nu au fost dezbinate. De re-
gulă, numai familiile al căror cap de familie era condamnat anterior
nu aveau în componența lor ambii părinți. Aceștia și-au reîntregit
familiile în așezările speciale abia după ce își ispășeau termenul în
închisori sau lagăre de corecție prin muncă.
Numărul celor care au suferit de pe urma deportărilor nu s-a
limitat la cei care au fost îmbarcați pentru Siberia și Kazahstan în
zilele de 6-9 iulie 1949. Persoanele care au scăpat de deportare prin
diferite căi, deși erau incluse inițial în liste, au avut de suferit decenii
la rând, fiind discriminate de regimul sovietic ca foști culaci.
În cazul deportării „Martorilor lui Iehova” din 1 aprilie 1951,
strămutarea forțată a cca 3000 de persoane de asemenea a avut la
bază motive politice. Neoprotestanții în general și iehoviștii în par-
ticular aveau o atitudine mai critică față de puterea sovietică decât
creștinii ortodocși, fenomen care se va accentua în deceniile ulte-
rioare după represiunile împotriva lor.

300
 Capitolul VI

Anul 1956 în RSSM: contestarea

comunismului în contextul destalinizării
și al revoluției maghiare

1. Destalinizarea: cadru general

Anul 1956 este semnificativ din mai multe puncte de vedere pen-
tru istoria postbelică a RSS Moldovenești. Asistăm în acest an la o
recrudescență sporită a unor opinii și atitudini critice și contesta-
tare, până recent puternic descurajate de către autoritățile sovietice1.
La Congresul al 20-lea al PCUS, Nikita Hrușciov condamnă cultul
personalității lui Stalin și, în mod selectiv, represiunile politice din
perioada în care acesta s-a aflat la conducerea PCUS2. În contextul
Războiului Rece, acest eveniment are consecințe profunde nu numai
asupra mișcării comuniste internaționale, dar și asupra situației in-

1
În privința impactului destalinizării și al revoluției maghiare din 1956 asupra opiniei
publice în URSS în general, a se vedea Elena Zubkova, Russia After the War. Hope,
Illusion, Disappointments, 1944-1957
1944-1957, Armonk, NY, M. E. Sharpe, 1998, p. 178-202.
Despre destalinizare și impactul său în Țările Baltice, vezi Romuald J, Misunas,
Rein Taagepera, The Baltic States. Years of Dependence, 1940-1990, London, Hurst &
Company, 1990, p. 133, 145-147, 153-155.
2
Vezi mai mult în Владимир Наумов, „К истории секретного доклада Н. С.
Хрущёва на 20-м Съезде КПСС ”, în Новая и новейшая история, 4 (июль-август
1996), p. 147-68; Владимир Наумов, „Утвердить докладчиком”, în Московские
новости, 5 (4-11-го февраля 1996), p. 34; Алексей Богомолов, „K 40-летию 20-го
съезда: тайна закрытого доклада”, în Совершенно секретно, 1 (1996), p. 3-4 .

301
terne a statelor din lagărul „democrațiilor populare”, având un im-
pact direct asupra declanșării revoluției maghiare. Raportul secret
al liderului sovietic din februarie 1956 și evenimentele din Ungaria
din octombrie-noiembrie același an produc un ecou deosebit în RSS
Moldovenească, mai cu seamă grație recepționării generalizate a
unor posturi de radio străine, precum Vocea Americii, BBC și Europa
Liber . În ciuda represiunilor de masă din perioada stalinistă, care
Liberă
au lăsat o rană adâncă în memoria populației civile din Basarabia
și Transnistria, opiniile și atitudinile critice la adresa partidului și
administrației comuniste iau un avânt extraordinar în 19563. După
cum dovedesc documentele, o parte însemnată a populației din RSS
Moldovenească nu acceptă, în 1956, clivajul comunism rrău (stalinist)
stalinist
stalinist)
vs comunism bun (leninist
leninist sau hrușciovist),
ciovist), operat în raportul lide-
ciovist
rului sovietic.
În legătură cu aceste atitudini apar o serie de interogații. Spre
exemplu, cine sunt cei care exprimă în mod special atitudini ca-
lificate drept „nesănătoase” sau „antisovietice”: reprezentanții
intelectualității sau oamenii simpli, membri ai PCUS sau persoa-
ne fără de partid? Sau, dintre aceste manifestări, care este ponde-
rea luărilor de poziție cu caracter național sau etichetate drept
naționaliste? Aceste întrebări sunt cu atât mai justificate, cu cât la
revoltele din Budapesta din acest an – reflectate în emisiunile postu-
rilor de radio străine, ascultate pe larg în RSSM – s-au făcut auzite
adeseori lozinci cu caracter naționalist, antirusesc, maghiarii perce-
pând regimul comunist ca unul impus de ruși. Aceste interogații se
prezintă cu atât mai legitime, cu cât, după dispariția Uniunii Sovie-
tice, o parte a basarabenilor și transnistrenilor de astăzi percep re-
trospectiv regimul sovietic ca unul pozitiv, iar atitudinea lor față de
Rusia rămâne una scindată între „ură și dragoste, dragoste și ură”.

3
Despre ecoul evenimentelor din 1956 în România s-au publicat deja câteva volume,
precum 1956: Explozia:percepții române, iugoslave și sovietice asupra evenimentelor
din Polonia și Ungaria, ediție întocmită de Corneliu Mihai Lungu și Mihai Retegan,
Postfață de Florin Constantiniu, București, Editura Univers Enciclopedic, 1996; Ioa-
na Boca, 1956 – România între internaționalismul proletar și stalinismul antisovie-
tic, București, Fundația Academia Civică, 2001; Doina Jela, Vladimir Tismăneanu,
coordonatori, Ungaria 1956: revolta minților și sfârșitul mitului comunist, București,
Curtea Veche, 2006.

302
 Dosarele cu documente inedite, păstrate în Arhiva Organizațiilor
Social-Politice a Republicii Moldova, pe care ne sprijinim aproape
exclusiv prezenta analiză, constituie o sursă indispensabilă pentru
reconstituirea stărilor de spirit ale populației din actuala Republică
Moldova în epoca sovietică. O categorie importantă a documentelor
cercetate o alcătuiesc rapoartele trimise de comitetele raionale de
partid către Comitetul Central al Partidului Comunist al Moldovei
(CC al PCM) în perioada iunie-august 1956. Ele conțin informații
despre discutarea în rândurile membrilor de partid din teritoriu a
hotărârii CC al PCUS din 30 iunie „Cu privire la depășirea cultu-
lui personalității și a consecințelor sale”, ce reprezenta un pas înapoi
față de ideile, considerate prea îndrăznețe, exprimate de Hrușciov
în raportul său secret din 25 februarie 1956. Stalin era prezentat de
data aceasta ca un „luptător pentru socialism”, iar crimele sale drept
„unele limitări ale democrației de partid și sovietice, inevitabile
în condițiile luptei cumplite cu dușmanul de clasă”4. Un alt set de
informații, mult mai detaliate, ne este oferit de rapoartele raionale
din perioada ianuarie-februarie 1957, întocmite în baza discuțiilor
din cadrul organizațiilor de partid din teritoriu pe marginea scri-
sorii emise de CC al PCUS din 19 decembrie 1956 „Cu privire la
intensificarea activităților politice ale organizațiilor de partid în
rândul meselor și combaterea manifestărilor antisovietice, a ele-
mentelor dușmănoase”. Scrisoarea respectivă este redactată în urma
intensificării declarațiilor și acțiunilor „antisovietice” care s-au făcut
auzite în urma Congresului al XX-lea al PCUS din februarie 1956
și, mai ales, în timpul și imediat după consumarea evenimentelor
din Ungaria din toamna anului 1956. Aceste documente, ce provin
de la organizațiile raionale de partid, reflectă cu precădere perioada
februarie-noiembrie 1956. Pentru capitolul de față am consultat, de
asemenea, și unele documente publicate, precum și unele documen-
te din alte arhive, inclusiv din cea a fostului KGB de la Chișinău.

4
Nicolas Werth, История Советского Союза, 1900-1991, Москва, „Весь Мир”,
1997, p. 396-397.

303
 2. Stările de spirit ale comuniștilor
și comsomoliștilor: „raportul secret”
al lui Hrușciov din 24 februarie 1956
Declarații și atitudini calificate în documentele oficiale drept
„nesănătoase”, „dușmănoase”, „antisovietice” sau, mai rar, „naționa-
liste” s-au înregistrat în 1956 în toate zonele din RSSM – de nord,
centru și sud. Purtătorii acestora reprezintă diferite categorii sociale:
țărani, muncitori și funcționari, intelectuali, dar și comuniști sau
comsomoliști.
Condamnarea cultului personalității lui Stalin la 24 februa-
rie 19565, despre care s-a discutat în toate organizațiile primare de
partid din URSS, inclusiv cele din RSSM, încurajează exprimarea
publică a unor opinii politice critice sau contestatare. La ședințele
de partid convocate în perioada iulie-august 1956, comuniștii din
Bălți au pus un anumit număr de întrebări pe care le considerăm
reprezentative și pentru alte reuniuni de acest fel: „Va mai rămâne
corpul lui Stalin în mausoleu (alături de Lenin – n. n.)? Se poate
ieși cu portretul lui Stalin la demonstrație? De ce membrii CC-ului
n-au reacționat înainte (față de greșelile lui Stalin – n. n.)?” La rân-
dul lor, cadrele didactice se întrebau: „Cum să discutăm acum cu
studenții? I-am învățat una, iar acum trebuie să le vorbim cu totul
altceva?”. Alte interogații se refereau la viața privată a lui Stalin. Alți
participanți la reuniune întrebau dacă vor fi păstrate și dacă pot fi
utilizate în continuare operele fostului secretar general al PCUS.
Derutați de dezvăluirile raportului Hrușciov, ce le răsturnau con-
vingerile de până atunci, unii comuniști constatau cu regret: „Mai
bine nu ne făceau cunoscut acest raport”6.
În colhozul „Kotovski” din raionul Cotiujeni, unii comuniști în-
trebau de ce lui Stalin nu i s-a vorbit de greșelile sale când acesta era

5
Despre „cultul personalității” lui Stalin, a se vedea studiul lui Cosmin Popa (bazat pe
materiale de arhivă inedite), „Cultul lui Stalin în Uniunea Sovietică postbelică”, în
Europa XXI (Iași), vol. XIII-XIV, 2004-2005, număr tematic intitulat „Românii între
ruși și sovietici”, p. 307-322. Versiunea completă în română a raportului secret a fost
publicată de Armand Goșu în Doina Jela, V. Tismăneanu, Ungaria 1956.
6
AOSPRM, F. 51, inv. 15, d. 157, f. 1.

304
încă în viață. În colhozul „Lazo” din același raion, un membru de par-
tid își manifesta astfel curiozitatea: dacă Stalin ar fi în viață, ar mai fi
condamnat cultul personalității sale, în 1956? Este de remarcat că, în
ciuda caracterului lor vizibil provocator pentru regim, aceste întrebări
au primit un răspuns cu caracter oficial de la moderatorii reuniunii.
La prima întrebare s-a răspuns pornindu-se de la conținutul scrisorii
CC al PCUS despre depășirea cultului personalității din 30 iunie 1956,
în timp ce la a doua întrebare s-a răspuns afirmativ7. Întrebări inco-
mode s-au pus și la alte reuniuni. La adunarea de partid a DOSAAF
-ului8 din Chișinău, comunistul Dmitriev întreba de ce nu i s-a opus
rezistență lui Stalin în cadrul partidului. Și această întrebare a primit
un răspuns pregătit dinainte, sugerat în scrisoarea CC al PCUS pri-
vind cultul personalității și consecințele sale: „Orice manifestare îm-
potriva lui Stalin în acea perioadă n-ar fi fost înțeleasă de popor; nicio
inițiativă în acest sens n-ar fi obținut susținerea poporului”. Același
comunist conchidea că numai în timpul celui de-al Doilea Război
Mondial se putea limita cultul personalității lui Stalin, când a ieșit la
iveală diletantismul său în materie de strategie militară. De ce totuși,
se mai întreabă Dmitriev, Voroșilov publica în 1949 broșura „Coman-
dantul genial al Marelui Război pentru Apărarea Patriei”? Același vor-
bitor considera că, potrivit luărilor de cuvânt de la Congresul al XX-lea
al PCUS, Hrușciov era singurul care a emis un atare punct de vedere,
invocând drept exemplu atitudinea rezervată a lui Suslov. Una dintre
cele mai negative consecințe ale cultului lui Stalin era, în opinia lui
Dmitriev, ruperea conducătorilor de viața partidului, de mase9.

7
AOSPRM, F. 51, inv. 15, d. 157, f. 29.
8
DOSAAF – Asociația Voluntară pentru Sprijinirea Armatei, Aviației și Flotei.
9
AOSPRM, F. 51, inv. 15, d. 157, f. 26-27. Cu privire la întrebări și opinii similare din
alte raioane, vezi și f. 34-35, 39. În realitate, raportul secret al lui Hrușciov la Congre-
sul al 20-lea al PCUS a fost pregătit de un grup de istorici, în frunte cu P. Pospelov,
el însuși istoric și secretar al CC al PCUS. Este adevărat că Hrușciov a adus o se-
rie de completări la versiunea inițială, dar decizia privind conținutul acestuia a fost
aprobată anterior printr-o decizie colectivă a Prezidiului CC al PCUS. Vezi mai multe
detalii în Реабилитация: Как это было, март 1953 – февраль 1956, Москва, Фонд
Демократия, 2000, p. 296-380.

305
 V. A. Goldman, membru al comsomolului10 din Taraclia, se între-
ba, la rândul său, dacă membrii CC al PCUS n-au știut într-adevăr –
după cum se pretindea – de pregătirile lui Hitler de a invada Uniunea
Sovietică și de ce nu s-au luat măsuri din timp pentru contracararea
ofensivei germane. La aceste întrebări și la altele, organele de partid
au dat de fiecare dată „răspunsuri corespunzătoare, corecte”, ceea ce
presupune că astfel de întrebări erau anticipate, pregătindu-se din
timp anumite directive în acest sens11.
Unii comuniști din colhozul „Lenin”, raionul Taraclia, au adre-
sat întrebări ce dovedeau o anumită perspicacitate politică. Astfel,
aceștia interogau prezidiul întrunirii dacă au existat manifestări ale
cultului personalității și în eșaloanele inferioare ale puterii, la nivelul
președinților de colhozuri și al secretarilor organizațiilor de partid.
Dar în sânul conducătorilor organizațiilor de partid și sovietice de
rang mai înalt? – mai întrebau aceiași vorbitori. V. Dostal, membru
al PCUS, constata că de la „testamentul” lui Lenin în care Stalin era
considerat o „fire brutală” au trecut șase congrese ale PCUS, fiind
nedumerit că în acest răstimp acesta din urmă și-a păstrat funcția
de secretar general al partidului12. În alte organizații primare ale
PCUS s-a mers și mai departe, dându-se exemple concrete privind
consecințele cultului personalității asupra unor persoane cu funcții
de conducere, numite, în alt context, „mici Stalini”13. Astfel, într-o
scrisoare către CC al PCM din 4 iulie 1956, secretarul Comitetului
Orășenesc Chișinău invoca cazul lui Klimanov, fost cadru al CC al
PCM, la momentul respectiv ministru al Transporturilor și Drumu-
rilor, care se comporta ca un „mare dregător” când cineva i se adresa
rilor
cu vreo rugăminte; cel al lui Antoseak, fost președinte al Consiliului
Sindicatelor; și, în
n sf
sfârșit, cel al lui Lobaciov, șeful Departamentului
Construcții, despre care se spunea că avea o aversiune cronică față

10
UTC-ul sovietic.
11
AOSPRM, F. 51, inv. 15, d. 157, f. 40.
12
AOSPRM, F. 51, inv. 15, d. 157, f. 39-40.
13
Ian Kershaw, Moshe Lewin, eds., Stalinism and Nazism. Dictatorships in Comparai-
son, Cambridge, Cambridge University Press, 1997, p. 71. Este dificil de stabilit pater-
nitatea sintagmei „mici Stalini”: a fost utilizată de George Orwell, de Georg Lucász
etc., dar se pare că a fost consacrată de către Moshe Lewin.

306
de orice critică, fiind răzbunător din fire14. Un alt caz semnificativ în
acest sens a fost semnalat în raionul Cotiujeni: șefului artelului agri-
col „Borodin” i-ar fi proprii anumite „elemente ale cultului lui Stalin”,
deoarece adopta decizii de unul singur, neconsultându-se nici cu alți
membri de partid, nici cu activul localității, nici cu membrii condu-
cerii gospodăriei colective15. Președintele colhozului „24 august” din
Cimișlia, Maslenikov, nu se consulta cu organizația locală de partid
în chestiunea aplicării politicii de cadre, numind în unele funcții
persoane față de care organizația primară de partid avea o atitudine
negativă. Drept exemplu în acest sens s-a invocat cazul lui V. Duca,
numit de președintele colhozului într-o funcție de conducere, în ciu-
da opunerii hotărâte a organizației de partid16.
Potrivit comunistului Silenkov din artelul agricol „Maxim Gorki”
din raionul Cotiujeni, „cultul personalității” a avut anumite consecințe
și în planul „problemei naționale”, invocând demonstrațiile din Geor-
gia în susținerea lui Stalin, care, după părerea sa, erau determinate
de faptul că în timpul stalinismului, datorită acțiunilor „dușmanului
poporului” Beria, georgienii se bucurau de anumite privilegii, precum
neplata impozitelor, loturi mari de pământ, mașini personale. Când
au fost puși în condiții egale cu alte naționalități – considera Silenkov
–, aceștia s-au revoltat17. La alte adunări de partid s-au exprimat opinii
favorabile deciziei CC al PCUS de a se comunica tuturor membrilor
de partid conținutul raportului lui Hrușciov „Cu privire ire la cultul lui
Stalin și consecințele sale”. Unii comuniști erau de părerea că, astfel,
partidul nu ascunde adevărul de popor. Alții s-au simțit încurajați
să-și critice șefii, în cazul în care aceștia ar face greșeli, acest lucru
fiind apreciat drept cea mai bună metodă de înlăturare a „neajunsuri-
lor” în activitatea de conducere exercitată de partid18.

14
AOSPRM, F. 51, inv. 15, d. 157, f. 21.
15
AOSPRM, F. 51, inv. 15, d. 157, f. 29.
16
AOSPRM, F. 51, inv. 17, d. 141, f. 169.
17
AOSPRM, F. 51, inv. 15, d. 157, 32. În consens cu instrucțiunile CC al PCUS din 30
iunie 1956, această opinie caută să minimalizeze responsabilitatea lui Stalin, arun-
când cea mai mare parte a vinei asupra lui L. Beria. În realitate, o parte a georgienilor,
în ciuda faptului că mulți dintre conaționalii lor au fost supuși și ei represiunilor,
au reacționat dureros la condamnarea „cultului personalității” lui Stalin, pe care îl
considerau în continuare un erou național. Vezi Robert Service, A History of Twenti-
eth-Century Russia, Cambridge, Harvard University Press, 1998, p. 341-342.
18
AOSPRM, F. 51, inv. 15, d. 157, f. 2, 4-5, 9.

307
 3. Comuniștii și comsomoliștii:
defecțiune sau dorință de schimbare?
Opiniile critice ale membrilor de partid și ale comsomoliștilor,
ca și cele exprimate de cetățenii de rând, se radicalizează treptat,
atingând apogeul în acest sens în toamna anului 195619, sub impactul
evenimentelor din Ungaria. Potrivit rapoartelor comitetelor raionale
de partid, elaborate în baza proceselor-verbale de la adunările de par-
tid convocate pentru a discuta scrisoarea CC al PCUS din 19 decem-
brie 1956 (scrisoare care a marcat începutul
nceputul sf
sfârșitului dezghețului
hrușciovist și limitele destalinizării), recrudescența opiniilor critice
în rândurile populației se datorează neîncrederii crescânde față de
mijloacele oficiale de informare în masă și ascultării, de multe ori
deschisă și chiar „sfidătoare”, a posturilor de radio occidentale. Re-
gistrul în care sunt exprimate aceste opinii variază de la ironie la cri-
tici deschise la adresa partidului, trecând uneori la manifestarea unor
atitudini „nesănătoase”, dacă nu de-a dreptul ostile puterii sovietice.
Astfel, comunistul I. Boiko, student la cursurile serale ale
universității marxist-leniniste din orașul Bender, povestește un banc
în care discreditează conducerea PCUS20 și autoritățile sovietice.
Bancurile spuse de unii comuniști din raionul Florești au legătură
directă cu evenimentele din Ungaria. Se pare că aceste bancuri erau
destul de reușite, întrucât chiar și membrii de partid le ascultau cu
plăcere, povestindu-le și altora21.
Comunistul F. Bondar (Bender), la o conferință de partid, a adus
învinuiri la adresa conducerii CC al PCM. S-a hotărât ca cei care
exprimau asemenea atitudini să fie excluși din partid; până la urmă
însă, s-a luat decizia de a li se aplica mustrări aspre cu înscriere în
carnetul de partid. Uneori autocritica comunistului care se făcea

19
Opiniile reflectate în documentele cercetate sunt rareori datate cu exactitate; atunci
când nu este menționată o altă dată, ele se referă în majoritatea cazurilor la vara și
toamna anului 1956.
20
Bancurile la adresa conducătorilor de partid și sovietici au o circulație largă și în anii
stalinismului, mai ales înainte de 1937-1938, dar și în anii imediat postbelici. Vezi
Sheila Fitzpatrick, Everyday Stalinism, p. 3, 166, 180, 183-185, 208-209, 218, 221, 263.
21
AOSPRM, F. 51, inv. 17, d. 141, f. 164-165.

308
vinovat de atitudini contestatare la adresa conducerii de partid era
suficientă pentru a i se aplica o pedeapsă mai blândă, alteori „meri-
tele deosebite” față de partidul comunist și statul sovietic puteau să-i
servească drept alibi22.
Anumite manifestări ale comuniștilor ne arată cu prisosință li-
mitele democrației sovietice. Un exemplu clar în acest sens este oferit
de cazul comunistului Gucek, care, la conferința a XII-a raională de
partid din Soroca, critică instrucțiunea CC al PCUS „Cu privire la
modalitatea de organizare a alegerilor conducerii organizațiilor de
partid”. Argumentul lui Gucek se referea la imposibilitatea mem-
brilor de partid de a vota cu cine doresc, în condițiile în care nu
existau cabine special amenajate în acest scop, iar șefii se plimbau
încontinuu prin sală, trăgând cu ochiul la buletinele de vot. Acestuia
i s-a explicat „eroarea” atitudinii sale23. Membrul PCUS Boicenko,
muncitor la stația de mașini și tractoare (în continuare – SMT) din
satul Mălăiești, raionul Tiraspol, adresează o întrebare raportoru-
lui adunării organizației de partid în care, de fapt, pune la îndoială
postulatele Constituției URSS privind libertatea cuvântului, presei
și întruniilor. Când împotriva acestuia s-au pronunțat membrii co-
mitetului raional de partid, Boicenko n-a putut spune în apărarea
sa decât că n-a fost înțeles corect24. În acest sens poate fi invocat și
cazul secretarului de partid al stației de cale ferată Tiraspol, Kozlov,
care exprimă ideea conform căreia „comuniștii au dreptul să critice
orice fapt care li se pare criticabil, fără să le fie teamă că vor comite
astfel vreo greșeală politică”25. Membrul PCUS Baulin, angajat al
Parcului de Autobuze Nr. 1 din Chișinău, declară și el, într-un ex-
ces de sinceritate, că unui muncitor îi revin câțiva șefi, dar, cu toate
acestea, ordinele nu ajung la timp la cei vizați. Potrivit acestuia, unul
dintre șefi, un anume Ciuklin, vine la serviciu în stare de ebrietate,
iar în loc să contribuie la organizarea mai bună a colectivului pe
care îl conduce, îl dezorganizează și mai mult. În scopul lichidării
acestei stări de fapt și al creșterii productivității muncii, Baulin pro-

22
AOSPRM, F. 51, inv. 17, d. 141, f. 11-12.
23
AOSPRM, F. 51, inv. 17, d. 141, f. 132.
24
AOSPRM, F. 51, inv. 17, d. 141, 153.
25
AOSPRM, F. 51, inv. 17, d. 141, f. 149-150.

309
pune luarea în considerație a opiniei muncitorilor de rând26. Comu-
nistul N. Larcenko de la Institutul de Istorie a PCUS, exclus din par-
tid în 1938 și restabilit în 1955, constata înflorirea nepotismului în
RSS Moldovenească. Drept exemplu, el invocă numele lui Artemev,
fost director al întreprinderii de reparații auto din Chișinău, care
s-a dovedit incompetent pentru această funcție, dar, în ciuda aces-
tui fapt, a fost numit ulterior locțiitor al ministrului Transporturi-
lor doar datorită faptului că era rudă cu Gherasim Rudi, președinte
al Consiliului de Miniștri al RSSM. Larcenko sublinia, de asemenea,
dependența conducerii de partid de la Chișinău de lucrătorii din
comerț, care îi facilitau procurarea unor produse de calitate, inclu-
siv alimentare. Datorită acestui fapt, în opinia comunistului recent
restabilit în partid, în magazine nu se putea găsi nimic. Acesta nu se
lasă intimidat de alți membri de partid, susținând că nu are de ce să
se teamă și că oameni care gândesc ca el vor pleca în popor și îi vor
povesti acestuia despre situația reală. Luarea de cuvânt a lui Larcenko
a fost calificată la adunare drept antipartinică de către Sumin, printre
alții, care era reprezentant al comitetului de partid al raionului „Ar-
mata Roșie” din orașul Chișinău. Potrivit replicii lui Larcenko, „până
veți introduce voi principiile leniniste, vor muri toți”27. Alte opinii de
acest gen au fost combătute cu fermitate de către reprezentanții con-
ducerii organizației raionale de partid, pe care le consideră excesive și
în contradicție cu principiile democrației sovietice.
Unii comuniști se arată indignați de revizuirea trecutului,
întreprinsă după moartea lui Stalin și mai ales după cel de-al XX-lea
Congres al PCUS. Astfel, T. Vuli, membru al PCUS din Drochia, șef
al brigăzii de construcții și montaj nr. 10 a combinatului de zahăr,
se pronunță împotriva rescrierii istoriei prin ștergerea numelui lui
Stalin. Acesta își exprimă nedumerirea față de eliminarea numelui
lui Stalin din romanul lui A. P. Listovski „Cavaleria”, editat după
februarie 1956. Vuli condamnă această lacună voluntară, întrucât,
în opinia sa, în ciuda greșelilor comise, Stalin ar fi luptat pe fron-
tul de la Țarițân, drept dovadă fiind telegramele trimise acestuia

26
AOSPRM, F. 51, inv. 17, d. 141, f. 58.
27
AOSPRM, F. 51, inv. 17, d. 141, f. 91-92.

310
de către Lenin. În plus, comunistul din Drochia, remarcând că în
cartea sus-menționată se vorbește în schimb mult despre Voroșilov,
denunță promovarea unui alt cult al personalității în locul celui al
lui Stalin28.
Câțiva comuniști din raionul Brătușeni erau acuzați că nu dau
dovadă de discreția necesară povestind conținutul scrisorii CC al
PCUS din 19 decembrie 1956, considerată secret de partid, unor
persoane fără partid. În raionul respectiv au existat membri ai
PCUS denunțați pentru „păcate” și mai „grave”. Astfel, în colho-
zul „Pe calea comunismului”, mulți comuniști consumau alcool în
mod excesiv. Același lucru li s-a imputat și unor membri fruntași
ai partidului, în ciuda faptului că aceștia ar fi trebuit să servească
drept exemplu pentru membrii de rând ai partidului și pentru oa-
menii simpli. Astfel, printre persoanele suferind de acest viciu erau
evidențiați președintele colhozului, Baiduji, și președintele sovietu-
lui sătesc, Tarlovski. Secretarul organizației de partid din localitate,
Bobuțac, era menționat în calitate de complice al celor doi, întrucât
ar fi tolerat situația respectivă29. Comunista Strelkova din orașul Ca-
hul este acuzată că a venit în stare avansată de ebrietate la adunarea
departamentului raional de comerț, unde urma să se discute scri-
soarea CC al PCUS din 19 decembrie 1956, fapt pentru care a fost
imediat dată afară din sală30. La fel, cetățeanul Șmois, membru al
PCUS, muncitor în colhozul „Lenin” din Grigoriopol, s-a prezentat
la o adunare de partid în stare de ebrietate, ba mai și utilizând un
vocabular licențios în discuția sa cu tineretul31.
În raionul Lazovsc, în unele cazuri, după „sectanți”, comsomoliștii
erau cei care le ffăceau organelor de partid cele mai multe griji. O parte
dintre aceștia se dedau la acțiuni de „huliganism”, care uneori luau
caracter de masă. Alți comsomoliști, proveniți probabil din familii cu

28
AOSPRM, F. 51, inv. 17, d. 141, f. 34.
29
AOSPRM, F. 51, inv. 17, d. 141, f. 17-18.
30
AOSPRM, F. 51, inv. 17, d. 141, f. 50.
31
AOSPRM, F. 51, inv. 17, d. 141, f. 29. Cazuri de consum excesiv de alcool în rândurile
comuniștilor s-au înregistrat și în raionul Vulcănești: la Stația de Mașini și Tractoare
din satul Cișmichioi, în colhozurile „Dunărea sovietică”, „Zările comunismului” și
altele. Ibidem, f. 24.

