ABSTRACT (lat. abstractus, part.

lui abstrahere “a scoate din”), categorie filozofică

opusă concretului, care desemnează cunoaşterea proprietăţilor esenţiale şi generale ale
obiectelor şi ale fenomenelor. Reflectând notele esenţiale şi generale ale obiectelor, noţiunile
abstracte lasă deoparte particularităţile obiectului concret (senzorial), “fac abstracţie” de
acestea.

ANTINOMIE (gr. anti “contra” şi nomos “lege”), categorie care exprimă contradicţia
dintre două teze ce se exclud reciproc şi care pot fi demonstrate logic în aceeaşi măsură. În
antichitate (Zenon din Eleea, Aristotel), a. era desemnată adeseori prin termenul aporie.
Filozofia scolastică s-a ocupat de asemenea de a. Kant a folosit noţiunea de a. pentru a
fundamenta teza de bază a filozofiei sale, potrivit căreia raţiunea, neputând depăşi limitele
experienţei senzoriale, nu poate cunoaşte “lucrul în sine”. Orice încercare de a depăşi aceste
limite duce raţiunea la contradicţii, adică face posibilă fundamentarea atât a tezei, cât şi a
antitezei. Kant a formulat patru a. ale raţiunii pure: 1) Lumea este finită. – Lumea este
infinită. 2) Fiecare substanţă complexă este constituită din părţi simple. – Nu există nimic
simplu. 3) În lume există libertate. – În lume nu există libertate, ci numai cauzalitate
(determinism). 4) Există o cauză primordială a lumii (Dumnezeu). – Nu există o cauză
primordială a lumii. A. apar ca rezultat al folosirii unor nivele deosebite de limbaj în procesul
argumentării. În prezent, a. se împart în paradoxe formale şi a. semantice. Introducerea unei
formalizări adecvate poate duce la rezolvarea, la înlăturarea a. respective.

ANTITEZĂ (gr. anti “contra” şi thesis “poziţie”), judecată opusă unei alte judecăţi,
numită teză. În filozofia hegeliană, a. (denumită şi “negaţie” sau “opoziţie”) constituie treapta
a doua a triadei. Conţinutul raţional al noţiunii de a. este exprimat de noţiunea negaţiei
dialectice, care se referă atât la aspectul ontologic, cât şi la cel gnoseologic al realităţii.

ANTROPOLOGIE 1. (În sens larg) Învăţătura despre om (despre fenomenul uman,

despre esenţa umană, despre raporturile sale cu Universul, cu Natura etc.). În acest sens,
orice mitologie, religie, sistem filozofic etc. sunt şi antropologii. 2. (În sens restrâns) Ştiinţă
despre om, abordare a fenomenului uman cu metode şi concepte proprii ştiinţelor.
Preocuparea privind natura umană datează încă din antichitate; termenul a fost folosit pentru
prima dată în anul 1501 de către Magnus Hundt (“Antropologia de hominis dignitate, natura et
proprietatibus”); a. ca ştiinţă însă a început a se afirma în secolul al XIX-lea, când se
prefigurează şi cele două domenii distincte de cercetare: cel fizic (biologic) şi cel social-
cultural. Folosind modul de cercetare proprie ştiinţelor naturii, a. s-a constituit mai întâi ca o
antropobiologie, ca o “zoologie” a speciei şi raselor umane, problemele principale fiind cele
taxonomice, paleontologice (antropogeneza) şi de variabilitate (în spaţiu şi timp). În acest
înţeles limitat, a. a dezvoltat tehnici cantitative (antropometria) şi a acordat preferinţă studiilor
de morfologie, biometrie şi genetică. Propunându-şi să studieze omul în multilateralitatea
determinărilor sale, a. modernă nu putea face abstracţie de interacţiunea organism-mediu
social. De fapt, fenomenul uman nu poate fi înţeles în specificul şi în semnificaţia sa dacă nu
este proiectat pe fundalul evoluţiei vieţii pe pământ şi al produselor adaptative la ambianţă – şi
nici făcând abstracţie de dialectica biologicului şi socialului în viaţa cooncretă. În această
privinţă sunt nesatisfăcătoare atât teoriile “animaliste” despre om (după care omul nu este
decât o specie animală, printre altele, ca şi teoriile “hoministe” (după care nu este interesant şi
important decât ceea ce deosebeşte omul de animal). Dezideratul a. actuale este o a.
integrală, concretizată într-o ştiinţă sintetică bio-socială. Ocupându-se de omul contemporan
ca şi de omul fosil, de populaţii ca şi de indivizi, de fondul genetic ca şi de influenţele mediului,
de probleme teoretice ca şi de probleme aplicative, a. apelează tot mai frecvent la cercetări în
complex călăuzite de principiile unităţii dintre organism şi ambianţă, dintre trecutul şi prezentul
populaţiilor, dintre social şi biologic, dintre normal şi patologic etc. şi la investigaţii
interdisciplinare. A. ştiinţifică se fundamentează pe de o parte pe teoria evoluţiei biologice, pe
de altă parte pe înţelegerea marxistă a socialului, cu legi funcţionale şi de dezvoltare, distincte
de cele biologice. Denaturările neştiinţifice ale a. au constituit argumente pentru darvinismul
social, pentru rasism şi pentru colonialism. La noi în ţară s-a dezvoltat o temeinică şcoală
antropologică. Întemeiată, în perioada interbelică, de către Fr. Rainer (având ca precursori pe
Iacob Cihac, Emil Racoviţă ş.a.), ea a fost amplificată şi aşezată pe baze ştiinţifice de către C.
I. Parhon, Şt. Milcu, C. Nicolaescu-Plopşor.

ANTROPOMORFISM (gr. anthropos “om” şi morphe “formă”), concepţie care atribuie

forţelor sau obiectelor naturii, respectiv unor fiinţe supranaturale închipuite (spirite, zei),
însuşiri şi trăsături omeneşti. A. este înrudit cu animismul şi se manifestă mai ales în religiile
politeiste. Elemente de a. se întâlnesc şi în religiile monoteiste (mozaism, creştinism), precum
şi în unele doctrine filozofice idealiste. A. religios a fost criticat, încă în sec. al VI-lea î.e.n., de
gânditorul grec Xenofan.

2
 ARHETIP, concept din filosofia lui Platon, desemnând modelul prim şi originar, ideal al
obiectelor sensibile, considerate ca reprezentări imperfecte şi copii ale sale. Semnificaţia
platoniciană a termenului a fost înlocuită cu altele noi, introduse de psihanalişti. (C. G. Jung
ş.a.).

