Sunteți pe pagina 1din 11

Istoria teoriilor comunicării

Armand Mattelart
Michèle Mattelart
[…]
Capitolul II

[...]
Charles S. Peirce, întemeietorul pragmaticii şi al semioticii
Logician şi matematician, Peirce (1839-1914) utilizează pragmatismul ca pe o metodă de
clarificare conceptuală, pentru a pune bazele unei teorii a semnelor - semiotica. Fiind un
empirism radical, metoda pragmatistă este ostilă abstracţiunilor. Precauţia ei în faţa
adevărurilor universale o face să privilegieze o viziune concretă a lucrurilor. Dar, în mod
paradoxal, opera lui Peirce rămîne teribil de abstractă.
„Un semn sau representamen este ceva ce reprezintă ceva pentru cineva, sub un raport
oarecare sau într-o privinţă oarecare." Totul este semn. Universul este un imens
representamen. De unde, de altminteri, apare la Peirce o anumită imprecizie în definirea
conceptului de semn, fiindcă a-l defini pe acesta din urmă înseamnă a putea distinge între
ce e şi ce nu e semn. Tot de aici vine o anumită dificultate de a delimita cîmpul disciplinar
al semioticii. „Orice gîndire este în semne." A gîndi înseamnă a manipula semne.
Pragmatismul nu este „nimic mai mult decît o regulă care stabileşte sensul cuvintelor". În
mod asemănător, logica e definită ca semiotică.
Orice proces semiotic (semiosis) este o relaţie între trei componente: semnul însuşi,
obiectul reprezentat şi interpretantul. „Semnul, spune Peirce, se adresează cuiva, creează
adică, în mintea acestei persoane, un semn echivalent sau, poate, un semn mai dezvoltat.
Semnul acesta pe care-l creează îl numesc interpretant al primului semn." Relaţia aceasta
este numită „triadică". O semnificaţie nu este niciodată o relaţie între un semn şi ceea ce
înseamnă semnul (obiectul lui). Semnificaţia rezultă din relaţia triadică. În aceasta din
urmă, interpretantul are un rol mediator, de informare, de interpretare sau chiar de
traducere a unui semn printr-un alt semn.
După Peirce, există trei tipuri de semne: iconul, indicele (sau indexul) şi simbolul. Cel
dintîi seamănă cu obiectul lui, cum ar fi un model sau o hartă. Este un semn ce ar avea
caracterul care îl face semnificant, chiar dacă obiectul lui n-ar exista, tot aşa cum o linie
trasată cu creionul reprezintă o linie geometrică. Indicele este un semn care şi-ar pierde
caracterul care face din el un semn dacă obiectul lui ar fi nimicit, dar care nu şi-ar pierde
acest caracter dacă n-ar exista nici un interpretant. De exemplu, o placă pe care există
urma impactului unui glonţ este semnul unei împuşcături, fiindcă fără împuşcătură nu ar fi
existat impact. Dar atunci cînd există un impact, nu contează dacă îi trece sau nu cuiva
prin minte că el se datoreşte unei împuşcături. Simbolul este un semn asociat în mod
convenţional obiectului său, aşa cum sînt cuvintele sau semnele de circulaţie. Dacă n-ar
exista interpretant, şi-ar pierde caracterul care-l face să fie semn. În această perspectivă,
gîndirea sau cunoaşterea este o reţea de semne capabile să se autoproducă ad infinitum.
[Pentru introducerea gîndirii lui Peirce în Franţa, a se vedea Deledalle (1983); Tiercelin
(1993); pentru aplicarea lui la studierea mijloacelor de comunicare de masă, Eco (1976);
Veron (1987); Bougnoux (1987, 1993).]
[...]
Capitolul III

TEORIA INFORMAŢIEI

În dinamica transferului şi transpunerii modelelor de ştiinţificitate proprii ştiinţelor exacte,


teoria matematică a comunicării joacă, de la sfîrşitul anilor '40, rolul de pivot. Sprijinindu-se
pe maşinile de comunicare create în timpul războiului, noţiunea de „informaţie" dobîndeşte
definitiv un statut de simbol calculabil. Astfel, ea devine moneda forte care asigură liberul
schimb conceptual dintre discipline.

1. Informaţie şi sistem
Modelul formal al lui Shannon
În 1948, americanul Claude Elwood Shannon (născut în 1916) publică o monografie
intitulată The Mathematical Theory of Communication (Teoria matematică a comunicării),
în cadrul publicaţiilor cuprinzînd cercetările laboratoarelor Bell System, filiala întreprinderii
de telecomunicaţii American Telegraph & Telephone (ATT). În anul următor, monografia
va fi publicată şi de Universitatea Illinois, fiind îmbogăţită cu comentariile lui Warren
Weaver, coordonator al cercetării asupra marilor calculatoare în timpul celui de-al doilea
război mondial.
Matematician şi inginer electrician, Shannon a fost angajat în 1941 la laboratoarele Bell,
unde, în timpul războiului, a lucrat în special în criptografie. În cursul desfăşurării acestei
activităţi legate de codurile secrete, a avansat ipoteze ce se regăsesc în teoria matematică
a comunicării care îi aparţine.
Shannon propune o schemă a „sistemului general de comunicare". După el, problema
comunicării este de „a reproduce într-un punct dat, în mod exact sau aproximativ, un
mesaj selecţionat într-alt punct". În această schemă lineară, în care polii definesc o origine
şi semnalează un sfîrşit, comunicarea se bazează pe lanţul următorilor constituenţi: sursa
(de informaţie) care produce un mesaj (vorbirea la telefon), encoder-ul sau emiţătorul, care
transformă mesajul în semnale, cu scopul de a-l face transmisibil (telefonul transformă
vocea în oscilaţii electrice), canalul, care este mijlocul utilizat pentru transportarea
semnalelor (cablu telefonic), decoder-ul sau receptorul, ce reconstruieşte mesajul pornind
de la semnale, şi destinaţia, care este persoana sau lucrul căruia i se transmite mesajul.
Obiectivul lui Shannon este să schiţeze cadrul matematic în interiorul căruia este posibil să
se cuantifice costul unui mesaj, al unei comunicări între cei doi poli ai acestui sistem, în
prezenţa unor perturbaţii aleatorii, numite „zgomot", indezirabile deoarece împiedică
„izomorfismul", adică deplina corespondenţă dintre cei doi poli. Dacă se urmăreşte
minimizarea cheltuielilor totale, se va transmite cu ajutorul unor semnale convenite, cele
mai puţin costisitoare.
Această teorie este încununarea unor lucrări care au început în primul deceniu al secolului, o dată cu
cercetările matematicianului rus Andrei A. Markov asupra teoriei lanţurilor de simboluri în literatură, au
continuat cu ipotezele americanului Ralph V.L. Hartley, care în 1927 a propus prima măsurare precisă a
informaţiei asociate cu emiterea de simboluri, strămoşul bitului (binary digit) şi al limbajului opoziţiei binare,
apoi cu lucrările matematicianului britanic Alan Turing, care încă din 1936 concepe schema unei maşini
capabile să prelucreze această informaţie. Teoria lui Shannon a fost precedată şi de lucrările lui John von
Neumann, care a contribuit la construirea ultimului mare calculator electronic înainte de apariţia ordinatorului,
pus la punct între 1944 şi 1946, la cererea armatei americane, pentru a măsura traiectoriile balistice, şi de
reflecţiile lui Norbert Wiener, fondatorul ciberneticii, ştiinţa comenzii şi controlului, la ale cărui cursuri
Shannon a asistat.
Indiferent dacă se referă la relaţii care implică maşini, fiinţe biologice sau organizaţii
sociale, procesul de comunicare răspunde acestei scheme lineare, care face din
comunicare un proces stochastic, adică afectat de fenomene aleatorii, între un emiţător,
liber să aleagă mesajul pe care îl trimite, şi un destinatar, care primeşte această informaţie
împreună cu toate constrîngerile ei; în orice caz, aceasta este viziunea la care diferiţi
cercetători din numeroase discipline ajung imediat după publicarea lucrării lui Shannon. Ei