311
puternice tradiții religioase, cred în mesajul promovat de unii oameni
ai bisericii care anunță venirea apropiată a americanilor
americanilor. În urma aces-
tui fapt, unii comsomoliști renunță la carnetele lor de membri ai UTC-
ului sovietic, iar alții, în special cei din satele Zgârdești și Mândrești,
pleacă să-și facă studiile la seminare teologice32.
În unele localități din raionul Sângerei s-au înregistrat conflicte între
organizația de comsomol și comuniști. Astfel, în colhozul „Bolșevicul”,
la o ședință a organizației de comsomol, secretarul Kondratiuk se
pronunță împotriva prezenței comuniștilor, pe motiv că Comsomolul
ar fi o organizație idependentă de partid. În consecință, se procedează
la expulzarea din sală a comuniștilor, inclusiv a președintelui colho-
zului, Lanețki, și a secretarului organizației de partid, Petrov33. Uneori,
comsomoliștii se revoltă împotriva comuniștilor, pe care îi acuză de
vederi retrograde și că ar fi responsabili de represiunile din perioada
stalinistă. Comsomolistul Amofteloi din Drochia, adresându-se unor
comuniști, îi amenință cu următoarele cuvinte „V „ ă vom arăta noi, ca
în Ungaria”34.
În unele localități din raionul Lazovsc, conducerea sovietelelor
sătești nu a fost bine informată despre politica partidului în chestiu-
nea religioasă după moartea lui Stalin. Astfel, în satul Beșeni, secre-
tarul sovietului sătesc, Corcea, membru al PCUS, a mediat încheierea
unui contract de reparație a bisericii din localitate, închisă anterior de
autorități35. Într-o localitate din raionul Rezina, unii comuniști erau
învinuiți că procedează „incorect” ținând seama de morala membrului
de partid și obligațiile aferente acestui statut. În loc să combată biserica
și religia ca fiind „opiu pentru popor”, comunistul Durbală din colhozul
„Andreev” a participat la oficierea unui serviciu religios la o sărbătoare
organizată de o rudă a sa. Un alt comunist, Gorbatenko, din colhozul
„Sverdlov” același raion, s-a cununat noaptea la biserică, în taină36.
Comunistul V. Bovkun, de la Organizația de Construcții Nr. 17 din
Edineț, declara că oamenii de rând nu cunosc ceea ce s-a întâmplat

32
AOSPRM, F. 51, inv. 17, d. 141, f. 99.
33
AOSPRM, F. 51, inv. 17, d. 141, f. 143.
34
AOSPRM, F. 51, inv. 17, d. 141, f. 39.
35
AOSPRM, F. 51, inv. 17, d. 141, f. 39.
36
AOSPRM, F. 51, inv. 17, d. 141, f. 117.

312
cu adevărat în Ungaria, unii considerând că a fost o greșeală retrage-
rea trupelor sovietice din Budapesta, ceea ce ar fi permis precipitarea
evenimentelor37. Alți cetățeni, continuă Bovkun, apreciază ca fiind ex-
cesiv ajutorul acordat de către Uniunea Sovietică țărilor „democrației
populare”, mai ales Poloniei și Ungariei38. În raionul Râșcani a fost
criticat președintele colhozului „Voro„ șilov”, comunistul Condrat,
pentru „comportament nepartinic și neglijent”, acesta apărându-i
pe niște săteni prinși furând din averea comună, ceea ce ar fi dus la
„pierderea autorității sale în fața colhoznicilor cinstiți”39. Asemenea
acte de „bunăvoin
ă
ăvoință” din partea administrației locale față de săteni
ar fi greu de imaginat în perioada stalinistă, în cazurile când aceștia
din urmă devastau depozitele statului, ffăcându-și ei înșiși dreptate,
chiar dacă unii reprezentanți ai administrației locale ar fi dorit să-i
ajute pe oamenii nevoiași, trecând cu vederea faptul că unii țăranii
furau... din propria lor avere. Acum însă, după Congresul al XX-lea
al PCUS și pe fondul revoluției din Ungaria din octombrie-noiembrie
1956, unii președinți de colhozuri aveau o mai mare marjă de manevră,
f ră să se teamă de pedepse draconice din partea statului. Astfel, în
fă
colhozul „Molotov” din raionul Soroca, zootehnicianul Paholkov,
membru de partid, este surprins ascultând emisiunile postului de ra-
dio Europa Liber
Liberă, mai mult chiar, acesta se încrede în informațiile
difuzate de posturile de radio străine. În plus, comunistul Paholkov
critică aspru conducerea de stat și de partid, folosind chiar, de față cu
colhoznicii, cuvinte „licențioase” la adresa puterii sovieticii. În același
colhoz, membrul PCUS Govorov opinează că puterea sovietică l-a
f cut invalid, iar legile sovietice ar fi „stupide”, întrucât, din cauza
fă
lor, el nu poate obține gradul doi de invaliditate40.
Un caz interesant îl are drept protagonist pe comsomolis-
tul Chetrari, care a lucrat în calitate de muncitor timp de 10 ani de
zile la fabrica de unt din satul Briceva, raionul Târnova. Acesta parti-
cipa frecvent la activitățile politice de masă organizate de conducerea

37
Se face referire la retragerea trupelor sovietice din 30 octombrie, urmată de reintro-
ducerea tancurilor sovietice în Budapesta la 4 noiembrie 1956.
38
AOSPRM, F. 51, inv. 17, d. 141, f. 44.
39
AOSPRM, F. 51, inv. 17, d. 141, f. 122.
40
AOSPRM, F. 51, inv. 17, d. 141, f. 132.

313
satului. Însă după plecarea sa de la întreprindere, acesta ar fi sucombat
în urma influenței „sectanților” și, în decursul unei singure zile, și-ar
fi botezat cei trei copii ai săi, inclusiv pe unul care mergea la școală,
în clasa a 3-a. Acest lucru era perceput ca alarmant de către organele
de partid. Cazul lui Chetrari reflectă dificulățile regimului de creare
a „omului nou”, după o perioadă destul de îndelungată de îndoctri-
nare, al cărei impact se credea sigur și ireversibil. În contextul eveni-
mentelor ce s-au desf
desfășurat în 1956, nici măcar membrii de partid nu
mai păreau siguri de convingerile lor. Astfel, comunistul Peripcari, de
la organizația raională a uniunii consumatorilor din satul Târnova,
mărturisea că în timpul evenimentelor din Budapesta, lumea vorbea
deschis că va fi rrăzboi, că se ffăcuseră rânduri mari la magazine, toți,
inclusiv comuniștii, grăbindu-se în panică să-și completeze rezer-
vele de produse. Sub presiunea conducerii organizației primare de
partid, Peripcari își face autocritică,, ffără să-și cruțe colegii de partid
că n-au intervenit în acele zile pentru a le explica oamenilor „esența
evenimentelor” (pe care, de fapt, nici ei n-o cunoșteau)41. Ceea ce e
important de reținut din această mărturie a unui comunist de rând,
pentru înțelegerea opiniei publice în RSSM în 1956, mai ales în con-
textul revoluției maghiare, este că și cei care se considerau „sprijinul
de nădejde” al regimului au avut îndoieli față de informațiile vehicu-
late de presa oficială sovietică, lasându-se pătrunși de un anumit spirit
apocaliptic, propagat în acea perioadă în sânul populației.
Unii comuniști din raionul Sângerei puneau în discuție chestiu-
nea relațiilor URSS cu Iugoslavia, mulți dintre aceștia neînțelegând
politica autorităților iugoslave în planul politicii mondiale și în cadrul
mișcării comuniste internaționale42. Președintele colhozului „Krups-
kaia” din raionul sus-menționat, A. Petrov, era criticat de membrii
organizației locale de partid pentru faptul că nu se consultă cu ei și
nu ia măsuri împotriva celor care contribuie la înstrăinarea averii
colhozului. În urma neglijenței sale, jumătate din recolta de porumb

41
AOSPRM, F. 51, inv. 17, d. 141,…. f. 132.
42
Aisi se face aluzie la participarea Iugoslaviei la conferința de la Bandung din 1955 a
țărilor nealiniate partidului comunist din URSS și la atitudinea lui Tito față de re-
voltele din Ungaria. Ibidem, f. 140.

314
ar fi fost furată de colhoznici. La o ședință a organizației de partid
din localitate, s-a propus ca Petrov să fie exclus din partid și judecat;
la intervenția conducerii raionale de partid, învinuitul a fost însă
achitat43. În concluzia raportului adresat conducerii partidului de la
Chișinău, secretarul organizației raionale de partid, Hriptulov, evoca
propunerea mai multor organizații primare de partid din subordinea
sa imediată de a trimite în raion cadre bine pregătite din punct de ve-
dere politic, întrucât majoritatea comuniștilor intraseră recent în par-
tid (1953-1956) și nu aveau experiența necesară. Raportul insista, de
asemenea, să se trimită în raionul Sângerei un reprezentant al KGB-
ului pentru îmbunătățirea activității de administrare a raionului44.
Unii comuniști din colhozul „Kalinin”, raionul Grigoriopol, nu
aveau un comportament potrivit cu onoarea pe care o presupunea
statutul lor; aceștia se arătau „neglijenți”, „excesiv de critici” sau
„neascultători”. Astfel, în colhozul menționat, comunistul Maslenikov
a cumpărat, în timpul revoltelor din Ungaria, 100 de bucăți de săpun
și multă sare, contribuind astfel la alimentarea unui sentiment de
panică în rândurile populației45.
Membrul PCUS Liubcenko de la organizația Stației de Mașini și
Tractoare din Tiraspol, se arăta nemulțumit de faptul că instituțiile
de învățământ superior admiteau cu greu odraslele muncitorilor. În
opinia sa, se acorda preferință copiilor de șefi, chiar și atunci când
aceștia obțineau note proaste la școală46.
O parte importantă a membrilor de partid apreciau pozitiv politi-
ca de „destalinizare” anunțată în mod deschis la Congresul al XX-lea
al PCUS, continuând, totodată, să creadă în „forța îndrumătoare” a
partidului. Comunistul Pazuhin din orașul Chișinău, spre exemplu,
salută scrisoarea CC al PCUS din 19 decembrie 1956, mai ales nevoia
accentuată de aceasta de intensificare a vigilenței față de acțiunile
„dușmanilor” de toate calibrele care încearcă să compromită pres-
tigiul partidului. Același membru de partid credea că dușmanul de
clasă s-a reactivat pe fondul evenimentelor din Ungaria, folosind în

43
AOSPRM, F. 51, inv. 17, d. 141, f. 142.
44
AOSPRM, F. 51, inv. 17, d. 141, f. 143.
45
AOSPRM, F. 51, inv. 17, d. 141, f. 28-29.
46
AOSPRM, F. 51, inv. 17, d. 141, f. 152-153.

315
scopurile sale partea mai puțin decisă a „tineretului, intelectualitatea
slabă din punct de vedere ideologic, precum și o parte a scriitorilor
care se consideră atotștiutori”:
Comuniștii nu pot să se mulțumească cu postura de cugetători,
opinează Pazuhin. Dușmanii ascunși trebuie să simtă și să țină cont
în continuare de puterea noastră, cea a dictaturii proletariatului.
Trebuie să ne comportăm oriunde în mod partinic și disciplinat,
să nu dăm posibilitate adversarilor partidului nostru să-și extindă
activitatea fără a fi pedepsiți47.
În percepția comunistului conștiincios și vigilent care era Pazu-
hin, „adversarii” partidului se puteau infiltra și printre comuniștii cu o
conștiință politică joasă, dându-l drept exemplu în acest sens pe mem-
brul PCUS Pilipenko din Chișinău, care după o deplasare de serviciu
la Moscova a început să răspândească o serie de zvonuri „nesănătoase”
pe care le-a auzit în capitala sovietică48. La fel, comunistul Lukianeț
din satul Săseni, raionul Călărași, difuza știri potrivit cărora munci-
torii din Leningrad sunt nemulțumiți de politica externă promovată
de statul sovietic față de țări ca Ungaria și Egipt. Prin aceasta, secreta-
rul de partid considera că se atentează la imaginea legendară a „eroicei
clase muncitoare din orașul lui Lenin”, cea care a „apărat cu pieptul
său cuceririle Revoluției Socialiste din Octombrie””49.
Anumiți membri de partid se arătau alarmați de inactivitatea
KGB-ului. Comunistul Mordoveț, muncitor la întreprinderea de asi-
gurare cu apă din Chișinău, este îngrijorat de faptul că organele de or-
dine au devenit prea pasive, de teama de a nu fi învinuite de încălcarea
„legalității revoluționare”, uitând că odată cu eliberarea unor oameni
condamnați din greșeală, pe valul amnistiei generalizate au revenit
din detenție și anumite adevărate „elemente criminale”. Potrivit spu-
selor sale, Mordoveț a fost martorul unei scene desf desfășurate în biroul
secției pentru comerț a comitetului orășenesc al PCM, în care un
cetățean amenința cu „organizarea unei a doua Ungarii” în cazul în
care nu i se va îndeplini cererea50. La adunarea de partid a concer-

47
AOSPRM, F. 51, inv. 17, d. 141, f. 80-81.
48
AOSPRM, F. 51, inv. 17, d. 141, f. 135.
49
AOSPRM, F. 51, inv. 17, d. 141, f. 54-55.
50
AOSPRM, F. 51, inv. 17, d. 141, f. 82-83.

316
nului „Moldselelectro” din Chișinău, comunistul Ilin relata despre
răspândirea unor zvonuri cu caracter „antisovietic”, dând în calitate
de exemplu cazul muncitoarei Liderman, care, comsomolistă fiind,
asculta emisiunile unor posturi de radio străine, precum Europa
Liber și BBC, povestind și comentând colegilor săi evenimentele
Liberă
internaționale despre care auzise la posturile de radio menționate51.
Manifestările de „ploconire” (nizkopoklonstvo) față de Occident
constituiau o preocupare care n-a încetat să frământe organele de
partid. Astfel, în Chișinău, în vara anului 1956, comunistul Astahov,
printre alții, a fost învinuit de „ridicarea în slăvi” a democrației en-
gleze. Pierzându-și vigilența politică, el s-a pronunțat împotriva unei
majorări salariale a conducerii de vârf sovietice. La fel, Astahov s-a
manifestat împotriva introducerii de către Consiliul de Miniștri al
RSSM a impozitului pentru vite, această măsură urmând să aibă în
timp, după părerea sa, efecte negative asupra bugetului funcționarilor
și muncitorilor de la oraș52. Alți comuniști din capitală erau atât
de critici și de descurajați de situația dificilă din societate, încât își
manifestau dorința de a pleca cu prima ocazie în Occident. Astfel,
comunistul Șpreireghen, brigadier în secția de construcții și mon-
Moldpromsovet), declara
Moldpromsovet
taj a Consiliului Industrial din RSSM (Moldpromsovet),
deschis că recurge la carnetul de partid pentru a obține o funcție
respectabilă. Dar, dacă i s-ar propune să plece într-o țară capitalistă,
continua Șpreireghen, și-ar arunca imediat carnetul de partid și ar
pleca fără ezitare din Uniunea Sovietică53.
Unii secretari ai comitetelor raionale de partid erau îngrijorați
de pasivitatea comuniștilor la adunări. Astfel era cazul lui Deinenko
din raionul Stalin al orașului Chișinău, care aduce în acest sens în
calitate de exemplu ședințele Comitetului de Stat pentru Cinemato-
grafie și cele de la Școala Nr. 14 din capitala RSSM. Motivul princi-
pal al nemulțumirii sale era că niciun membru de rând al partidului
n-a luat cuvântul la aceste adunări, trecându-se direct la aprobarea
indicațiilor primite de la Moscova54.

51
AOSPRM, F. 51, inv. 17, d. 141, f. 83.
52
AOSPRM, F. 51, inv. 17, d. 141,… f. 83.
53
AOSPRM, F. 51, inv. 17, d. 141, f. 63.
54
AOSPRM, F. 51, inv. 17, d. 141, f. 136.

317
 4. Țăranii: atitudini critice și rezistență pasivă
Atitudini critice sau contestatare la adresa regimului sovietic
au fost exprimate și de către țărani, mai ales în contextul revoluției
din Ungaria. De exemplu, A. Băbălău și I. Bagrin, din satul Pelinia,
colhozul „Pobeda”, raionul Bălți, s-au exprimat împotriva orândui-
rii colhoznice. În timpul revoltelor din Ungaria, țăranul Marinescu,
din colhozul „Miciurin” din același raion, la adunarea generală a
gospodăriei agricole colective s-a declarat „direct și deschis” împo-
triva comuniștilor și comsomoliștilor, accentuând că „vom proceda cu
comuniștii așaa cum s-a ffăcut în Ungaria, iar pe comsomoliști îi vom
arde de vii”. În raportul trimis de V. Krîjanovski,
îîjanovski, secretarul comi-
tetului raional Bălți, acesta ruga CC al PCM să determine organele
KGB-ului să ia „măsuri preventive” în raion și să tragă la răspundere
elementele „ostile”, precum Marinescu. Raportorul evidențiază faptul
că în ciuda înștiințării colaboratorilor KGB-ului din orașul Bălți, pe
30 ianuarie 1957 (deci la 3 luni de la înregistrarea cazului) încă nu se
luaseră niciun fel de măsuri împotriva „făf ptașilor” sus-menționați55.
fă
Foștii deportați erau suspectați îndeosebi de atitudini „dușmă-
noase” la adresa regimului sovietic. Acesta este cazul lui Andrei Siloci
din satul Calfa, colhozul „Biruința”, raionul Bender, deportat în 1949
ca fost membru al partidului cuzist, care a vorbit de rău comuniștii
și a pus la îndoială corectitudinea politicii partidului și a statului
sovietic în ceea ce privește fixarea prețurilor. În alte colhozuri –
„Jdanov”, „Biruința” și „Lenin” din raionul Bender – s-a observat,
în contextul evenimentelor din Ungaria, intensificarea unor atitu-
dini „nesănătoase” și chiar deschis „antisovietice”56. Fostul deportat
Chiril Rusu, din colhozul „Malenkov”, raionul Drochia, declara la
rândul său că „tuturor măsurilor luate de partid și de guvernul so-
vietic le va veni sf
sfârșitul”, recomandând ca, până atunci, să se admită
în conducerea colhozului numai oameni care n-au fost aleși anterior
(deci necompromiși de colaborarea cu regimul sovietic). Alt fost de-
portat, Chiril Bejenari, din aceeași localitate, anterior declarat chia-
bur, cerea insistent retrocedarea averii lui, amenințând conducerea

55
AOSPRM, F. 51, inv. 17, d. 141, f. 8.
56
AOSPRM, F. 51, inv. 17, d. 141, f. 14.

318
colhozului cu următoarele cuvinte: „așteptați, o să vină vremea și o
să veniți la mine să mă rugați să vă fac dreptate”. Se presupunea că
anume cei deportați și reveniți acasă rupeau lozincile sau afișele cu
îndemnuri ale partidului comunist și ale guvernului sovietic. Din
acest motiv celor reveniți din gulag li se impune un curs de „reedu-
care”, pentru a-i „ajuta” să nu recidiveze57. Atitudini „nesănătoase”
sau „dușmănoase”, exprimate la adresa puterii sovietice și, în speță a
orânduirii colhoznice, au fost înregistrate și în raionul Căinari, mai
cu seamă printre foștii deținuți în gulag58. Drept exemplu în acest
sens este adus colhozul „Serghei Lazo”, unde, potrivit aceleiași surse,
activează un grup „antisovietic” alcătuit din sătenii Spiridon Roșca,
Ignat Nicolau, condamnați anterior pentru „crime antirevoluționare”,
și I. Bostan, fost „chiabur”. Țăranul Deleu, din colhozul „Kirov”,
raionul Cotiujeni, consideră că unii comuniști merită să fie tratați
așa cum s-a procedat cu membrii de partid din Ungaria. Țăranul
F. Cumpătă, din colhozul „Armata Roșie”, raionul Ungheni, declara
la adunarea generală a colhozului că în conducerea gospodăriei nu
trebuie aleși comuniști, deoarece „am început să trăim rău în colhoz
de când au venit comuniștii la conducere”59.
Unele rapoarte semnate de secretari de partid (satul Cinișeuți, raio-
nul Rezina) atribuie înmulțirea cazurilor de „huliganism” revenirii
foștilor deportați. Și de această dată, huliganismul capătă un înțeles
foarte extins. Astfel, cei reveniți acasă din Siberia erau învinuiți că
răspândeau afișe cu caracter „antisovietic”60. I. Carabulea, din col-
hozul „Unirea Moldovei”, raionul Râșcani, revenit recent din gulag,
a fost învinuit de agitație „antisovietică”. Fiind în stare de ebrietate,
acesta și-a exprimat nemulțumirea în legătură cu venirea rușilor pe
teritoriul RSS Moldovenești. Deși Carabulea a fost condamnat pen-
tru „activitate antirevoluționară”, acest lucru nu l-a împiedicat pe
președintele colhozului, Florea, să-l numească șef al morii cu aburi
din localitate. De asemenea, Florea a angajat în calitate de tracto-
rist un alt bărbat recent întors din deportare, condamnat anterior
împreună cu familia sa pe motiv că tatăl său fusese declarat chiabur.

57
AOSPRM, F. 51, inv. 17, d. 141, f. 35, 39.
58
AOSPRM, F. 51, inv. 17, d. 141, f. 52.
59
AOSPRM, F. 51, inv. 17, d. 141, 159.
60
AOSPRM, F. 51, inv. 17, d. 141, f. 114, 118.

319
Mai mult, Florea ar fi „sfidat” și mai evident legislația sovietică, res-
tituindu-i casa unui alt deportat – Ion Movilă – revenit în satul natal
în 195661. Și în alte colhozuri din raionul Târnova se înregistrează
o activizare a elementelor „ostile” puterii sovietice, mai cu seamă
în rrândul
ândul persoanelor deportate anterior
anterior.. În colhozul „Bolșevicul”,
țăranul Miron Gudâma, cândva aparținând categoriei „înstărite”,
asculta emisiunile unor posturi de radio occidentale și nu pregeta să
vehiculeze informații cu caracter „antisovietic”62.
O situație ieșită oarecum din comun este înregistrată în satul
Mândrești, raionul Lazovsc. Un oarecare Chirilov, fiu de fost chia-
bur, îl lovește pe Corman, secretarul organizației de partid din lo-
calitate, proferând amenințări potrivit cărora el și alții care îl vor
urma vor „repeta ceea ce s-a întâmplat la Budapesta”. Starea de spirit
a sătenilor se afla în strânsă legătură cu gradul de ascultare a postu-
rilor de radio din străinătate. Deși exista o rețea de emițătoare radio
în Mândrești, acestea retransmiteau mai degrabă emisiuni din Ro-
mânia și din străinătate decât din Chișinău sau Moscova63.
Conform opiniei exprimate de unii țărani din raionul Lazovsc,
Stalin le-a dat pământ, iar Hrușciov li-l ia înapoi,
napoi, ffăcând referire
la faptul că noua legislație limita mărimea lotului de lângă casă la
35 de ari64. Unii țărani regretau deznodământul celui de-al Doilea
Război Mondial. Astfel, o cețățeană de origine germană din sovhozul
„Înainte!”, raionul Lazovsc, revenită din deportare, spunea că „dacă
Paulus65 nu s-ar fi „v„ ândut”, victoria împotriva Germaniei ar fi fost
imposibilă”. Tot în acest sovhoz, care urma să fie desființat și trans-
format într-o colonie de muncă, cetățeanca Emilia Covtun declara că
„dacă ne veți strămuta de aici, vom face la fel ca în Ungaria”66.

61
AOSPRM, F. 51, inv. 17, d. 141, f. 124.
62
AOSPRM, F. 51, inv. 17, d. 141, f.156.
63
AOSPRM, F. 51, inv. 17, d. 141, f. 102.
64
AOSPRM, F. 51, inv. 17, d. 141, f. 100.
65
Friedrich Wilhelm Ernst Paulus (1890-1957), comandant al trupelor germane în
bătălia de la Stalingrad, avansat de către Hitler în gradul de mareșal la 30 ianuarie
1943, pentru ca în ziua următoare să capituleze.
66
AOSPRM, F. 51, inv. 17, d. 141, f. 32, 29. O parte însemnată a germanilor deportați
au revenit în RSSM. Și cei deportați din alte regiuni ale Ucrainei de Sud – Odesa,

320
 Colhoznica Caraiani din raionul Ceadâr-Lunga, revenită din regiu-
nea Kurgan (Rusia), unde fusese deportată, încerca să convingă și alți
țărani să nu meargă la lucru în colhoz în timpul pregătirii nutrețuluii în-
silozat, întrucât oricum nu vor fi remunerați67. Țăranul Saveli Neikovcen
din colhozul „Stalin”, raionul Comrat, fiind în stare de ebrietate, spunea
că în curând oamenii se vor rrăzbuna pe comuniști, care vor fi decapitați
pur și simplu, doar femeile comuniste urmând să fie cruțate68. Unii foști
deportați cer retrocedarea caselor și averii lor, proferând amenințări la
adresa activului colhozului și sovietului sătesc. Una din cauzele acestei
situații – cel puțin în opinia lui Mihailov, secretar al comitetului de par-
tid Comrat – ar fi slaba educație politică a colhoznicilor, lucru care s-ar
fi datorat, la rândul său, nivelului insuficient al pregătirii secretarilor
organizațiilor de partid din teritoriu, care nu aveau experiența politică
necesară și, prin urmare, nu puteau aprecia corect situația și combate
declarațiile „demagogice”, „dușmănoase” și „antisovietice”. Informații
similare au fost semnalate și în alte raioane: Rezina, Târnova, Camenca,
Strășeni, Lazovsc, Grigoriopol, Ceadâr-Lunga, Taraclia etc69. Pentru a
combate manifestările „antisovietice” ale țăranilor întorși din gulag și
a nu scăpa situația de sub control, KGB-ul își restabilește prezența în
toate raioanele. În acest scop, în martie 1957 sunt racolați 54 de agenți
speciali, dintre care 12 dintre foștii deportați.70 În total, între martie
1953 și octombrie 1956 au fost eliberate din așezările speciale 3 290 de
familii sau 6 950 de persoane din RSSM. Majoritatea persoanelor depor-
tate în cele trei operațiuni represive de masă – din 1941, 1949 și 1951 –
au fost eliberate până la 196171, marea majoritate a acestora revenind
acasă, în ciuda interdicțiilor impuse72.

Nikolaev, Dnepropetrovsk și altele – au preferat să vină aici. În 1959, aceștia numărau

deja 5 mii, iar în 1972 – 10 mii. Валериу Пасат, Трудные страницы p. 749.
67
AOSPRM, F. 51, inv. 17, d. 141, f. 166.
68
AOSPRM, F. 51, inv. 17, d. 141, f. 67.
69
AOSPRM, F. 51, inv. 17, d. 141, f. 30, 56, 57, 66-67, 138, 145, 155 etc.
70
Валериу Пасат, Суровая правда истории. Депортации с территории Модав-
ской ССР (1940-50-e гг.), Chișinău, Momentul, 1998, p. 376-377. Валериу Пасат,
Трудные страницы, p. 728.
71
Mihai Gribincea, Basarabia în primii ani de ocupație sovietică, 1944-1950, Cluj-Na-
poca, Editura Dacia, 1995, p. 144-145.
72
Валериу Пасат, Суровая правда истории, p. 378.

321
 Țăranii
ranii care ffăceau „speculă” constituiau o altă categorie socială
suspectă în ochii autorităților sovietice. În raionul Ungheni au fost în-
registrate mai multe cazuri de acest fel. Astfel, în colhozul „Stalin” se
constata că miliția nu luptă suficient cu „speculanții”, nu reușește să le
impună cetățenilor respectarea regimului de frontieră și nu păzește bine
hotarul. În satul Pârlița câteva familii de țărani nu lucrau la colhoz, ceea
ce nu-i împiedica să trăiască „din abundență”, angajând pe deasupra
persoane pentru treburile de pe lângă casă. Deși despre aceste familii
se știa la secția raională de miliție că ar face „speculă”, nu se lua nicio
măsură pentru a le trage la răspundere73.
Țăranul Oleinic, din colhozul „Lenin”, s-a revoltat pentru că i s-au
„tăiat” câteva zile-muncă, măsură justificată de autorități prin proastă
recoltă de struguri. Oleinic s-a supărat atât de tare pe brigadierul respon-
sabil de vița-de-vie din gospodăria colectivă, încât i-a declarat: „Puțină
răbdare, o să vină timpul și o să vă spânzurăm de picioare ca în Unga-
ria”. Îndrăzneala acestuia era alimentată, potrivit raportului secretaru-
lui de partid, de ascultarea posturilor de radio străine Vocea Americii și
BBC74. Se ffăceau auzite declarații și mai dure la adresa puterii sovietice.
Astfel, un locuitor al raionului Tiraspol, condamnat și deportat pen-
tru că a fost jandarm în timpul războiului, revenit între timp acasă, în
contextul revoluției maghiare, amenința autoritățile sovietice locale că
mai devreme sau mai târziu activiștii vor fi spânzurați75. Altă declarație
antisovietică a fost înregistrată în colhozul „Kotovski”. Cetățeana Sub-
botina afirma că, în caz de război (considerat de mulți iminent în toamna
lui 1956), președintele colhozului, comunistul Iakovenko, și secretarul
organizației de partid, Les, ar trebui omorâți76. Unii nu se mulțumeau
doar cu amenințările, trecând la fapte. Cetățeanul Iorgu din satul Pe-
linei, raionul Cahul, a bătut-o pe comunista Cranea, proferând în acest
timp declarații împotriva comuniștilor din localitate, invocând în acest
sens evenimentele recente din Ungaria. Conflictul este până la urmă
rezolvat în mod amiabil, comunista Cranea retrăgându-și plângerea
inițială depusă împotriva lui Iorgu77.
73
AOSPRM, F. 51, inv. 17, d. 141, f. 159.
74
AOSPRM, F. 51, inv. 17, d. 141, f. 159.
75
AOSPRM, F. 51, inv. 17, d. 141, f. 154.
76
AOSPRM, F. 51, inv. 17, d. 141, f. 151.
77
AOSPRM, F. 51, inv. 17, d. 141, f. 48-49.