ARTĂ, formă a activităţii umane şi a conştiinţei sociale, caracterizată prin construirea

de structuri expresive, capabile să comunice o emoţie specifică în prezenţa realităţii; această
emoţie are un caracter complex, incluzând totodată senzorialitate, afectivitate şi inteligenţă.
Creaţia şi receptarea a. au fost întreţesute de-a lungul istoriei cu ansamblul vieţii sociale.
Determinată în ultimă analiză cu viaţa materială a societăţii, dar evoluând în strânsă
interdependenţă cu celelalte forme ale conştiinţei sociale, a. a avut totdeauna o relativă
autonomie faţă de baza economică a societăţii. În comuna primitivă, a. este legată de munca
productivă şi de activităţile magice şi este greu de desprins de aceste acţiuni omeneşti. Treptat
activitatea artistică se conturează ca o activitate distinctă, se diversifică şi devine una dintre
necesităţile specifice sine qua non ale vieţii sociale şi ale trăirii vieţii spirituale a oamenilor.
Structurile expresive ale a. devin totdată mai complexe şi mai densificate, în funcţie atât de
mijloacele materiale pe care tehnica epocilor le pune la îndemâna limbajului artistic, cât mai
ales la adâncirea şi amplificarea esenţei umane pe măsura dezvoltării vieţii sociale. De aici
necesitatea originalităţii neistovite a creaţiei artistice, fără de care a. îşi pierde capacitatea de
declanşare a emoţiei estetice. Imitând servil creaţii valoroase din anumite epoci istorice, creaţii
perene pentru că includ momente ale dezvoltării esenţei umane, a. care nu se înnoieşte
rămâne în urma epocii sale. A. nu poate fi înţeleasă în toată complexitatea ei, decât dacă
ţinem seama de relaţiile dialectice ale elementelor care intră în geneza, structura şi funcţiile ei
sociale. Structurile expresive ale a. alcătuiesc un limbaj specific, care realizează o comunicare
între artist şi cel ce receptează opera de a. Fiind element al conştiinţei sociale, ceaţia artistică
exprimă, cu sau fără intenţia acestuia, un mesaj al artistului, care este membru al unei
comunităţi umane istoriceşte constiuite, aparţine unei culturi naţionale şi – pe anumite trepte
istorice – unei clase sau pături sociale. Creaţia artistică reprezintă un act de cunoaştere şi
realizează pentru cel ce o receptează o funcţie cognitivă, care are specificitatea ei atât prin
obiectul cunoscut (realitatea în care omul este prezent în mod actual sau potenţial), cât şi prin
modalitatea de cunoaştere (imaginile concret-senzoriale, în care se realizează unitatea dintre

3
general şi particular). Ca parte integrantă a conştiinţei sociale, a., prin interacţiunea cu
celelalte forme ale conştiinţei sociale (şi în primul rând prin formele etice şi politice),
îndeplineşte o funcţie educativă de prim ordin.

AXIOLOGIE (gr. axia “valoare” şi logos “cuvânt”, “teorie”), teorie generală a valorii;
disciplină filozofică care studiază geneza, structura, interacţiunea, cunoaşterea, realizarea,
ierarhizarea şi funcţiile valorilor în viaţa socială, dinamica sistemelor de valori. Ireductibilitatea
domeniului valorilor la domeniul lucrurilor sau al raporturilor cognitive dintre subiect şi obiect a
impus – în evantaiul disciplinelor filozofice – constituirea unei a. ireductibile la ontologie sau
gnoseologie, deşi aflată în interrelaţie activă cu acestea. A. operează cu conceptul de valoare
generică, prin care subsumează notele generale şi esenţiale ale diferitelor specii de valori:
etice, teoretice, estetice, politice, juridice, economice, vitale etc. Ea s-a constituit ca disciplină
filozofică de sine stătătoare relativ târziu, când a apărut necesitatea şi posibilitatea elaborării
unei teorii de ansamblu asupra valorilor culturii, teorie menită să pună în evidenţă criteriile de
distingere şi de ierarhizare a valorilor. Şi înainte de a se vorbi de o a., existau referiri implicite
sau explicite la valoarea unor obiecte sau principii (de ex. toate teoriile etice, prin însăşi natura
lor, impuneau sau contestau valoarea unor norme de comportare socială a indivizilor); dar
toate aceste referiri erau făcute din unghiul de vedere al uneia sau alteia dintre speciile de
valori şi se înscriau în perimetrul unor investigaţii distincte ale economiştilor, eticienilor,
juriştilor, teoreticienilor artei, logicienilor etc. A., ca domeniu constituit al reflecţiei filozofice,
presupune însă o sintetizare a acestor rezultate parţiale şi disparate care, punând în centru
problema raportului dintre momentul obiectiv şi cel subiectiv al valorii, surprinde relaţiile dintre
diferitele tipuri de valori şi modul de “funcţionare” a subsistemelor de valori în ansamblul
sistemului social, clarifică esenţa valorii ca atare. Bazele a. ca disciplină aparte au fost puse,
începând cu a doua jumătate a secolului trecut de H. Lotze şi în continuare de Fr. Nietzsche,
de A. von Meinong şi Chr. Ehrenfels, dar mai ales de şcoala neokantiană de la Baden, deşi
termenul de a. a fost introdus, înainte de W. Windelband, de către filozoful francez P. Lapie
(1902) şi de Eduard von Hartmann. Orientările idealiste în a. au considerat valorile fie ca
existând exclusiv în sine, sub forma unor arhetipuri perfecte (N. Hartmann), fie, prin şcoala
neokantiană de la Baden, ca entităţi ale unei lumi aparte, supraistorice (W. Windelband, H.
Rickert), fie ca fiind o simplă “proiecţie” a trăirilor, dorinţelor sau satisfacţiilor subiectului,
oscilând între explicarea valorizării prin valoare (“noi valorizăm numai ceea ce este în prealabil

4
valoare intrinsecă”) şi explicarea valorii prin valorizare (“obiectele au valoare – independent de
însuşirile lor – numai pentru că noi le-o acordăm”). Spre deosebire de aceste orientări, care
ignoră în egală măsură rolul interrelaţiei complexe subiect-obiect (şi, deci, implicaţia reciprocă
a valorii şi valorizării), orientarea marxistă în a. surprinde caracterul obiectiv-social al valorii,
faptul că criteriile de valorizare ale subiectului sunt obiectiv determinate de practica social-
istorică, valoarea constituindu-se prin interacţiunea dintre trebuinţele subiectului şi calităţile
obiectului creat sau introdus de om într-un context socio-cultural determinat. Această
introducere în contextul social conferă obiectului o funcţionalitate aparte, o semnificaţie
umană, capacitatea de a răspunde într-un fel sau altul, mai mult sau mai puţin, unor trebuinţe
umane (etice, politice, teoretice, estetice, utilitare etc.) istoriceşte şi socialmente condiţionate
de practică. De aceea, concomitent, omul creează valori şi se creează prin valori, care devin
coordonate ale acţiunii umane şi determinaţii ontologice ale condiţiei umane. În ţara noastră,
în perioada interbelică problemele de a., respectiv filozofia valorilor, au fost abordate de P.
Andrei, N. Bagdasar, E. Sperantia, L. Blaga, Al. Claudian, P. Comarnescu, M. Ralea, T. Vianu.
În ultimii ani, au publicat lucrări prin care şi-au adus contribuţia la dezvoltarea a. marxiste L.
Grünberg, “Axiologia şi condiţia umană” (1972), N. Kallós şi A. Roth, “Axiologie şi etică”
(1968), AL. Tănase ş.a. Vezi şi valoare.