2
împrumută de la acesta noţiunile de informaţie, transmitere a informaţiei, codare,
decodare, recodare, redundanţă, zgomot perturbator şi libertate de alegere. Cu acest
model s-a transferat în ştiinţele umane care s-au revendicat de la el presupoziţia
neutralităţii instanţelor „emiţătoare" şi „receptoare". Sursa, ce reprezintă punctul de pornire
a comunicaţiei, dă formă mesajului care, transformat în „informaţie" de către emiţătorul
care îl codifică, este primit la celălalt capăt al lanţului. Ceea ce reţine atenţia
matematicianului este logica mecanismului. Teoria sa nu ţine cont cîtuşi de puţin de
semnificaţia semnalelor, adică de sensul pe care li-l atribuie destinatarul, nici de intenţia
care stă la baza emiterii lor.
Această concepţie despre procesul de comunicare ca o linie dreaptă între un punct de
plecare şi un punct de sosire va influenţa şcoli şi curente de cercetare foarte diferite, ba
chiar radical opuse, asupra mijloacelor de comunicare. Ea subîntinde ansamblul analizei
funcţionale a „efectelor" şi a influenţat, de altfel, profund lingvistica structurală (vezi cap.
IV.2). Deşi sociologia mijloacelor de comunicare de masă a dat acestui model formal de
bază o formă mai complexă prin introducerea altor variabile (Osgood, 1957; Westley şi
McLean, 1957; Berlo, 1960; Schramm, 1955, 1970), continuă să respecte această schemă
început - sfîrşit. O rafinează, dar nu-i modifică natura, care constă în a considera
„comunicarea" evidentă, un dat brut.
Modelul finalizat al lui Shannon a indus o abordare a tehnicii care o reduce la rangul de
instrument. Această perspectivă exclude orice problematizare care ar defini tehnica altfel
decît în termeni de calcul, planificare şi predicţie.

Abordarea sistemică la prima generaţie


Apariţia noţiunii de „informaţie" nu se poate disocia de cercetările biologilor. Atunci cînd
Shannon a formulat teoria matematică a comunicării, vocabularul informaţiei şi al codului
tocmai îşi făcuse intrarea în biologie. În 1943, Erwin Schrodinger (1887-1961) îl foloseşte
pentru a explica modelele de dezvoltare a individului conţinute în cromozomi. După
această dată, puterea de organizare a analogiei informaţionale a însoţit toate marile
descoperiri din această ştiinţă a vieţii: descoperirea ADN-ului ca suport al eredităţii (1944)
de către americanul Oswald Avery; evidenţierea structurii sale în dublă elice (1953) de
către englezul Francis Crick şi americanul James Watson; lucrările despre codul genetic
ale celor trei francezi care au primit premiul Nobel (1965), Francois Jacob, Francois Lwoff
şi Jacques Monod. Pentru a-şi formula teoria, Shannon recursese clar la biologia
sistemului nervos. La rîndul ei, teoria matematică a comunicării a furnizat specialiştilor în
biologie moleculară un cadru conceptual care să reflecte specificitatea biologică şi
caracterul unic al individului (Jacob, 1970).
În 1933, într-o lucrare intitulată Modern Theories of Development (Teorii moderne ale
dezvoltării), biologul Ludwig von Bertalanffy pusese bazele a ceea ce va formaliza după
război sub numele de „teoria sistemelor". O teorie ale cărei principii au furnizat un
instrument de acţiune mobilizată în scopuri strategice în timpul celui de-al doilea război
mondial. Bertalanffy utilizează termenul „funcţie" raportîndu-l la „procesele vitale sau
organice, în măsura în care contribuie la menţinerea organismului". Sistemismul şi
funcţionalismul împărtăşesc deci acelaşi concept fundamental, cel de funcţie, care indică
primatul întregului asupra părţilor.
Ambiţia sistemismului este să gîndească globalitatea, interacţiunile dintre elemente mai
degrabă decît cauzalităţile, şi să perceapă complexitatea sistemelor ca mulţimi dinamice,
cu relaţii multiple şi schimbătoare.
Ştiinţele politice constituie unul dintre primele cîmpuri de aplicare a sistemismului la
problematicile comunicării de masă. Viaţa politică este considerată un „sistem de
comportament"; acest sistem se distinge de mediul social în care se află şi este deschis
influenţelor acestuia; variaţiile înregistrate în structurile şi procesele care au loc în interiorul
unui sistem se pot interpreta ca nişte eforturi făcute de membrii sistemului în vederea