322
 5. Funcționarii și muncitorii: atitudini
„nesănătoase” și „nepatriotice”
Atitudini critice la adresa regimului sovietic au fost exprimate și
de către funcționari și muncitori. Astfel, în colhozul „Calea lui Ilici”
(Râșcani) a fost semnalată activitatea „antipartinică” a unui membru al
conducerii colhozului, un anume Cebotari, care se străduia să convin-
gă sătenii să nu admită comuniști în conducerea gospodăriei agricole
colective. Drept urmare, comuniștii au ridicat problema eliminării lui
Cebotari și a altor persoane cu idei asemănătoare din conducerea colho-
zului și înlocuirea acestora cu „tovarăși cinstiți și verificați”78. Nici alte
persoane cu posturi importante nu erau mai satisf
satisfăcute de orânduirea
colhoznică. Astfel, în colhozul „Kotovski” din Comrat, un membru
al conducerii colhozului, D. Gagauz, a fost prins de comunistul Terzi
încercând să fure lapte de la fermă. Acesta din urmă l-a rugat pe Ga-
gauz să nu mai facă așa ceva. În replică, Gagauz declară că membrii de
partid trebuie să fie împușcați, întrucât aceștia nu permit colhoznicilor
să respire liber. Comuniștii G. Marasanova și I. Sazonov au confirmat
aceste declarații „antisovietice” ale lui Gagauz79.
Muncitorii din colhozul „Șvernik”, Fălești, care lucrau la cons-
trucția fabricii de zahăr din localitate, mai ales foștii condamnați
(nu se precizează despre ce fel de foști deținuți era vorba), au ex-
primat opinii „antisovietice” și elogii față de „modul de viață
american”80. La fabrica de sticlă din Tiraspol, un grup de muncitori,
printre care se afla și comunistul Prihodko, s-au pronunțat catego-
ric împotriva administrației întreprinderii, îndemnându-i pe alți
colegi să facă la fel. Această atitudine a fost etichetată ca fiind una
„politică”, chiar „ostilă” puterii sovietice, întrucât Prihodko și co-
legul său Tokarenko s-au declarat împotriva exportului de cărbune
în Ungaria, aceasta răsfrângându-se direct asupra insuficienței de
combustibil la fabrică81. La alte întreprinderi din Tiraspol, organele
de partid au constatat o legătură directă între intensificarea stărilor

78
AOSPRM, F. 51, inv. 17, d. 141, f. 122.
79
AOSPRM, F. 51, inv. 17, d. 141, f. 67.
80
AOSPRM, F. 51, inv. 17, d. 141, f. 162.
81
AOSPRM, F. 51, inv. 17, d. 141, f. 148.
323
de spirit „nesănătoase” și evenimentele din Ungaria, cunoscute prin
intermediul posturilor de radio străine, în special Europa Liber Liberă.
O astfel de situație a fost semnalată și la fabrica de lăzi „Kotovski”,
potrivit informației oferite de membrul PCUS Muhin. Mai grav era
considerat faptul că membrii de partid ascultă aceste informații fără
să le combată. Lectorii și agitatorii comuniști din Tiraspol au confir-
mat acest fenomen din proprie experiență, făcând apel la vigilență pe
fondul „activizării elementelor reacționare în Occident” 82.
La stația de cale ferată Chișinău, unii lucrători ascultau posturi de
radio „dușmănoase” și, neavând pregătire ideologică suficientă, in-
terpretau „eronat” aceste informații și răspândeau anumite zvonuri
caracterizate drept „nesănătoase”. Evenimentele internaționale și as-
cultarea unor posturi de radio străine sunt considerate cauza acestor
manifestări83. La stația de cale ferată Revaca, unul dintre angajați,
comentând nd evenimentele din Ungaria, a ffăcut o serie de declarații
cu caracter „antisovietic”84. În lumina evenimentelor din Ungaria, și
unii angajați din sistemul căii ferate din Ungheni au exprimat idei
„ostile” puterii sovietice85. La o întreprindere – Moldglavselsnab –
aparținând Ministerului Agriculturii, cetățeana Simakevici s-a
pronunțat împotriva împrumuturilor de stat, lucru considerat ca deo-
sebit de grav, deoarece aceasta avea studii superioare, fiind absolventă
a Universității din Chișinău86. Șoferul Voleanschi (Parcul de Auto-
buze Nr. 1 din Chișinău), responsabil de activitățile culturale din ca-
drul „colțului roșu” al întreprinderii, a organizat o serată dansantă,
la care s-a audiat și postul de radio Vocea Americii. Cei prezenți
și-au informat ulterior cunoscuții despre cele auzite87. Până și cea mai
inocentă declarație prin care se apreciau pozitiv într-un fel sau altul
țări străine, chiar dacă era vorba de țări devenite între timp comu-
niste, era pasibilă de a fi inclusă în categoria opiniilor „nepatriotice”
sau, mai grav, „antisovietice”. Este cazul muncitorului Efremenko de

82
AOSPRM, F. 51, inv. 17, d. 141, f. 149-150.
83
AOSPRM, F. 51, inv. 17, d. 141, f. 134.
84
AOSPRM, F. 51, inv. 17, d. 141, f. 136.
85
AOSPRM, F. 51, inv. 17, d. 141.
86
AOSPRM, F. 51, inv. 17, d. 141, f. 134.
87
AOSPRM, F. 51, inv. 17, d. 141, f. 78.

324
la Fabrica de Oglinzi din Chișinău, care declarase că „România pro-
ducea oglinzi mai bune decât la noi”88.
Atitudini „nesănătoase” au fost semnalate și în cadrul orga-
nelor care aveau misiunea de a asigura menținerea ordinii publice
și respectarea moralei comuniste. Astfel, printre angajații organelor
procuraturii și justiției din Cahul erau persoane care ascultau pos-
turi de radio străine, transmițând informațiile respective colegilor.
Unul dintre cei vizați era șoferul Cojocaru. Din această cauză, unii
cetățeni aveau atitudini „nepatriotice”, precum anchetatoarea Dobr-
janskaia89. Contabila Stepanova, de la organizația orășenească de
comerț Cahul, a exprimat atitudini „nesănătoase” și „antisovietice”.
Potrivit acesteia, comuniștii erau numiți în funcții de conducere nu-
mai pentru a-i supraveghea pe cei ffără
r de partid, carnetul de partid
nefiind folosit decât în calitate de „cartelă de pâine”90.

6. „Sectanții”: milenarism sau atitudini

„subversive”?
O preocupare specială a regimului sovietic pe parcursul anului
1956 este legată de activizarea „sectanților”. S-au evidențiat mai cu
seamă activitățile „Martorilor lui Iehova” din satul Ștefă
tef nești, raio-
tefă
nul Cotiujeni, care în ziua de 15 iunie 1956 umblau pe la casele oa-
menilor, anunțând că a început războiul [între Uniunea Sovietică și
Occident]91. La un moment dat, organelor responsabile li se creaseră
impresia că, în cea mai mare parte a anului 1956, în satele din ju-
rul orășelului Lazovsk nu exista putere sovietică. Astfel, în satul
Coșcodeni, inochentistul Trocin organiza periodic la el acasă audieri
colective ale emisiunilor postului de radio Vocea Americii. Membrii
de partid și miliția, deși știau foarte bine acest lucru, n-au luat ni-
ciun fel de măsuri pentru a contracara asemenea „sfidări” la adresa
regimului92. Unii „sectanți” din raionul Edineț, deportați în 1951, au

88
AOSPRM, F. 51, inv. 17, d. 141, f. 135.
89
AOSPRM, F. 51, inv. 17, d. 141, f. 49.
90
AOSPRM, F. 51, inv. 17, d. 141, f. 50.
91
AOSPRM, F. 51, inv. 17, d. 141, f. 73.
92
AOSPRM, F. 51, inv. 17, d. 141, f. 98.

325
revenit în locurile natale și și-au reluat activitățile, acest lucru fiind
remarcat mai ales în timpul evenimentelor din Ungaria. Au fost
criticați comuniștii care nu cunoșteau credințele „sectanților”, în
special ale iehoviștilor, apreciindu-se că fără acest lucru este imposi-
bil de a duce o luptă eficientă împotriva lor93. O activizare deosebită
s-a evidențiat în 1956 în interiorul comunității evangheliștilor și
sâmbotiștilor din satul Maramonovca, raionul Târnova. Aceștia as-
cultau frecvent posturile de radio străine Europa Liber
Liberă și BBC94. În
colhozul „Congresul al II-lea al PCM” din Sângerei, s-au reactivat
baptiștii și sâmbotiștii95. Sub influența acestora se afla mai ales ti-
neretul, motiv pentru care partidul considera că se impunea inten-
sificarea propagandei cu caracter ateist în rândurile populației. Tot
în colhozul respectiv, comunistul Rabinovici informa despre inter-
pretarea „greșită” de către „sectanți” a unor articole apărute în presa
centrală sovietică, cu referire la experiența construcției socialiste
în Uniunea Sovietică96. Cei mai activi dintre „sectanți”, considerați
foarte periculoși de către puterea sovietică, erau iehoviștii.
În 1956 o parte importantă a deportaților din 1941 și 1949 au
revenit la baștină, în ciuda restricțiilor impuse de regimul sovietic,
însă iehoviștii strămutați în 1951 întâmpinau mai multe obstacole.
La sfârșitul anului 1958, cca 50 % dintre aceștia erau încă în exil97.
Printre altele, deportarea „Martorilor lui Iehova” în Siberia le-a per-
mis acestora să-și răspândească credința lor specifică creștinească
dincolo de munții Ural, devenind astfel o confesiune neoprotestantă
cu o rețea mult mai numeroasă decât fusese anterior deportărilor98.
În iunie 1956, reveniseră cca 100 de „martori ai lui Iehova”, aceștia
propunându-și să restabilească rețeaua existentă în anii imediat
postbelici. Se pare însă că convingerile lor privind începutul unui
război sau propensiunile lor escatologice erau mai degrabă legate de

93
AOSPRM, F. 51, inv. 17, d. 141, f. 43-44.
94
AOSPRM, F. 51, inv. 17, d. 141, f. 155.
95
AOSPRM, F. 51, inv. 17, d. 141, f. 139.
96
AOSPRM, F. 51, inv. 17, d. 141, f. 140.
97
Валериу Пасат, Суровая правда истории, p. 375.
98
Nicolae Fuștei, „Deportările pe motive confesionale. Operația „SEVER” (1 aprilie 1951)”,
în PROMEMORIA, Revista Institutului de Istorie Socială, vol. II, nr. 2, 2012, p. 112.

326
credința lor pronunțat milenaristă decât de evenimentele contempo-
rane din Ungaria. Un argument în acest sens este declarația unui li-
der „iehovist”, N. Pilipețchi, rămas în exil. Acesta răspândise în vara
anului 1956 o scrisoare cu următorul conținut:
Dragi frați moldoveni ! Nu disperați, întrucât Iehova are grijă de
voi. Așa cum s-a prezis, toți deportații vor reveni acasă. Degrabă
vom scăpa de ghearele diavolului. În curând va începe Armaghedo-
nul – lupta Domnului ne va elibera de violența dușmanilor!
Din cauza rezistenței „Martorilor lui Iehova”, organele de securi-
tate ale statului colectează date compromițătoare la adresa lor în sco-
pul arestării
rii ulterioare, ffără a interveni activ pe parcursul anului99.
Acest lucru este confirmat printr-o scrisoare a KGB-ului de la
Chișinău din 17 iulie 1956. În anii următori, în cadrul organizațiilor
„iehoviste” sunt infiltrați mai mulți agenți, care încearcă să provoace
conflicte și să distrugă „secta” din interior100.
Uneori, scrisorile difuzate de „sectanți” alarmau organele de
partid. La o adunare de partid din colhozul „Malenkov,” Cahul, s-a
vorbit despre un text intitulat „Scrisoare dumnezeiască”, trimisă din
orășelul Novoșahtinsk, regiunea Kamensk, Rusia. Epistola afirma că
în 1958 Pământul va fi acoperit de sânge, iar jumătate din omenire
va pieri, precizându-se că numai cei care vor avea o copie a acestei
scrisori vor fi salvați. Paternitatea scrisorii a fost stabilită ulterior,
autorul ei fiind o femeie din localitatea respectivă, plecată la muncă
în regiunea Kamensk101. Nici la oraș educația în spirit ateist nu era
„la înălțime”. Spre exemplu, comunistul Safronov de la Parcul de
Autobuze Nr. 1 din Chișinău, afirma că:
în Moldova există încă multe reminiscențe ale capitalismului,
supraviețuiesc secte care, sub acoperirea unor activități religioase,
fac propagandă antisovietică; sectanți există și în colectivul nos-
tru; noi nu le explicăm îndeajuns cauzele greșelilor pe care ei le
comit102.

99
În martie 1957 unii sunt deja arestați și condamnați pentru reluarea activităților „an-
tisovietice”. Валериу Пасат, Трудные страницы, p. 727.
100
Валериу Пасат, Трудные страницы, p. 364-368.
101
AOSPRM, F. 51, inv. 17, d. 141, f. 140.
102
AOSPRM, F. 51, inv. 17, d. 141, f. 79.

327
 7. Conflictele dintre intelectuali și impactul
lor asupra politicii lingvistice și naționale
Atitudini cu caracter „nesănătos”, „antisovietic” sau „naționalist”
au fost exprimate, pe parcursul anului 1956, și de către unii repre-
zentanți ai intelectualității din RSS Moldovenească. La adunarea
organizației de la Institutul de Istorie a Partidului, comunistul
Z. Sepanaru [probabil numele său corect e Săpunaru] a menționat
activizarea propagandei antisovietice de către forțele imperialiste,
care utilizează o întreagă varietate de mijloace în acest scop (printre
altele, cântece, emisiuni radio, cărți, filme, bancuri). La întrunire era
prezent și poetul George Meniuc, ca reprezentant al comitetului de
partid al raionului „Armata Roșie” din orașul Chișinău. Acestuia
i-a fost adresată direct observația că revista „Octombrie” a Uniunii
Scriitorilor ar fi publicat materiale care n-ar fi trebuit să vadă vreo-
dată lumina tiparului. A. Rusu, de la aceeași organizație de partid,
constata că după condamnarea „cultului personalității”, oamenii își
exprimă mai deschis opiniile. Între timp, activitatea ideologică nu
era „la înălțime”. Astfel, până recent nu se publicau operele clasicilor
literaturii moldovenești sau materiale despre istoria Moldovei, ceea
ce era, în opinia lui Rusu, o mare greșeală. Același comunist consi-
dera că în ultima perioadă s-a făcut mult sub aspect economic, dar
nu s-a făcut aproape nimic în domeniul ideologic pentru a propaga
aceste realizări103. Situația respectivă este confirmată și de membrul
PCUS Sergheev de la Muzeul Etnografic, potrivit căruia în ultimii
ani nu apăruse nicio carte care să arate atât progresele obținute de
Moldova sovietică în plan economic, cât și cele din știință și artă104.
Nici alți reprezentanții ai intelectualității, precum studenții și
profesorii, nu făceau excepție de la tendința contestatară afirmată
în urma Congresului al 20-lea al PCUS și intensificată în timpul
revoluției din Ungaria din toamna lui 1956. Deși ponderea intelec-
tualilor raportată la alte categorii sociale, precum țăranii, muncitorii
și funcționarii, este relativ mică (aproximativ o pătrime din cazurile

103
AOSPRM, F. 51, inv. 17, d. 141, f. 79.
104
AOSPRM, F. 51, inv. 17, d. 141, f. 90.

328
cercetate), impactul real al activității acestui segment al populației
este considerabil, datorită influenței și vizibilității sale în societate.
Totodată, este de remarcat natura criticilor formulate de intelectuali
la adresa regimului, care, spre deosebire de cele ale altor categorii so-
ciale, aveau drept țintă principiile comuniste, și nu motive de ordin
cotidian sau economic.
Astfel, potrivit relatărilor comuniștilor Nesterovskaia și Dubrov-
ski, membri ai organizației de partid a Colegiului Cooperatist din
Soroca, unii studenții nu înțelegeau corect esența cultului lui Stalin.
Studentul Sinițân, de pildă, a declarat că, dacă înainte s-a promovat
cultul personalității lui Stalin, ceea ce s-a întâmplat după disparația
acestuia nu era decât promovarea cultului lui Lenin. Aceiași comuniști
menționau existența unor conflicte etnice între studenții colegiului,
mai exact între „moldoveni [români] și ruși”105. Comportamentul
unor studenți era de natură să incomodeze conducerea organizației
de partid a instituției. La adunarea organizației sindicale a colegiu-
lui, studentul Eftodiev a protestat împotriva practicii curente prin
care partidul controla sindicatele, îndemnându-și colegii să nu se
supună comitetutului raional de partid, organizației primare a
PCUS, dar nici administrației sau corpului profesoral al instituției
lor de învățământ106. Aceste acțiuni de nesupunere ale studenților
erau susținute, cel puțin indirect, de către funcționari importanți din
conducerea raionului. Drept exemplu în acest sens este cazul inspec-
torului secției raionale de învățământ Grinman, care dădea indicații
directorului școlii medii din satul Visoca, Soroca, să nu urmeze or-
dinele emise de organizația de partid, fiind convins că membrii de
partid n-au dreptul să intervină în treburile școlii, întrucât ei ar fi
analfabeți107. În localitățile rurale ale raionului situația era la fel de
îngrijorătoare din punctul de vedere al autorităților comuniste. Pro-
fesoarele Voitova, Lipovețkaia și Djaconia de la școala-internat din
Comrat, toate cu studii superioare, își exprimau „în mod sistematic”
nemulțumirile față de politica partidului, criticând practic toate de-

105
AOSPRM, F. 51, inv. 17, d. 141, f. 130.
106
AOSPRM, F. 51, inv. 17, d. 141, f. 131.
107
AOSPRM, F. 51, inv. 17, d. 141, f. 132.

329
ciziile PCUS și ale guvernului sovietic. Ele erau critice, de asemenea,
față de hotărârea plenarei CC al PCUS din decembrie 1956 cu pri-
vire la combaterea manifestărilor „antisovietice” și „dușmănoase”108.
Profesoara Mironiuc, din satul Scumpia, Fălești, răspândea bancuri
„licențioase” la adresa conducerii partidului și statului sovietic. Atât
organizația de partid, cât și corpul didactic al școlii din localitate
tolerau această situație. O „inscripție cu caracter antisemit” a fost
descoperită în școala medie rusă din orășelul Fălești. Acest caz
a fost explicat prin educația insuficientă a elevilor, precum și prin
persistența „influențelor extrașcolare”109. Profesoara Neburcilova
din Sucleia, raionul Tiraspol, asculta emisiunile unor posturilor de
radio străine în limba rusă, discutând ulterior pe această temă cu co-
legii săi de serviciu 110. Starea de spirit a profesorilor a fost discutată și
la adunarea secției raionale de învățământ din orașul Tiraspol. Una
din chestiunile abordate s-a referit la abonarea corpului didactic la
reviste și ziare. S-a constatat că 21 de profesori din raion nu erau
abonați la niciun ziar; s-a pus problema rolului acestora în educația
tinerei generații în condițiile în care nu erau informați despre ceea ce
se întâmpla în țară și peste hotare. Problema a fost considerată gravă
atunci când profesorul Martiniuc, care deși se pare că era abonat la
ziare, recunoștea că nu știe cum să inspire copiilor sentimentul patrio-
tismului sovietic. Condamnarea recentă a „cultului personalității”
lui Stalin era în acest caz percepută ca o lovitură dată comunismu-
lui în general, contrar voinței lui Hrușciov și a susținătorilor săi
din februarie 1956.111 Din această cauză, în unele școli pionierii nu
doreau să intre în rândurile comsomolului, iar unii elevi făceau o
„propagandă anticomsomolistă” fățișă112. Unii reprezentanți ai
intelectualității de creație își exprimau opiniile în mod absolut des-
chis. Spre exemplu, Mihail Grecu, membru al Uniunii Artiștilor
Plastici din RSSM, a declarat în public că îi era indiferent ce regim

108
AOSPRM, F. 51, inv. 17, d. 141, f. 65.
109
AOSPRM, F. 51, inv. 17, d. 141, f. 162.
110
AOSPRM, F. 51, inv. 17, d. 141, f. 152.
111
Реабилитация. Как это было, p. 349-351.
112
AOSPRM, F. 51, inv. 17, d. 141, f. 154.

330
politic era la putere113. O altă problemă „gravă” la care s-au referit or-
ganele de partid este organizarea unor conferințe de propagandă în
limba rusă, prost înțelese de majoritatea audienței, formată în prin-
cipal din moldoveni (de exemplu, în raionul Edineț)114.
Această stare de spirit specifică „dezghețului” hrușciovist, inten-
sificată în 1956, nu se reducea la cazuri izolate. Dorința de liberă ex-
primare se manifesta uneori la nivel cotidian. Medicul Draikovski,
de la spitalul de urgență din Tiraspol, a fost surprins interpretând
cântece religioase în timpul muncii. Atunci când i s-a atras atenția,
acesta a replicat: „nu sunt membru de partid, fac ce vreau și cânt ce
pot”. Cazul lui Draikovski era cu atât mai scandalos în percepția or-
ganelor de partid, cu cât acesta era membru al societății pentru pro-
pagarea cunoștințelor politice și științifice Știința (Знание), ținând
chiar prelegeri publice115.
Existau însă și persoane care credeau că împotriva regimului so-
vietic se poate lupta numai prin forță. Astfel, un anume Golan, fost
membru al organizației „antisovietice” „Partidul Libertății”116, ime-
diat după revenirea sa acasă, a încercat să restabilească relațiile cu
prietenii și colegii din organizație, punând în discuție chestiunea
achiziționării de arme. În septembrie 1956 a revenit din exil fostul
președinte al organizației „antisovietice și naționaliste” „Frontul Ro-
mân al Renașterii Naționale din Basarabia”, Ciocârlan, condamnat
anterior la 25 de ani de lagăr, care a încercat, și el, să restabilească
legăturile pierdute. KGB-ul interceptase scrisorile sale în care „vorbea
„
de rău puterea sovietică” și sprijinea „acțiunile contrarevoluționare”
din Ungaria și Polonia. În ianuarie 1957, un raport al KGB-ului
menționa un fost membru al altei organizații „antisovietice” – „Par-
tidul Democrat Agrar” – S. V. Duca (din orășelul Rezina), care în-
treprindea acțiuni pentru reluarea „activităților îndreptate împotriva

113
AOSPRM, F. 51, inv. 17, d. 141, f. 88. Mihail Grecu este absolvent al Academiei de
Arte Frumoase „Nicolae Grigorescu” din București (1937-1940).
114
AOSPRM, F. 51, inv. 17, d. 141, f. 43-44.
115
AOSPRM, F. 51, inv. 17, d. 141, f. 149-150.
116
Despre activitatea acestei organizații antisovietice, a se vedea Elena Postică,
Rezistența antisovietică în Basarabia, 1944-1950, Chișinău, Știința, 1997, p. 183-201.

331
statului sovietic”. În total, în martie 1957, numai în orașul Chișinău
au fost înregistrate cca 100 de persoane revenite din detenție, con-
damnate pentru activități „antisovietice naționaliste” (fiind vorba
de „naționalisți” români). Evreii, în schimb, erau incluși în categoria
„activiștilor sioniști”, împotriva cărora s-au deschis numeroase dosare
penale la începutul anului 1957. Un caz aparte este cel al cetățeanului
I. Șmois, condamnat anterior pentru „trădare de partie”. Revenind în
RSSM, acesta a decis să-și reia activitatea împotriva puterii sovietice,
intenționând să scrie o carte cu caracter „antisovietic”117.
Anul 1956 a reprezentat un moment marcant în evoluția politicii
lingvistice în RSSM. Proiectul de creare a unei limbi „moldovenești”
diferite de româna literară a suferit eșec încă în 1951-1952, inclusiv
datorită criticii vehemente a teoriei lingvistice a lui Marr de către Sta-
lin însuși. În 1956, premisele pentru o reformă lingvistică, în urma
căreia diferențele dintre limba „moldovenească” și limba română
standard devin nesemnificative, erau asigurate118. Una dintre mizele
capitale în „bătălia” pentru limba și literatura „moldovenească” a
fost reabilitarea patrimoniului literar românesc.
Activarea conflictului dintre elitele basarabene și cele transnistre-
ne a avut un impact deosebit asupra transformării stării de spirit a
intelectualilor din RSS Moldovenească și a societății moldovene în
întregime. Un eveniment poate fi considerat revelator în acest sens.
Pe 12 iunie 1956, la Institutul de Istorie a Partidului s-au întrunit un
grup de intelectuali basarabeni, foști membri ai mișcării clandestine
și ai Partidului Comunist din România, printre care Emilian Bucov și
Andrei Lupan, doi scriitori a căror activitate din 1951-1956 a fost deci-
sivă pentru reabilitarea clasicilor literaturii române și realizarea refor-
mei lingvistice din 1957. Acest grup a semnat o petiție în care protesta

117
Валериу Пасат, Трудные страницы, p. 726-727. Documentul nu specifică
apartenența socială a celor trei persoane și proveniența geografică a primilor doi. A
se vedea și Igor Cașu, „Gulagul basarabean”, în Ruxandra Cesereanu, coordonator,
Comunism și represiune în România. Istoria tematică a unui fratricid național, Iași,
Polirom, 2006, p. 190-207.
118
Michael Bruchis, One step back, two steps forward: on the language policy of the Com-
munist Party of the Soviet Union in the national republics (Moldavian: a look back, a
survey and perspective, 1924-1980), Boulder Co., East European Monographs, 1982,
p. 97-145.

332
împotriva „hegemoniei” elitelor transnistrene asupra intelectualității
de origine basarabeană, perpetuată vreme de 16 ani începînd cu 28 iu-
nie 1940 la toate nivelurile vieții publice din republică. Din cei 286 de
membri ai Partidului Comunist din România119 existenți în Basarabia
în iunie 1940, doar 10 au fost acceptați în calitate de membri cu drep-
turi depline ai PCUS. Grupul condus de Bucov și Lupan se pronunța
astfel împotriva acestei inechități flagrante. Atmosfera de „dezgheț”
produsă în urma morții lui Stalin și mai ales de Congresul al XX-lea
al PCUS a încurajat acest grup să-și formuleze protestul într-un mod
cât se poate de articulat. Este dificil să atribuim acest eveniment unor
ipotetice manifestări naționale sau „naționaliste”, or, petiția adresa-
tă prim-secretarului CC al PCM și Prezidiului CC al PCUS reflecta
un conflict bazat pe relații de solidaritate și apartenență mai degra-
bă regionale decât etnonaționale. În plus, scrisoarea a fost semnată
și de reprezentanți ai altor etnii, precum ucraineanul Burlacenko,
rusul Volghin ș. a.120. Totuși, în măsura în care elitele basarabene, in-
diferent de originea etnică a reprezentanților lor, au fost școlarizate în
perioada interbelică, în cadrul sistemului de învățământ românesc, și
fiind astfel atașate limbii literare române (respingând limba rusificată
promovată de elita transnistreană reprezentată de grupul I. D. Ceban
– Ion Canna), conflictul dintre aceste grupuri de intelectuali împărțiți
după criterii regionale a avut și un anume impact asupra politicii et-
nolingvistice din RSSM. Un rol deosebit în compromiterea elitelor
de origine transnistreană l-a avut sclandalul legat de plagiatul unor
„opere” ale lui Ion Canna121.

8. Manifestări ale identității naționale românești

Manifestările critice la adresa ideologiei și autorităților comunis-
te din RSSM aveau la bază și problema identitară. Recrudescența fe-
nomenului era cauzată de noua atmosferă din societatea sovietică de

119
Veaceslav Stăvilă, De la Basarabia românească la Basarabia sovietică, 1939-1945,
Chișinău, Tipografia Centrală, 2000, p. 14.
120
AOSPRM, F. 51, inv. 15, d.98, f. 1-18.
121
Petru Negură, Ni héros, ni traîtres. Les écrivains moldaves face au pouvoir soviétique
sous Staline, Paris, L’Harmattan, 2009, p. 268.

333
după Congresul al 20-lea al PCUS, dar și de revenirea din exilul sibe-
rian a unor intelectuali basarabeni purtători ai identității naționale
românești, un grup care a constituit una din țintele predilecte ale
represiunilor anterioare. În septembrie 1956, Andrei Prokopenko,
președintele Comitetului pentru Securitatea Statului (KGB) al RSSM,
raporta către CC al PCM că în primele opt luni ale anului au fost în-
registrate peste cca 30 de foi volante conținând mesaje de amenințare
la adresa activului de partid și sovietic, multe dintre care aveau și
un caracter „naționalist”. Unul dintre autorii mesajelor era Vic-
tor Ciocârlan, fost conducător al secției basarabene a „organizației
antisovietice” Frontul Renașterii Naționale122, condamnat la 25 de ani
de închisoare, care, abia revenit în patrie din exilul siberian, a început
să-și refacă legăturile în teritoriu. KGB-ul i-a interceptat scrisorile în
care critica aspru regimul sovietic și susținea ceea ce autoritățile nu-
meau „acțiunile contrarevoluționare” din Ungaria și Polonia. Proko-
penko raporta că au avut loc și alte tentative de a recrea organizații
„naționaliste”, în special în Chișinău, precum și în raionul Cahul, în
sud, și Sângerei, în nord123. Conform unui raport strict secret al KGB-
ului de la Chișinău, în ianuarie 1957, în raionul Târnova existau deja
510 foști deținuți politici eliberați din gulag, dintre care 151 fuseseră
condamnați pentru atitudini și acțiuni „contrarevoluționare”. Doi
dintre aceștia erau evidențiați ca extrem de periculoși, fiind vorba de
doi membri marcanți a organizației antisovietice „Sabia Dreptății” –
Vâșcu și Pavel Istrati, probabil pentru că aceștia încercaseră să sta-
bilească anumite legături cu organizații ale naționaliștilor ucraineni
din vestul Ucrainei în anul 1950124.
În decursul anului 1957, ca urmare a impactului Congresului
al 20-lea al PCUS și al revoluției maghiare, s-au întețit și contacte-

122
Era vorba de unicul partid legal din România de pe timpul dictaturii lui Carol al
II-lea. A se vedea, de exemplu, Vlad Georgescu, Istoria românilor,
nilor, București, Huma-
nilor
nitas, 1991, p. 207-209.
123
AOSPRM, F. 51, inv. 15, d. 276, p. 2.
124
„Sabia Dreptății” a fost o organizație antisovietică proromânească, care a acționat pe
teritoriul din nordul RSSM, mai ales în zona Bălților, în anii 1949-1950. A se vedea
amintirile unuia dintre membrii marcanți ai acesteia, Ion Moraru, Pustiirea. Treptele
Infernului, Chișinău, Editura Flux, 2007; ASISRM–KGB, F. 2, inv. 29, vol. 8, d. 9, f. 3;
Elena Postică, Rezistența antisovietică, p. 176.