AXIOMĂ (gr. axioma “opinie”, din axios “adevărat”), expresie validă care face parte
dintr-un sistem şi este indemonstrabilă în cadrul lui, deosebindu-se prin aceasta de teoreme,
care sunt nu numai valide, ci şi deductibile.

BEHAVIORISM (engl. behaviour “comportament”), concepţie psihologică, elaborată

iniţial de J. Watson (1913), care consideră că obiectul psihologiei trebuie să se reducă la
studiul exclusiv al comportamentului exterior, eliminându-se conştiinţa. B. a apărut ca o
reacţie faţă de psihologia introspecţionistă (care folosea ca metoda principală sau unică
introspecţia), susţinând necesitatea limitării cercetării psihologice la datele observabile ale
reacţiilor exterioare, fără a se recurge deloc la introspecţie şi nici la procesele fiziologice
interne. B. promovează analiza relaţiilor dintre diferite reacţii ale animalului şi omului şi
acţiunea stimulilor, studiind comportamentul motor, glandular şi verbal. Eliminând din
psihologie datele subiective ale vieţii psihice interioare, b. reprezintă, într-o accepţie mai largă,
aşa-numita “psihologie obiectivă”.

5
 BERTALANFFY, Ludwig von (n. 1901), biolog şi filozof al ştiinţei din S.U.A., inovator al
biologiei teoretice, pe care a încercat s-o fundamenteze matematic; întemeietor al concepţiei
“organismice” în fiziologie şi morfologie, după care organismul are legi proprii nivelului
particular de integrare (organizare) al materiei vii, şi fondator al teoriei generale a sistemelor.

BIONICĂ, termen (introdus de J. Steele, 1960), pentru a desemna preocupările

“inginereşti” referitoare la dispozitivele şi “mecanismele” din sistemele vii, cu scopul final de a
găsi, în ele, modele de inspiraţie pentru tehnică. B. este învecinată prin preocupări cu
biocibernetica, ramură a ciberneticii care urmăreşte studiul proceselor biologice ca manifestări
ale unor sisteme informaţionale cu autoreglare, folosind metode matematice, modelarea
analogă etc. B. se sprijină pe neurofiziologie, biofizică, biochimie. De interes deosebit sunt
problemele legate de senzorialitate şi orientarea în spaţiu, de navigaţia aeriană şi acvatică, de
rezistenţa materialelor şi de statica construcţiilor etc. B., ca şi cibernetica, implică premisele
teoretice materialist-dialectice ale unităţii materiale a lumii, ale capacităţii generale a materiei
de a reflecta realitatea ambiantă şi constituie un punct de plecare al unor noi elaborări
teoretice în filozofia contemporană.

CARNAP, Rudolf (1891-1971), logician şi filozof german, stabilit din 1935 în S.U.A. A
făcut parte din Cercul vienez, fiind editor principal al revistei “Erkenntnis”. Principalele teme ale
cercetărilor lui C. sunt: fundamentele logice ale matematicii şi fizicii, structura sintactico-
semantică a ştiinţei, unitatea cunoaşterii, formalizarea logicii, construcţia axiomatică a teoriilor,
modalităţile logice, problema semnificaţiei, fundamentele probabilităţii, logica inductivă,
antologia formală şi statutul metodologic al entităţilor teoretice, informaţia semantică. În ciuda
diversităţii temelor abordate programul de cercetări logico-epistemologice ale lui C. are unitate
metodologică şi coerenţă problematică. Contribuţiile lui cele mai remarcabile se înscriu în
domeniul logicii ştiinţei, el fiind unul dintre întemeietorii acestei discipline. C. şi-a propus o
reconstrucţie raţională a ştiinţei şi a filozofiei cu instrumentele logicii moderne. În centrul
programului său se situează principiul toleranţei (convenţionalităţii), idee cu o valoare
operaţională şi metodologică deosebită în teoria fundamentelor ştiinţelor. Cadrul epistemologic
al acestor cercetări îl formează empirismul logic. În ultima parte a vieţii C. a depăşit multe
dintre tezele restrictive ale neopozitivismului “clasic” (din perioada Cercului vienez). Op. pr. :

6
“Construcţia logică a lumii“ (1928), “Sintaxa logică a limbajului” (1934), ”Introducere în
semantică“ (1941), “Semnificaţie şi necesitate” (1947), “Fundamente logice ale probabilităţii”
(1950), “Introducere în logica simbolică” (1954), “Fundamentele filozofice ale fizicii” (1966).

CAUZALITATE, categorie filozofică exprimând interacţiunea dintre cauză şi efect şi

constituind, ca atare, una dintre principalele forme ale conexiunii universale a fenomenelor.
Împreună cu categoria necesităţii şi cu recunoaşterea legilor obiective, c. stă la baza
concepţiei deterministe sau a determinismului. Orice fenomen are o cauză; nu există
fenomene fără cauză. Corespunzător cu varietatea formelor de mişcare a materiei, c. prezintă
un caracter concret, specific, în fiecare domeniu al realităţii obiective. Ca unitate a coexistenţei
şi a succesiunii, relaţia cauzală este, totodată, unitate a continuităţii şi a discontinuităţii.
Continuitatea lanţurilor cauzale se sprijină pe principiul conservării materiei şi mişcării, întrucît
nu este posibilă interacţiunea sau schimbarea fără un suport material, nu este posibilă relaţia
cauzală fără transfer de materie şi mişcare. Caracterul obiectiv şi universal al principiului
cauzalităţii se sprijină pe ideea infinităţii materiei şi a mişcării, pe teza increabilităţii şi a
indestructibilităţii lor. Principiul cauzalităţii, principiu filozofic care exprimă faptul că orice
fenomen are o cauză. Fără recunoaşterea acestui principiu, ştiinţa nu este posibilă.