3
reglării sau înfruntării unei tensiuni, care poate proveni atît din mediul exterior, cît şi din
interiorul sistemului; capacitatea sistemului de a domina tensiunea depinde de prezenţa şi
de natura informaţiei care se întoarce (feedback) la actori şi la cei care iau decizii. Politica
este concepută ca un sistem de intrări şi ieşiri (input -output, acţiune/retroacţiune), modelat
de interacţiunile sale cu mediul şi care răspunde adaptîndu-se mai mult sau mai puţin bine
la acesta. Răspunsurile sistemului depind de rapiditatea şi de exactitatea culegerii şi
prelucrării informaţiei. Această caracterizare a abordării sistemiste este formulată de
politologul american David Easton, în lucrarea A Framework for Political Analysis (Un
cadru pentru analiza politică, 1965), o lucrare semnificativă despre avîntul informaţiei ca
instrument de cercetare pentru studiul comparat al formelor politice. Un alt politolog
american, Karl W. Deutsch, începuse acest proces de însuşire a referinţei informaţionale
încă de la începutul anilor '50, aplicînd-o la relaţiile internaţionale (Naţionalism and Social
Communication [Naţionalism şi comunicare socială, 1953]). Zece ani mai tîrziu, prezintă o
altă aplicaţie a schemei sistemice în The Nervs of Government. Models of Political
Communication and Control (Energia guvernării: Modele de comunicare şi control politic).
Alţi cercetători cunoscuţi ca teoreticieni ai comunicării de masă şi ai opiniei publice
descoperă atunci virtuţile modelului sistemic şi îl aplică în studiile lor despre procesele de
formare a deciziei politice (Lasswell, 1963 ; Bauer, Pool şi Dexter, 1964). La baza acestor
preocupări se află o reflecţie operatorie circumscrisă de mizele războiului rece: echilibrul
puterii, securitatea colectivă, guvernul mondial. Presiunea experţilor este atît de puternică,
încît Ithiel de Sola Pool, profesor la MIT, nu ezită să se angajeze, la cererea Pentagonului,
în formularea unui model (Agile-Coin) care alimentează strategiile contrainsurecţionale
(Coin este, de altminteri, prescurtarea lui Counterinsurgency) în Asia de Sud-Est şi în
America Latină.
Modelul sistemic are şi alte efecte, mai puţin determinate de contextul internaţional. În
aceiaşi ani, '60, el îi permite americanului Melvin De Fleur, de pildă, să facă mai complexă
schema lineară a lui Shannon, punînd în evidenţă rolul jucat de „retro-alimentare"
(feedback) în „sistemul social" pe care-l constituie mijloacele de comunicare de masă în
ansamblul lor. „Fiecare dintre media, postulează el, reprezintă în sine un sistem social
independent, dar toate sînt legate între ele în mod sistemic" (De Fleur, 1966). Fiecare
dintre aceste ansambluri este reprezentat cu cele două „subsisteme" ale sale,
responsabile, respectiv, de „producţie" şi „distribuţie" şi comportînd fiecare o constelaţie de
actori cu diversele lor „sisteme de roluri". Printre aceşti actori se numără agenţiile de
publicitate, societăţile pentru studierea pieţei şi măsurarea audienţei, organismele de
reglementare şi arbitraj. Păstrarea „echilibrului sistemului" condiţionează conţinuturile, în
prima jumătate a anilor '70, Ithiel de Sola Pool face să progreseze teoria sistemelor,
aplicînd-o la analiza noilor scenarii de organizare a vieţii politice, care au devenit posibile
prin dezvoltarea tehnologiei televiziunii prin cablu (Pool, 1974).
În Franţa, Abraham Moles (1920-1992), inginer şi matematician, îşi aşază proiectul
teoretic de „ecologia comunicării" sub semnul teoriei matematice a lui Shannon şi,
totodată, al analizelor lui Norbert Wiener. Comunicarea este definită ca „acţiunea prin care
un organism sau un sistem situate într-un punct dat R participă la experienţele
(Erfahrungen) şi stimulii proveniţi din mediu aparţinînd unui alt individ sau sistem aflat în
alt loc şi în alt timp, utilizînd elementele de cunoaştere pe care le au în comun." Ecologia
comunicării este ştiinţa interacţiunii dintre specii diferite de comunicare în interiorul unui
domeniu dat. „Speciile de comunicare, apropiată sau îndepărtată, evanescentă sau
înregistrată, tactilă sau auditivă, personală sau anonimă, acţionează efectiv una asupra
celeilalte în spaţiul închis al celor douăzeci şi patru de ore ale cotidianului sau în spaţiul
social al planetei" (Moles, 1975). Această ecologie ar trebui să comporte două ramuri
diferite. Cea dintîi are drept unitate fiinţa individuală şi se ocupă de interacţiunea dintre
modalităţile comunicării sale în sfera „timp", aceea a bilanţului său de timp, şi sfera
„spaţiu", interacţiunea traseelor într-un teritoriu. Cea de-a doua ramură se referă la

4
organizarea sistemelor de tranzacţie dintre fiinţe, la inervaţia logosferei, la condiţionarea
planetei de o serie de canale care pun în circulaţie mesajele şi la sedimentarea acestora
în „locurile memoriei", aşa cum sînt arhivele şi bibliotecile.