334
le dintre diaspora basarabeană din Republica Populară Română și
unii lideri ai românilor basarabeni din RSSM, așa încât KGB-ul de la
Chișinău a formulat o solicitare față de Securitate în ce privește cola-
borarea în direcția contracarării acestor fenomene125. Impactul celui
de-al 20-lea Congres al PCUS și al revoluției maghiare asupra Mol-
dovei sovietice era comparabil, într-o anumită măsură, cu evoluțiile
înregistrate în alte teritorii de la frontiera occidentală a Uniunii So-
vietice, în special cele din Ucraina126.
Manifestări ale spiritului național românesc au fost întâlnite și
printre studenții instituțiilor de învățământ superior, mai ales ca
urmare a ecoului revoluției maghiare în RSS Moldovenească. Ast-
fel, la începutul anului 1957, după cum nota un raport de la KGB,
„un număr de elevi, studenți și tineri, fiind influențați de elemente
dușmănoase, întocmesc scrisori anonime cu caracter antisovietic și
exprimă atitudini naționaliste nesănătoase”. Unul dintre aceștia, Ni-
colae Bătrânu127, student la Facultatea de Filologie a Universității de
Stat din Chișinău, a prezentat în februarie 1957 în cadrul societății
științifice a studenților o comunicare cu tema „Imaginea lui Ștefan
cel Mare în folclorul moldovenesc” în care a „a recurs la interpre-
tări naționaliste și a recitat fragmente antirusești din creația lui
Mihai Eminescu”. Același student a afirmat în cadrul cursului de
literatură „moldovenească” că regretă faptul că trăiește în Moldo-
va sovietică. KGB-ul era alertat de asemenea afirmații, mai ales că
aceste declarații au fost făcute la 27 martie, o zi simbolică, ce mar-
ca Unirea Basarabiei cu România în 1918. Un alt student, V. Badiu,
și-a argumentat cu altă ocazie „ura sa față de poporul rus”, spunând
că „Teatrul de Operă și Balet „Pușkin” trebuie redenumit în „Ca-
ragiale”, fiind preocupat și de chestiunea independenței Moldovei.
Atât Bătrânu, cât și Badiu i-au criticat pe istoricii moldoveni pen-

125
ASISRM–KGB, F. 2, inv. 29, vol. 8, d. 9, f. 109-110, 53.
126
Pentru impactul revoluției maghiare asupra Ucrainei, a se vedea Юрiй Данилюк,
Олег Бажан, Опозиція в Україні ((друга половина 50-х – 80-ті 20 ст.), Київ,
Рідний край, 2000 p. 115, 118-119, 139-150.
127
Acesta a devenit ulterior ziarist și critic literar. A se vedea Haralambie Moraru, „Ni-
colae Bătrânu. În Oglinda realizărilor profesionale”, în Jurnal de Chișinău, 19 iunie
2012.

335
tru faptul că sunt falsificatori ai istoriei, făcând trimitere la „isto-
ricul reacționar burghez român Iorga”, care era considerat de către
aceștia drept un savant care a „cercetat corect evenimentele istorice”.
Alt student, Druță, citind un articol dintr-o revistă centrală sovie-
tică dedicat eliberării Moldovei, a afirmat că „ziua eliberării de sub
ocupanții germano-români a coincis cu ziua ocupării Basarabiei”128.
Problema istoriei naționale și cea lingvistică deveniseră într-atât de
prezente nu numai în sălile de curs, dar și în spațiul public, încât
unii membri ai nomenclaturii trimiși din Rusia, precum secretarul
pentru propagandă al CC al PCM, Konstantin Cernenko, solicitau
insistent să fie rechemați la Moscova și numiți în orice regiune, nu-
mai să nu mai fie lăsați în RSSM129.

9. De ce KGB-ul și-a slăbit „menghina” în 1956?

O premisă fundamentală pentru exprimarea deschisă a unor
opinii critice cu privire la natura regimului sovietic și articularea
unor atitudini contestatare față de puterea sovietică de-a lungul
anului 1956 era pasivitatea relativă a organelor securității statului.
În perioada dintre Congresul al XX-lea al PCUS și sfârșitul anului
1956, când CC al PCUS emite circulara „Cu privire la intensificarea
activităților politice ale organizațiilor de partid în sânul maselor și
combaterea manifestărilor antisovietice, a elementelor dușmănoase”,
organele KGB-ului n-au luat măsuri sistematice împotriva manifes-
tărilor calificate drept „antisovietice”. Din acest punct de vedere,
este semnificativă relatarea membrului PCUS Evlașin în timpul unei
adunări de partid a reprezentanților KGB din Ungheni:
În activitatea noastră au existat multe ezitări, întrucât noi ne
conduceam de instrucțiunile KGB-ului din RSSM. Deseori urmând
aceste instrucțiuni, noi nu ne ocupam de persoane care își expri-
mau deschis atitudinile lor ostile față de modul de viață din Uniunea
Sovietică (...) Uneori suntem învinuiți pe nedrept, ca, de exemplu, în

128
AOSPRM, F. 51, inv. 17, d. 297, p. 18-20.
129
А. С. Барсенков, А. И. Вдовин, История России, 1938-2002, Москва, Аспект-
Пресс, 2003, p. 214.

336
 cazul satului Todirești. La adunarea de acolo s-au ținut discursuri
cu caracter antisovietic și huliganic. Secretarul comitetului raional
de partid, tovarășul Smirnov, mi-a ordonat să mă ocup de problema
respectivă. Am început ancheta, dar Comitetul pentru Securitatea
Statului de pe lângă Consiliul de Miniștri al RSSM a decis că sus-
pectez persoane nevinovate. Numai implicarea tovarășului Smirnov
m-a salvat de la pedeapsă 130.
Mărturii similare, mai puțin detaliate și precise, dar la fel
de revelatoare, au fost înregistrate în mai multe raioane ale RSS
Moldovenești: Bălți, Lazovsc, Sângerei etc.131. În acea perioadă, din-
tre cele 60 de raioane existente la 1956 în RSSM, în doar 30 de raioa-
ne funcționau secții ale KGB-ului. Abia începând cu martie-aprilie
1957, organele de securitate ale statului își reafirmă puterea în tot
teritoriul republicii, după o perioadă de relativă inactivitate132. Mai
târziu KGB-ul revine în forță, așa cum o demonstrează procesul-
verbal al ședinței acestei instituții din 31 ianuarie 1957, la care s-a
discutat situația din raioanele care nu intrau în aria de activitate a
KGB-ului. Se constata că în „raioanele deschise” ale RSSM (adică
cele care nu erau situate la frontiera cu România) existau multe per-
soane care aveau rude peste hotare, mai ales în SUA, Anglia, Israel,
Franța și Germania. Această categorie de cetățeni era suspectată că
ar fi prezentat interes pentru serviciile de spionaj străine. La fel, în
Bender, de exemplu, mulți localnici aveau legături de rudenie în Is-
rael. În RSSM, în ansamblu erau trecute în evidență 68 de persoane
care aveau rude în Franța și Germania. Dintre acestea, 20 locuiau în
raionul Călărași, 24 – în Orhei ș.a.m.d. Foștii deportați reveniți în
RSSM constituiau în continuare ținta suspiciunii organelor sovietice
de securitate. Pentru o mai bună cunoaștere a stării de spirit în rân-
dul foștiilor „dușmani ai poporului”, s-a discutat despre infiltrarea
în sânul acestui grup a unor agenți speciali133.

130
AOSPRM, F. 51, inv. 17, d. 141, f. 160.
131
AOSPRM, F. 51, inv. 17, d. 141, f. 8, 99, 143.
132
Валериу Пасат, Трудные страницы, p. 723.
133
Валериу Пасат, Трудные страницы, 722-723.

337
 10. Anul 1956 în RSSM: în loc de concluzii
În 1956, exprimarea unor opinii și atitudini critice și contestata-
re a cunoscut o recrudescență semnificativă în RSS Moldovenească.
Acest fenomen a fost încurajat de două evenimente majore care au
avut loc în 1956: 1) condamnarea „cultului personalității” lui Stalin
și a represiunilor în masă din perioada stalinistă la Congresul al XX-
lea al PCUS și 2) declanșarea revoltelor cu caracter anticomunist
și antisovietic din Ungaria și Polonia din a doua jumătate a anului
1956. Evenimentele din Ungaria (și parțial cele din Polonia) au fost
reflectate pe larg de posturile de radio occidentale – Europa Liber Liberă,
Vocea Americii sau BBC – care difuzau emisiuni în română, rusă și
turcă, principalele limbi vorbite în RSSM. Documentele de arhivă
citate în acest articol demonstrează că organele de partid din RSSM,
precum și KGB-ul stabileau o legătură – directă sau indirectă –
între apariția și răspândirea atitudinilor și comportamentelor cali-
ficate drept „antisovietice” sau „nesănătoase” și curba de audiență
a posturilor de radio străine. Ascultarea frecventă a acestor mij-
loace de informare a fost posibilă grație mai multor factori: 1)
condamnarea cultului personalității; 2) paralizarea temporară a
sistemului sovietic de „supraveghere și pedepsire” și, prin urmare,
slăbirea sentimentului de frică și autocontrol în sânul populației;
3) lipsa de încredere a populației față de mijloacele de informare
în masă oficiale; 4) apariția unui număr mare de aparate de radio;
5) aplicarea limitată (față de deceniile următoare) a bruiajului pos-
turilor de radio străine.
Persoanele care emit și vehiculează opinii și atitudini critice și con-
testatare la adresa regimului sovietic reprezintă diferite categorii so-
ciale. Printre acestea, persoanele deportate și ulterior parțial
ial reabilitate
sunt prezente într-o proporție semnificativă. Motivele nemulțumirii
lor erau foarte clare și concrete: represiunea la care au fost supuse
pe nedrept și, pe de altă parte, refuzul autorităților sovietice de a le
retroceda averile confiscate (deportații fiind, de regulă, foști țărani
înstăriți). O altă categorie de nemulțumiți față de regimul sovietic din
RSSM în 1956 o reprezenta tineretul, în particular studențimea. De
asemenea din aceleași motive ca și tineretul studios – în primul rând

338
accesul la anumite surse de informare „eterodoxe” și capacitatea de
interpretare a acestora –, cadrele didactice sunt adesea menționate
ca fiind surse potențiale ale unor opinii „ostile” față de autoritățile
comuniste. Rândurile grupurilor susceptibile de „subversiune” sunt
îngroșate, în chip firesc, de comercianți, foști proprietari funciari sau
urmașii acestora. Paradoxal însă, printre persoanele nemulțumite
de administrația sovietică apar în număr apreciabil reprezentanți ai
unor grupuri considerate prin definiție sprijinul de bază al comunis-
mului: muncitori și țărani, iar uneori chiar comsomoliști și mem-
bri de partid. Ponderea intelectualilor este de aproape o pătrime din
numărul cazurilor înregistrate în documentele de arhivă care au stat
la baza capitolului de față. Elementele calificate drept „antisovietice”
sunt împărțite, din punctul de vedere al apartenenței lor etnolingvis-
tice, între români, ruși, ucraineni, găgăuzi, evrei, bulgari sau germani.
Ele provin atât din partea basarabeană, cât și din cea transnistreană
a RSSM. Conținutul manifestărilor „antisovietice” arată că acestea
sunt îndreptate împotriva unor componente de bază ale regimului
sovietic, precum partidul comunist, sistemul colhoznic, interzicerea
proprietății private etc. Declarațiile cu caracter „naționalist”, formu-
late de membri ai grupului etnic românesc majoritar, orientate explicit
împotriva rușilor sau a altor etnii locale, sunt foarte rare, dar, totodată,
sunt percepute drept extrem de alarmante de către autorități.
O parte însemnată a rusofonilor din Moldova sovietică se
pronunțau împotriva comunismului și a puterii sovietice. Prin
urmare, populația rusă sau rusolingvă din RSSM nu pare a fi mai
atașată comunismului decât alte grupuri etnice, fenomen care se va
evidenția în deceniile următoare, mai cu seamă după căderea comu-
nismului. Totodată, organizațiile antisovietice animate de idealurile
naționale românești au fost aproape în întregime lichidate până în
1953, membrii acestora fiind condamnați la închisoare sau la exil în
Siberia. O parte a membrilor acestora revin în 1956, încearcă să-și
reanime activitatea, dar în scurt timp KGB-ul restabilește suprave-
gherea lor.
O parte a elitelor culturale din RSSM, instruite în perioada
interbelică și, prin urmare, atașate culturii și limbii literare române,
încearcă să se acomodeze regimului, în virtutea convingerilor lor co-

339
muniste. În același timp, unii reprezentanți ai acestei elite își asumă
îndrăzneala de a impune regimului sovietic anumite condiții, mai cu
seamă în domeniul construcției lingvistice și al promovării elitelor
de origine basarabeană. Anume datorită eforturilor acestei elite au
fost publicate un număr important de opere ale scriitorilor clasici
români (în special ale celor din Moldova istorică). Astfel, se reușește
cultivarea și difuzarea prin sistemul de învămământ al Republicii
Moldovenești a unei limbi literare care se reapropie tot mai mult de
limba literară din România.
După condamnarea „cultului personalității” lui Stalin, regimul
comunist s-a compromis considerabil în ochii multor cetățeni sovie-
tici, în ciuda eforturilor noii conduceri sovietice de a disocia stalinis-
mul de „comunismul adevărat”. Înăbușirea revoltelor din Budapesta
a avut un impact imediat asupra stării de spirit din URSS și RSSM în
particular. CC al PCUS adoptă la 19 decembrie 1956 decizia privind
restabilirea controlului partidului și organelor securității statului
în vederea combaterii manifestărilor „antisovietice”, care iau o am-
ploare amenințătoare pentru regim în contextul politicii de destali-
nizare și, mai ales, al revoluției din Ungaria. Regimul sovietic decide
să nu mai tolereze manifestări „subversive”, precum cele desfășurate
pe parcursul anului 1956, descrise în prezentul capitol. După înfiri-
parea în sânul populației a unei speranțe de democratizare și chiar
prăbușire a regimului sovietic, aceasta se resemnează din nou, de
voie, de nevoie, cu condițiile impuse de puterea sovietică. Această
resemnare este favorizată și de sentimentul pe care îl are o parte a
populației basarabene că a fost abandonată de puterile occidentale.

340
 Încheiere

Represiuni politice, violenţă, rezistenţă în R(A)SSM, 1917-1953

Odată ce au preluat puterea în octombrie 1917, bolşevicii consti-
tuiau o minoritate. La alegerile în Adunarea Constituantă din noiem-
brie-decembrie 1917, după ce Lenin era deja la putere şi câştigase sim-
patia unei părţi a populaţiei, bolşevicii au obţinut numai a patra parte
din totalul voturilor liber exprimate. Războiul civil, declanşat oficial
în septembrie 1918, a însemnat, de fapt, o nouă etapă, decisivă, în
impunerea cu forţa a noii puteri prin toate mijloacele, mai ales, prin
violenţă. În acelaşi timp, folosirea violenţei nu a fost un apanaj doar
al bolşevicilor. Monarhiştii, sau aşa-numiţii albgardişti, alte nume-
roase grupări armate care îşi disputau puterea politică, au excelat nu
mai puţin prin brutalitate. Violenţa din războiul civil din Rusia este
şi o continuare a violenţelor din Primul Război Mondial, început în
1914, care aduce o brutalizare generalizată a vieţii politice şi sociale la
nivel european1. Cu toate acestea, nivelul de violenţă împotriva „duş-
manului intern” va fi o caracteristică deosebită a regimului sovietic
în epoca lui Lenin şi Stalin, iar amploarea represiunilor politice va
depăşi de departe, în timp de pace, victimele oricărui regim politic
din epocă2. Comunismul a fost un proiect modernizator, dar preţul
uman plătit a fost destul de mare şi metodele folosite s-au dovedit a
fi, prin contrast cu scopul lor „nobil”, extrem de brutale3.

1
Pentru impactul general al războiului a se vedea Michael Geyer, „The Militarization
of Europe, 1914-1945”, în John Gillis, ed., The Militarization of the Western World,
Rutgers University Press, 1989, p. 68-85; pentru Rusia şi URSS, a se vedea Peter Hol-
quist, „State Violence as Technique: The Logic of Violence in Soviet Totalitarianism”,
în Amir Weiner, ed., Lanscaping the Human Garden: Twentieth-Century Population
Management in a Comparative Perspective, Stanford, Hoover Institution Press, 2003;
o carte clasică despre fenomen este cea a lui George Mosse, De la Grande Guerre au
totalitarisme. La brutalisation des sociétes europeénés, Hachette, 2000.
2
Timothy Snyder, TăT râmul morţii. Europa între Hitler şi Stalin, Bucureşti, Humanitas,
2012, p. 10.
3
A se vedea o perspectivă comparatistă a proiectelor de modernizare de tip marxist şi
non-marxist din secolul al 20-lea, cu un capitol extensiv asupra URSS, în James Scott, În
Î

341
 Prima întrebare importantă referitoare la represiunile politice bol-
şevice ar fi: în ce măsură acestea erau determinate de ideologie, de
doctrina politică bolşevică şi în ce măsură acestea au fost rezultatul
contingenţei, al conjuncturii? În ce priveşte Teroarea Roşie în timpul
războiului civil din Rusia, ideologia are un rol important, dar nu pot fi
neglijați nici factorii colaterali, care duc teroarea la paroxism. Unii au
comparat Teroarea Roşie cu Teroarea din timpul Revoluţiei Franceze,
sugerând că ceea ce s-a întâmplat în anii 1918-1921 în Rusia Sovieti-
că face parte din logica revoluţiilor moderne4. Această interpretare
însă nu explică de ce teroarea în masă continuă în câteva etape după
ce URSS este recunoscut ca stat pe arena internaţională şi nu exista
pericolul unei invazii străine, iar grupările armate din interior, care
puneau în pericol stabilitatea regimului, erau lichidate. Mai ales ea nu
explică Marea Teroare din anii 1937-1938, când represiunile politice
cunosc paroxismul, şi numărul victimelor – executate şi întemniţate –
depăşește cu mult amploarea Terorii Roşii din timpul războiului ci-
vil. Cu atât mai mult, această paradigmă propusă de Arno Mayer nu
explică teroarea aplicată de sovietici după 1944, inclusiv în teritorii-
le sovietizate începând cu anii 1917-1918. Totodată, în plan mai larg,
dacă am admite faptul că mai degrabă conjunctura decât ideologia
i-a determinat pe comunişti să aplice violenţa în masă şi represiunile
politice, în războiul civil din Rusia şi în perioada următoare, rămâne
totuşi deschisă problema de ce oriunde în lume, în Europa sau aiurea,
regimul comunist a urmat în linii mari acelaşi scenariu sângeros.
În aceeaşi ordine de idei, putem să ne întrebăm în maniera urmă-
toare: ce a fost mai întâi, teroarea ca necesitate de menţinere a puterii
sau teroarea ca parte componentă a ideologiei bolşevice mult înainte
de preluarea puterii de către partidul lui Lenin? Anterior Revoluţiei
din Octombrie 1917, violenţa ocupă un rol important în discursul re-
voluţionar bolşevic, de filiaţie marxistă, spre deosebire de social-de-
mocraţie, un alt curent marxist care condamnă aplicarea violenţei şi se

numele statului. Modele eşuate de îmbunătăţire a condiţiei umane, Iaşi, Polirom, 2007;
vezi și Radu Preda, Comunismul – o modernitate eșuată, Cluj-Napoca, Eikon, 2009.
4
Arno Meyer, The Furies. Violence and Terror in the French and Russian Revolutions,
New Jersey, Princeton University Press, 2000.

342
exprimă pentru o cale evolutivă, nu revoluţionară, de construire a so-
cialismului. Din acest punct de vedere, leninismul reprezintă elemente
de continuitate cu marxismul, dar este şi o ruptură, în sensul insisten-
ţei lui Marx asupra faptului că orânduirea comunistă va fi construită
în statele cele mai dezvoltate din punct de vedere economic. Lenin este,
din această perspectivă, un continuator al lui Marx, dar şi unul din cei
mai mari revizionişti ai marxismului, considerând că, din contră, în
Rusia, cea mai slab dezvoltată mare putere a vremii, veriga cea mai
vulnerabilă a capitalismului, trebuia construit comunismul5.
De la nivelul discursului, violenţa şi represiunea politică devin o
practică a noului regim bolşevic. Acest lucru este anticipat şi însoţit
ulterior de un discurs violent prin care orice opoziţie faţă de bolşe-
vici este demonizată, respectiv toţi cei care articulează un mesaj critic
faţă de linia partidului, care trebuia să fie una şi indivizibilă (se in-
terzic facţiunile în partid, deci se pun bazele „cultului personalităţii
încă sub Lenin), sunt suspectaţi a fi duşmani şi trebuiau neutralizaţi
într-un fel sau altul6. După preluarea puterii, în ajunul declanşării
oficiale a Terorii Roşii (septembrie 1918), unul dintre membrii Co-
mitetului Central al PC(b) din Rusia, Grigori Zinoviev, spune foarte
clar că pentru victoria comunismului va fi nevoie de lichidarea a 10
milioane de persoane, iar restul 90 de milioane vor putea fi reeducate7.
La rândul lor, sunt cunoscute şi afirmaţiile respective ale lui Lenin,
precum aceasta, din 9 august 1918, cu câteva săptămâni înainte de
atentatul la viaţa sa şi începutul Terorii Roşii8:
Tovarăşi! Revolta chiaburilor în cele 5 raioane [din regiunea Nij-
ni Novgorod] trebuie înăbuşită fără milă. Interesele întregii revolu-

5
Asupra raportului dintre marxism şi leninism, a se vedea Nikolai Berdiaev, Originile
şi sensul comunismului rusesc, Cluj-Napoca, Editura Dacia, 1994; Alain Besançon,
Originile intelectuale ale leninismului, Bucureşti, Humanitas, 1993; Adam Ulam,
Bolşevicii. Triumful comunismului în Rusia: o istorie intelectuală şi politică, Bucu-
reşti, Editura Corint, 2009.
6
Igal Halfin, Intimate Enemies. Demonizing the Bolshevik Opposition, 1918-1928,
Pittsburgh, University of Pittsburgh Press, 2007.
7
Nicolas Werth, „A State Against its People: Violence, Repression and Terror in the
Soviet Union”, în Stéphane Courtois, Nicolas Werth et al., eds., The Black Book of
Communism. Crimes, Terror, Repression, Cambridge, Massachusets & London, En-
gland, Harvard University Press, 1999, p. 75-76.
8
Nicolas Werth, „A State Against its People”, p. 72.

343
 ţii ne fac să luăm asemenea decizii, întrucât lupta finală cu chiaburii
se dă acum. Trebuie să-i învăţaţi minte. 1. Spânzuraţi (am în vedere
să spânzuraţi în public, aşa ca oamenii să vadă aceasta) cel puţin
100 de chiaburi, ticăloşi bogaţi şi lipitoarele cunoscute. 2. Faceţi pu-
blice numele lor. 3. Confiscaţi toate cerealele. 4. Desemnaţi ostatici
după instrucţiunea din telegrama mea de ieri. Faceţi în aşa fel încât
oamenii din împrejurimi să vadă aceasta, să înţeleagă, să tremure
şi spuneţi-le că noi omorâm lipitoarele chiaburești şi vom continua
să facem întocmai. Răspundeţi dacă aţi primit instrucţiunile şi le
urmaţi. Al vostru, Lenin. P.S. Găsiţi persoane dure.
Însăşi puterea sovietică recunoaşte masacrele comise împotriva
duşmanilor declaraţi, dar şi a populaţiei civile înn anii 1918-1921, ffă-
când publică informaţia prin mijlocirea unor publicaţii oficiale săp-
tămânale, precum Еженедельник ВЧК. Scopul era ca astfel populaţia
recalcitrantă să fie înspăimântată şi să se supună cerinţelor noilor au-
torităţi. În 1922, regimul publică chiar o carte, în două volume, care
redă procesele-verbale şi mărturiile duşmanilor puterii sovietice, pe
baza materialelor de la CEKA. La o analiză atentă, se observă însă că
accentul este pus exclusiv pe organizaţiile reale sau imaginare care
au organizat sau intenţionau să organizeze acţiuni armate împotri-
va puterii SOVNARKOM-ului (cum era numită de multe ori puterea
bolşevică, şi nu puterea sovietică, pentru că cea din urmă exprima
iniţial democraţia, consiliile locale alese, uzurpate de bolşevici)9. Cu
alte cuvinte, este trecută cu vederea teroarea în masă împotriva ţă-
ranilor, dar şi a muncitorilor, precum şi a rebeliunii de la Kronstadt,
ultima acţiune de rezistenţă fiind iniţiată chiar de braţul armat al
bolşevicilor cu care au înfă
nf ptuit Revoluţia din Octombrie 191710.
nfă
Or, teroarea bolşevică a fost îndreptată nu numai împotriva foş-
tilor funcţionari ţarişti, mari proprietari funciari, capitalişti sau
bancheri, dar şi faţă de toţi cei care se opuneau într-un fel sau altul
noii puteri. Sau, pur şi simplu, criticau anumite acţiuni ale acesteia,

9
Asupra acestui aspect a se vedea Alexander Rabinowitch, The Bolsheviks in Power.
The First Year of Soviet Rule in Petrograd, Bloomington and Indianapolis, Indiana
University Press, 2008.
10
Cartea a fost republicată integral în 1990: Красная книга ВЧК, Т. 1-2, Москва,
Политиздат, 1990.

344
precum ar fi distribuirea bunurilor materiale sau penuria de produ-
se alimentare, cum s-a întâmplat cu muncitorii de la Petrograd în
primăvara
ăăvara anului 191811.
Deportările în masă sunt iniţiate în timpul războiului civil din
Rusia, unul dintre grupurile-ţintă fiind cazacii de pe Don. Localităţi
(staniţe) întregi sunt rase de pe faţa pământului. Ţăranii din diferite
regiuni sunt supuși unor represiuni în masă, iar unii, precum cei din
Tambov, sunt supuşi asfixierii cu gaz toxic. Soldaţii şi marinarii din
Kronstadt nu au o soartă mai bună, răsculându-se împotriva puterii
bolşevice pe motiv că aceasta uzurpase puterea sovietelor de deputaţi
ai soldaţilor, muncitorilor şi ţăranilor. Revolta ţăranilor din Tambov,
precum şi cea de la Kronstadt îl determină, în cele din urmă, pe Lenin
să renunţe la politica comunismului de rrăzboi şi să introducă Noua
Politică Economică (NEP), care înlocuieşte rechiziţionarea forţată a
surplusurilor de cereale cu un impozit agricol fix, achitat în bani.
Din alt punct de vedere, nu există o unanimitate de păreri în
ce priveşte continuitatea dintre leninism şi stalinism, folosirea pe
larg a represiunilor şi violenţei în mod special. Unii, precum Mo-
she Lewin12 sau Stephen F. Cohen13, au insistat asupra unei ruptu-
ri, în timp ce alţii, precum Sheila Fitzpatrick14 sau Mikhail Heller şi
Alexandr Nekrich15, dar şi Robert C. Tucker16, au văzut mai degrabă
o continuitate între ceea ce a început Lenin în 1917 şii a ffăcut Stalin
după 1929. În acelaşi timp, aşa cum aminteşte Andrea Graziosi, din-
colo de disputa legată de relaţia lui Stalin şi Lenin, este nevoie să
ne amintim şi de rolul personalităţii17 în configurarea unei tiranii

11
Alexander Rabinowitch, The Bolsheviks in Power
Power, p. 223-236.
12
Moshe Lewin, Le siècle soviétique, Paris, Fayard & Le Monde Diplomatique, 2003.
13
Stephen F. Cohen, Soviet Fates and Lost Alternatives, New York, Columbia Univer-
sity Press, 2011.
14
Sheila Fitzpatrick, Everyday Stalinism. Ordinary Life in extraordinary times: Soviet
Russia in the 1930s, Oxford, Oxford University Press, 1999; Idem, ed., Stalinism. New
Directions, London, Routledge, 1999.
15
Mikhail Heller, Alexandr Nekrich, Utopia in Power. The History of Soviet Union from
1917 to Present, New York, Summit Books, 1986.
16
Robert C. Tucker, Stalin in Power. Revolution from Above, 1928-1941, New York, W.
W. Norton & Company, 1992.
17
Andrea Graziosi, Histoire de l’URSS, Paris, Presses Universitaires de France, 2010, p.
414-415.