CERCETARE, ansamblul activităţilor ordonate şi sistematice de obţinere, prelucrare şi

folosire a informaţiei ştiinţifice (controlate şi verificate) cu privire la un domeniu definit al
realităţii, în vederea exercitării directe sau indirecte a unui control (stăpânire) asupra
proceselor specifice acestora. C. fundamentală are în vedere elaborarea unor explicaţii cu
privire la evenimente şi procese nou descoperite, stabilirea unor legi ale acestora, în timp ce c.
aplicată vizează direct stabilirea sau extinderea controlului efectiv asupra acestor evenimente
şi procese (folosirea lor în vederea satisfacerii unor trebuinţe, necesităţi sau aspiraţii sociale,
umane, concretizate în scopuri definite). În ştiinţa contemporană linia de demarcaţie dintre c.
fundamentală şi aplicată tinde să se estompeze. – C. operaţională, aplicare a metodelor
ştiinţifice (pe cât posibil matematice) la probleme de conducere coordonatoare, având sarcina
de a integra activităţile unor centre de acţiune (competenţă, decizie şi executare) funcţional
diferite şi ierarhizare.

7
 CERCUL VIENEZ, grupare filozofică întemeiată în deceniul al treilea al sec. al XX-lea,
având ca reprezentanţi principali pe Moritz Schlick, Rudolf Carnap, Otto Neurath, Philipp Frank,
Kurt Gödel ş.a., care a promovat o reânviere a pozitivismului, şi a dat naştere curentului
neopozitivist. Caracteristică pentru această grupare este combinarea empirismului cu
interpretarea convenţionalistă a gândirii logice. Membrii C.v. au criticat filozofia metafizică
speculativă, propunând limbajului filozofic respectarea unor norme riguroase. Astfel, ei cereau
o formulare clară a problemelor, tratarea lor cu mijloacele logice şi matematice relevante, o
analiză critică a ipotezelor şi rezultatelor cercetării filozofice. Ei priveau de asemenea
cercetarea filozofică ca o activitate de cooperare realizată cu scopul de a extinde, a adânci şi
sistematiza cunoaşterea noastră. Membrii C.v. au adus contribuţii valoroase la dezvoltarea
logicii simbolice.

CIBERNETICĂ, ştiinţă sintetică, care are ca obiect studiul matematic al funcţionării

sistemelor caracterizate prin existenţa comenzilor şi a reglării, indiferent dacă sunt sisteme
naturale, sociale sau tehnice. Actul de naştere al c. a fost semnat de N. Wiener, care, în 1948,
a pus bazele unei ştiinţe despre “control şi comunicaţie la animal şi la maşină”. C. a mai fost
caracterizată drept artă de a face acţiunea eficace (L. Couffignal), considerată ca o ştiinţă a
legilor generale de evoluţie şi echilibru (A. Ducrocq) etc. Studiul efectuat de c. asupra
sistemelor de diferite naturi este un studiu abstract al analogiilor lor formale (şi nu al
elementelor constitutive sau al funcţiilor specifice). O noţiune de bază a c. este noţiunea de
informaţie; sistemele c. emit sau recepţionează informaţia, o memorizează, o prelucrează, o
transformă în semnale prin care îşi dirijează propria acţiune, o transmit etc. Performanţele
maşinilor cibernetice nu sunt energetice, ci “informaţionale” (ex. calculatoarele, sistemele
tehnice autoadaptative). C. matematică cuprinde aparatul matematic necesar teoriei
sistemelor cibernetice (teoria informaţiei, teoria algoritmilor, logica matematică, calculul
probabilităţilor etc.). C. tehnică cuprinde problemele maşinilor cibernetice, dintre care cele mai
importante se referă la “automatica intelectuală” (la calculatoarele capabile de a rezolva
probleme logice şi matematice). C. biologică se referă la autoreglarea biologică (homeostazie),
la mecanismele eredităţii, la funcţionarea sistemului nervos (neurocibernetica). Însemnătatea
socială a c. tehnice constă în aplicaţiile sale la automatizarea proceselor de producţie, la
cercetarea ştiinţifică (modelare), la planificarea pe baze matematice a activităţii economice, la
eliberarea omului de operaţii mintale necreatoare etc. Însemnătatea ei filozofică constă în

8
reconsiderarea problematicii gândirii şi cunoaşterii, pornind de la noi premise materialiste. C.
are numeroase implicaţii teoretice şi metodologice, ea obligându-ne la reexaminarea unor
noţiuni (timpul cibernetic este un timp ireversibil; sistemele cibernetice sunt sisteme cu o
finalitate intrinsecă) şi la dezvoltarea unor metode cu mare grad de generalitate (metoda
modelării, metoda “cutiei negre”). C. confirmă tezele materialismului dialectic despre unitatea
materială a lumii şi despre capacitatea generală a materiei de a reflecta realitatea
înconjurătoare şi este totodată punctul de plecare al unor elaborări creatoare în filozofia
actuală. În ţara noastră de probleme de cibernetică s-au ocupat: Ed. Nicolau “Cibernetica şi
omul” (1964), “Introducere în cibernetică” (1964), în colab. cu C-tin Bălăceanu, “Cibernetica”
(1961), “Elemente de neurocibernetică” (1967), “Personalitatea umană – o interpretare
cibernetică”) (1972), Victor Săhleanu, “Ştiinţa şi filozofia informaţiei” (1972), Corneliu Penescu,
Mihai Popov etc.

CLASIFICARE, ştiinţă conceptuală reprezentând cea mai simplă modalitate de a

distinge simultan elementele unei anumite mulţimi prin gruparea lor în submulţimi; c. este deci
o modalitate de analiză şi sinteză elementară. Mulţimea totală a elementelor se numeşte
univers de discurs (U). Acesta poate fi orice fel de mulţime: discretă sau continuă, compusă
din lucruri sau din fapte, de proprietăţi sau de idei. Tipul c. va depinde de scopul propus
(cognitiv sau practic) şi de relaţiile dintre membrii şi submulţimile lui U. Orice c. se supune însă
unor principii generale, de natură logică: 1) submulţimile aceluiaşi rang ierarhic (ex.: speciile
biologice) trebuie să fie exhaustive şi disjuncte două câte două; 2) mai multe clasificări ale
aceluiaşi U trebuie să coincidă (extensiv); 3) efectivitatea caracterului sau notei alese pentru c.
etc. Cea mai simplă formă de c. este partiţia: distribuirea elementelor lui U între un număr de
clase disjuncte două câte două, neavând relaţii sistematice între ele (ex.: dihotomia) iar
ordinea fiind extrinsecă naturii elementelor. O altă formă a c. este ordonarea elementelor lui U
cu ajutorul unei relaţii tranzitive şi antisimetrice care are loc între orice pereche de membri ai
lui U (ex.: ordonarea elementelor chimice în raport cu numărul atomic al elementelor prin
relaţia “≤”). Se obţine adesea o ordine lineară care nu dă seama însă de gruparea naturală a
elementelor, de conexiunile lor obiective. Cea mai adâncă şi fructuoasă c., reunind puterea
analitică cu cea sintetică, este c. sistematică, în care una sau mai multe relaţii unesc mai multe
clase, denotând conexiuni obiective (ex.: sistemul periodic al lui Mendeleev). C. sistematică
aplicată conceptelor constă în organizarea unei mulţimi de concepte într-o ierarhie, într-un

9
sistem de concepte (un sistem taxonomic constă într-un sistem de concepte plus o mulţime
asociată de ipoteze, folosite în întemeierea c.).