2. Referinţa cibernetică
Entropia
În anul în care apare prima versiune a teoriei lui Shannon, 1948, fostul său profesor,
Norbert Wiener, publică Cybernetics or Control Communication in the Animal and Machine
(Cibernetica sau controlul şi comunicarea la animal şi la maşină). Aici întrevede societatea
viitoare pe baza acestei noi materii prime, care, în opinia sa, va fi „informaţia". Deşi îşi
doreşte realizarea acestui nou ideal al unei „societăţi a informaţiei", această „nouă utopie"
(Breton şi Proulx, 1989; Breton, 1992), el ne avertizează în legătură cu riscurile pe care le
implică pervertirea ei. Entropia, tendinţa naturii de a distruge ceea ce e ordonat şi de a
accelera degradarea biologică şi dezordinea socială, constituie ameninţarea socială.
Informaţia, maşinile care o prelucrează şi reţelele pe care le ţese sînt singurele capabile
să lupte împotriva acestei tendinţe spre entropie. „Suma informaţiei dintr-un sistem este
măsura gradului său de organizare, scrie Wiener; entropia este măsura gradului său de
dezorganizare, una fiind negativul celeilalte."
Informaţia trebuie să poată circula. Societatea informaţiei nu poate exista decît cu condiţia unui schimb
fără piedici. Este incompatibilă prin definiţie cu embargoul sau practica secretului, cu inegalitatea accesului
la informaţie şi transformarea acesteia din urmă în marfă. Înaintarea entropiei este direct proporţională cu
reculul progresului. Spre deosebire de Shannon, care se fereşte de orice comentariu asupra evoluţiei
societăţii, Wiener, aflat încă sub şocul acestei întoarceri la barbarie care a fost cel de-al doilea război
mondial, nu şovăie să denunţe riscurile entropiei, condamnînd fără echivoc aceşti „factori anti-homeostatici"
reprezentaţi în societate de controalele riguroase asupra mijloacelor de comunicare. Fiindcă „acest sistem,
care ar trebui mai degrabă decît oricare altul să contribuie la homeostaza socială, a căzut chiar în mîinile
celor a căror grijă o constituie, înainte de toate, puterea şi banii".

„Colegiul invizibil"
În anii '40, un grup de cercetători americani din diferite domenii - antropologie, lingvistică,
matematică, sociologie sau psihiatrie - se opun teoriei matematice a comunicării elaborate
de Shannon, care este pe cale de a se impune ca referinţă dominantă. Istoria acestui
grup, identificat drept „colegiul invizibil" sau „Şcoala de la Palo Alto" (după numele
orăşelului situat la periferia sudică a oraşului San Francisco), debutează în 1942, sub
impulsul dat de antropologul Gregory Bateson, care se asociază cu Birdwhistell, Hali,
Goffman, Watzlawick etc. Îndepărtîndu-se de modelul linear al comunicării, aceştia
pornesc de la modelul circular retroactiv propus de Norbert Wiener. Ei subliniază că teoria
matematică concepută de inginerii de telecomunicaţii pentru ei înşişi trebuie să le rămînă
lor, iar comunicarea trebuie să fie studiată de ştiinţele umane pornind de la un model
propriu. Yves Winkin rezumă bine diferenţa de poziţie : „După ei, complexitatea celei mai
mărunte situaţii de interacţiune este atît de mare, încît ar fi zadarnic să vrem s-o reducem
la două sau mai multe «variabile» care să funcţioneze liniar. Cercetarea în comunicare
trebuie concepută în termeni de niveluri de complexitate, de contexte multiple şi de
sisteme circulare" (Winkin, 1981). În această viziune circulară a comunicaţiei, receptorul
are un rol la fel de important ca şi emiţătorul. Împrumutînd concepte şi modele din
demersul sistemic, dar şi din lingvistică şi din logică, cercetătorii Şcolii de la Palo Alto
încearcă să explice o situaţie globală de interacţiune, şi nu doar să studieze cîteva
variabile luate izolat. Ei se bazează pe trei ipoteze. Esenţa comunicării rezidă în procesele
relaţionale şi interacţionale (elementele contează mai puţin decît raporturile care se
instaurează între elemente). Orice comportament uman are o valoare comunicativă
(relaţiile care-şi corespund şi se implică reciproc pot fi considerate un vast sistem de
comunicare); observînd succesiunea mesajelor reaşezate în contextul lor orizontal
(secvenţa mesajelor succesive) şi în contextul lor vertical (relaţia dintre element şi sistem)
este posibil să desprindem o „logică a comunicării" (Watzlawick, 1967). În sfîrşit, tulburările

5
psihice trimit la perturbaţii ale comunicării dintre individul purtător al simptomului şi
anturajul său. Noţiunii de comunicare izolată ca act verbal conştient şi voluntar, care
subîntinde sociologia funcţionalistă, i se opune ideea comunicării ca proces social
permanent, integrînd moduri multiple de comportament: cuvintele, gestul, privirea, spaţiul
interindividual. Astfel, aceşti cercetători se interesează de gestualitate (kinezică) şi de
spaţiul interpersonal (proxemică) sau arată că accidentele comportamentului uman
revelează mediul social. Analiza contextului domină analiza conţinutului. Comunicarea
fiind concepută ca un proces permanent cu mai multe niveluri, pentru a percepe apariţia
semnificaţiei, cercetătorul trebuie să descrie funcţionarea unor moduri de comportament
diferite într-un context dat.
În 1959, unul dintre membrii acestui grup, Edward T. Hall, publică o primă lucrare,
intitulată The Silence Language (Limbajul tăcut), în care trage concluzii din observaţiile
personale efectuate pe teren - ca ofiţer, în timpul războiului, într-un regiment de soldaţi
negri şi, mai tîrziu, ca formator al personalului diplomatic - asupra dificultăţii raporturilor
interculturale. Punînd bazele proxemicii, el evidenţiază multiplele limbaje şi coduri,
„limbajele tăcute", proprii fiecărei culturi: limbajele timpului, spaţiului, proprietăţilor
materiale, modurilor de prietenie, negocierii acordurilor. Toate aceste limbaje informale se
află la originea „şocurilor culturale", a neînţelegerilor dintre oamenii care nu împărtăşesc
aceleaşi coduri şi nu atribuie, de pildă, regulilor de organizare a spaţiului sau de gestiune a
timpului aceeaşi semnificaţie simbolică.
Trebuie să aibă loc criza modelelor macrosociologice, contemporană cu întoarcerea la
spaţiile de proximitate, pentru ca, în sfîrşit, în anii '80, să fie recunoscută contribuţia
decisivă a Şcolii de la Palo Alto la o teorie asupra proceselor de comunicare ca
interacţiuni.

