“Să nu ne răzbunaţi”

Deţinuţi politici din Basarabia

„Părinţii erau huiduiţi pentru credinţă. Credinţa era interzisă. Preotul prima dată n-a fugit, dar l-au
chinuit pe dânsul. A doua oară s-a dus în lumea vânătă.
Jîfuiala aceasta, dispreţul faţă de noi...Închipuiţi-vă dacă eu am crescut cu „Capra cu trei iezi” şi iei ne-o
dă în foc. Dacă eu am crescut cu „Făt-Frumos din lacrimă” şi iei ni-l dău în foc. Dacă iei mi-au spus
categoric să numai pun mâna pe cartea unde îi scris de Eminescu, că ei au fost scriitori şi poeţi care au
lăudat orânduielile burgheze. Dar burghezia este duşmanul clasei muncitoare.
Toate acestea apăsau asupra noastră ca nişte plăgi nemiloase şi toate acestea ne-au făcut să izbucnim.
Eu m-am ridicat la luptă pentru românism și bătăile pe care le-am primit peste tot, au fost pentru că eu
am zis că sunt român.
Înspre ziuă, pe la orele 4 am venit noi acasă cu sora și numa’ am intrat în casă, am auzit deodată <<bum,
bum, bum>> prin jurul casei, alergături puternice. Eu, îndată spre ușă, să ies să văd ce este acolo. Ușa s-a
deschis brusc spre mine, o răcnitură strașnică <<Pуки вверх!>> <<Mâinile sus!>>. Eu nu m-am
dezmeticit ce este asta, ei mi-au ridicat mâinile, m-au întors cu fața la perete și mi-au dat cu ceva, un
ghiol în spate și să stau nemișcat. Pe urmă m-au culcat la pământ. M-au suit în mașină și de cătușe, un
lanț, m-au legat cu un lanț, care era legat de fundamentul mașinii.
Noaptea, anchetele erau petrecute numai noaptea. Se dădea stingerea, dacă se dădea stingerea, tu
trebuia să te culci, cu capul spre ferestruică și fața spre ușă, ca să fii chip, să fii urmărit mai lesne. Și când
se... că tu ai adormit, se deschidea celula, te zgâlțâia <<Hai!>>.
Foamea și nesomnul erau primele torturi care noi eram chinuiți. Afară de asta, regimul intern al
închisorii, a prescris nu se poate cutare, nu se poate cutare, după tine se observa ce dorești tu. Și anume
ce îți dorești tu îți era interzis. Prima tortură pe care am primit-o, prima tortură cu becul electric. Un bec
puternic, ți-era pus în față, la distanța de jumătate de metru. Și el îți dădea întrebarea, tu trăgeai mâța
de coadă. El tot spunea <<Spune! Spune! Spune>>, <<Скажи! Скажи! Скажи!>>. Și eu când nu mai
puteam rezista întorceam capul. Doi călăi te țineau strâns în scaun în fața becului. Și te șineau până de
acuma erai slăbit complet și cădeai jos.
O ferestruică numai prin care încăpeau o străchinuță sau o cană de apă și o vizetă cu un ocular prin care
se urmărea. Camera 2/3. Pereții erau într-o culoare similie, în fundul carcerii erau găuri în perete. Se
vede că cineva, cândva, a fost executat acolo.
Regimul de hrană, se dădeau niște lături, care în limba pușcăriașilor o numeam <<Balanda>>. Nu știu
cum se traduce în limba română, eu le-am tradus, lături din alea care dai la porci, o cană de apă caldă și
pe o hârtiuță 9g de zahar. 9g erau echivalente cu greutatea glonțului care putea să te lovească oricând și
să te ducă pe lumea cealaltă.
Când s-a săvârșit lucrul arestării, gata m-am liniștit și am înțeles că asta e crucea și trebuie s-o duc. Așa
trebuie să fie. N-am încotro. Așteptam pedeapsa cu moartea. Ne anchetau în limba lor, eu răspundeam
în limba română. Am răspuns tot timpul în limba română și când m-au întrebat dacă am nevoie de
tâlmaci am zis că nu. Eu nu am nevoie de tâlmaci. Și ei încep cercetările. Îmi dă întrebarea în limba rusă,
eu răspund în limba română. El s-a înfuriat <<D-apăi ai spus că nu ai nevoie de tâlmaci>>, eu zic i-a
vedeți binișor cine din noi doi are nevoie. Vă spun că am fost foarte îndărătnic de felul meu. Eu înțeleg
ce mă întrebați dumneavoastră, dumneavoastră se vede că nu înțelegi ce răspund eu, chemat tâlmaciul
și până la urmă a fost cu tâlmaci. Eu vorbeam în limba română, el mă întreba în limba rusă și uite așa ne-
am necăjit și judecat tot așa.
Au fost aduse volume de dosare de la cercetări, puse de acum studiate, puse în fața judecătorilor. Erau
trei judecători și primul lucru ce ne-au cerut, să fim de acord cu advocat. Bătrânii care au fost mai
scâncitori, au cerut advocat. Noi, aiști trei, categoric am refuzat la avocat. Mă întreabă pe mine, ambele
echipe <<De ce refuzi tinere la advocat?>>, zic <<Dați-mi vă rog un advocat din Uniunea Sovietică, care
ar putea să facă apărare unui dușman al poporului, deci pe mine mă judecați ca dușman al poporului și
nu ca prieten al poporului. Care advocat sovietic, întreg la minte, va apăra un dușman al poporului?!>>
N-am regretat nici atunci, n-am regretat nici acuma. Ceva interesant s-a întâmplat. Când s-a terminat
procesul și ne-au pus termenul de detenție la fiecare, când noi am scăpat vii și nu am fost judecați la
condamnarea capitală. Da’ noi eram ținuți în două cuști, într-o cușcă studenții și într-o cușcă cei mai
bătrâni. Noi aiștea trei studenți, Vasile, Petrică și eu, când ne-au anunțat sentința, am sărit odată în sus
de bucurie <<Uraaa!>>. Atât de bucuroși am fost. Ei ne-au cărat înapoi de pe strada Livizilor. Și n-o
trecut nici jumătate de oră c-a venit o comisie de medici și ne-au cercetat, ne-au analizat, de nu ne-am
trifoșit noi. Și în cele din urmă anchetatorul ne întreabă <<Bă, v-o judecat bă pe atâția ani, pe 25 de ani și
voi așa a-ți sărit în sus de bucurie?>>. De bucurie c-am rămas jii. De bucurie c-am rămas vii, cum să nu
sari în sus de bucurie?!”
Ion Muraru(Fost deținut politic)