CONCEPT (lat. conceptum “cugetat”, “gândit”). 1. V. noţiune. 2. Formă logică,

reprezentând cea mai înaltă treaptă de abstracţie, susceptibilă de o continuă perfecţionare prin
ridicarea progresivă a gândirii de la simplu la complex, prin oglindirea din ce în ce mai exactă a
realităţii obiective în continuă transformare.

CONSISTENŢĂ, calitate a unui sistem axiomatic de a nu conţine o formulă oarecare în

acelaşi timp cu negaţia ei, adică de a nu fi contradictoriu. Prin e. unii logicieni mai înţeleg
proprietatea unor expresii din calculul logic de a fi adevărate numai în unele interpretări şi de a
fi false în celelalte interpretări. În acest sens, expresiile consistente se numesc şi expresii
realizabile. V. şi inconsistenţă; validitate.

CONTINGENŢĂ, noţiune care desemnează întâmplarea şi proprietăţile acesteia:

opoziţia faţă de necesitate, determinarea ei de către cauze externe, producerea ei la
încrucişarea unor lanţuri cauzale diferite, posibilitatea de a avea sau de a nu avea loc.

DEFINIŢIE 1. Operaţie logică de determinare a conţinutului noţiunii. D. se compune

din două elemente: definitul, adică noţiunea de definit, şi definitorul, adică noţiunea care
defineşte (ex., în d. “Logica este ştiinţa corectitudinii gândirii”, noţiunea “logica” este definitul,
iar noţiunea “ştiinţa corectitudinii gândirii” este definitorul). D. se realizează prin aceea că în
definitor se enunţă genul proxim, adică genul cel mai apropiat de specia de definit, şi diferenţa
specifică, adică nota prin care noţiunea de definit se deosebeşte de celelalte noţiuni-specii ale
genului proxim (ex., în definitorul “ştiinţa corectitudinii gândirii”, cuvântul ştiinţă defineşte
genul proxim al noţiunii “logică”, iar specificarea “corectitudinii gândirii” desemnează diferenţa
specifică a acestei noţiuni. Pentru a fi corectă, d. trebuie să se supună următoarelor reguli: a)
să fie adecvată, adică definitul şi definitorul să fie noţiuni identice ca sferă; altfel spus,
definitorul să corespundă definitului şi numai lui; b) să nu fie negativă dacă poate fi afirmativă;
c) să nu formeze un cerc vicios; d) să nu fie enunţată prin expresii metaforice. D. cea mai
obişnuită este d. reală, care arată ce este un lucru (lat. res), ce însuşiri esenţiale are acesta.
D. explicativă a înţelesului unui cuvânt prin care se exprimă o noţiune se numeşte d. nominală

10
sau verbală (ex. “Atom este un cuvânt care înseamnă pe greceşte indivizibil”). D. nominale
servesc adeseori la însuşirea d. reale. D. care indică originea unui obiect sau fenomen se
numeşte d. genetică. Ea foloseşte, ca şi d. reală, genul proxim şi diferenţa specifică. D.
genetice se aplică pe scară largă în matematică, unde arată, de exemplu, cum se construiesc
obiectele geometrice (ex.: “Cilindrul este un corp geometric generat prin rotirea unui
dreptunghi în jurul uneia dintre laturile sale”). D. are o însemnătate fundamentală pentru
cunoaşterea esenţei obiectelor şi fenomenelor, pentru stăpânirea noţiunilor şi operarea corectă
cu ele în raţionament. Uneori, în cazul noţiunilor individuale şi al categoriilor sau pe primele
trepte ale procesului de însuşire a cunoştinţelor noi, d. sunt înlocuite prin diverse procedee, ca
indicarea, descrierea, caracterizarea, comparaţia şi deosebirea. 2. (În teoria sistemelor
deductive) Procedeu conceptual care serveşte la introducerea unui simbol nou într-un limbaj
formalizat (sensul sintactic) sau la specificarea semnificaţiei unei expresii (sensul semantic). D.
de acest tip se supun unor alte exigenţe (formale şi semantice) şi se clasifică după alte criterii
decât cele stabilite de logica clasică.

DEMONSTRAŢIE, procedeu logic de întemeiere deductivă a adevărului unui enunţ.

Elementele d. sunt: a) teza de demonstrat; b) argumentele (fundamentele) demonstraţiei; c)
modul de raţionare (procedeul demonstraţiei), prin care teza de demonstrat este dedusă din
argumente.

DETERMINISM, teoria interdependenţei fenomenelor din univers, care arată că toate

fenomenele şi procesele naturale, sociale şi psihice sunt generate, într-un ansamblu de condiţii
date, de anumite cauze naturale, se supun necesităţii, fiind guvernate de legi obiective. D.
este legat în mod firesc de concepţia materialistă, care afirmă existenţa obiectivă a lumii şi a
legilor ei. Idealismul fie că neagă întru totul d., opunându-i finalismul şi indeterminismul, fie că
promovează concepţii pseudodeterministe, potrivit cărora gândirea ar fi aceea care introduce
în fenomene legăturile cauzale şi legice. Reprezentanţii cei mai de seamă ai d. în antichitate au
fost Heraclit, Democrit şi Epicur. În sec. XVII-XVIII, lupta dusă de filozofii şi de savanţii
materialişti (Galilei, Bacon, Hobbes, Descartes, Spinoza) pentru promovarea d. a dat o lovitură
puternică scolasticii şi religiei şi a creat fundamentul metodologic pentru dezvoltarea
impetuoasă a ştiinţelor naturii. Materialismul premarxist a interpretat însă d. într-un mod
metafizic şi mecanicist; el a ideintificat d. cu cauzalitatea mecanică, a ignorat specificul

11
legităţilor formelor superioare de mişcare a materiei şi a negat caracterul obiectiv al
întâmplării. D. mecanicist şi-a găsit formularea clasică la matematicianul şi astronomul francez
P. Laplace. Neajunsurile d. mecanicist, imposibilitatea de a aplica cauzalitatea mecanică la
fenomenele biologice, psihice sau sociale au fost exploatate de idealism în sens indeterminist.
Depăşind limitarea d. mecanicist, d. materialist-dialectic se întemeiază pe ideea
interdependenţei şi interacţiunii universale a fenomenelor. D. materialist dezvăluie caracterul
obiectiv al întâmplării şi unitatea dialectică dintre necesitate şi întâmplare, dintre legile
dinamice şi legile statistice; chiar şi în cercetarea microcosmosului unde la un moment dat
cîştigase teren interpretarea indeterministă; el subliniază diversitatea calitativă a tipurilor de
legături cauzale corespunzătoare diferitelor niveluri de organizare a materiei.