„Nu poţi să nu comunici"


În 1977, Paul Watzlawick preciza într-un interviu cu Carol Wilder, publicat în Journal of
Communication (voi. 28, nr. 4, 1978), sensul unora dintre analizele sale.
Wilder: Prima axiomă a Pragmaticii dumneavoastră - „Nu poţi să nu comunici" - trimite la
dimensiunile tacite ale comunicării. Dar unii susţin că extinde frontierele a ceea ce
constituie comunicarea dincolo de fundamentele ei utile şi semnificative.
Watzlawick: Argumentul se reduce la întrebarea: „Intenţionalitatea este oare un
ingredient esenţial al comunicării ?". Dacă vă interesează schimbul de informaţie la un
nivel numit conştient sau voluntar, deliberat, răspunsul este, într-adevăr, „da". Dar dacă
adoptaţi punctul nostru de vedere şi afirmaţi că orice comportament în prezenţa unei alte
persoane este comunicare, trebuie să împingeţi axioma mai departe.
Ca să vă dau un exemplu, acum cîţiva ani asistam la un simpozion despre comunicare în
Munţii Stîncoşi. Eram cazat într-un hotel format din bungalow-uri, fiecare dintre ele avînd
două camere. Peretele despărţitor era subţire, iar în camera vecină locuia unul dintre
prietenii şi colegii mei. Într-o zi, după masă, făcîndu-mi siesta, nu apucasem încă să
adorm, cînd l-am auzit întorcîndu-se în cameră. Atunci a început să facă ceva care părea
să fie un dans step. Am înţeles că el nu ştia că eram în cameră, dar comportamentul său îl
influenţa foarte mult pe al meu, fiindcă ştiam că el îşi închipuia că este singur. Ca urmare,
a trebuit să rămîn culcat, nemişcat, pînă cînd a ieşit, fiindcă dacă m-aş fi mişcat, el s-ar fi
simţit foarte stînjenit. Aici era deci o lipsă completă de intenţionalitate, dar în măsura în
care eram implicat eu, situaţia avea un impact enorm asupra comportamentului meu şi
însemna o constrîngere.
Wilder: întrebarea inversă : există un comportament pe care nu l-aţi defini ca fiind
comunicare?
Watzlawick: Dacă nu e nimeni în preajmă, vă întoarceţi la vechea întrebare: „Copacul
care cade în pădure face zgomot dacă nu-i nimeni să-l audă ? ". Pentru ca să poată avea
loc comunicarea, trebuie să fie acolo cel puţin o altă persoană. Poate să existe şi ceva

6
care seamănă cu comunicarea în cazul „introiecţiunilor", după termenul psihanalizei. Pot
să dialoghez mental cu o persoană care ocupă un loc semnificativ în viaţa mea. Dar nu
asta mă interesează. Nu pentru că nu cred că există aşa ceva, ci pentru că nu cred că
acest fapt poate fi utilizat sau măsurat în mod rezonabil... Vorbesc ca un om care doreşte
să facă terapie. Nu sînt interesat în primul rînd de aspectele pur ezoterice ale unui lucru.
Mă interesează utilitatea lui.

2. Structuralismul
O teorie lingvistică
Structuralismul extinde ipotezele unei şcoli lingvistice la alte discipline ale ştiinţelor
umane (antropologie, istorie, literatură, psihanaliză).
Cele trei cursuri de lingvistică pe care le ţine Ferdinand de Saussure (1857-1913) între
1906 şi 1911 la Universitatea din Geneva sînt recunoscute ca reprezentînd fundamentul
metodelor acestei teorii. Pentru lingvistul elveţian, limba este o „instituţie socială", pe cînd
vorbirea este un act individual. Ca instituţie socială, limba este un sistem organizat de
semne ce exprimă idei; ea reprezintă aspectul codificat al limbajului. Lingvistica are drept
sarcină studiul regulilor acestui sistem organizat prin care produce sens. Limbajul este
segmentabil, adică analizabil; trebuie să desprindem opoziţiile, abaterile care îi permit unei
limbi să funcţioneze şi să semnifice. Saussure visase o ştiinţă generală a tuturor limbajelor
(vorbite sau nu), a tuturor semnelor sociale. „Se poate concepe, scria el în Cursul de
lingvistică generală, o ştiinţă care studiază viaţa semnelor în sînul vieţii sociale... o vom
numi semiologie (de la grecul semeion, semn). Ea ne va învăţa în ce constau semnele şi
ce legi le conduc."
Roland Barthes (1915-1980) primeşte sfidarea. Într-un articol - manifest, care trasează în
linii mari proiectul, intitulat „Elements de semiologie" („Elemente de semiologie"), apărut în
revista Communications (1964), dă această definiţie a disciplinei: „Semiologia are ca
obiect orice sistem de semne, oricare ar fi substanţa acestuia şi limitele lui: imagini,
gesturi, sunete melodice, obiecte, iar complexele acestor substanţe, care se regăsesc în
rituri, protocoale sau spectacole, constituie, dacă nu «limbaje», cel puţin sisteme de
semnificaţie". Ordonează elementele fundamentale ale acestui proiect, valabile pentru
lingvistică şi pentru ştiinţele care se inspiră din ea, în jurul a patru rubrici: 1. limbă şi
vorbire; 2. semnificant şi semnificat; 3. sistem şi sintagmă; 4. denotaţie şi conotaţie.
Pentru a studia discursul mijloacelor de comunicare de masă, două dintre aceste
binoame sînt deosebit de importante: semnificant - semnificat şi denotaţie - conotaţie.
Limba este un sistem organizat de semne. Fiecare semn are un aspect dublu: unul
perceptibil şi audibil: semnificantul; celălalt, conţinut în cel dintîi şi purtat de el:
semnificatul. Între aceste două elemente există un raport de semnificare. Cît despre
distincţia denotaţie - conotaţie, ea este reluată în termeni diferiţi, „practic - mitic", de către
lingvistul de origine lituaniană Algirdas-Julien Greimas (1917-1992). Ea se va impune
atunci cînd analiza structurală încearcă să izoleze şi să sistematizeze toate faptele ce
depăşesc limbajul prim sau limbajul de bază (Greimas, 1966). Orice formă de ideologie
trece prin acest limbaj secund al conotaţiei, „decalat" în raport cu limbajul prim al
denotaţiei. Evidenţierea semnificatului şi a conotaţiei, interesul pentru sistemul aflat
dedesubtul aparenţelor indică distanţa care desparte proiectul semiologic de descrierea
semnificaţiei, de analiza funcţionalistă a „conţinutului manifest".
încă din 1957, în lucrarea sa Mythologies (Mitologii), Barthes subliniază importanţa
„dezvoltării publicităţii, a marii prese, a radioului, a ilustraţiei, fără să mai vorbim de
supravieţuirea unei mulţimi de rituri de comunicare (rituri ale aparenţei sociale), [care] face
mai urgentă ca niciodată constituirea unei ştiinţe semiologice". În partea teoretică a acestei
lucrări („Le mythes aujourd'hui", „Mitul astăzi"), el schiţează o teorie semiologică a
„miturilor contemporane", aşa cum le găsim în mijloacele de comunicare de masă şi pe