345
moderne, precum este comunismul. Cu alte cuvinte, putem fi de
acord cu ideea că Stalin a fost cel mai apt discipol al lui Lenin, dar în
acelaşi timp să nu uităm că Stalin l-a depăşit pe acesta în cruzime,
în sensul că a aplicat violenţa şi represiunea în mod nediscriminat şi
faţă de vechea gardă bolşevică,, ceea ce n-a ffăcut Lenin.
Regimul bolşevic s-a impus în zona nistreană începând, mai ales,
cu anii 1919-1920, existând acerbe lupte pentru întâietate între auto-
rităţile SOVNARKOM-ului şi diferite grupări albgardiste, printre
care cele conduse de generalul Denikin. Acestea îşi disputau auto-
ritatea în teritoriu, operând nu de puţine ori represiuni mai mult sau
mai puţin ample împotriva populaţiei locale, indiferent de aparte-
nenţa ei etnică: ucraineni, majoritari în regiune, români moldove-
ni, germani, bulgari, ruşi, evrei. Împotriva celor din urmă au fost
organizate numeroase pogromuri, atât de către armatele albgardiste,
cât şi de către cele bolşevice. Populaţia a încercat să reziste la aceste
f rădelegi prin diferite mijloace, uneori active, alteori pasive. Acest
fă
lucru se observă în raport cu bolşevicii mai ales începând cu anul
1919, ceea ce este o reacţie faţă de politica comunismului de rrăzboi şi
a rechiziţionării forţate a tuturor surplusurilor de cereale, de fapt a
întregii cantităţi de cereale de care dispuneau ţăranii
ranii ((prodrazviorst-
ka). În total, la nivelul actual al cercetărilor, estimăm cel puţin 2000
de persoane care au fost victime ale Terorii Roşii în stânga Nistrului
în perioada 1919-1921.
Teroarea faţă de populaţia civilă este operată de mai multe insti-
tuţii, de către poliţia politică – CEKA –, Armata Roşie, organizaţiile
de partid bolşevice, de brigăzile de rechiziţionare a cerealelor, create,
de regulă, din muncitori şi activişti trimişi de la oraşe în spaţiul rural.
Treptat, rezistenţa ţăranilor faţă de putere scade pe măsură ce şi re-
presiunea politică slăbeşte, mai ales în anii 1921-1928. În ciuda a ceea
ce este, de obicei, acreditat, perioada NEP-ului însă nu a însemnat
nicidecum un armistiţiu complet între ţărani şi noua putere ieşită
victorioasă din războiul civil din Rusia. În ce priveşte teritoriile din
regiunea nistreană, acest lucru este adevărat mai ales pentru anii de
înfometare în masă, 1921-1922, fenomen care cuprinde şi alte regiuni
ale Ucrainei şi Rusiei, dar şi în anii 1924-1926, când RASSM cunoaşte
din nou fenomenul înfometării în masă, de data aceasta la scară loca-

346
lă. Factori meteorologici au concurat la apariţia celor două tragedii,
dar nu mai puțin neglijabil a fost şi „aportul” factorului uman, mai
exact politic, cu precădere în prima foamete sovietică, cea din 1921-
1922. După cea din urmă, a cărei amploare şi ale cărei efecte dezas-
truoase au fost reduse simţitor de acceptarea ajutoarelor occidentale,
europene şi americane, în cea din 1924-1926, ca fenomen limitat la
autonomia moldovenească, nu s-a intervenit decât foarte târziu şi in-
suficient.
În 1926-1927, statul sovietic, consolidat între timp după secătui-
rea din timpul războiului civil, constată că resursele sale de cereale
sunt în scădere, iar ţăranii nu vor să vândă grâne la un preţ derizoriu.
Se prefigurează astfel o nouă confruntare între puterea sovietică şi
societate, mai ales ţărani. Ca urmare a adoptării unui plan ambiţios
de industrializare a ţării cu orice preţ, prin resurse interne, unele
practici ale războiului civil sunt revigorate, fiind reluată teroarea îm-
potriva ţăranilor individuali, mai ales, dar şi a unor categorii profe-
sionale precum cadrele didactice, specialişti zişi burghezi etc. Unii
ţărani se grăbesc să intre în colhozuri din 1929-1930 ca urmare a
propagandei, politicii fiscale şi ameninţărilor, dar în speţă a presiu-
nilor operate de aparatul de represiune al regimului, care nu se limi-
tează la poliţia politică, GPU, ci include şi alte instituţii ale statului
sovietic (consiliile locale, sovietele săteşti), organe de partid, precum
şi brigăzile de rechiziţionare forţată a surplusurilor de cereale, într-o
manieră similară cu experienţa anilor 1918-1921. RASSM intră, ca şi
întreaga Ucraină, în zona în care colectivizarea trebuia să fie reali-
zată mai întâi, complet şi definitiv (сплошная коллективизация).
Rezistenţa ţăranilor la colectivizare este enormă, înregistrându-se
mii de rebeliuni în toate regiunile în care colectivizarea era priorita-
ră, inclusiv în RASSM. Stalin publică un articol în Pravda în martie
1930, intitulat „Ameţeală de pe urma succeselor” (Головокружение
от успехов) în care dă de înţeles că ritmurile colectivizării sunt prea
ridicate şi au fost impuse de multe ori cu forţa de către autorităţile
locale. Nu este însă decât o intervenţie înşelătoare, întrucât în scurt
timp colectivizarea forţată a agriculturii este reluată pe o scară şi mai
mare şi cu o brutalitate şi mai apăsată. Politica regimului provoa-
că foametea în masă din zonele cerealiere ale Uniunii Sovietice, în

347
Ucraina murind prin înfometare între 3 şi 3,5 milioane de persoane
(ceea ce ucrainenii numesc Holodomor)
Holodomor 18. În RASSM, după noi es-
timăriri ffăcute în această carte, mor prin înfometare circa 38.000 de
persoane, ceea ce constituia aproape 8% din totalul populaţiei auto-
nomiei moldoveneşti. Spre deosebire de foametea din anii 1921-1922,
factorii meteorologici au o pondere mai mică în apariţia şii desfdesfăşu-
rarea fenomenului, de data aceasta factorul politic fiind unul deter-
minant şi crucial. Mai ales că în acest caz, ajutoarele din exterior,
îndeosebi din Occident, au fost practic inexistente, decizia în acest
sens fiind luată de Stalin din motive de ordin intern şi extern (Oc-
cidentul să nu cunoască amploarea foametei şi să proiecteze ideea
că în timp ce capitalismul e cuprins de o criză generală, soluţia vii-
torului era „orânduirea” comunistă). În acelaşi timp, cca 9.500 de
persoane din RASSM au fost strămutate forţat în cadrul celor trei
deportări în masă: din februarie 1930, primăvara-vara
ăăvara-vara anului 1931 –
cea mai amplă – şi iunie 1933.
În 1933, Stalin declară victoria socialismului în URSS. Agricultura
era în cea mai mare parte colectivizată, fiind creată o bază industrială
modernă, dar cu pierderi umane enorme. În ciuda acestui fapt, repre-
siunea politică nu este slăbită, ci accentul acesteia se schimbă dinspre
spaţiul rural spre cel urban. Sunt ţintite de această dată elemente soci-
ale „periculoase, criminali, foşti chiaburi” fugiţi din detenţie, precum
şi alte categorii de populaţie etichetate drept duşmani ai regimului.
Marea Teroare din anii 1937-1938 nu este decât apogeul unui
deceniu turbulent început în 1928-1929 şi coincide cu paroxismul
represiunii în masă, precum şi al epurărilor de cadre. În mai puţin
de doi de ani, sunt arestate cca 1,5 milioane de persoane, dintre care
aproape jumătate (681.000) sunt executate, iar restul – condamnate,
de regulă, la detenţie pe o perioadă de 8-10 ani (termen pentru cei
condamnaţi de troika specială a NKVD, departamentul securităţii
statului) sau la 5 ani (pentru cei condamnaţi de troika miliţiei, creată
în 1936). Numărul celor căzuţi victime ale Marii Terori în RASSM
în cadrul celor trei campanii paralele – operaţiunea „chiaburească”,

18
Serhy Yekelchuk, Ukraine. Birth of a Modern Nation, Oxford, Oxford University
Press, 2007, p. 112.

348
operaţiunea „română” şi epurarea cadrelor – se ridică, după estimări
bazate pe documente recent descoperite la Chişinău şi Kiev, la cca
9.000 de persoane, dintre care aproape jumătate au fost executate.
După ocuparea Basarabiei de către Armata Roşie în ultimele zile
ale lunii iunie – primele zile ale lui iulie 1940, teroarea comunistă se
extinde şi în teritoriul dintre Prut şi Nistru, precum şi în Bucovina de
Nord şi ţinutul Herţa. Printre primele victime ale represiunii comu-
niste sunt elitele politice (foşti membri ai Sfatului Ţării, ai Dumei de
Stat ţariste, deputaţi în Parlamentul României interbelice, membri
fruntaşi sau de rând ai partidelor politice româneşti), administra-
tive (foşti poliţişti, jandarmi, agenţi ai poliţiei politice române), dar
şi cele economice (mari proprietari funciari, comercianţi, bancheri)
şi culturale (preoţi, în primul rând). Cel puţin 136 de persoane sunt
executate în perioada vara lui 1940-vara lui 1941 de către organele de
represiune sovietice; aproximativ 85.000 de persoane sunt mobilizate
la muncă forţată, majoritatea fiind trimise peste Nistru, în Ucraina şi
Rusia, iar cca 20.000 sunt deportate din RSSM (cca 32.000 din toate
teritoriile româneşti anexate la 1940) în noaptea de 12 spre 13 iunie
1941 în Siberia şi Kazahstan, cu doar zece zile înainte de începutul ata-
cului german asupra URSS. Majoritatea contingentului celor depor-
taţi în iunie 1941 sunt persoane percepute drept ostile din perspectiva
originii de clasă – dar nu sunt neapărat culaci, cum va fi în 1949, –
precum şi a funcţiilor deţinute în perioada interbelică.
După 1944, când sovietizarea este reluată, o parte componentă şi
esenţială a acesteia o constituie represiunea politică în masă. Fenome-
nul este specific nu numai fostelor teritorii ale României interbelice,
dar şi altor teritorii ocupate de URSS ca urmare a aplicării Protocolului
secret al Pactului Ribbentrop-Molotov – Ucraina de Vest, Bielorusia
de Vest, precum şi celor trei Țări Baltice, Lituania, Letonia şi Estonia
(precum şi unor state din imperiul exterior
exterior, Polonia, România etc.).
Specificul represiunilor în aceste regiuni reocupate de sovietici este
că modelul aplicat se aseamănă cu cel aplicat deja în URSS în anii ’30,
spre deosebire de celelalte teritorii deja sovietizate, forma dominan-
tă de represiune fiind de multe ori extralegală şi extrem de brutală19.
În RSSM, acest model de represiune a inclus înfometarea în masă a
populaţiei, în urma căreia au murit cel puţin 123.000 de persoane,

349
cifra probabilă fiind de 150.000 de persoane, ceea ce alcătuia 4,5 %
din populaţia totală a republicii la acea vreme. Fenomenul foametei
apropie amploarea tragediei de cea suferită de Ucraina în timpul Ho-
lodomorului din anii 1932-1933. O altă formă de represiune în masă
au fost deportările, cea din iulie 1949 cuprinzând cca 36.000 de per-
soane, iar cea din aprilie 1951 – alte cca 3.000 de persoane.
În ce priveşte rezistenţa faţă de autorităţile sovietice, observăm
următoarele caracteristici. Cu cât represiunea politică este mai pro-
nunţată, cu atât rezistenţa populaţiei este mai îndârjită şi mai amplă.
Acest lucru este valabil pentru anii 1919-1921, anii formativi ai regi-
mului sovietic, dar şi anii 1928-1933. În aceste perioade asistăm la o
serie de rebeliuni în masă la care participă comunitatea unui sat sau
a mai multor sate deodată şi în care, de multe ori, mai ales în anii
1930-1933, femeile aveau un rol deloc neglijabil sau chiar predomi-
nant. După 1933, rebeliunile ţărăneşti sunt o raritate în RASSM şi în
URSS în general, fapt explicabil prin impunerea regimului colhoznic
şi a resemnării cu puterea sovietică, în lipsa oricărei alternative reale.
Fenomenul rebeliunilor ţărăneşti nu se mai repetă nici în RSSM în
anii 1940-1941 sau 1944-1949. O explicaţie ar fi că regimul sovietic
a promovat colectivizarea agriculturii în regiune pe etape, rezisten-
ţa ţăranilor fiind înfrântă prin intermediul foametei din 1946-1947,
precum şi prin deportarea din iulie 1949, când au fost deportaţi liderii
comunităţilor locale care organizau rezistenţa, inclusiv cea armată,
a populaţiei, îndreptată împotriva naţionalizării rii ffără compensaţie a
proprietăţii ţărăneşti. Din această perspectivă, regimul a învăţat din
experienţa anilor 1929-1933, reuşind, de data aceasta, să anihileze din
timp baza socială a potenţialelor rebeliuni ţărăneşti prin deportarea
în masă din iulie 1949. Pe de altă parte, se observă că rezistenţa activă
şi armată împotriva regimului comunist din RSSM în timpul primei
ocupaţii sovietice (1940-1941) este practic inexistentă în raport cu cea
de la începutul celei de-a doua ocupaţii sovietice (1944-1953). Or, în
1940-1941 una dintre puţinele organizaţii clandestine anticomuniste
este Majadahonda, animată de tineri din Orhei. Aceştia întreprind
câteva acţiuni de rezistenţă simbolică, cum ar fi arborarea tricoloru-

19
David Shearer, Policing Stalin’s
’’s Socialism, p. 417.

350
lui românesc pe clădirea NKVD-ului din Orhei în ajunul Crăciunu-
lui 1940, organizarea unei serate clandestine închinate zilei de naşte-
re a lui Mihai Eminescu (15 ianuarie), precum şi răspândirea unor foi
volante cu caracter anticomunist şi proromânesc. După mărturiile
liderului organizaţiei, Anatol Guma, licean la Liceul de băieţi „Vasile
„
Lupu” din Orhei, Majadahonda fusese creată încă în ianuarie 1940,
iar scopul acesteia era pregătirea luptei împotriva unei eventuale in-
vazii sovietice în Basarabia20. Nu au fost înregistrate însă – sau cel
puţin nu avem încă informaţii în acest sens – organizaţii armate în
primul an de ocupaţie sovietică.
În schimb, în perioada imediat postbelică se înregistrează mai
multe organizaţii care practică metode active de rezistenţă, inclusiv
cu arma în mână sau preponderent prin mijloace violente. Opoziţia
deschisă şi violentă faţă de regim, prin organizaţii bine închegate, a
fost specifică mai ales raioanelor din nordul şi centrul Basarabiei,
dat fiind relieful propice – zona Codrilor –, dar şi faptul că regiunea
a fost timp de 6 luni, din martie până în august 1944, linie de front21,
respectiv aici au rămas multe muniţii. Cele mai importante organi-
zaţii antisovietice au fost, în acest sens, Organizaţia Naţională „Ar-
caşii lui Ştefan”, Grupul antisovietic condus de Filimon Bodiu, „Sa-
bia Dreptăţii”, „Partidul Libertăţii”, „Armata Neagră” şi „Uniunea
Democratică a Libertăţii”. Prima, din punct de vedere cronologic
şi, se pare, chiar după principiile programatice, „Arcaşii lui Ştefan”
(1945-1947), a fost cea mai importantă organizaţie,ie, ffăţiş antisovieti-
că, de pe teritoriul Basarabiei. Organizaţia a fost deconspirată însă
prematur, aşa încât n-a înregistrat succese deosebite în combate-
rea comunismului. Acte teroriste împotriva unor lideri comunişti
au fost organizate, îndeosebi, de grupul lui Filimon Bodiu, în zona

20
Petru Negură, Elena Postică, „Forme de rezistenţă a populaţiei civile faţă de auto-
rităţile sovietice în RSS Moldovenească (1940-1956)”, în Dystopia. Journal of Totali-
tarian Ideologies and Regimes, vol. I, no. 1-2, 2012, p. 79-81.
21
Igor Caşu, „Începuturile resovietizării Basarabiei şi starea de spirit a populaţiei
(martie-septembrie 1944)”, în Diana Dumitru, Igor Caşu, Andrei Cuşco, Petru Ne-
gură, editori, Al Doilea Război Mondial. Memorie şi Istorie în Estul şi Vestul Europei,
Chişinău, Cartier, 2011, p. 121-140.

351
centrală a Basarabiei. Alte organizaţii, precum „Partidul Libertăţii”
sau „Uniunea Democratică a Libertăţii”, au desfășurat activităţi mai
mult de propagandă decât de rezistenţă activă. Aceste grupări aveau
în componenţa lor persoane din diferite straturi sociale, intelectu-
ali (mai ales cadre didactice) şi ţărani. Obiectivele acestora erau în
primul rând antisovietice, îndreptate atât împotriva comuniştilor,
indiferent dacă erau veniţi din afara Basarabiei sau proveniţi din
rândurile localnicilor. Alteori, cum este cazul „Uniunii Democratice
a Libertăţii”, ruşi, ucraineni (proveniţi din regiunile Rostov şi Novo-
sibirsk, stabiliţi în RSSM) şi români basarabeni luptau împreună şi
aveau un duşman comun – regimul comunist22.
Diferenţa dintre amploarea şi numărul organizaţiilor de rezis-
tenţă în timpul primei şi celei de-a doua ocupaţii sovietice, precum
şi caracterul mai degrabă activ decât pasiv al rezistenţei după 1944,
inclusiv armat, se explică prin experienţa războiului la care participă
sau sunt martori protagoniştii organizaţiilor de rezistenţă, existenţa
unui arsenal militar care permite închegarea unor grupuri armate,
dar şi ideea alimentată de unele posturi de radio occidentale că un
război între URSS, pe de-o parte, şi Statele Unite şi Marea Britanie,
pe de altă parte, era iminent. Deşi majoritatea acestor grupări, care
ajungeau uneori la câteva zeci de persoane, au fost lichidate în 1950-
1952 pe timpul când Leonid Brejnev era prim-secretar al CC al PC
(b)al Moldovei, speranţa căă „„vin americanii ” era încă destul de vie la
anumite categorii sociale din RSSM până la revoluţia maghiară din
toamna anului 1956 (aceleaşi aşteptări erau vii şi în alte teritorii so-
vietizate după 1945, inclusiv România). Faptul că americanii nu in-
tervin în Ungaria în 1956 spulberă speranţa unei eliberări apropiate
de comunism şi determină un recul generalizat al rezistenţei active
în tot lagărul de state comuniste din Europa Centrală şi de Est, in-
clusiv în Ucraina de Vest, Lituania, dar şi Polonia, România etc.
În acelaşi timp, relaţia societăţii cu statul sovietic nu se reduce ni-
cidecum la subiectul rezistenţei. Pe lângă rezistenţă, tacită sau directă,
au existat şi alte forme de relaţionare între autorităţi şi comunităţi-

22
Elena Postică, Rezistenţa antisovietică în Basarabia, 1944-1950, Chişinău, Ştiinţa,
1997, p. 144-155, 162-168, 220.

352
le locale. S-a înregistrat de la bun început o anumită predispoziţie a
unor categorii sociale sau etnice de a colabora cu regimul sovietic.
Acest lucru nu a însemnat neapărat o înstrăinare a acestor persoane
de comunitatea locală, ci erau intim legat de strategii de adaptare şi
supravieţuire a întregii comunităţi. În unele sate, de exemplu în Var-
niţa, azi în raionul Anenii Noi, faptul că persoane din sat au acceptat
colaborarea strânsă cu regimul sovietic a adus beneficii clare. În 1949,
de pildă, elita locală, profitând de relaţiile pe care le stabilise cu elita
raională şi, posibil, de la Chişinău, a reuşit să atingă o performanţă rar
întâlnită: toţi suspecţii din sat au fost scoşi din listele de deportare,
deşi era vorba de o localitate cu o pondere ridicată a oamenilor înstă-
riţi care se pretau uşor definiţiei comuniste a „duşmanului de clasă”.
Alteori însă apropierea unor elite locale de regim presupunea în-
depărtarea de interesele comunităţi. În aceste cazuri, cei care încăl-
cau aceste norme deveneau victime ale răzbunării comunităţii.
Câte persoane pot fi considerate victime ale regimului comunist?
În ce priveşte RASSM, victimele politice ale represiunilor pot fi esti-
mate la cca 60.000 de persoane, ffără a lua în calcul victimele foametei
din 1921-1922 şi 1924-1926, pentru că la nivelul actual al cercetării
lipsesc date în acest sens. Deşi cunoaştem că în noiembrie 1925 în
RASSM se înregistrau oficial peste 150.000 de persoane care sufereau
de foamete (date ale Comisiei extraordinare de ajutorare a înfome-
taţilor, condusă de Grigori Starîi). Cele 62.000 de victime reprezin-
tă: cca 2000 de victime ale Terorii Roşii din 1919-1921, cca 38.000
– morţi de foamete în anii 1932-1933, 9.500 – majoritatea ţărani, dar
şi alte categorii sociale, strămutaţi forţat „în regiunile de nord” în
timpul celor trei deportări în masă din anii 1930, 1931 şi 1933, dar şi
condamnaţi pentru neachitarea unor impozite exorbitante sau furtul
unei bucăţi de pâine în timpul foametei; circa 9.000 de persoane sunt
victime ale Marii Terori din RASSM din anii 1937-1938, dintre care
cel puţin 4.339 au fost executate în cadrul operaţiunii „chiaburești”
(date din arhivele de la Kiev, publicate de Marc Junge şi colectivul,
2010), dintre care cunoaştem numele exacte a 3.497 de persoane
(date ASISRM–KGB, AMAIRM–MVD, publicate de Gh. Negru şi
M. Taşcă, 2011). Nu luăm în calcul nici persoanele mobilizate forţat
la muncă din RASSM, întrucât nu dispunem de asemenea date pe

353
moment, deşi, de multe ori, mobilizarea la muncă avea anumite simi-
litudini cu deportările, incluzând o componentă coercitivă clară.
În primul an de ocupaţie sovietică, 1940-1941, numărul victime-
lor regimului sovietic în RSSM se ridică la cca 105.000 de persoane,
dintre care 1222 de persoane din categoria foştilor funcţionari ai
Statului Român şi lucrători ai Căilor Ferate erau arestate în primele
săptămâni ale ocupaţiei; 136 de persoane au fost executate în vara lui
1940-vara lui 1941 (cifra poate fi mai mare, dar până în prezent nu
dispunem de date suplimentare în acest sens); cca 19.000 de depor-
taţi în 12-13 iunie 1941 şi cca 85.000 de persoane mobilizate forțat la
şantiere de muncă din Ucraina şi Rusia.
În primii ani de după război, numărul victimelor comunismului
în RSSM se ridică semnificativ: în total, este vorba de cca 190.000 de
persoane. Majoritatea absolută a acestora sunt cei care au murit de foa-
mete în anii 1946-1947 – cca 150.000 de persoane; urmează cca 35 796
de persoane deportate în iulie 1949, şi 2724 – în aprilie 1951, „Martorii
lui Iehova”, precum şi 757 de foşti poliţişti, „vlasovi
„ şti” şi „alte elemen-
te ostile”, condamnate în perioada 1946-1948, dar şi 894 de membri a
217 grupuri de rezistenţă armată, „neutralizaţi” în aceeaşi perioadă23.
Aici nu intră cei mobilizaţi forţat la muncă, întrucât lipseşte o do-
cumentare exhaustivă pentru anii 1944-1953, cei condamnaţi pentru
„sabotarea predării cotelor obligatorii de cereale”, sau acuzaţi pentru
nesupunere faţă de autorităţi, sustragere a cerealelor, mai ales în tim-
pul foametei, în scopul supravieţuirii, sau cei care au fost condamnaţi
potrivit Decretului din 26 iunie 1940 cu privire la întârzierea la locul
de muncă, un cap de acuzare decriminalizat abia în 195124.
Prin urmare, numărul victimelor comunismului din teritoriul
RASSM şi RSSM constituie – la nivelul actual al cercetării – cca
360.000 de persoane, dintre care 52 % au murit de foamete (în 1932-

23
Datele despre foşti poliţişti şi alte categorii, precum şi membri ai grupurilor de re-
zistenţă provin din Valeriu Pasat, Calvarul, p. 188. Autorul citează Arhiva de Stat a
Federaţiei Ruse (GARF). Numărul celor condamnaţi ca foşti colaboraţionişti (757 de
persoane), precum şi al membrilor grupurilor de rezistenţă „neutralizaţi”, inclusiv
cel puţin 12 persoane ucise în lupte, este confirmat şi de dosare inedite de arhivă de
la Chişinău. A se vedea AMAIRM–MVD, F. 16, inv. 1, d. 74, f. 27, 28, 32.
24
AMAIRM–MVD, F. 16, inv. 1, d. 210, f. 127-129.

354
1933, 1946-1947), 20 % au fost deportate în Siberia şi Kazahstan (în
1930, 1931, 1933, 1949, 1951), 1 % – executate (în timpul Marii Terori
şi 1940-1941), 23,6 % – mobilizate la muncă forţată (în 1940-1941).
În ciuda unei idei larg răspândite, represiunile politice în URSS
în general şi în RSSM în particular nu s-au încheiat odată cu moar-
tea lui Stalin în martie 1953 sau cu condamnarea „cultului persona-
lităţii” la Congresul al 20-lea al PCUS din februarie 1956. Este ade-
vărat că în perioada poststalinistă s-a renunţat la represiuni politice
în masă şi execuţii, dar reprimarea a continuat cu mijloace mai sofis-
ticate, constând în acţiuni zise „profilactice”, ceea ce însemna con-
damnări individuale sau ale unor grupuri mici de persoane25. Des-
pre aceasta, în următoarea carte cu privire la represiuni și rezistență,
care va cuprinde perioada 1957-1989.
În altă ordine de idei, o chestiune importantă legată de repre-
siunile politice din comunism, cu precădere din perioada de până
la 1953, ține de calificarea acestor crime din perspectiva dreptului
internaţional. Or, în comparaţie cu crimele naziste, condamnate de
comunitatea internaţională la Procesul de la Nürnberg în 1946, cri-
mele comuniste nu au avut parte de un proces similar. Acest lucru
este explicabil întrucât Germania pierduse războiul în 1945 şi fusese
ocupată, în timp ce, prin comparaţie, moştenitoarea URSS-ului, Ru-
sia, nu a fost învinsă şi a evitat astfel ocupaţia străină după încheierea
Războiului Rece.
În ce priveşte definiţia juridică a genocidului, adoptată de ONU
în 1948, ea nu se referă în mod expres şi la crimele comuniste, cu-
prinzând doar cazurile de distrugere integrală sau parţială a unei co-
munităţi naţionale, etnice, rasiale sau religioase. Cu alte cuvinte, s-a
spus, nu face trimitere directă la distrugerea integrală sau parţială a
unor grupuri sociale sau politice, în care a excelat în special regimul
sovietic (şi alte regimuri de tip sovietic). În acest context, aşa cum
ne aminteşte Norman Naimark, de fapt, în 1948, s-a discutat ideea
adoptării unei definiţii mai cuprinzătoare a genocidului în aşa fel,

25
A se vedea în acest sens Igor Caşu, „Political Repressions in Moldavian SSR after
1956: towards a Typology based on KGB files”, în Dystopia. Journal of Totalitarian
Ideologies and Regimes, vol. I, no. 1-2, p. 89-127.

355
încât să acopere şi crimele comunismului, dar delegaţia sovietică la
ONU a fost categoric împotriva extinderii definiţiei din motive les-
ne de înţeles. De aceea, sugerează istoricul american de la Stanford,
definiţia genocidului trebuie revizuită astăzi astfel, încât să cuprindă
toate cazurile asupra cărora a insistat iniţiatorul adoptării Conven-
ţiei pentru prevenirea şi pedepsirea crimelor de genocid, evreul de
origine poloneză Raphael Lemkin26.
Până atunci însă, când crimele comunismului, în special cele
ale stalinismului, vor fi recunoscute ca crime de genocid sau crime
împotriva umanităţii, istoricii sunt obligaţi să continue cercetările
asupra arhivelor, să vorbească cu supravieţuitorii represiunilor poli-
tice şi să informeze societatea despre aceste pagini traumatice. Or,
o societate care îşi uită trecutul recent, în care au fost pedepsiţi pe
nedrept cei mai harnici, mai educaţi şi mai pricepuţi cetăţeni ai săi,
nu poate avea niciun viitor.