DIALECTICĂ (gr. dialektike, din dia “cu” şi legein “a vorbi”, “a discuta”), teorie
generală a principiilor devenirii naturii, societăţii şi gândirii; teorie şi metodă de cunoaştere a
existenţei. În istoria filozofiei, termenul d. a avut diferite accepţii succesive, d. materialistă,
marxist-leninistă, fiind rezultatul unui îndelungat proces de evoluţie. Elemente de gândire
dialectică se întîlnesc încă în concepţiile filozofice ale Orientului antic (India, China etc.). În
Europa, un rol însemnat în elaborarea d. au avut filozofii antici greci, în special Heraclit din
Efes şi Aristotel. În filozofia premarxistă se cunosc două forme principale ale d.: a) d. naivă,
spontană a anticilor, care a sesizat legătura universală dintre fenomenele lumii reale, mişcarea
şi transformarea lor continuă, fără să le poată da însă o explicaţie ştiinţifică datorită nivelului
insuficient de dezvoltare a cunoştinţelor ştiinţifice şi a practicii social-istorice; b) d. idealistă a
filozofiei clasice germane de la sfârşitul sec. al XVIII-lea şi primele decenii ale sec. al XIX-lea,
care a culminat cu d. hegeliană. Hegel a prezentat lumea ca un proces de autodezvoltare a
ideii, determinat de contradicţiile interne. El a formulat principiile dialectice ale acestei
dezvoltări, elaborând şi un sistem al categoriilor d., prin care a dezvăluit caracterul dialectic al
gândirii. Dar d. hegeliană este o d. idealistă, mistificată, “răsturnată cu capul în jos”, având ca
obiect nu autodezvoltarea lumii materiale, ci autodezvoltarea spiritului absolut. Democraţii
revoluţionari ruşi au făcut o încercare valoroasă de a prelucra dialectica hegeliană de pe poziţii
materialiste, de a aplica d. la viaţa socială şi de a o transforma într-o “algebră a revoluţiei”. În
funcţie de diferitele sisteme filozofice nemarxiste în care apare, termenul de d. are diferite
semnificaţii: la neoraţionalişti prezintă note specific epistemologice (G. Bachelard, F. Gonseth);
în filozofia fizicii (Bohr, Heisenberg), d. este înţeleasă în lumina ideii complementarităţii; în

12
perspectiva existenţialismului d. “tragică” exprimă o contradicţie insolubilă dintre “Eu” şi lume;
Gurvitch preconizează o d. “empirico-realistă” ca o metodă esenţialmente critică a realului şi a
cunoaşterii etc. V. şi materialism dialectic; materialism istoric.

ENTROPIE (gr. entrope “involuţie”), mărime termodinamică de stare, introdusă în

1850 de Clausius, şi care reflectă ireversibilitatea proceselor fizice macroscopice. În mecanica
statistică se arată că e. unui sistem fizic care se găseşte într-o anumită stare este o mărime
statistică proporţională cu logaritmul probabilităţii de realizare a acestei stări. Toate sistemele
izolate, adică sustrase influenţelor sistemelor din exteriorul lor, trec în mod ireversibil prin stări
succesive din ce în ce mai probabile, mărindu-şi necontenit e., până la un maximum ce
corespunde stării de echilibru termic (de exemplu trecerea spontană, cu un sens unic, a
căldurii de la corpurile calde la cele reci până la egalizarea temperaturilor). Aceasta este legea
creşterii e. sau principiul al doilea al termodinamicii. Starile cu e. mai mare se caracterizează
printr-un grad mai mic de organizare, ceea ce înseamnă că sensul natural de evoluţie al
sistemelor izolate este o tendinţă legică spre stări mai puţin ordonate (organizate). Extinzând
în mod nejustificat legea creşterii e. la întregul univers, unii naturalişti de la sfârşitul sec. al
XIX-lea au emis ipoteza falsă a “morţii termice a universului”. În teoria informaţiei s-a stabilit o
analogie foarte profundă între e. (luată cu semn negativ şi denumită negentropie) şi cantitatea
de informaţie, ceea ce a dus la o generalizare a principiului Carnot-Clausius, adică la aplicarea
noţiunii de e. într-o serie de alte discipline ştiinţifice. V. şi informaţie.

EPISTEMOLOGIE (teorie a cunoaşterii ştiinţifice; gr. episteme “ştiinţă” şi logos

“studiu”), cercetare a valorii cunoaşterii ştiinţifice, a obiectivităţii şi adevărului rezultatelor
ştiinţei. E. clasică, filosofică, parte a marilor sisteme filosofice, era adesea apriorică,
speculativă, necooperând direct cu ştiinţa în fundamentarea obiectivităţii şi validităţii
cunoaşterii. Ea intervenea ulterior construcţiilor ştiinţei, preluând şi prelungind un element nou
apărut în cadrul acesteia, regândindu-i posibilitatea cognitivă, cel mai adesea însă
canonizându-l, extinzându-l apriori asupra întregii cunoaşteri. Pe de altă parte, se afirma că
ştiinţa clasică ar avea un caracter acritic, neproblematic, dezvoltându-se extensiv în cadrul
unor postulate admise şi necontestate. Noutatea esenţială a e. actuale este reprezentată de
tendinţa ei tot mai accentuată de a se transforma din reflecţie exterioară şi ulterioară asupra
ştiinţei într-un moment esenţial al elaborării faptului ştiinţific. Cauza acestei transformări a e.