7
care le defineşte ca limbaje conotate: funcţionarea acestei conotaţii şi implicaţiile
ideologice sînt analizate în cronicile (publicate separat în presă înainte de a fi reunite în
lucrare) intitulate „Le visage de Garbo" („Chipul lui Garbo"), „Le Guide bleu", „La nouvelle
Citroen („Noua Citroen") sau „L'iconographie de l'abbe Pierre" („Iconografia abatelui
Pierre"). Pentru Barthes este vorba de o primă punere în formă a semiologiei. Explică în
ce fel pare mitul să se sprijine pe limbajul obişnuit, astfel încît face să treacă drept
„naturale", „de la sine înţelese", valorile secunde, parazitare, care caracterizează ceea ce
apare ca „un fel de monstru" - „mica burghezie".

O şcoală franceză
În 1960, în cadrul Ecole pratique des hautes etudes se creează Centrul pentru studierea
comunicaţiilor de masă (CECMAS). Fondat la iniţiativa sociologului Georges Friedmann
(1902-1978), acest centru reprezintă prima tentativă serioasă de a constitui în Franţa un
mediu şi o problematică de cercetare a comunicării. Programul lui îl constituie analiza
„raporturilor dintre societatea globală şi comunicaţiile de masă care-i sînt funcţional
integrate". Intenţionează să anuleze întîrzierea cercetării franceze într-un domeniu
puternic dominat de analiza funcţională americană şi lipsit de o perspectivă
transdisciplinară.
În jurul lui Georges Friedmann se reunesc Edgar Morin şi Roland Barthes. Fiecare dintre
ei reprezintă un domeniu şi are orientări de cercetare proprii. Barthes este singurul care se
situează pe o poziţie de dependenţă faţă de structuralism. El efectuează o serie de
cercetări despre statutul simbolic al fenomenelor culturale şi îşi continuă proiectul de
dezvoltare a unei „adevărate ştiinţe a culturii care să fie de inspiraţie semiologică"
(CECMAS, 1966). Studiile lui Friedmann despre muncă şi tehnică l-au determinat să se
consacre unor probleme ale civilizaţiei tehniciste şi „fenomenelor ei de masă" : producţia şi
consumul de masă; audienţa de masă; apariţia timpului de ne-muncă; generalizarea
timpului liber. Cît despre Edgar Morin (născut în 1921), prin Le Cinema ou l'homme
imaginaire (Cinematograful sau omul imaginar, 1956), Les Stars (Starurile, 1957) şi
L'Esprit du temps (Spiritul vremii, 1962), a introdus în lucrările franceze conceptul de
industrie culturală. Analizează, printre primii, importanţa mijloacelor de comunicare de
masă şi valorile acestei noi culturi. Cercetările lui de la CECMAS se definesc ca o
„sociologie a prezentului", care se ocupă de eveniment ca revelator sociologic. În jurul
acestui centru gravitează personalităţi diverse ca Julia Kristeva, Christian Metz, Abraham
Moles, Violette Morin, Andre Glucksmann, Pierre Fresnault-Deruelle, Jules Gritti, Eliseo
Veron, A.J. Greimas, dar şi cercetători în domeniul industriei publicitare, ca Jacques
Durand şi Georges Peninou; aceştia vor studia modul în care maşinăria retorică poate fi
pusă în slujba creaţiei. Ei îşi prezintă teoriile mai ales în revista Communications, fondată
în 1961.
În aceeaşi perioadă se creează la Milano un centru asemănător, institutul „A. Gemelli",
fundaţie independentă de Universitate, tot ca o reacţie la supremaţia sociologiei
comunicării de masă din America. Italienii se vor dedica în chip mai statornic decît
semiologii francezi cercetărilor sistematice asupra fenomenelor comunicării şi culturii de
masă. Dovadă stau lucrările lui Umberto Eco, Paolo Fabbri, Gianfranco Bettetini şi, mai
recent, cele ale lui Francesco Casetti.
În 1967, în Le Systeme de la mode (Sistemul modei), Barthes aplică revistelor de modă,
într-un mod foarte rigid - aşa cum va recunoaşte el însuşi -, schema sa de analiză
semiologică. Interesul pentru expresiile culturii de masă se va dovedi mai puţin intens
decît dorinţa de a înnoi metodele criticii literare. La moartea sa, în 1980, CECMAS şi-a
schimbat numele de două ori: în 1974 a devenit Centrul de studii transdisciplinare,
sociologie, antropologie, semiologie (CETSAS); în 1979, acesta din urmă a fost rebotezat
CETSAP, semiologia dispărînd în folosul politicii.

8
De la începutul anilor '70, cercetările lui Edgar Morin s-au orientat din ce în ce mai mult
spre cibernetică, teoria sistemelor şi ştiinţele cognitive. În cursul acestor ani, două echipe
de cercetători se înscriu pe o linie de continuitate în raport cu proiectul iniţial: grupul
condus de Georges Friedmann şi, în domeniul său propriu care e analiza şi teoria filmului,
unde se va bucura de o influenţă internaţională, Christian Metz, pînă la moartea sa, în
1993.