26
Norman Naimark, Stalin’s
’’s Genocides, New York, Princeton University Press, 2010.

356
 Bibliografie selectivă

I Surse primare
1) Arhive
Arhiva Organizaţiilor Social-Politice din Republica Moldova (AOSPRM),
fosta arhivă a Institutului de Istorie a Partidului de pe lângă Comitetul
Central al Partidului Comunist al Moldovei
Comitetul Regional Moldovenesc al PC (bolşevic) al Ucrai-
Fondul 49 (Comitetul
nei (RASSM), anii 1924-1940)
Fondul 51 (Comitetului Central al Partidului Comunist al Moldovei,
anii 1940-1956)
Fondul 18, inventar 54 (Comitetul Raional Comrat al PCM şi organi-
zaţiile lui primare de partid: organizaţia primară de partid din satul
Borogani, anii 1949-1953)
Arhiva Serviciului de Securitate şi Informaţii al Republicii Moldova, fos-
tul KGB al RSSM (ASISRM–KGB)
Fond Dosare judiciare în privinţa persoanelor care au fost supuse repre-
siunilor în perioada regimului totalitar
Fond Materiale documentare de administrare internă (Ordine strict se-
crete ale NKVD-NKGB-MGB-KGB din RSS Moldovenească, anii 1944-
1956 (titlul original în rusă: Совершенно секретные приказы НКВД НКВД-
НКГБ-МГБ-КГБ КГБ Молдавской ССРССР, 1944-1956)
Dosar Operaţiunea de deportare „SUD” din RSSM, 1949 (titlul original
în rusă: Дело по операции «ЮГ», 1949)
Dosar Operaţiunea „NORD”, 1951 (titlul original în rusă: Дело по опе-
рации СЕВЕР
СЕВЕР, 1951)
Dosar Lista cetăţenilor sovietici supuşi represiunilor în mod nejustificat
în lipsă de probe de către organele NKVD din RASSM în anii 1937-1938 şi
reabilitaţi în anii 1956-1958 (titlul original în rusă: Список советских
граждан необоснованно репрессированных органами НКВД МАССР
в 1937-1938 и реабилитированных в 1956-1958 за отсутствием
состава преступления)
Arhiva Ministerului Afacerilor Interne al Republicii Moldova, fostul
MAI/MVD al RSS Moldoveneşti (AMAIRM–MVD)
Fond 16, inventare 1-3, Secretariat (în original în rusă: Cекретариат
МВД МССР)

357
 Fond 17, Şedinţe ale Troicii Speciale a NKVD al RASS Moldoveneşti, 1937-
1938 (titlul original în rusă: Заседания Особой Тройки НКВД МАССР МАССР,
1937-1938); Procese-verbale ale Troicii miliţiei a direcţiei NKVD al RSS
Ucrainene pentru RASS Moldovenească, 1936-1938 (Протоколы УНКВД
УССР по Молдавской АССР АССР, 1936-1938)
Fond 19, inventar 1, dosar 2: Ordine, corespondenţă şi liste ale elemente-
lor social periculoase deportate din RSSM pe 13 iunie 1941 (titlul original
în rusă: Указания,
Указания переписка и списки на СОЭ [социально
[ -опасный
элемент] высланный из МССР 13/VI – 1941 г.)
Arhiva Naţională a Republicii Moldova (ANRM)
Fond R-3401 (Persoane supuse represiunilor de către regimul totalitar
comunist
comunist)
Trustul or
Fond R-3087 (Trustul orăşenesc Chişinău al ospătăriilor, cantinelor, res-
taurantelor şii cafenelelor
cafenelelor, 1946-1947).
Fond R-3060 (Ministerul Comerţului al RSS Moldoveneşti, anii 1946-
1947)
Fond R-2848 (Consiliul de Miniştri al RSS Moldovenești)
Arhivele Naţionale Istorice Centrale (Bucureşti)
Fond Preşedinţia Consiliului de Miniştri, Inspectoratul General al Jan-
darmeriei (PCM-IGP), anii 1940-1941
Fond Preşedinţia Consiliului de Miniştri, Serviciul Special de Informaţii
(PCM-SSI), anii 1940-1941
2) Documente de arhivă publicate, amintiri şi alte surse primare
Artizov, A. et al., eds., Reabilitarea: cum a fost. Documente ale Prezidiu-
lui CC al PCUS şi alte materiale, martie 1953-februarie 1956 (titlul ori-
ginal în rusă: Артизов, А., Ю. Сигачев, И. Шевчук, В. Хлопов, eds.,
Реабилитация: Как это было. Документы Президиума ЦК КПСС
и другие материалы (март ( 1953 – февраль 1956), Москва, Фонд
Демократия, 2000).
Balaban, Nicolae. ÎÎn camera morţii, în Serafim Saka, Basarabia…
Berelowitch, A., V. Danilov, Satul sovietic în rapoarte ale CEKA-OGPU-
NKVD, 1918-1939. Documente şi materiale, în 4 volume (titlul original
în rusă: Cоветская
оветская деревня глазами ВЧК ВЧК-ОГПУ-
ОГПУ НКВД
НКВД, 1918-1939.
Документы и материалы в 4 томах, под редакции А. Береловича, В.
Данилова, Москва, РОССПЭН, 2000).

358
Bodareu, Galina. „O familie deportată din Vadul lui Vodă: între viaţă,
durere, suferinţă şi dezamăgiri”, în PROMEMORIA. Revista Institutu-
lui de Istorie Socială, vol. III, nr. 4, 2012.
Brejnev, L. I. Memorii (titlul original în rusă: Воспоминания, Москва,
Brejnev
Политиздат, 1983).
Busuioc, Aureliu. Pactizând cu diavolul, Chişinău, Cartier, 2013.
Buzatu, Gheorghe, ed., Românii în arhivele Americii. Comunismul trece
Nistrul (1944-1947), Iaşi, Editura Moldova, 1992.
Ciuev, Feliks. O sută patruzeci de convorbiri cu Molotov (titlul origi-
nal în rusă: Чуев, Феликс. Сто сорок бесед с Молотовым, Москва,
ТЕРРА, 1991).
Cojocaru, Gheorghe, ed. Cominternul şi originile „moldovenismului”.
Studiu şi documente, Chişinău, Civitas, 2009.
Crihan, Dumitru. Invitaţie în Iad, Chişinău, Ştiinţa, 1998.
Crudu, Lilia. „Schimbarea prizonierilor între România şi URSS: acti-
vista comunistă Ana Pauker şi Ion Codreanu, fost membru al Sfatului
Ţării, mai 1941 (documente)”, în Pontes. Review of South East European
Studies, vol. III-IV, 2009, p. 294-301, cu o introducere de Igor Caşu.
Curdoglo, Constantin. Represiuni şi deportări în masă ale locuitori-
lor satului Baurci, raionul Ceadâr-Lunga din Republica Moldova, anii
1940-1951 (titlul original în rusă: Константин Курдогло. Репрессии
и массовые депортации жителей села Баурчи, Чадыр-Лунгского --Лунгского р-
на Республики Молдова, 1940-1951 гг., Chişinău, Editura Tipografiei
Centrale, 2009.
Danilov, V., R. Manning, L. Viola, et al., eds., Tragedia satului sovie-
tic. Colectivizarea şi deschiaburirea. Documente şi materiale în 5 volu-
me, 1927-1939 (titlul original în rusă: Трагедия Советской деревни.
Коллективизация и раскулачивание. Документы и материалы в 5
томах, 1927-1939, под редакции В. Данилова, Р. Р Маннинга,
Л. Виолы (главные редакторы), В. Виноградова, Р. Р Джонсона,
Р Дэвиса, В. Козлова, А. Сахарова, С. Уиткрофта, Ха Енг Чула,
Р.
Москва, РОССПЭН, 1999).
Darie, Vlad, Mihai Potârniche, eds., Cronica Basarabiei, 1918-1944.
M rturii din presa timpului, Chişinău, Moldpres, 2012.
Mă
Dovbnea, O. A., L.S. Makarova, eds., „Pe cadavrele duşmanilor – pentru
bunăstarea poporului”: „Operaţiunea chiaburească în RSS Ucraineană,
1937-1941”,””, vol. 1-2 (titlul original în rusă: „Через трупы врага на благо
народа” «К
народа”. «Кулацкая операция» в УкраинскойУ ССР 1937-1941 гг., том

359
1-2, под ред. Довбни О. А., Макаровой Л. С., Москва, РОССПЭН,
2010).
Gribincea, Argentina, Mihai Gribincea, Ion Şişcanu, eds., Politica de
moldovenizare în RASS Moldovenească. Culegere de documente şi ma-
teriale, Chişinău, Civitas, 2004.
Guzun, Vadim. Chestiunea refugiaţilor. Documente diplomatice şi ale
serviciilor române de informaţii (1919-1936), Cluj-Napoca, Editura Ar-
gonaut, 2012.
Guzun, Vadim. Marea foamete sovietică, 1926-1936, Baia Mare, Editura
Universităţii de Nord, 2011.
Guzun, Vadim. Rusia înfometată. Acţiunea iunea umanitar
umanitară europeană: do-
cumente din arhive româneşti, 1919-1923, Târgu-Lăpuş, Editura Gala-
xia Gutenberg, 2012.
Haustov, V. N. Lubeanka. Elita sovietică pe Golgota, 1937-1938 (ti-
tlul original în rusă: Лубянка. Советская элита на Голгофе, 1937-
1938, составитель В.Н. Хаустов, Москва, Международный Фонд
Демократия, 2011).
Haustov, V. N., V. P. Naumov, N. S. Plotnikov, Lubeanka. Stalin şi NKVD-
NKGB-SMERŞ,, 1939-martie 1946 (titlul original în rusă: Хаустов, В. Н.,
В. П. Наумов, Н.С. Плотникова, Лубянка. Сталин и НКВД НКВД-НКГБ-
ГУКР «СМЕРШ», 1939-март 1946, Москва, Международный Фонд
«Демократия», Издательство «Материк», 2006).
Haustov, V. N., V. P. Naumov, N.S. Plotnikov, eds., Lubeanka. Stalin
şi MGB al URSS (martie 1946-martie 1953) (titlul original în rusă:
Хаустов, В. Н., В. П. Наумов, Н. С. Плотников, eds., ЛУБЯНКА.
Сталин и МГБ СССР (март ( 1946-март 1953), Москва, «Материк»,
2007).
Kersnovskaia, Eufrosinia. Cât costă viaţa omului (în original în
rusă: Ефросинья Керсновская, Сколько стоит человек, Москва,
РОССПЕН, под ред. Валерия Пасата, 2006).
Khlevniuk, Oleg et al. eds., Biroul Politic al CC al PC (b) al Uniunii Sovie-
tice şi Consiliul de Miniștri al URSS, 1945-1953 ((titlu
titlu original în rusă:
Политбюро ЦК ВКП (б (б)
б) и Совет Министров СССР (1945-1953),
сост. Олег Хлевнюк и др., Москва, РОССПЭН, 2002).
Khlevniuk, Oleg et al., eds., Stalin şi Kaganovici. Corespondenţă, 1931-
1936 (titlul original în rusă: Сталин и Каганович. Переписка, 1931-
1936, под редакции О. Хлевнюка и др., Москва, РОССПЭН, 2001).

360
Kokin, Serhii, Marc Junge. Marea Teroare în Ucraina. „Operaţiunea
chiaburească”,””, 1937-1938 (titlul original în ucraineană: Великий Терор
в Україні. «Куркульска операція» 1937-1938 рр., упорядники Сергій
Кокін, Марк Юнге, Киів, Видавничий дім «Киево-Могиляньска
академiя», 2010).
Kostîrcenko, G. V. Politica secretă a lui Stalin: puterea şi antisemitis-
mul (titlul original în rusă: Костырченко, Г. В. Тайная политика
Сталина: власть и антисемитизм, Москва, Международные
отношения, 2003).
Kovalciuk, L. V., E. P. Petrovski, eds., Reabilitaţi de istorie. Regiunea Ode-
sa: cartea întâi (titlul original în ucraineană: Реабiлiтованi iсторiєю.
Одеська область: Книга перша, Упорядники Л.В. Ковальчук, Е.П.
Петровский, Одеса, АТ ПЛАСКЕ, 2010).
Kozlov, V. P. et al., eds., Istoria GULAG-ului stalinist. Colecţie de docu-
mente în 7 volume (titlul original în rusă: Козлов, В. П., председатель
редколлегии, Исто История Сталинского ГУЛАГА. Собрание доку-
ментов в семи томах, Москва, РОССПЭН, 2004).
Kurilov, I. V. et al., eds., Reabilitarea. Procesele politice din anii 1930-
1950 (titlul original în rusă: Реабилитация. Политические процессы
30-50-х годах, составители И.В. Курилов, Н.Н. Михайлов, В.П.
Наумов, Москва, Политиздат, 1991).
Lamphear, Molly, Ludmila Popovici, eds. Destine spulberate/Shattered
destines, Chişinău, Centrul de Reabilitare a Victimelor Torturii „Me-
moria”, 2005.
Lebedeva, N. S. Katyn. Martie 1940-septembrie 2000. Execuţia. Soarta
supravieţuitorilor. Ecoul Katynului. Documente (titlul original în rusă:
Лебедева Н.С. (отв. составитель), Катынь. Март 1940-Сентябрь
2000 г. Расстрел. Судьбы живых. Эхо Катыни. Документы, Москва,
Издательство «Весь Мир», 2001).
Marinat, Alexei. Eu şi Lumea. Proză documentară
documentar , Chişinău, Editura
Uniunii Scriitorilor, 1999.
Melgunov, S. P. Teroarea Roşie în Rusia, 1918-1923 (titlul original în rusă:
Мельгунов, С. П. Красный Террор в России, 1918-1923, Берлин, 1924).
Memei, Alexei. Teroarea comunistă în RASSM (1924-1940) şi RSSM
(1944-1947), Chişinău, Editura Serebia, 2012.
Mititelu, Ion. Comunizarea raionului Leova, 1944-1950, Leova, 2013.
Moise (Monahul) ed., Să nu ne rrăzbunaţi. i. M
Mărturii despre suferinţele
românilor din Basarabia, Alba-Iulia, Reîntregirea, 2012.

361
Moraru, Ion. Pustiirea. Treptele Infernului, Chişinău, Editura Flux,
2007.
Moraru, Pavel. „Documente româneşti despre atrocităţile bolşevice din
stânga Nistrului, 1940-1941”, în Arhivele Totalitarismului, nr. 3-4, 2006,
p. 39-47.
Nasu, Maria, ed. Şoldăneşti. Calvarul deportărilor,
rilor, Chişinău, Editura
rilor
Prut Internaţional, 2012.
Osipov, Dumitru. Basarabia, lacrima mea, în Serafim Saka, Basara-
Osipov
bia..., p. 37-54.
Ouatu, Alexei. Am fost cuminţi, în Serafim Saka, Basarabia..., p. 31-36.
Pârlea-Conovali, Veronica. Destăinuiri de pe lumea cealaltă. Deportări,
foamete, gulaguri, amintiri, Chişinău, Tipografia Centrală, 2013.
Pasat, Valeriu. Pagini dificile din istoria Moldovei, anii 1940-1950 (ti-
Валериу Трудные страницы истории
tlul original în rusă: Пасат, Валериу.
Молдовы, 1940-е-1950-е гг., Москва, Терра-Terra, 1994).
Patraşcu, Raisa. Vin ruşii, în Serafim Saka, Basarabia..., p. 201-210.
Petrov, Nikita. Cine a condus organele securităţii statului în URSS,
1941-1954 (titlul original în rusă: Петров, Никита. Кто руководил
Органами Госбезапасности СССР СССР, 1941-1954, Международное
Общество «Мемориал», Издательство «Звенья», 2010).
Petrov, Nikita. K. V. Skorin. Cine a condus NKVD-ul, 1934-1941 (titlul
original în rusă: Н.В. Петров, К.В. Скорин, Кто руководил НКВД НКВД,
1934-1941, Москва, Мемориал, 1999).
Pîrig, Ruslan, ed., Holodomorul din anii 1932-1933 în Ucraina. Docu-
mente şi materiale (titlul original în ucraineană: Голодомор 1932-1933
рокiв в Украiнi. Документи i матерiали, упорядник Руслан Пирiг,
Киiв, Видавничий дiм «Киево-Могиляньска академiя», 2007).
Pirogan, Vadim. Cu ggândul la tine, Basarabia mea, Chişinău, Editura
Enciclopedică „Gh.Asache”, 1995.
Pogorilovschi, Ion. Opt moduri de a trece Prutul, în Serafim Saka, Ba-
sarabia..., p. 263-288.
Saka, Serafim, ed. Basarabia înn Gulag
Gulag, Chişinău, Editura Uniunii Scrii-
torilor, 1995.
Şarov, Sanda, Igor Şarov, „Deportările elitei rurale din RSSM în anii
celui de-al Doilea Război Mondial şi în perioada postbelică: istorie şi
memorie”, în Diana Dumitru, Igor Caşu, Andrei Cuşco, Petru Negură,
editori, Al Doilea Război Mondial: Memorie şi istorie în Estul şi Vestul
Europei, Chişinău, Cartier, 2012.
362
Şişcanu, Elena. „Interviuri cu persoane deportate din RSS Moldove-
nească (I)”, în Dystopia. Journal of Totalitarian Ideologies and Regimes,
vol. I, no. 1-2, 2012, p. 338-349.
Ţaranov, Vladimir et al., eds., Colectivizarea gospodăriilor ţără r neşti
ră
în raioanele RSS Moldoveneşti din dreapta Nistrului. Documente şi
materiale (titlul original în rusă: Коллективизация крестьянских
хозяйств в правобережных районах Молдавской ССР ССР. Документы
и материалы, Кишинев, составители В. И. Царанов, С.Я. Афтенюк,
К. Е. Олейник, М.К. Сытник, И. И. Терехина, Картя Молдовеняскэ,
1969.
Ţăranu, Anatol, Ion Şişcanu et al., eds., Foametea în Moldova, 1946-1947.
Colecţie de documente (titlul original în rusă: Царан, А., И. Шишкану
et. al., eds. Голод в Молдове, 1946-1947. Сборник документов,
Кишинев, Штиинца, 1993).
Ţepordei, Vasile. Amintiri din Gulag
Gulag, Bucureşti, Casa Editorială ABEO-
NA, 1992.
Tudor, Ştefan. Răzvră
zvr tiţi contra regimului. Amintiri, Chişinău, Editura
zvră
Prut Internaţional, 2004.
Turea, Larisa, Valeriu Turea, Cartea foametei, Chişinău, Universitas,
1991 (ediţia a doua, adăugită, Bucureşti, Curtea Veche, 2008).
Ursachi, Mihai. Soartă de arcaş, Chişinău, Editura Prut Internaţional,
2005.
Ursachi, Mihail. Organizaţia Naţională din Basarabia „Arcaşii lui Şte-
fan”. Amintiri, Chişinău, Museum, 2001.
Vakulovski, Alexei. ÎÎn gura foametei, București, INST, 2011.
Varta, Ion, Tatiana Varta, Igor Şarov, eds., Asasinările în masă în
RASSM în timpul Marii Terori, 1937-1938, Chişinău, ARC-Cartdidact,
vol. I, 2010.
Vasiliev, Boris. Stalin mi-a furat copilăria, Chişinău, Editura Baştina-
Radog, 2010.
Vnorovschi, Ludmila. Amintirile unei basarabence (Povestea vieţii
mele), Chişinău, Cartdidact, 2003.
Vultur, Smaranda. Onică, Adrian (editori), Basarabeni şi bucovineni în
Banat. Povestiri de viaţă, Timişoara, Editura Marineasa, 2010, cu o in-
troducere de Igor Caşu.
Vuza, George Pavel. Însemn
Î ările unui procuror: Procuratura văzută din
interior, Bucureşti, Editura Vremea, 2008.
interior

363
II Surse secundare
Anušauskas, Arvydas, Emanuelis Zingeris, eds., Crimes of the Soviet
Totalitarian Regime in Lithuania, Vilnius, International Commission
for the Evaluation of the Crimes of the Nazi and Soviet Occupation
Regimes in Lithuania, 2008.
Anušauskas, Arvydas. Terror and Crimes Against Humanity. The First
Soviet Occupation, Vilnius, International Commission for the Evalua-
tion of the Crimes of the Nazi and Soviet Occupation Crimes in Lit-
huania, 2006.
Applebaum, Anne. Gulag A History History, London, Allen Lane, 2003 (ediţia
românească: Gulagul. O istorie, Bucureşti, Humanitas, 2011).
Arendt, Hannah. Originile totalitarismului, Bucureşti, Humanitas,
1994 (prima ediţie în engleză, 1951).
Arendt, Hannah. „Ideology and Terror: A Novel Form of Government”,
în Review of Politics, no. 15, 1953, p. 303-327.
Aron, Raymond. Lupta de clasă, Iaşi, Polirom, 1999.
Aron, Raymond. Opiul intelectualilor
intelectualilor, Bucureşti, Curtea Veche, 2008.
Aron, Raymond. Istoria şi dialectica violenţei, Bucureşti, Babel, 1995.
Baberowski, Jörg. Teroarea Roşie. Istoria stalinismului (titlul în rusă:
Баберовски, Йорг. Красный террор. История сталинизма, Москва,
РОССПЭН, 2007; titlul în orginal în germană: Der rotte Terror. Die Ges-
chichte des Stalinismus, München, 2004).
Barsenkov, A.S., A. I. Vdovin, Istoria Rusiei, 1938-2002 (titlul original
în rusă: Барсенков, А. С., А. И. Вдовин. История России, 1938-2002,
Москва, Аспект-Пресс, 2003).
Berdeaev, Nikolai. Originile şi sensul comunismului rusesc, Cluj-Na-
poca, Editura Dacia, 1994 (titlul original în rusă: Бердяев, Николай.
Истоки и смысл русского коммунизма, Москва, Наука, 1990, reedi-
tare după ediţia din 1937).
Besançon, Alain. Nenorocirea secolului. Despre comunism, nazism şi
unicitatea „Şoah”-ului
”
”-ului , Bucureşti, Humanitas, 2007.
Besançon, Alain. Originile intelectuale ale leninismului, Bucureşti, Hu-
manitas, 1993.
Beşleagă, V. Bisericile şi mănăstirile sub regimul totalitar comunist în
RSSM, 1950-1960, în „Destin românesc”, nr. 1, 1996.
Beşleagă, V. Conştiinţa naţională sub regimul comunist totalitar (RSSM,
1953-1963), în „Destin românesc”, nr. 4, 1994.

364
Bobkov, A. S. „Rebeliunea de la Tambov: legende şi fapte despre folosi-
rea gazelor toxice”, în Revista de istorie militar
militară (Moscova) (titlul origi-
nal în rusă: Бобков, Александр Сергеевич. «Тамбовское восстание:
вымыслы и факты об использовании удушающих газов», în
Военно-исторический журнал, 2011, № 1, c. 10-31).
Boca, Ioana. 1956 – România între internaţionalismul proletar şi stali-
nismul antisovietic, Bucureşti, Fundaţia Academia Civică, 2001.
Bomeşko, Boris G. Seceta şi foametea din Moldova în anii 1946-1947
(titlul original în rusă: Бомешко, Борис Г. Засуха и голод в Молдавии
1946-1947 гг., Сhişinău, Ştiinţa, 1990).
Botnaru, Teodor, Alexandru Ganenco, Istoria serviciilor secrete. Bre-
viar, Chişinău, Editura Museum, 2004.
viar
Bruchis, Michael. One step back, two steps forward: on the language po-
licy of the Communist Party of the Soviet Union in the national republics
(Moldavian: a look back, a survey and perspective, 1924-1980), Boulder
Co., East European Monographs, 1982.
Bruneteau, Bernard. Le Totalitarisme. Origines d’un ’’un concept, genèse
d’un
’’un débat, 1930-1942, Paris, Cerf, 2010.
Budniţki, O. V. Evreii ruşi între albi şi roşii (titlul original în rusă:
Будницкий, О. В. Российские евреи между красными и белыми
(1917-1921), Москва, РОССПЭН, 2005).
Bugai, Nikolai. L. Beria către I. Stalin: „Conform ordinului dumneavoas-
tră…” (titlul original în rusă: Бугай, Николай. Л.
tră…” Л Берия – И
И. Сталину.
Согласно Вашему указанию, Москва, 1995).
Bugai, Nikolai. Organele extraordinare ale puterii sovietice: comitete-
le revoluţionare, 1918-1921 (titlul original în rusă: Бугай, Николай.
Чрезвычайные органы Советской власти: ревкомы, 1918-1921,
Москва, Наука, 1990).
Bugai, Nikolai. Popoarele Ţărilor Baltice în condiţiile stalinismului. Anii
1940-1950 (titlul original în rusă: Народы стран Балтии в условиях
сталинизма. 1940-е – 1950-е гг., под редакции Н. Бугая, Штутгарт,
2005).
Bugai, Nikolai. The Deportations of Peoples in the Soviet Union, New
York, Nova Science Publishers, 1996.
Bulmaga, Leonid. „Depăşirea foametei din 1946-1947”, în Revista de
istorie a Moldovei, nr. 4, 2012.
Buzilă, Boris. Din istoria vieţii bisericeşti din Basarabia, Bucureşti,
Fundaţia Culturală Română & Chişinău, Ştiinţa, 1996.

365
Cartea roşie a CEKA, vol. 1-2 (titlul original în rusă: Красная книга ВЧК
ВЧК,
Т. 1-2, Москва, Политиздат, 1990; reeditare după ediţia din 1922).
Caşu, Igor. „Începuturile resovietizării Basarabiei şi starea de spirit a
populaţiei (martie-septembrie 1944)”, în Diana Dumitru, Igor Caşu,
Andrei Cuşco, Petru Negură, eds., Al Doilea Război Mondial. Memorie
şi istorie în Estul şi Vestul Europei, Chişinău, Cartier, p. 121-140.
Caşu, Igor. „Le Goulag Bessarabien. Deportation, repression, famine”,
în Communisme (Paris), no. 91-92, 2007, p. 129-138.
Caşu, Igor. „Politica naţională” în Moldova Sovietică, 1944-1989, Chişi-
nău, Cartdidact, 2000.
Caşu, Igor. „Political Repressions in Moldavian SSR after 1956: towards
a Typology based on MGB files”, în Dystopia. Journal of Totalitarian
Ideologies and Regimes, vol. I, no. 1-2, p. 89-127.
Caşu, Igor. „Stalinist Terror in Soviet Moldavia, 1940-1953”, în Kevin
McDermott, Matthew Stibbe, eds., Stalinist Terror in Eastern Europe.
Elite Purges and Mass Repression, Manchester, Manchester University
Press, 2010, p. 39-56.
Cesereanu, Ruxandra, coordonator, Comunism şi represiune în Româ-
nia. Istoria tematică a unui fratricid naţional, Iaşi, Polirom, 2006.
Chase, William. Enemies within the Gates? The Comintern and the Sta-
linist Repressions, 1934-1939, New Haven & London, Yale University
Press, 2001.
Christopher, Andrew, Vasili Mitrokhin, The Sword and the Shield: The
Mitrokhin Archive and the Secret History of the KGB, New York, Basic
Books, 2000.
Ciorbă, Veaceslav. Biserica Ortodoxă din Basarabia şi Transnistria
(1940-2010), Chişinău, Editura Pontos, 2011.
Cioroianu, Adrian. „De ce a luptat Armata Română dincolo de Nis-
tru?”, în Historia, nr. 115, 2011.
Cohen, Stephen F. Soviet Fates and Lost Alternatives, New York, Co-
lumbia University Press, 2011.
Colesnic, Iurie. Basarabia necunoscută, Chişinău, Universitas/Mu-
seum/Ştiinţa, 1993-2012, 9 volume.
Comisia CC al PC (b) al Uniunii Sovietice. Istoria Partidului Comu-
nist (bolşevic). Compendiu. Aprobat de CC al PC(b) al Uniunii So-
vietice în anul 1938 (titlul original în rusă: История Всесоюзной
Коммунистической Партии (большевиков(большевиков).
большевиков). Краткий курс, под

366
редакции Комиссии ЦК ВКП (б (б).
б). Одобрен ЦК ВКП (б (б)
б) в 1938 г.,
Москва, Госполитиздат, 1946).
Conquest, Robert. The Great Terror. Stalin’s’’s Purges in the Thirties, London,
New York, Macmillan, 1968 (reeditată şi adusă la zi în 1990 şi 2007, ediţia
românească: Marea Teroare: o reevaluare, Bucureşti, Humanitas, 1998).
Conquest, Robert. The Harvest of Sorrow. Soviet Collectivization and
Famine-Terror, Oxford University Press, USA, 1987 (ediţia românească:
Famine-Terror
Recolta Durerii. Colectivizarea sovietică şi teroarea prin foamete, Bucu-
reşti, Humanitas, 2004).
Constantinescu, Romaniţa, coord., Identitate şii frontier
frontieră în Europa lăr-
gită: perspective comparate, Iaşi, Polirom, 2008.
Constantiniu, Florin, Ilie Schipor, Trecerea Nistrului, 1941. O decizie
controversată, Bucureşti, Editura Albatros, 1995.
Crudu, Lilia. „Observaţii cu privire la destinul elitei politice, culturale
şi ştiinţifice basarabene din perioada interbelică”, în D. Ivănescu, M.
Chelcu (eds.), Istorie şi societate în spaţiul est-carpatic (sec. XIII-XX).
Omagiu prof. Al. Zub, Iaşi, Junimea, 2005, p. 404-406.
Cuşco, Andrei, Victor Taki, Oleg Grom, Basarabia în componenţa Im-
periului Rus, 1812-1917 (titlul original în rusă: Кушко, Андрей, Виктор
Таки, Олег Гром, Бессарабия в составе Российской Империи, 1812-
1917 Москва, Новое литературное обозрение, 2012).
1917,
Danâliuk, Iuri, Oleh Bajan, Opoziţia în Ucraina (a doua jumătate a ani-
lor ’50-’80 ai sec. XX) (titlul original în ucraineană: Данилюк, Юрiй,
Олег Бажан, Опозиція в Україні ((друга половина 50-х – 80-ті 20
ст.), Київ, Рідний край, 2000.
David-Fox, Michael. „„Wither Resistance? ”, în Michael David-Fox, Pe-
ter Holquist, and Marshall Poe, eds., The Resistance Debate in Russian
and Soviet History
History, Kritika Historical Studies, Bloomington, IN, Slavica
Publishers, 2003.
Davis, Sarah. Popular Opinion in Stalin’s Russia. Terror, Propaganda and
Dissent, 1934-1941, Cambridge University Press, 1997.
Denninghaus, Viktor. ÎÎn umbra „Fratelui mai mare””. Minorităţi-
le naţionale din vestul URSS, 1917-1938 (titlul în rusă, traducere
din germană: Дённингхаус, Виктор. В тени «Большого Брата».
Западные национальные меньшинства в СССР СССР, 1917-1938, Москва,
РОССПЭН, 2011).
Dobrincu, Dorin, Şerban Marin, coordonatori, 26-28 iunie 1940. Ceda-
rea Basarabiei, a Nordului Bucovinei şi a Ţ Ţinutului Herţa: între nepu-

367
tinţă şi iresponsabilitate. O perspectivă românească, Bucureşti, Arhivele
Naţionale ale României, 2010 (expoziţie, accesibilă în format DVD şi
online, cu documente, hărţi, foto şi cronică film).
Duţu, Alesandru D., Mihai Retegan, România în n rrăzboi. 1421 zile de în-
cleştare. Eliberarea Basarabiei şi a Bucovinei de Nord (22 iunie-26 iulie
1941), Bucureşti, Editura Globus, 1993.
Ellman, Michael. „The 1947 Soviet famine and the entitlement ap-
proach to famines”, în Cambridge Journal of Economics, September
2000, vol. 24.
Ellman, Michael. „Stalin and the Soviet Famine of 1932-1933 Revisi-
ted”, în Europe-Asia Studies, vol. 59, no. 4, June 2007.
Enciu, Nicolae, coord., In honorem Ion Şişcanu. Studii de istorie a Ro-
mânilor,
nilor, Cahul, 2011.
nilor
Fainsod, Merle, How Russia is Ruled, Cambridge, MA., Harvard Uni-
versity Press, revised edition, 1964.
Fainsod, Merle. Smolensk under Soviet Rule, New York, Vintage Books,
1958.
Feldman, David. „Războiul împotriva tăranilor”, în Rodina (titlul ori-
ginal în rusă: Фельдман, Давид. «Крестьянская война» // Родина,
1989, №10, c. 52-57).
Felea, Aurelia. „Faţă în faţă: Memorialistică şi surse oficiale despre
foametea din Basarabia din anii 1946-1947”, în Sergiu Musteaţă, Igor
Caşu, eds., Fă
F ră
r termen de prescripţie. Aspecte ale crimelor comunismu-
lui în Europa, Chişinău, Cartier, 2011, p. 471.
Filtzer, Donald. Soviet Workers and Late Stalinism. Labour and the Res-
toration of the Stalinist System after World War II II, Cambridge, Cam-
bridge University Press, 2002.
Fitzpatrick, Sheila, ed., Stalinism. New Directions, London, Routledge,
1999.
Fitzpatrick, Sheila. Everyday Stalinism. Ordinary Life in Extraordinary
Times: Soviet Russia in the 1930s, New York & Oxford, Oxford Univer-
sity Press, 1999.
Fitzpatrick, Sheila. The Russian Revolution, Oxford, Oxford University
Press, 1994.
Friedrich, Carl J., Zbigniew Brzezinski, Totalitarian Dictatorship and
Autocracy, Cambridge, Mass., Harvard University Press, 1965 (first
Autocracy
edition 1956).