13
se află în prefacerile remarcabile care au avut loc în ştiinţa actuală, care au obligat-o să-şi
pună, la propriul ei nivel de reflecţie şi decizie, problemele validităţii şi întemeierii demersurilor
sale. Ştiinţa actuală se dezvoltă printr-o dublă mişcare: constructivă şi reflexivă; ea tinde
dinăuntrul ei, în mod explicit, spre propria-i critică metodologică şi gnoseologică. Pentru a se
defini profilul e. actuale se vorbeşte frecvent despre o “reconstrucţie epistemologică”, despre
un “pluralism epistemologic” care ar corespunde stărilor şi particularităţilor multiple ale
cunoaşterii ştiinţifice. Reflecţia epistemologică se află dispersată într-o serie de curente,
orientări, ramuri, nivele, inegal dezvoltate, utilizând în analiza ştiinţei instrumente diferite,
inspirându-se din programe filozofice eterogene. E. există astăzi nu numai sub forma unor
părţi constitutive ale filozofiilor ştiinţei, ci şi sub forma epistemologiilor interne, proprii fiecărei
discipline ştiinţifice mature. În acest din urmă domeniu, problemele şi-au pierdut parţial
caracterul filozofic, devenind şi obiect al cercetării specializate care tinde să le pună şi să le
decidă într-o modalitate metodologică şi tehnică specifică. În e. generală se întâlnesc mai
multe moduri de abordare a ştiinţei, prin care se urmăreşte înţelegerea complexă a cunoaşterii
stiinţifice: analiza directă, analiza logică formalizantă, analiza istorică-critică şi cea
experimental-genetică. Principalele varietăţi ale e. nemarxiste actuale sunt: empirismul logic
(M. Schlick, R. Carnap, H. Feigl ş.a.), raţionalismul ştiinţific (A. Einstein, G. Bachelard, F.
Gonset, J. Ulmo), raţionalismul critic (K. Popper), e. genetică (J. Piaget), fenomenologică (Ed.
Husserl), fenomenologia existenţială (M. Heidegger), structuralismul (M. Foucault, St.
Lupasco), realismul critic, neotomismul. V. şi teoria cunoaşterii.

ESTETICĂ, disciplină filozofică, care studiază esenţa, legităţile, categoriile şi structura

acelei atitudini umane faţă de realitate, caracterizată prin reflectarea, contemplarea,
valorizarea şi făurirea unor trăsături specifice ale obiectelor şi proceselor din natură, societate
şi conştiinţă sau ale creaţiilor omeneşti (artistice), trăsături ce-şi capătă caracterul prin
structurarea lor armonioasă, colorată sau expresivă, legată de semnificaţia umană pe care ea o
include. E. studiază frumosul natural, al locului de muncă, al obiectelor utilitare, al localităţilor
şi locuinţei, dar mai cu seamă creaţia şi receptarea artei, problemele comune tuturor ramurilor
de artă: originea şi esenţa artei, funcţiile şi locul artei în viaţa socială, legităţile generale ale
dezvoltării artei, ale relaţiilor dintre artă şi realitate, dintre conţinut şi forma operei de artă, ale
modalităţilor specifice de reflectare artistică, ale limbajului artistic, ale valorizării estetice, ale
educaţiei estetice. E. s-a constituit ca disciplină filozofică specifică abia în secolul al XVII-lea,

14
când A. G. Baumgarden îi dă denumirea, în lucrarea sa intitulată “Aesthetica” (1750), dar
preocupările estetice pot fi regăsite încă la Confucius, Lao-tzî, Socrate, Platon, Aristotel,
Democrit, Plotin, ca şi la numeroşi filozofi, artişti şi literaţi din evul mediu şi din epoca
modernă: Augustin, Toma d’ Aquino, Kant, Schelling, Hegel, Croce etc. În cultura noastră
preocupări de ordin estetic se găsesc încă la cronicari, la Dimitrie Cantemir şi la numeroşi alţi
scriitori şi cărturari. Din prima jumătate a secolului al XIX-lea apar concepţii estetice mai
conturate. Titu Maiorescu pune un accent puternic asupra specificului estetic al literaturii, cu
neglijarea, în mare măsură a determinantelor sociale ale creaţiei artistice şi ale gustului. Ele
sunt reabilitate de Dobrogeanu-Gherea, critic de orientare marxistă, unul dintre primii
esteticieni marxişti ai Europei. În prima jumătate a secolului al XX-lea pot fi urmărite ideile
estetice ale acestor doi precursori, cu accente mai puternice fie asupra autonomismului
etetetic fie asupra relaţiei artă-societate, la E. Lovinescu, M. Dragomirescu, G. Ibrăileanu, M.
Ralea, G. Călinescu, T. Vianu, L. Blaga, L. Rusu, Victor Iancu, Paul Zarifopol, Al Dima şi alţii.
După 1944, mulţi dintre aceştia (T. Vianu, G. Călinescu, M. Ralea, Al. Dima etc.) se apropie de
filozofia marxistă sau chiar se integrează concepţiei materialist-dialectice. Apare acum o nouă
pleiadă de esteticieni marxişti: Ionel Achim, “Introducere în estetica industrială” (1968), Gh.
Achiţei, “Ce se va întâmpla mâine” (1968), Marcel Breazu, “Cunoaşterea artistică” (1960),
“Estetica vieţii cotidiene” (1966), “Dialoguri despre artă” (1970), “Convorbiri despre artă”
(1971), Ion Ianoşi, “Dialectica şi estetica” (1971), “Thomas Mann” (1965), “Romanul
monumental şi secolul XX” (1963), Ion Iliescu, “Geneza ideilor estetice în cultura românească”
(1972), E. Masek, “Artă şi matematică” (1972), “Mărturia artei” (1972), D. Matei, “Tradiţie şi
inovaţie în artă” (1971), Titus Mocanu, “Despre sublim” (1970), Mihai Nadin “A trăi arta”
(1972), Ion Pascadi, “Nivele estetice” (1972), “Gusturile între da şi nu” (1968), “Estetica lui
Tudor Vianu” (1968), “Estetica între ştiinţă şi artă” (1971), “Esteticieni români” (1969), “Idealul
şi valoarea estectică” (1966), Gr. Smeu, “Sensuri ale frumosului în estetica românească”
(1969), “Previzibil şi imprevizibil în epică” (1972), Radu Sommer, “Autonomie şi
responsabilitate în artă” (1969), “Despre luciditate în artă” (1970), N. Tertulian, “Probleme ale
literaturii de evocare istorică” (1954), “Eugen Lovinescu sau contradicţiile estetismului” (1957),
“Critică, estetică, filozofie” (1972), Radu Cezar, Gh. Stoia ş.a. La dezvoltarea cercetărilor
estetice din ultimii ani şi-au adus contribuţia şi criticii, istoricii şi teoreticienii diferitelor arte: Al.
Dima, Eug. Schileru, Edgar Papu, Silvian Iosifescu, Zoe Dumitrescu-Buşulenga, Al. Piru, Ov. S.
Crohmălniceanu, Paul Georgescu, Dumitru Micu, Adrian Marino, Vera Călin, Ion Frunzetti, Dan

15
Hăulică, George Bălan, Mihnea Gheorghiu, Nicolae Balotă, Matei Călinescu, Pascal Bentoiu,
Mircea Popescu, Radu Bogdan, Amelia Pavel ş.a.

EXEGEZĂ (gr. exegesis “interpretare”), interpretare, comentare, explicare (de conţinut

şi filologică) a unui text literar, juridic, religios etc.