„... o simplă apartenență la o organizație politică românească deja era un capăt de acuzare pentru
organele uniunii sovietice. Dar în felul ăsta s-a declanșat această politică de teroare, de asasinări în
masă, de exterminare a indizerabililor.”
Ion Varta (Istoric, Chișinău)

„Când ajungem la streșini, văd că intră doi, tot cară acolo....cică <<Dumneata ești Spinei așa?>> zic <<Da,
eu.>> . Zic <<Cades, hai cu noi!>>, zice atunci <<Pe dumneata te-o văzut odată, cu câteva zile în urmă
prin Odessa, ce căutai tu acolo?>>
Ne-o judecat prin condamnare la moarte.
Noaptea, pe la orele 1, 2 din noapte, auzeam glonț glonț glonț. Se deschide ușa, se descuie ușa. Noi cum
stăteam așa culcați în pat, am sărit deodata așa-ia, ne-am uitat unul la altul, ne-am făcut albi la față.
Când îi vedem îl mai aduc pe unul acolo. Noi ăștia eram studenti, dar el saracul, om din sat, îmbrăcat așa
sărăcăcios cum se spune, cu o cușmă rusească, cu urechile lăsate în jos. Îl dau în cameră, încuie ușa și se
duc mai departe. Dar noi am răsuflat ușurați.
Știți dintr-o parte îi dureros, pentru cele toate ce am trecut, dar pe de altă parte nu-mi pare rău. Că..eu
cred că numai cunoșteam așa de bine viața, după cum o cunosc acum și după ce am întâlnit, văzut și
simțit prin închisori și prin lagăre”
Anatolie Iov Spinei (Fost detinut politic)