368
Friling, Tuvia, Radu Ioanid, Mihail E. Ionescu, eds., Comisia Interna-
ţională pentru Studierea Holocaustului din România. Raport Final, Iaşi,
Polirom, 2005.
Furet, François. Trecutul unei iluzii. Eseu despre ideea comunistă în se-
colul al 20-lea, Bucureşti, Humanitas, 1996.
Furet, François, Ernst Nolte. Fascism şi Comunism, Bucureşti, Univers,
2000.
Fuştei, Nicolae. „Deportările pe motive confesionale. Operaţia „SE-
VER” (1 aprilie 1951)”, în PROMEMORIA, Revista Institutului de Istorie
Socială, vol. II, nr. 2, 2012.
Galuşcenco, Oleg. „Evreii în componenţa cadrelor de conducere din
RASS Moldovenească în perioada represiunilor staliniste”, în Culegere
de studii ştiinţifice ale Institutului de Studii Iudaice, nr. 2, 2011 (titlul în
original în rusă: Галущенко, Олег. „Евреи в составе руководящих
кадров Молдавской АССР в период сталинских репрессий” //
Сборник научных трудов Института Иудаики, Выпуск II, 2011.
Gaškaitė-Žemaitienė, Nijolė. „The Partisan War in Lithuania from
1944 to 1953”, în Arvydas Anušauskas, ed., The Anti-Soviet Resistance
in the Baltic States, Vilnius, Genocide and Resistance Research Centre
of Lithuania, 2006.
Georgescu, Vlad. Istoria românilor,nilor, Bucureşti, Humanitas, 1991.
nilor
Getty, Arch J. The Origins of Great Purges. The Soviet Communist Party
Reconsidered, Cambridge, Cambridge University Press, 1985.
Geyer, Michael, Sheila Fitzpatrick, eds., Beyond Totalitarianism. Stali-
nism and Nazism compared, Cambridge, Cambridge University Press,
2008.
Geyer, Michael. „The Militarization of Europe, 1914-1945”, în John Gil-
lis, ed., The Militarization of the Western World, New Brunswick, Rut-
gers University Press, 1989, p. 68-85.
Glanson, Nicholas. The Soviet Famine of 1946-1947 in Global and Histo-
rical Perspective, New York, Palgrave MacMillan, 2009.
Goldman, Wendy Z. Inventing the enemy. Denonciation in Stalin’s ’’s Rus-
sia, Cambridge, Cambridge University Press, 2011.
Graziosi, Andrea. Histoire de l’URSS, Paris, Presses Universitaires de
France, 2010.
Gregory, Paul. Terror by Quota. State Security from Lenin to Stalin (An
Archival Study), New Haven & London, Stanford, Yale University Press,
2009.

369
Gribincea, Mihai. Basarabia în primii ani de ocupaţie sovietică,1944-
1950, Cluj-Napoca, Editura Dacia, 1995.
Gross, Jan T., Revolution from Abroad. The Soviet Conquest of Poland’s
Western Ukraine and Western Belorussia, Princeton and Oxford, Prin-
ceton University Press, expanded edition, 2002.
Gurianov, A. E. „Proporţia deportărilor în adâncul URSS în mai-iu-
nie 1941”, în Represiunile contra polonezilor şi a cetăţenilor polonezi
(titlul în original în rusă: Гурьянов, А. Э. „Масштабы депортации
населения вглубь СССР в мае-июне 1941 г.”, în Репрессии против
поляков и польских граждан, Москва, Звенья, 1997).
Hagenloh, Paul. Stalin’s ’’s Police. Public Order and Mass Repressions
in the USSR, 1926-1941, Washington, D.C., John Hopkins University
Press, 2009.
Halfin, Igal. Intimate Enemies. Demonizing the Bolshevik Opposition,
1918-1928, Pittsburgh, University of Pittsburgh Press, 2007.
Halloway, David. Stalin and the Bomb: The Soviet Union and Atomic
Energy, 1939-1956, New Haven, Yale University Press, 1994.
Haustov, Vladimir, Lennart Samuelson. Stalin, NKVD şi represiuni-
le, 1936-1938 (titlul original în rusă: Хаустов, Владимир. Леннарт
Самуэльсон, Сталин, НКВД и репрессии 1936-1938 гг., Москва,
РОССПЭН, 2010).
Heller, Mikhail, Alexandr M. Nekrich, Utopia in Power. The History of
the Soviet Union from 1917 to the present, New York, Summit Books,
1986.
Hollander, Paul. Political Violence: Belief, Behaviour and Legitimation,
Macmillan Palgrave, 2008.
Holquist, Peter. „State Violence as Technique: The Logic of Violence in
Soviet Totalitarianism”, în Amir Weiner, ed., Lanscaping the Human
Garden: Twentieth-Century Population Management in a Comparative
Perspective, Stanford, Hoover Institution Press, 2003.
Isaac, V. D., ed. Restabilind dreptatea istoriei (titlul original în rusă:
Восстанавливая правду истории, под редакции В. Д. Исаак и др.,
Кишинев, Картя Молдовеняскэ, 1989).
Ivanova, G. M. Istoria GULAG-ului, 1918-1958. Aspecte social-economi-
ce şi politico-juridice (titlul original în rusă: Иванова, Г. М. История
ГУЛАГА, 1918-1958. Социально-экономический и политико-
правовой аспекты, Москва, Наука, 2006).

370
Ivanova, G. M. Labour Camp Socialism. The Gulag in the Soviet Totali-
tarian System, New York, M.E. Sharpe, 2000.
Ivniţki, N.A. Foametea din anii 1932-1933 în URSS (titlul în original în
rusă: Ивницкий, Н. А. Голод 1932-1933 в СССР СССР, Москва, Собрание,
2009).
Jela, Doina, Vladimir Tismăneanu, coordonatori, Ungaria 1956: revolta
minţilor şii sf
sfârş
r itul mitului comunist, Bucureşti, Curtea Veche, 2006.
Junge, Marc, Gennadi Bordiugov, Rolf Binner. Verticala Marii Terori.
Istoria operaţiunii după ordinul 00447 al NKVD (titlul original în
rusă: Марк Юнге, Геннадий Бордюгов, Рольф Биннер, Вертикаль
Большого Террора. История операции по приказу НКВД 00447, 00447
Москва, Новый Хронограф, 2008).
Kershaw, Ian, Moshe Lewin, eds., Stalinism and Nazism. Dictatorships
in Comparaison, Cambridge, Cambridge University Press, 1997.
Khlevniuk, Oleg V. Master of the House. Stalin and his Inner Cirlce,
New Haven & London, Stanford, Yale University Press, 2009 (ediţia
rusă: Хлевнюк, Олег, Хозяин. Сталин и утверждение сталинской
диктатуры, Москва, РОССПЕН, 2010).
Khlevniuk, Oleg V. The History of Gulag, From Collectivisation to Great
Terror, New Haven & London, Yale University Press, 2004.
Terror
King, Charles. Moldovenii. Politica culturală între România şi Rusia,
Chişinău, ARC, 2002.
Koestler, Arthur. ÎÎntuneric la amiază, Bucureşti, Humanitas, 2008 (ti-
tlul original în engleză: Darkness at Noon, 1940)
Kondraşin, Viktor. Foametea din anii 1932-1933. O tragedie a satului
rusesc (titlul original în rusă: Кондрашин, Виктор. Голод 1932-1933 гг.
Трагедия российской деревни, Москва, РОССПЭН, 2008).
Kulciţki, S. V. et al., eds., Istoria ţără
r nimii ucrainene, vol. 2 (titlul ori-
ră
ginal în ucraineană: IIсторія Українского Селянства, Київ, Наукова
Думка, 2006, том 2).
Levy, Robert. Gloria şi decăderea
derea Anei Pauker
Pauker, Iaşi, Polirom, 2002.
Lewin, Moshe. „„Who was the Soviet kulak? ”, în Soviet Studies, Vol. 18,
no. 2 (Oct. 1966), p. 189-212.
Lewin, Moshe. Le siècle soviétique, Paris, Fayard & Le Monde Diplo-
matique, 2003.
Litvin, A.L. „Teroarea Roşie şi cea Albă în Rusia, 1918-1921”, în Isto-
ria patriei (Moscova) (titlul original în rusă: Литвин, A. Л. «Красный

371
и Белый Террор в России, 1917-1921» // Отечественная история,
№ 6, 1993).
Litvin, Aleksei. Teroarea şi Roşie și cea Albă în Rusia, 1918-1922 (titlul
original în rusă: Литвин, Алексей. Красный и Белый Террор в России,
1918-1922, Москва, «Яуза» «Эксмо», 2004.
Lungu, Corneliu Mihai, Mihai Retegan. Explozia 1956: percepții româ-
ne, iugoslave și sovietice asupra evenimentelor din Polonia și Ungaria,
postfaţă de Florin Constantiniu, Bucureşti, Editura Univers Enciclo-
pedic, 1996.
Lynne Viola, ed., Contending with Stalinism. Soviet Power and Popu-
lar Resistance in the 1930s, Ithaca and London, Yale University Press,
2002.
Lynne Viola, Unknown Gulag. Stalin’s ’’s special settlements, Oxford, New
York, Oxford University Press, 2009.
Martin, Terry. „The Origins of Soviet Ethnic Cleansing”, în Journal of
Modern History
History, Vol. 70, no. 4 (December 1998), p. 813-861.
Martin, Terry. Affirmative Action Empire. Soviet Nationalities Policy,
1923-1939, New Haven London, Yale University Press, 2001.
McLoughlin, Barry, and Kevin McDermott, eds., Stalin’s ’’s Terror. High
Politics and Mass repression in the Soviet Union, New York, Palgrave
Macmillan, 2003.
Meyer, Arno. The Furies. Violence and Terror in the French and Russian
Revolutions, New Jersey, Princeton University Press, 2000.
Misunas, Romuald J., Rein Taagepera, The Baltic States. Years of Depen-
dence, 1940-1990, London, Hurst & Company, 1990.
Moiseev, Ion. „Aspecte ale vieţii politice şi culturale din RASS Moldo-
venească”, în Cugetul, nr. 5-6, 1992, p. 66-70.
Moraru, Anton. Istoria românilor. Basarabia şi Transnistria, Chişinău,
Tipografia „Universul”, 1995.
Moraru, Pavel, La hotarul românesc al Europei. Din istoria Siguranţei
Generale în Basarabia, 1918-1940, Bucureşti, Institutul Naţional pentru
Studiul Totalitarismului, 2008.
Moraru, Pavel. Serviciile Secrete şi Basarabia. Dicţionar, 1918-1991, Bu-
cureşti, Editura Militară, 2008.
Moraru, Pavel. Urmaşii lui Felix Dzerjinski. Organele Securităţii Statu-
lui în Republica Sovietică Socialistă Moldovenească, Bucureşti, INST,
2008.

372
Mosse, George. De la Grande Guerre au totalitarisme. La brutalisation
des sociétes europeénés, Paris, Hachette, 2000.
Movcean, O.M. „Foametea în RSS Ucraineană în anii 1921-1923 (publica-
ţie electronică)”, în Enciclopedia istoriei Ucrainei (titlul original în ucrai-
neană: Мовчан, О. М. „Голод 1921-1923 pоків в УССР” [Электронний
ресурс] // Энциклопедія істории Україні, Iнститут Исторіі України,
Київ, Наукова Думка, 2004).
Movileanu, Nicolae. A urma adevărul istoriei (titlul în original în rusă:
Мовиляну Н. Ф. „Следовать правде истории”, în В. Д. Исак, ред.,
Мовиляну,
Восстанавливая правду истории, Кишинев, Картя Молдовеняскэ,
1989).
Movileanu, Nicolae. O turbulență politică (titlul original în rusă: Н. Ф.
Мовиляну „Политический смерч”, în В. Д. Исак, ред., Восстанав-
Мовиляну,
ливая правду истории
истории).
Nadolskîi, I. E. Politica deportărilor promovată de regimul totalitar
stalinist în regiunile de vest ale Ucrainei (titlul original în ucrainea-
nă: Надольскьий, Й. Е. Депортаційна політика сталінського
тоталітарного режиму в західних областях України (1939-1953
рр.), Лyцьк, Bежa, 2008.
Naimark, Norman. Stalin’s ’’s Genocides. New Jersey, Princeton Univer-
sity Press, 2010.
Naumov, Vladimir. „Cu privire la istoria raportului secret al lui N.
S. Hruşciov la Congresul al 20-lea al PCUS” (titlul original în rusă:
Наумов, Владимир. „К истории секретного доклада Н. С. Хрущëва
на 20-м Съезде КПСС ”, în Новая и новейшая история, 4 (июль-
август 1996), p. 147-68.
Negru, Elena. Politica etnoculturală în RASS Moldovenească (1924-
1940), Chişinău, Prut Internaţional, 2003.
Negru, Gheorghe, Mihai Taşcă, „Represiunile politice din RASSM în anii
1937-1938 („operaţiunea culăcească” şi „operaţiunea română”)”, în Sergiu
Musteaţă, Igor Caşu, eds., FăF răr termen de prescripţie. Aspecte ale crimelor
comuniste în Europa, Chişinău, Cartier, 2011.
Negru, Leontin, „Identităţi etnice la Dunărea de Jos şi ultimatumul so-
vietic (23 august 1939-28 iunie 1940)”, în Analele Universităţii „Dună-
rea de Jos” din Galaţi, Seria istorie, vol. 4, 2005.
Negură, Petru, Elena Postică, „Forme de rezistenţă a populaţiei civi-
le faţă de autorităţile sovietice în RSS Moldovenească (1940-1956)”, în
Dystopia. Journal of Totalitarian Ideologies and Regimes, vol. I, no. 1-2,
2012, p. 79-81.
373
Negură, Petru. Ni héros, ni traîtres. Les écrivains moldaves face au pou-
voir soviétique sous Staline,, Paris, L
L’Harmattan, 2009.
Nérard, François-Xavier. 5 % de vérité. La denonciation dans l’URSS
de Staline, Paris, Tallandier, 2004 (versiunea rusă: Нерар, Франсуа-
Ксавье. Пять процентов правды. Разоблачение и доносительство
в сталинском СССР СССР, 1928-1941, Москва, РОССПЭН, 2011).
Nersessian, David L. Genocide and Political Groups, Oxford, Oxford
University Press, 2010.
Olaru-Cemârtan, Viorica. „Deportarea masivă a populaţiei din RSSM
din 12-13 iunie 1941”, în Destin românesc, nr. 3, 2006.
Olaru-Cemârtan, Viorica. „Deportările masive de populaţie din RSSM la
5-6 iulie 1949”, în Destin românesc, nr. 1-2, 2007, p. 61-118.
Orwell, George. 1984, Chişinău, Hyperion, 1991.
Osokina, Elena. Aparențele prosperității din epoca stalinistă (titlul ori-
ginal în rusă: Осокина, Елена. За фасадом сталинского изобилия,
Москва, РОССПЭН, 2008).
Panteleev, M. M. „Represiunile în Comintern, 1937-1938”, în Istoria pa-
triei (Moscova) (titlu în original în rusă: Пантелеев, М. М. „Репрессии
в Коминтерне, 1937-1938”, în Отечественная история, 6, 1996, p.
161-168).
Pasat, Valeriu. Crudul adevăr al istoriei. Deportările de pe teritoriul RSS
Moldovenești, anii 1940-1950 (titlul original în rusă: Пасат, Валериу.
Валериу
Суровая правда истории. Депортации с территории Молдавской
ССР (1940-50-e гг.), Chişinău, Momentul, 1998).
Pasat, Valeriu. Calvarul. Documentarul deportărilor de pe teritoriul RSS
Moldoveneşti, 1940-1950, Moscova, ROSSPEN, 2006.
Pasat, Valeriu. RSS Moldovenească în epoca stalinistă, 1940-1953, Chi-
şinău, Cartier, 2011.
Patenaude, Bertrand M. The Big Show in Bololand: The American Relief
Expedition to Soviet Russia in the Famine of 1921, Stanford, Stanford
University Press, 2002.
Peris, Daniel. Storming the Heavens. The Soviet League of Militant Go-
dless, Ithaca, Cornell University Press, 1998.
Petrov, Nikita, Mark Jansen. „Ciracul
Ciracul lui Stalin” – Nikolai Ejov (ti-
tlul original în rusă: Никита Петров, Марк Янсен, «Сталинский
питомец» – Николай Ежов, Москва, РОССПЭН, 2009).
Polian, Pavel. Împotriva propriei voințe… Istoria şi geografia migraţiilor

374
forţate din URSS (titlul original în rusă: Полян, Павел. Не по своей
воли…История и география принудительных миграций в СССР СССР,
Москва, 2001).
Postică, Elena et al., eds. Cartea memoriei. Catalog al victimelor totali-
tarismului comunist, vol. I-IV, Chişinău, Editura Ştiinţa, 2001-2005.
Postică, Elena. Deputaţii Sfatului Ţării represaţi în anul 1940, în „Cuge-
tul”, martie, 1998, p. 92-98.
Postică, Elena. Rezistenţa antisovietică în Basarabia, 1944-1950, Chişi-
nău, Ştiinţa, 1997.
Purs, Aldis. „Soviet in form, local in content: Elite Repression and Mass
Terror in the Baltic States, 1940-1953”, în Kevin McDermott, Matthew
Stibbe, eds., Stalinist Terror in Eastern Europe. Elite Purges and Mass
Repression, Manchester, Manchester University Press, 2010, p. 19-38.
Rabinowitch, Alexander. The Bolsheviks in Power. The First Year of So-
viet Rule in Petrograd, Bloomington and Indianapolis, Indiana Univer-
sity Press, 2008.
Roberts, Henry L. Rumania. Political Problems of An Agrarian State,
New Haven, London, Yale University Press, 1951.
Rotari, Ludmila. Mişcarea subversivă din Basarabia în anii 1918-1924,
Bucureşti, Editura Enciclopedică, 2004.
Rousso, Henry, Nicolas Werth, Stalinisme et Nazisme. Histoire et mé-
moire comparées, Bruxelles, Editions Complexe, 1999.
Rusan, Romulus, editor coordonator, Şcoala Memoriei Sighet 2011, Bu-
cureşti, Fundaţia Academia Civică, 2012.
Scott, James. ÎÎn numele statului. Modele eşuate de îmbunătăţire a condi-
ţiei umane, Iaşi, Polirom, 2007.
Scurtu, Ioan, ed. Istoria Basarabiei de la origini până în 1998, Bucureşti,
Editura Semne, 1998.
Scurtu, Ioan. Constantin Hlihor, Anul 1940. Drama românilor dintre
Prut şi Nistru, Iaşi, Editura TipoMoldova, f.a. (prima ediţie: Bucureşti,
Editura Academiei de Înalte Studii Militare, 1992).
Sorel, Georges. Reflecţii asupra violenţei, Bucureşti, INCITATUS, 2003
(ediţia originală în franceză: 1908).
Şalamov, Varlam. Povestiri din Kolîma, Bucureşti, Minerva, 1993 (titlul
original în rusă: Колымские рассказы, Париж, 1985; Магадан, 1989).
Scherrer, Jutta. „Der Molotov-Ribbentrop-Pakt – (k)ein Thema der

375
russichen Öffentlichkeit und Schule?”, în Anna Kaminsky, Dietmar
Müller, Stefan Troebst. Der Hitler-Stalin-Pakt 1939 in den Erinnerungs-
kulturen der Europäe, Wallstein Verlag, 2011, p. 155-174.
Şemeakov, D.E., ed., Luptători pentru fericirea poporului, Chişinău,
Cartea Moldovenească, 1985.
Șevcenco, Ruslan. Viața politică în RSS Moldovenească (1944-1961),
Chișinău, 2007.
Service, Robert. A History of Twentieth-Century Russia, Cambridge,
Harvard University Press, 1998.
Shearer, David. Policing Stalin’s’’s Socialism. Repression and Social order
in the Soviet Union, 1924-1953, New Haven and London, Yale Univer-
sity Press, 2009.
Şişcanu, Ion. „Foametea din RSS Moldovenească în anii 1946-1947”, în
Revista de istorie a Moldovei, nr. 4, 2012.
Şişcanu, Ion. „Formarea şi evoluţia RASSM, 1924-1940”, în Cugetul, nr.
2, 1992, p. 59-65.
Şişcanu, Ion. Desţără r nirea bolşevică în Basarabia, Chişinău, Editura
ră
„Adrian”, 1994.
Şişcanu, Ion. Uniunea Sovietică-România 1940, Chişinău, Editura
ARC, 1995.
Snyder, Timothy, Bloodlands. Europe between Hitler and Stalin, New
York, Basic Books, 2010 (ediţia românească: Tă T râ
r mul morţii. Europa
între Hitler şi Stalin, Bucureşti, Humanitas, 2011).
Snyder, Timothy. The Reconstruction of Nations. Poland, Ukraine, Li-
thuania, Belarus, 1569-1999, New Haven & London, Yale University
Press, 2003.
Soljeniţîn, Alexandr. Arhipelagul GULAG, Bucureşti, Editura Uni-
vers, vol. 1-3, 2008 (titlul original în rusă: Aлександр Солженицын,
Архипелаг ГУЛАГ
ГУЛАГ, Paris, YMCA-PRESS, 1973).
Soljeniţîn, Alexandr. Două secole împreună, vol. 1-4, Bucureşti, Univers,
2005 (titlul original în rusă: Солженицын, Александр. Двести лет
вместе, Часть 1-2, Москва, Русский Путь, 2002).
Solomon, Peter H., Jr. Justiţia penală sovietică pe timpul lui Stalin (ti-
tlul în rusă: Соломон, Питер. Советская юстиция при Сталине,
Москва, РОССПЭН, 2008; ediţia originală în engleză: Soviet Criminal
Justice under Stalin, Cambridge, Cambridge University Press, 1996).

376
Sorokin, Pitirim. Foametea ca factor de influență asupra comporta-
mentului uman (titlul original în rusă: Сорокин, Питирим. Голод как
фактор. Влияние голода на поведение людей, Москва, Academia,
2003, первое издание: Петроград, Колос, 1922).
Spânu, Alin. Istoria Serviciilor de informaţii-contrainformaţii româneşti în
perioada 1919-1945, Iaşi, Casa Editorială Demiurg, 2010.
Statiev, Alexander. „Motivations and Goals of Soviet deportations in
the Western Borderlands”, în Journal of Strategic Studies, Vol. 28, no. 6,
2005, p. 977-1003.
ă ă, Veaceslav. De la Basarabia românească la Basarabia sovietică,
Stăvil
ăvil
1939-1945, Chişinău, Tipografia Centrală, 2000.
Stratievschi, Chiril. „Ani grei, ani de foamete (anii 1924-1926 în
RASSM)” (titlul original în rusă: Стратиевский, Кирилл. „Годы
трудные, годы голодные (1924-1926 гг. в МАССР)”, în Revista de is-
torie a Moldovei, nr. 1, 2007.
Stratievschi, Chiril. „Elita de partid din RASS Moldovenească”, în
Anuarul istoric al Transnistriei (titlul orginal în rusă: Кирилл В.
Стратиевский, „Партийная элита в Молдавской АССР (1924-1940)”,
Ежегодный исторический альманах Приднестровья, 2003, nr. 7).
Stratievschi, Chiril. Foametea din anii 1932-1933 în RASS Moldoveneas-
că (titlul original în rusă: Кирилл Стратиевский, Голод 1932-1933 гг. в
Молдавской АССР АССР, Кишинев, CETINI, 2001).
Suny, Ronald Grigor. The Soviet Experiment. Russia, the USSR, and the
Succesor States, New York, Oxford, Oxford University Press, 1998.
Swain, George. „Deciding to Collectivise Latvian Agriculture”, în Eu-
rope-Asia Studies, vol. 55, no. 1 (2003).
Taagepera, Rein. „Soviet Collectivization of Estonian Agriculture: The
Deportation Phase”, în Soviet Studies, vol. 32, no. 3, (July 1980), p. 379-
397.
Ţaranov, Vladimir. Operaţiunea „IUG” (titlul original în rusă: Царанов,
В. И. Операция „ЮГ” „ЮГ”, Кишинев, Институт Истории Академии
Наук Молдовы, 1998).
Ţaranov, Vladimir. Studii despre dezvoltarea social-economică a Mol-
dovei, anii 1940-1960 (titlul original în rusă: Царанов, Владимир.
Очерки социально-экономического развития Молдовы (1940-1960
гг.), Chişinău, 2002).
Ţăranu, Mariana. „Teroarea comunistă din Basarabia în primul an de
ocupaţie sovietică (1940-1941)”, în Destin românesc, nr. 1, 2010.

377
Tarhova, Nona. Armata Roşie şi colectivizarea stalinistă (titlul ori-
ginal în rusă: Тархова, Нона. Красная Армия и сталинская
коллективизация, Москва, РОССПЭН, 2010).
Tihonov, Ludmila. Politica statului sovietic faţă de confesiunile religi-
oase din RSS Moldovenească, 1940-1941; 1944-1961 (teză de doctorat),
Chişinău, Universitatea de Stat din Moldova, 2000.
Tismăneanu, Vladimir, Dorin Dobrincu, Cristian Vasile, eds., Comisia
Prezidenţială pentru Analiza Dictaturii Comuniste din România. Ra-
port Final, Bucureşti, Humanitas, 2007.
Tismăneanu, Vladimir. Stalinism pentru etermitate. O istorie politică a
comunismului românesc, Iaşi, Polirom, 2005.
Traşcă, Ottmar, ed. „Chestiunea evreiască” în documente militare ro-
mâne, 1941-1944, Iaşi, Institutul European & Bucureşti, Institutul „Elie
Wiesel”, 2010.
Troiţki, I.M. „Pogromurile antievreieşti din Ucraina şi Bielorusia, anii
1918-1920”, în Cartea evreimii ruse, 1917-1967 (titlul original în rusă:
Троицкий, И. М. „Еврейские погромы на Украине и в Белоруссии
1918-1920 гг.”, în Книга о русском еврействе,, 1917-1967
1917-1967, Нью Йорк,
Союз русских евреев, 1968).
Tucker, Robert C., Stalin in Power. Revolution from Above, 1928-1941,
New York, W. W. Norton & Company, 1992.
Turchetti, Mario. Tirania şi tiranicidul. Forme ale opresiunii şi dreptul
la rezistenţă din Antichitate până în zilele noastre, Chişinău, Cartier,
2003.
Ţurcanu, Ion. Foametea din Basarabia în n anii 1946-1947
1946-1947, Chişinău,
Universitas, 1993.
Ulam, Adam. Bolşevicii. Triumful comunismului în Rusia: o istorie in-
telectuală şi politică, Bucureşti, Editura Corint, 2009.
Varta, Ion, Tatiana Varta, „Marea Teroare din URSS şi RASS Moldove-
nească (1937-1938)”, în Sergiu Musteaţă, Igor Caşu, eds., Fă
F ră
r termen de
prescripţie. Aspecte ale crimelor comuniste în Europa, Chişinău, Cartier,
2011.
Veselova O. M. et al. Fenomenul foametei în Ucraina, 1921-1923, 1932-
1933, 1946-1947. Crime împotriva poporului (titlul original în ucraineană:
Веселова, О. М., В. I. Марочко, О. М. Мовчан, Голодомори в Україні,
1921-1923, 1932-1933, 1946-1947. Злочини проти народу
народу, Видавництво
MJI-Коць, Київ – Нью-Йорк, 2000).