De la lingvistică la antropologia structurală


Claude Levi-Strauss îşi expune metoda în lucrarea Anthropologie structurale
(Antropologie structurală, 1958 şi 1973), după ce a testat-o în 1949 în teza sa, Structures
elementaires de la parente (Structuri elementare ale rudeniei). El joacă un rol de prim-plan
în extinderea modelului lingvistic la alte domenii. Analiza antropologului se sprijină pe
mituri ca formă de limbaj. Deşi miturile sînt multiple şi eterogene, pot fi totuşi reduse la
variaţii în jurul unor structuri universale. Miturile particulare, „mitemele", ca şi „fonemele",
vocală sau consoană, unităţi de bază ale limbajului, nu au sens decît în combinaţiile lor.
Aceste reguli de combinare formează un soi de gramatică ce ne îngăduie să mergem
dincolo de suprafaţa limbajului, ca să descoperim un ansamblu de relaţii, o logică, ce
constituie „sensul" acestui mit. Evidenţierea relaţiilor ne serveşte şi la tratarea sistemelor
totemice sau a relaţiilor de rudenie care devin „reţele de comunicare", coduri care ne îngă-
duie să transmitem mesajul.
Antropologul recunoaşte importanţa decisivă a întîlnirii sale, în 1942, cu lingvistul Roman
Jakobson (1896-1982), la ale cărui cursuri asistă în timpul exilului său la New York.
Jakobson, de origine rusă, împreună cu cei doi compatrioţi ai săi, Karcevski şi Trubeţkoi,
este primul lingvist care utilizează termenul „structură", la congresul filologilor slavi ţinut la
Praga în 1929 (Saussure se mulţumise cu termenul „sistem"). Limba este un sistem care
nu cunoaşte altă ordine decît pe a sa proprie: respectînd acest principiu de imanenţă,
primordial pentru analiza structurală, Jakobson descoperă şi sistematizează regulile de
funcţionare a limbajului. Schema oricărei comunicări prezintă şase elemente constitutive şi
îndeplineşte şase funcţii: destinatorul determină funcţia expresivă; destinatarul, funcţia
conativă (care nu se poate defini decît tautologic: funcţia limbajului, întrucît acesta îl
ţinteşte pe destinatar); mesajul, funcţia poetică (ce înglobează toate marile figuri ale
retoricii); contextul determină funcţia referenţială; contactul, funcţia fatică, ce încearcă să
verifice dacă destinatarul mai ascultă; codul, funcţia meta-lingvistică, referitoare la limbaj
luat ca obiect (prin ea, destinatorul sau destinatarul verifică dacă întrebuinţează acelaşi
lexic, aceeaşi gramatică) (Jakobson, 1963).
Modelul comunicării formulat de Jakobson se articulează pe teoria matematică a
informaţiei (vezi cap. III.l). Generalizînd valoarea euristică a conceptelor de cod, codare,
decodare, redundanţă, mesaj şi informaţie, Jakobson sugerează ca antropologia să aplice
aceeaşi grilă de lectură la sistemele de rudenie. La începutul anilor '70, continuîndu-şi
proiectul de a conferi lingvisticii un statut ştiinţific, el se inspiră din descoperirile
specialiştilor în biologie moleculară, care au găsit noile legi ale eredităţii începînd de la
ADN (acidul dezoxiribonucleic) şi recurg şi ei la teoria informaţiei pentru a explica
patrimoniul genetic în termeni de „program", cod şi informaţie. Lingvistul rus stabileşte
asemănări structurale între cele două sisteme de informaţie, între codul genetic şi codul
lingvistic, între mesajul chimic, care în arhitectura celulei transmite „ordinele vieţii", şi
mesajul lingvistic. Şi într-un caz, şi în celălalt există o strictă linearitate a mesajului în
secvenţa temporală, codificare - decodificare: este posibil să reducem relaţiile dintre
elemente, fonem sau bază chimică, la un sistem de opoziţii binare.

[…]