378
Viola, Lynne. Peasant Rebels under Stalin, Oxford, Oxford University
Press, 1996.
Voegelin, Eric. The Political Religions, Lewiston, New York, E. Mellen
Press, 1986 (prima ediţie germană: 1938).
Weiner, Amir, ed., Lanscaping the Human Garden: Twentieth-Century
Population Management in a Comparative Perspective, Stanford, Hoo-
ver Institution Press, 2003.
Werth, Nicolas. „A State Against its People: Violence, Repression and
Terror in the Soviet Union”, în Black Book of Communism. Crimes, Ter-
ror, Repression, ed. Stéphane Courtois et al., Harvard University Press,
1999.
Werth, Nicolas. La terreur et le désarroi. Staline et son système, Paris,
Perrin, 2005.
Werth, Nicolas. Les Procès de Moscou (1936-1938), Bruxelles, Éditions
Complexe, 2006.
Werth, Nicolas. История Советского Союза, 1900-1991, Москва,
„Весь Мир”, 1997.
Weber, Max. Economy and Society. An Outline of Interpretive Sociology
Sociology,
Los Angeles, University of California Press, 1978.
Yekelchuk, Serhy. Ukraine. Birth of a Modern Nation, Oxford, Oxford
University Press, 2007.
Zamiatin, Evgheni. Noi, Bucureşti, Leda, 2005 (titlul original în rusă:
Мы, 1920).
Zima, V. F. Omul şi puterea în URSS în anii 1920-1939. Politica represiu-
nilor (titlul original în rusă: Зима, В. Ф. Человек и власть в СССР в
1920-е – 1930 годы. Политика репрессий, Москва, Собрание, 2010).
Zima, V. Foametea în URSS în anii 1946-1947: Cauze şi consecinţe
(titlul în original în rusă: Зима, В. Голод в СССР 1946-1947 годов:
Происхождение и последствия, Москва, Институт Российской
истории РАН, 1996).
Zubkova, Elena. Russia after the war. Hopes, illusions and disapoint-
ments, 1945-1957
1945-1957, New York, M. E. Sharpe, 1998.
Zubkova, Elena. Ţările Baltice şi Kremlinul, 1940-1953 (titlul original
în rusă: Зубкова, Елена. Прибалтика и Кремль, 1940-1953, Москва,
РОССПЭН, 2008).

379
 INDICE DE NUME
A Blându 271
Abakumov Viktor 248, 258, 297
Abramov Timofei 133
Afteniuk Simion 224
Aguţă Afanasie 92
Aguţă Grigore 92
Ahmatova Anna 12
Almazova Ekaterina 113
Amofteloi, comsomolist 312
Anghelescu Leonid 134
Anop Alexandru 121
Antonescu Ion 121, 125, 177
Antoseak 306
Așahmanov Vladimir 226
Astahov, membru al PCUS 317
Atanasescu Constantin 121
Averescu Alexandru 151
B Bomeșko Boris 189
Badiu V. 335
Baiduji 311
Balaban, țăran 277
Bălănuță Vasile 150
Balan Olga 298
Baliţki V
V. A. 89
Baltaga Alexandru 123
Baluh M. A. 100
Baractaru Gheorghe 129
Barbă Dionisie 135
Barbul Gheorghe 121
Bătrânu Nicolae 335
Baulin, membru al PCUS 309
Bejenari Chiril 318
Berejnoi 109
Berlin Isaiah 9
Bilîk 201
Bîstrițki Solomon 154
Bivol, inginer agronom 136
Bivol Constantin 123
Bivol Nicolae 124
380
Blücher Vasili 97
Bodareu Vladimir (familia) 152, 157
Bodescu Vladimir 123
Bodiul Lavrentie 50, 51
Bodiul Mitrofan 49, 51
Bodiul Pavel 49, 51
Bodiul Zaharia 49, 51
Bodiu Filimon 351, 352
Bodrug Pelaghia 277
Bogdanov I. 251
Bogopolski Mihail 104
Bogopolski Haim 105
Boicenko, membru al PCUS 309
Boicu Leonid 127
Boiko I. 308
Boldescu Eremia 134
Boldur Alexandru 127
Bondari F. 308
Borovski Alexandru 133
Borovski Ivan 133
Botnarciuc Ștefan 123
Botnaru Gheorghe 234
Bovkun V. 312
Brătianu Gheorghe 151
Brecht Bertold 167
Brejnev Leonid 12, 286, 352
Broneske Otto 122
Brumă Nicolae 129
Bucov Emilian 332
Budionnîi Simion 23
Bugaev, viceprocuror al RSSM 165, 168
Buharin Nikolai 96, 100
Bujor David 129
Bulava 200
Bulmaga Leonid 190
Burlacenko, ilegalist 333
Bușcăneanu 202
Butov F. M. 208, 221
 C Corcea, secretar de soviet sătesc 312
Cortinschi Petru 92
Calmoi Vasile 248 Coșciug M. 149
Camerzan V. G. 195 Coșeriu Eugeniu 127
Canna Ion 117, 333 Costenco Nicolae 161
Caraiani, colhoznică 321 Coval Nicolae 204, 208, 212, 221, 225
Caranicolov Lucia 158 Coval Petru 94
Carol al II-lea 121, 163, 168, 173 Covtun Emilia 320
Cateli Emanuil 123 Cranea 322
Catrinescu Andrei 129 Creangă Ion 125, 176
Cazacu Petre 284 Creangă T. 94
Ceban I. D. 333 Crețu Epifan 155
Cebotari, membru conducere colhoz Crihan Anton 127, 244
323 Crihan Dumitru 244
Cecan D.P. 195 Croitoru A. 277
Cecherul-Cuș Alexandru 132 Crudu Lilia 126, 295
Ceklov L. 94 Crudu Vasile 290, 291, 292, 293, 294,
Celac Grigore 173, 174, 175, 176, 177 295
Ceremușkin Anatol 135 Cujbă, țăran 271
Cerkasov 153 Cumpătă F. 319
Cerneavschi Vladimir 134 Curicheru Mihail 161
Chetrari, comsomolist 313, 314 Curtiș Natalia 298
Chior Pavel 88, 104, 106, 107 Cușnir I. 149
Chirilov, țăran deportat 320
Chiropulu Mihail 132 D
Chisliuc Petru 50, 51
Cicikalo Pavel 105, 109, 114 Dan-Hartia Steliana 184, 185, 186
Ciobanu Elena 283 Dan Pavel 129
Ciobanu Ștefan 127 Deinenko, membru PCUS 317
Ciocârlan Victor, deportat 334 Deleu, țăran 319
Ciorescu I. C. 277 Demidenko Nikolai 51, 95, 127
Cîrlig F. 94 Denikin 22, 23, 25, 28, 29, 30, 32
Cislinschi Claudia 298 Dimitriu S. V. 59, 99
Cislinschi Iacov 298 Dinciuc Simion 92
Ciubar Anatoli 96 Djaconia, învățătoare 329
Codița I. S. 266 Dmitriev, membru al PCUS 305
Codreanu (Moș) Ion 123, 125, 126 Dobrjanskaia, anchetatoare 325
Codreanu Dumitru 126 Dobrovolski Grigore 135
Codreanu Elizaveta 150 Doncilă Vasile 125
Codreanu Gheorghe 150 Doni Petru 132
Cohen Stephen 345 Doroban Ecaterina 272
Cojocaru 325 Dostal V. 306
Cojocaru Carp 129 Draganov Alexei 173
Cojocaru Teodosie 123 Draganov Ana 173
Condrat 313 Draganov Haralambie 173
Corabulea I. V. 319 Draganov Ștefan 170, 171, 172, 173

381
Drăgan Petru 87 Ghidei Mihail 178, 180
Draikovski, medic 331 Gîlcă Ion 135
Dubceak C. S. 153 Giurescu C. C. 164
Dubrovski, membru al PCUS 329 Godoroja Vera 239, 281
Duca S. V., element antisovietic 331 Goglidze S. A. 146
Durbală, membru al PCUS 312 Goihman I. 149
Goihman M. 149
E Golan, rezistența antisovietică 331
Efremenko 325 Goldman V. A. 306
Eftodiev, student 329 Golik C. 142
Egorov Alexandru 97 Goloșceapov 249, 250
Eihe Robert 96 Golubev Nikolai 196
Ejov Nikolai 81, 82, 89, 91, 93, 96, 111, Golub Nicolae 104
112, 115 Goma Paul 127
Ellman Michael 61, 190, 232 Goncearenko Fiodor 135
Eminescu Mihai 335, 351 Goncearov, viceprocuror RSSM 229
Enescu, căpitan 121 Gonciaruc Andronic 50, 51
Eremeev 277 Gonța Alexandru 127
Ermolin Ivan 259 Gorbaciov Mihail 12
Evlașin, membru al PCUS 336 Gorbaci Grigori 109
Gorbatenko, membru al PCUS 312
F Gorduza Mihail 295
Goțev, colonel 273, 287
Filipov, procuror 229 Govorov, membru al PCUS 313
Fitzpatrick Sheila 19, 106, 116, 345 Graciov, subcolonel 273
Fleșler Lica 113 Graziosi Andreea 19, 23, 26, 200, 345
Fleșler-Anenski 113 Grecu Efrem 129
Flexer Michael 120 Grecu Mihail 330, 331
Florea, președinte de colhoz 319 Gribincea Mihai 107, 189, 211, 216,
Frolov, locotenent NKVD 133 222, 267, 280, 321
Furculiță Ion 165, 166, 167, 169 Grigoriev Constantin 133
Furculiță Maria 169 Grinman, inspector învățământ 329
Groșnikov, sublocotenent NKVD 177
G
Grosu Eugenia 270
Gabriel Eustațiu 120 Grozavu (Grozov), țăran 276
Gafencu Vasile 123 Gruman M. G. 104
Gagauz D. 323 Gucek, membru PCUS 309
Gâlcă Filip 86 Gudâma Miron 320
Galețchi Simeon 123 Guma Anatol 351
Ghepețchi Alexandru 135 Gurschi Simion 136
Gherasimenco Dimitrie 92 Gușcin 215
Gherman R. 150 Guțu Teodor 176
Ghidei (Alistar), Maria 178, 181 Guzun Alexei 220
Ghidei Constantin 178, 179, 180, 296

382
 H Kerenski Aleksandr 23, 174
Kirov 79, 96
Halippa Dumitru 56 Kiš Danilo 12
Halippa Mihail 56 Klimanov 306
Halippa Pan 125, 127, 128 Kobulov Bogdan 149
Harea Vasile 127 Kobzarenko Ivan 134
Heller Mikhail 166, 345 Kolceak Aleksandr 23
Herbert Hoover 33 Kolenko 200, 201
Hoffman, student 122 Kolesnikov 25
Holovati Gheorghe 136 Kolesnik Simon 195, 215
Hriptulov, secretar de partid 315 Kolesnicenko 215
Hrițcu Petre 121 Kondratiuk, secretar de partid 312
Hrușciov Nikita 18, 301 Konovalov 227
I Kornev (Kapelius) Mark 106
Koroliov Serghei 98
Iakir Iona 97, 103 Korotcenko Damian 110
Iakir Piotr 97 Kosarev A. G. 196
Iakovenko, membru al PCUS 322 Kosîghin Nikolai 224
Ianovici Boris 49, 208 Kosior Stanislav 62
Ignatiuc Ion 123 Kovtunov 100, 101
Ilcikes Ghenadi 100 Kozak Grigore 87
Ilin I. M. 42, 44, 59, 317 Kozlov, secretar de partid 309
Ioffe Abram 98 Krîjanovski V. 318
Iorga 336 Kriukov 215
Iorgu, țăran 322 Krivorukov Ivan 88, 125
Ipatiev Filip 67 Kruglov S. 241
Istrati Pavel, activist antisovietic 334 Kulakov 224
Iufa Grigori 105, 109, 114 Kuzmenko Stepan 105, 109, 114
Ivanov A. V. 240 Kuznețov 224
Ivanov I. H. 153
Ivan cel Groaznic 116 L

J Lanețki 312
Larcenko N. 310
Jaruzelski Wojciech 162 Latsis Martin 166, 168
Jomiru Elena 271 Lazarev Artiom 266
Jomiru Ion 271 Leancă Constantin 163, 164, 172
Jomiru Nicolae 271 Leca Eudochia 283
Jomiru Vasile 271, 288, 289 Lemkin Raphael 356
Jomiru Porfira 271 Lenin Vladimir (Ulianov) 21, 25, 30, 50,
Junge Marc 353 75, 115, 165, 229, 269, 275, 304,
306, 311, 316, 329, 341, 342,
K 343, 344, 345, 346
Leplevski I. M. 103
Kaganovici Lazar 61, 98
Les, secretar de partid 322
Kamenev Lev 78, 96
Lewin Moshe 238, 306, 345
Kataev, caporal 227, 228

383
Lipovețkaia, învățătoare 329 Munteanu Simion 129
Lisovschi Alexei 129 Murafa, comisar 120
Listovski A. P. 310
Liubcenko, membru PCUS 315 N
Liutîi-Șestakovski Nikolai 105, 114, 259 Naimark Norman 355, 356
Lovinescu Monica 12 Neaga Teodor 123
Lucász Georg 306 Neburcilova, învățătoare 330
Lukianeț, membru al PCUS 316 Negoiță Ion 129
Lupan Andrei 332, 333 Negru Gh. 353
Lupașcu Gheorghe 121 Neguță Isidor 129
Lupu Nicolae 125 Neikovcen Saveli 321
M Nekrich Alexandr 166, 345
Nesterovskaia, membru al PCUS 329
Macaris, tâmplar 283 Nicolae, comisar 120
Macovei I. V. 253 Nicolau Ignat 319
Malenkov Gheorghi 225 Niculcea, Nichita 181, 182, 183, 184
Mandelstam Nadejda 12 Niculcea Igor 184
Maniu Iuliu 163 Niculescu, căpitan 121
Marasanova G. 323 Niculescu Jana 92
Marinescu 318 Novikov 201
Martiniuc, învățător 330 Nujnîh, sergent 227, 228
Marx 343
Maslenikov, membru al PCUS 307, 315 O
Mateescu Constantin, comisar 120 Ogurțov, muncitor 283
Mayer Arno 342 Ojog Fiodor 94
Melentiev Ignat 87 Ojog Ana 93
Menealîi 254 Ojog F. I. 195
Meniuc George 328 Ojog Iosif 92, 93, 94
Mihailiuc 254 Oleinic, colhoznic 322
Mihalache Ion 163 Onică Adrian 137
Mikoian Anastas 204, 212 Onufrie 227
Mironiuc, învățătoare 330 Orwell George 306
Mocealov, sublocotenent MGB 297 Ouatu, profesor 136
Molotov Veaceslav 43, 82, 98, 116, 149
Moraru Vasile 129 P
Mordoveț Iosif 124, 135, 144, 169
Morjakov Iosif 218 Paholkov, zootehnician 313
Moroz 114 Palanciuc 202
Moșanu Alexandru 132 Paniș, instuctor al CC al PCM 285
Moșneaga Victor 129 Pasat Valeriu 19, 142, 194, 196, 210,
Movilă Ion 320 248, 257, 272, 273, 287
Muhin, membru al PCUS 324 Pascal, comisar 120
Munteanu Gheorghe 87 Pâslariuc Virgil 20
Munteanu Ion 135 Patolicev 206

384
Pauker Anei 97, 125, 126 Rogol Mark 91, 101, 106, 114
Pauker Marcel 97 Ronis Boris 114
Pavlenko 26 Roșca Spiridon 319
Pazuhin, membru al PCUS 315 Rosenfeld 110
Peripcari, membru al PCUS 314 Rosenthal R. 284
Petco Evgraf 50, 51 Rudi Gherasim 221, 254, 310
Petco Nicolae 134 Rudzutak Ian 96
Petliura 23, 86, 87 Rusu A. 328
Petrov, secretar de partid 312, 315 Rusu Chiril 318
Petrov A. 314 Rus Avacum 135
Pilipețchi N. 327
Pirogan Vadim 152, 158, 164 S
Pirogan Ștefan 164 Sadaliuk Timofei 109
Placinda I. S. 59, 69, 105 Safronov, membru al PCUS 327
Plehanov K. 202 Saharov Axentie 67
Pleşco Alexandru 50, 51 Salogor Nichita 198, 204
Pleşco Constantin 50 Șamis V. 101
Plitman Volf 150 Santos Draganov 173
Plotnikov, locotenent 227, 228 Sapir Abram 106
Poalelungi F. 94 Șapoșnik Ovșa Pink (Pinkovici) 134
Podleșiu Mihai 120 Șarapov 201
Poetaș, general 120 Sârbu Isidor 52, 53, 54, 55, 57
Popa Mihail 135 Sârbu Simion 55, 56
Popescu Elisaveta 243 Sârbu Tatiana 57
Popescu Marin 121 Sârghi Vasile 277
Popovici 27, 158 Sârbu Vladimir 132
Popovici Ioan, general român 28 Şarkov Alexei 54, 55
Pospelov P. 305 Sazonov I. 323
Postică Elena 19, 123, 173, 279, 289, Secară Lidia 150
331, 334 Secară Nicolae 123
Postîșev Pavel 96 Secară Vasile 150
Prestescu Dumitru 88 Selivanovski Nikolai 259
Prihodko, membru al PCUS 323 Sepanaru (Săpunaru), Z. S. 328
Prokopenko Andrei 334 Șeremet Vladimir 94
Putovoitenko 201 Șevcenco Ruslan 278
R Severin, comisar 120
Șevțov Leontie 94
Raețchi Timofei 287 Sfeclă Petre 121
Rafail Emanuil 132 Sibilev Onisifor 133
Raiburg Rosalia 253 Siderski Zinovi 101, 105
Rașcu Ioan 121 Silenkov 307
Remenco Dumitru 136 Siloci Andrei 318
Reuleţ I. 94 Simakevici 324
Rîkov Alexei 96 Sinadino Pantelimon 123
Rivlin Lazar 105, 113 Sirko I. N. 105

385
Șiroki (Maiski), Ivan 105, 111, 114 T
Șkireatov M. F. 100
Skrîpnik Mîkola 61 Țaranov Vladimir 190
Șmois, membru al PCUS 311 Țăranu Anatol 19, 189
Șmois I. 332 Țăranu Mariana 141
Snegur Mircea 180 Tarlovski 311
Șoika F. 94 Tașcă Mihai 91, 92, 124, 125, 132, 136,
T
Soljenițîn Alexandr 169, 249 353
Şolohov Mihail 60 Tătărescu Gheorghe 182
Solomon Grigore 155 Tcacenco Filip 132
Souvarine Boris 11 Terzi, membru al PCUS 323
Şpac Serghei 56 Tesler H. 150
Șpiț Isaac 105, 109, 114 Țetva Petru 27, 28, 29, 30, 31, 32
Șpreireghen, membru al PCUS 317 Ticot Sava 249
Stalin 10, 11, 14, 15, 16, 17, 18, 33, 40, Țîcu 202
41, 43, 44, 52, 60, 61, 62, 63, 77, Țîcu Octavian 270
78, 79, 80, 81, 82, 96, 98, 99, Timofeev 250
100, 108, 112, 115, 116, 117, Tipa Vasile 92
146, 149, 158, 206, 207, 209, Tisminețchi Șrul 126
210, 212, 216, 221, 236, 237, Tito 314
244, 246, 249, 269, 275, 293, Titov M. 219
297, 299, 301, 303, 304, 305, Tkacenko (Antipov), Pavel 32
306, 307, 310, 311, 317, 320, Tocalov Gheorghe 92
329, 330, 333, 338, 340, 341, Todor 219
345, 346, 347, 348, 355 Todres (Selektor), Vladimir 105
Starîi (Borisov), Grigori 29, 30, 36, 59 Tokarenko 323
Stavinschi Profir 282 Tomin Alexandr 106
Ștefănucă Petre 161 Topor 255
Ștepu Elena 196 Traian T. 268
Stere Constantin 125 Trifon 200
Stiborski I. V. 153 Trocin, inochentist 325
Știrbeț Luca 123 Tucan 227
Știrbu Ion 132 Tucker Robert 345
Stol, comisar 120 Tudor 121
Strașnoi 215 Tuhacevski Mihail 96
Stratievschi Chiril 19, 36, 63 Tulcenco Pavel 92
Strelkova, membru al PCUS 311 Tumanov A. 214
Stroev Aleksandr 104 Turcuman Grigore 123
Studinski Ion 56 Tutușkin F. I. 208, 212
Sumin 310
Sverdlov Iakov 103

386
 U Voronin Vladimir 58
Voronovici Evstati 100
Uncu Teodor 123 Voronovici Marfa 100
Ungureanu, secretar de comsomol 202 Voroşilov 87, 305
Ungureanu Domnica 196 Vuli T. 310
Ungureanu Eugenia 196 Vulpe Ion 227
Urițki 25 Vulpe Vasile 227
V W
Varaniţa Terentie 87 Werth Nicolas 19, 23, 26, 78, 83, 96, 97,
Vâșcu, activist antisovietic 334 149, 152, 214, 235, 303
Vasiliev Boris 157, 158, 281, 282
Vasiutinski 109 Z
Velov, soldat sovietic 272
Vengher Anton 67 Zagrițenko, sergent 166
Viola Lynne 19, 20, 43, 45, 47, 53, 68, Zarazdeev Fiodor 135
71, 72, 209 Zavtur Larion 56
Vîşinski Andrei 91, 93, 108 Zeamă A. F. 256
Vnorovschi Ludmila 128 Zgardan 255
Voitova, învățătoare 329 Zimbenberg Ch. 149
Volcinschi Victor 220 Zimbenberg L. 149
Voleanschi 324 Zimbenberg Peisea 150
Volghin, ilegalist 333 Zinko Z. B. 89, 106, 113
Volkovici Mihail 55 Zinoviev 78, 96
Volkov Gheorghi 272 Zinoviev Grigori 343
Volkov Ivan 105, 109, 114
Volkov P. M. 197
Voloșciuc Nadejda 219
Voronin, locotenent sovietic 227

387
 Fiodor Petru Ţetva,
Cerednicenko, basarabean,
basarabean, una dintre
victimă a primele victime
Terorii Roșii, ale Terorii Roşii,
Tiraspol, Tiraspol, 26 iulie
28 iunie 1920. 1920.
ASISRM-KGB, ASISRM-KGB,
dosar 29533. dosar 29534.

Grup de ţărani învinuiţi de activitate antisovietică, condamnaţi la gulag, satul Vâhvatinţi,

raionul Râbniţa, 1929, RASSM. Rândul de sus: Alexandru Pleşco; Lavrentie Bodiul; Evgraf
Petco; rândul de jos: Petru Chisliuc; Daniel Bodiul; Pavel Bodiul. ASISRM-KGB, dosar 016580.

Nicolae Golub, fost

Grigori Starîi, secretar doi al Comitetului
preşedinte al Regional Moldovenesc al
CEC şi preşedinte PC(b) din Ucraina, român
al Consiliului basarabean, originar
Comisarilor din Valea Mare, astăzi în
Poporului din raionul Ungheni, victimă
RASSM, executat la a Marii Terori, executat la
11 octombrie 1937. 11 octombrie 1937. ANRM,
ANRM, Fototeca, Fototeca, nr. 70676.
nr. 36309.

388
Mordko Hazin, evreu basarabean, trece Tuba Groisman, evreică basarabeană, soția
hotarul în URSS în 1939, condamnat la lui Mordko Hazin, trece hotarul în URSS în 1939,
3 ani de gulag. ASISRM-KGB, dosar 32541. condamnată și ea la 3 ani de gulag.
ASISRM-KGB, dosar 32541.

Grigore Celac, preot, condamnat pe Ion Furculiță, condamnat pe 4 noiembrie 1940

4 noiembrie 1940 la 5 ani de gulag. la 8 ani de gulag. ASISRM-KGB, dosar 012041.
ASISRM-KGB, dosar 010696.

Ștefan Draganov, preot, condamnat pe Șrul Tisminețchi, comerciant, condamnat

4 noiembrie 1940 la 8 ani de gulag. pe 26 noiembrie 1940 la 5 ani de gulag.
ASISRM-KGB, dosar 010615. ASISRM-KGB, 011799.

389
Mihail Gorduza, preot, condamnat în Constantin Leancă, condamnat pe
1940 la 5 ani de gulag, ulterior exilat 18 ianuarie 1941 la 8 ani de gulag.
pe viață în Siberia în 1949. ASISRM-KGB, dosar 011446.
ASISRM-KGB, dosar 011952.

Andrei Catrinescu, fost polițist român, Steliana Dan-Hartia, arestată la 28 iunie 1941,
condamnat pe 29 ianuarie 1941 la 8 ani de gulag. condamnată la 5 ani de gulag în ianuarie 1942.
ASISRM-KGB, dosar 021273. Condamnată din nou în 1950.
ASISRM-KGB, dosar 09421.

Constantin Ghidei, învățător, arestat la 26 iunie Alexandru Țurcanu, condamnat în 1941

1941 și condamnat pe 21 noiembrie 1942 la la 7 ani de gulag.
8 ani de gulag. ASISRM-KGB, dosar 018070. ASISRM-KGB, dosar 32641.

390
Mihail Curicheru, în anii ’30 Mihail Curicheru, arestat la 22 iunie 1941,
în Basarabia. condamnat pe 22.08.1942 la 10 ani de gulag.
Arhiva familiei Vatamanu. Moare la 24.08.1943.
ASISRM-KGB, dosar 013903.

Nichita Niculcea, arestat la 15 iulie 1941,

condamnat pe 5 decembrie 1942
la 5 ani de gulag.
SBU-Odesa, dosar 015500.

Timofei Abramov, condamnat la pedeapsa Ion Gîlcă, țăran, condamnat la pedeapsa

capitală pe 26 mai 1940 și executat capitală la pe 16 februarie 1941.
la 5 septembrie 1940. ASISRM-KGB, 32664.
ASISRM-KGB, dosar 023641.

391
Ivan Bâcov, fost ofițer în armata lui Denikin
în 1918-1919, ziarist, condamnat pe
15 octombrie 1940 la pedeapsa capitală.
Pe 30 ianuarie 1941, pedeapsa i-a fost
comutată în 10 ani de gulag.
ASISRM-KGB, dosar 023353.
Onisifor Sibilev, condamnat la
pedeapsa capitală pe 26 mai 1940
și executat la 5 septembrie 1940.
ASISRM-KGB, dosar 023641.
Leonid Anghelescu, fost polițist român,
condamnat la pedeapsa capitală
pe 10 octombrie 1940.
ASISRM-KGB, dosar 25170.
392
Serghei Gherman, fost ofițer în armata
lui Denikin în 1918-1919, ziarist,
condamnat pe 15 octombrie 1940 la
pedeapsa capitală, împreună cu Ivan
Bâcov, Pavel Korcinski și Dumitru
Kiseliov. ASISRM-KGB, dosar 023353.
Artemie Uscat, fost polițist român, etnic
armean, condamnat la pedeapsa capitală
pe 25 octombrie 1940.
ASISRM-KGB, dosar 021274.
Grigori Gorbatov, fost ofițer în armata
țaristă, basarabean, transfug din URSS
(1934), condamnat la pedeapsa capitală pe
21 ianuarie 1941. ASISRM-KGB, dosar 020545.
 Familia lui Vasile
și a Teodosiei
Crudu din
Cruzești, Chișinău,
deportată în 1949
în Siberia.
Arhiva familiei
Crudu.

Timofei Raețchi, condamnat la 10 ani

de gulag pe 31 decembrie 1949.
ASISRM-KGB, dosar 06018.

Nicolae Costenco, scriitor, revenit
în 1955 la Chișinău, după 14 ani de
gulag. Muzeul Literaturii Române „Mihail
Kogălniceanu” din Chișinău.
Gheorghe Zgherea (numele celor două femei
nu sunt cunoscute), inochentist, condamnat
pe 20 iunie 1953 la 25 de ani de privațiune de
libertate și 5 ani de suspendare a drepturilor
civile. ASISRM-RM, dosar 023262.

393
Ivan Șiroki-Maiski,
comisar NKVD al RASSM
(20.05.1938-27.09.1938).
N. Petrov, K.V. Skorin, 1999.
Nikolai Sazîkin, comisar al
NKVD al RSSM (1940-1941).
ANRM, Fototeca, nr. 43122.
Pavel Borodin, prim-secretar
al CC al PC (b) al Moldovei
(1940-1942).
ANRM, Fototeca, nr. 34699.
Nikolai Liutîi-Șestakovski, Lazar Rivlin, comisar interimar
comisar al NKVD al RASSM al NKVD al RASSM
(29.12.1937-22.03.1938). (august 1937-mai 1938)
N. Petrov, K.V. Skorin, 1999. N. Petrov, K.V. Skorin, 1999.
Serghei (Sergo) Goglidze, Iosif Mordoveț, vicecomisar
împuternicit al CC al PC (b) al (1940-1941), comisar al
Uniunii Sovietice și al Consiliului NKVD al RSSM (1944-1946),
Comisarilor Poporului al URSS ministru al MGB al RSSM
pentru RSS Moldovenească, (1946-1953), președinte al
mai-iunie 1941. N. Petrov, 2010. KGB al RSSM (1954-1955).
ANRM, Fototeca, nr. 10137.
Fiodor Tutușkin, șef al
Nichita Salogor, secretar doi
MVD al RSSM (1946-1951).
al CC al PC (b) al Moldovei,
N. Petrov, 2010.
prim-secretar ad-interim
(1942-1946). ANRM, Fototeca, nr. 43668.
394