9
O schimbare de direcţie în lingvistică
Lingvistica structurală îi neglijase pe locutor şi pe receptor. Lingvistica comunicaţională sau „pragmatico-
enunţiativă" studiază relaţiile care îi leagă. Ea a beneficiat de dezvoltarea filozofiei limbajului obişnuit (Şcoala
de la Oxford), a teoriei anglo-saxone a actelor de limbaj, de noua retorică belgiană şi de pragmatica
germană.
Etnometodologia este influenţată de teoria actelor de limbaj, care-l reabilitează ca actor al discursului pe
subiectul exclus din jocul structural al semnelor. O puternică influenţă o exercită filozoful englez John L.
Austin (1912-1960) şi lucrarea sa How to Do Things with Words (1962). Limbajul nu este doar descriptiv; el
este şi „performativ", adică orientat spre realizarea a ceva. Se poate afirma chiar că adevărata sa funcţie
este performativă. „Cînd spui, faci": prin actul de a spune poţi acţiona asupra celuilalt, îl poţi determina să
acţioneze sau să efectuezi tu însuţi o acţiune.
Etnometodologia reia şi noţiunea „jocurilor de limbaj" introdusă de Ludwig Wittgenstein (1889-1951), în
Investigaţiile filozofice, publicate în 1953, dar terminate din 1945. În această lucrare el operează ruptura cu
raţionalismul intelectualist şi cu presupoziţiile „reprezentaţioniste" ale unei corespondenţe între limbaj şi
lume. Limbajul nu mai este descris în structurile sale formale, ci în utilizarea practică din viaţa cotidiană.
Utilizatorul -subiect este un determinant - cheie al limbajului. Jocul de limbaj este acest limbaj-în-
întrebuinţare al interacţiunii sociale care se înscrie într-o „activitate sau formă de viaţă". Wittgenstein
încearcă să înţeleagă regulile cunoaşterii comune, această cunoaştere care „cunoaşte regula", care ştie how
to go on, adică acea capacitate a cunoaşterii practice pe care o posedă utilizatorul pentru a îndeplini rutina
vieţii sociale.
În 1980, Cicourel propune să se realizeze o vastă alianţă interdisciplinară între sociologie, antropologie,
lingvistică şi filozofie în jurul unei „antropo-sociologii". Recunoscînd contribuţiile noilor filozofii ale limbajului,
proiectul său exprimă în acelaşi timp dificultăţile care trebuie depăşite pentru îndeplinirea acestei apropieri:
dificultatea metodologică de a trece de la o analiză limitată la acte de limbaj foarte concrete (de exemplu
promisiunea, felicitarea, darea ordinelor), la analiza unor situaţii complexe în interacţiune; dificultatea de a
trece de la o analiză centrată pe locutor la o analiză care să ţină cont de receptori în calitate de colocutori;
necesitatea de a considera celelalte „acte de limbaj" alte forme de comunicare decît cele pe care le îngăduie
limbile naturale (gestuale, iconice etc). O altă sfidare ţine de felul în care sociologia poate adopta şi dezvolta
noţiunea de „competenţă comunicaţională", care se află în centrul teoriei actelor de limbaj şi permite
executarea diverselor „enunţări performative" în situaţii determinate de comunicare. Principalul obstacol este
interesul scăzut pe care lingviştii şi teoria actelor de limbaj îl manifestă pentru formele complexe de
organizare socială.
Încă din 1966, Peter Berger şi Thomas Luckmann evidenţiau un obstacol de aceeaşi natură în The Social
Construction of Reality (Construirea socială a realităţii), o lucrare importantă în care, inspirîndu-se în mare
măsură din Alfred Schiitz, ei puneau bazele unei „noi sociologii a cunoaşterii". „Eşecul interacţioniştilor sim-
bolici - remarcau ei - în tentativa lor de a stabili o legătură între psihologia socială inspirată din Mead şi
sociologia cunoaşterii decurge, bineînţeles, din «difuziunea» limitată a sociologiei cunoaşterii în America, dar
fundamentul ei teoretic esenţial rezidă în faptul că Mead şi succesorii lui nu au dezvoltat un concept adecvat
de structură socială. Tocmai din acest motiv, credem noi, integrarea abordării meadiene şi a celei
durkheimiene este atît de importantă. Se poate observa aici că, la fel cum indiferenţa psihologilor sociali
americani faţă de sociologia cunoaşterii i-a împiedicat să îşi lege perspectiva de o teorie macrosociologică,
ignorarea totală a lui Mead a constituit o slăbiciune teoretică majoră a gîndirii neomarxiste în Europa de
astăzi" (Berger şi Luckmann, 1966).
„Acţiunea comunicaţională ": Habermas
Dacă schimbarea din anii '60 a afectat sociologiile interpretative, i-a afectat şi pe teoreticienii sociologiilor
acţiunii. Noile filozofii ale limbajului l-au inspirat, într-adevăr, pe Parsons în ultima sa perioadă de producţie
ştiinţifică, iar influenţa lor s-a simţit deopotrivă la Jurgen Habermas, care, prelucrînd teoriile parsonsiene,
elaborează în 1981 o sociologie a „acţiunii comunicaţionale". Acţiunea şi interacţiunea nu mai sînt
considerate doar ca producere de efecte, ci se analizează ca fiind asociate unor trame de schimburi
simbolice şi de contexte de limbaj. Atitudinile, opiniile care escortează acţiunea nu pot da seamă de realitate
luate doar ele singure. Habermas refuză catastrofismul lui Adorno, care interpretează transformarea raţiunii
în raţiune instrumentală ca pe o pervertire radicală.
După Habermas, sociologia critică trebuie să studieze reţelele de interacţiune într-o societate constituită
din relaţii comuni-caţionale, „unirea în comunicare a subiecţilor opuşi". „Acţiunii strategice", adică raţiunii şi
acţiunii cu scop strict utilitar şi instrumental (al căror dispozitiv privilegiat îl constituie mijloacele de
comunicare de masă) şi care riscă să colonizeze „lumea socială trăită", Habermas le opune alte moduri de
acţiune sau de raportare la lume, fiecare cu propriul său criteriu de validitate: acţiunea obiectivă, cognitivă,
care îşi impune să spună adevărul, acţiunea intersubiectivă, care ţinteşte dreptatea morală a acţiunii,
acţiunea expresivă, care presupune sinceritate. El consideră că criza democraţiei se datoreşte faptului că
dispozitivele sociale care ar trebui să faciliteze schimburile şi desfăşurarea raţionalităţii sale comuni-
caţionale au devenit autonome, că se administrează ca nişte „abstracţii reale" ; sigur, ele fac să circule
informaţia, dar blochează relaţiile comunicaţionale, adică activităţile de interpretare ale indivizilor şi grupurilor
sociale. Pentru el, raţionalitatea nu se referă la „posedarea unei cunoaşteri, ci la felul în care subiecţii, înzes-

10
traţi cu vorbire şi acţiune, dobîndesc şi folosesc o cunoaştere". În ciuda acestui fapt, ne putem întreba dacă
relaţiile comunicaţionale, pe care filozoful german le consideră fundamentul socialului, nu sînt copiate după o
concepţie a dialogului dintre filozofi.
O polemică faimoasă l-a opus compatriotului său, Niklas Luhmann, în 1971. Aceasta răspunde la teoria lui
Habermas propunînd definirea unui sistem de comunicare ca un „sistem autopoietic". Un sistem este viu sau
autopoietic dacă este operaţional închis şi cuplat structural cu mediul (vezi cap. VII. 1). Asemenea sisteme
reglează relaţiile sociale ca variaţiuni şi circulaţii ale sensului. Există, desigur, perturbări ale comunicaţiei, dar
ele se datoresc unor rigidităţi în funcţionarea mijloacelor de comunicare, unor rezistenţe la schimbare, şi nu
unei opoziţii între sistem şi lumea socială trăită, aşa cum crede Habermas. Dacă în opinia lui Habermas
comunicarea ţinteşte spre intercomprehensiune şi consens, pentru Luhmann ea este lipsită de scop. Ea nu
implică nici o discuţie, nici o dezbatere asupra valorilor. Chestiunea principală este de a controla
complexitatea raportării sistemului la mediul său şi propria complexitate. Cu cît sensul circulă mai liber, cu
atît sistemul este mai aproape de acest dublu control.
Ne putem întreba totuşi împreună cu Jean-Marie Vincent, dacă noţiunea de raţionalitate comunicaţională a
lui Habermas nu este „puternic impregnată cu elemente normative, adică dacă nu reprezintă un principiu de
explicaţie metasocial", pe cînd în cazul lui Luhmann se poate obiecta că „interacţiunea şi intersubiectivitatea
apar deosebit de sărăcite, fiind reduse la nişte raporturi între purtători nediferenţiaţi de variaţiuni ale sensului,
la nişte raporturi între subiecţi fără subiectivitate" (Vincent, 1990).

[.. de adăugat ... ]

extrase din:
Armand Mattelart, Michele Mattelart, "Istoria teoriilor comunicării", Polirom, 2001.
Notă. Sublinierile nu aparţin textului original şi au rolul de a evidenţia nume de personalităţi şi noţiuni
importante. Portiunile de text cu literă micşorată pot fi considerate opţionale.

11