EXPERIMENT, procedeu de cercetare în ştiinţa modernă, care constă în reproducerea

artificială sau în modificarea intenţionată a unui fenomen natural cu scopul observării lui în
condiţiile speciale create de cercetător: e. poate fi definit pe scurt ca o observaţie provocată.
Posibilitatea de a produce şi de a repeta după dorinţă fenomenul cercetat, de a-i varia artificial
condiţiile şi mai ales de a-l desprinde din ansamblul complex al al interdependenţelor sale,
reproducându-l în formă “pură”, determină superioritatea e. asupra observaţiei obişnuite,
explicând rolul deosebit pe care îl are e. pentru dezvăluirea esenţei proceselor, pentru
cunoaşterea legilor. Din punct de vedere epistemologic, e. are o natură complexă: pe de o
parte el reprezintă o modificare nemijlocită, materială, a obiectului, şi în acest sens este o
formă a practicii; pe de altă parte, e. nu urmăreşte satisfacerea nevoilor practice ale omului, ci
cunoaşterea, fiind modelat potrivit nevoilor acesteia. E. nu reprezintă o simplă cunoaştere
senzorială, el este conceput de obicei potrivit unui model sau ipoteze teoretice prealabile pe
care urmează să le verifice, reprezentând din acest punct de vedere o întruchipare a gândirii
abstracte. În procesul dezvoltării ştiinţei există o interacţiune continuă între e. şi teorie, e.
constituind mijlocul de confirmare sau de infirmare a ipotezelor, respectiv de dezvoltare a
teoriilor ştiinţifice. O formă aparte este e. crucial, adică e. care trebuie să decidă alegerea
uneia dintre două ipoteze sau teorii opuse, infirmând una dintre ele şi confirmând-o pe
cealaltă. Cu toată importanţa sa în ştiinţă, e. crucial nu are în general un caracter absolut,
datorită solidarităţii reciproce a ipotezelor ştiinţifice, ca şi a dependenţei e. de cadrul
conceptual general. Verificarea unei ipoteze sau a unei teorii este un proces complex care nu
poate fi redus la efectuarea unui singur e. hotărâtor.

EXTRAPOLARE, extindere ipotetică (legitimă sau ilegitimă), pe baza unui raţionament

prin analogie, a unei noţiuni (legi, teorii, propoziţii) de la un domeniu la altul (ex. e. acţiunii
legilor terestre la corpurile cereşti); trecere de la o idee la alta, mai complexă, cu o sferă mai
largă etc. Mecanicismul şi organicismul constituie exemple de e. ilicită a legilor mecanicii,

16
respectiv ale biologiei, asupra domeniului societăţii, ale cărui legi specifice nu pot fi reduse la
legile unor forme interioare de mişcare.

FENOMEN (gr. phainomenon “ceea ce apare”). 1. Categorie a dialecticii materialiste,

corelativă cu esenţa, desemnând manifestarea exterioară a esenţei, acea latură a lucrurilor şi
proceselor din natură şi din societate care este constatabilă empiric. V. şi esenţă şi fenomen.
2. (În sens curent) Noţiune desemnând orice proces din natură şi din societate (ex. f. fizice,
chimice, meteorologice, biologice, psihice, economice etc).

FENOMENOLOGIE 1. (La Fichte şi la Hegel) Descrierea istoriei spirituale a conştiinţei,

care se ridică de la certitudinea senzorială la “ştiinţă absolută”. Deşi pe terenul idealismului,
“Fenomenologia spiritului” a lui Hegel priveşte conştiinţa în procesul dezvoltării ei şi intuieşte
raporturile dialectice dintre subiect şi obiect în procesul obiectivării. 2. Mişcare filosofică
idealistă, iniţiată de E. Husserl, bazată pe teoria “conştiinţei intenţionale” (adică a conştiinţei
orientate spre ceva). Husserl definea f. ca pe o metodă filozofică care întruneşte următoarele
două condiţii pentru ajungerea la “fenomen” (prin care Husserl înţelege esenţa dată apriori
într-un domeniu independent şi de subiect şi de obiect): a) “reducţia f.” sau “punerea în
paranteză” a lumii sensibile şi a tuturor cunoştinţelor ştiinţifice şi filozofice; prin aceasta lumea
încetează de a mai fi obiect de cunoaştere; b) “intuirea esenţei” (Wesensschau), prin care,
independent de procesul abstracţiei logice, se sesizează nemijlocit “esenţele pure”. Ruptura
dintre existenţă şi esenţă, privarea existenţei de sensul ei (prin constituirea unei “lumi a
sensurilor”) au pregătit doctrina existenţialistă despre absurditatea şi lipsa de sens a
“existenţei umane” (Dasein), f. devenind la Heidegger, Sartre ş.a. structura metodologică a
ontologiilor existenţialiste. F. a jucat însă un rol pozitiv în depăşirea apriorismului şi a
formalismului de factură kantiană şi a empirismului pozitivist. Reprezentanţii f. au adus
contribuţii remarcabile în domeniul logicii (Husserl), al teoriei valorilor şi al antropologiei
filozofice (M. Scheler), în domeniul esteticii (R. Ingarden, M. Dufrenne), al filozofiei dreptului,
filozofiei religiei etc. Ideea descrierii fenomenologice (ca modalitate de prezentare intuitivă a
ceea ce este ireductibil şi esenţial într-un domeniu al cunoaşterii) poate fi valorificată în
legătură cu discutarea specificului cunoaşterii ştiinţifice contemporane şi a fenomenului
diferenţierii şi integrării ştiinţelor moderne; descrierea ca atare, valorificată critic, nealterată de
interpretări idealiste, poate fi integrată în cunoaşterea filozofică, psihologică, estetică, etică

17
etc. În ciuda implicaţiilor ei subiectiviste, teoria despre intenţionalitate a contribuit la depăşirea
viziunii mecaniciste a conştiinţei ca sferă închisă, entitate abstractă, şi la definirea ei ca
deschidere, ca proces de adecvare continuă la obiect.

FIINŢĂ, termen din filozofia greacă şi apoi din întreaga filozofie europeană până în
secolul al XVII-lea desemnând realitatea absolută sau ceea ce rămâne neschimbat pe
dedesubtul schimbărilor, ceea ce trebuie descoperit dincolo de aparenţele sensibile, căutarea f.
revenind ontologiei. Concepută ca o realitate inteligibilă şi cauză din care emană toate
existenţele particulare, f. era confundată adesea cu Dumnezeu. Odată cu critica kantiană a
ontologiei, interesul raportării aparenţei la realitate, se deplasează spre relaţia între un
moment al devenirii şi această devenire însăşi luată în totalitatea ei (Hegel). Filozofiile
contemporane au trecut, în bună măsură de la problema f. la aceea a semnificaţiei. În sensul
său vechi, termenul de f. (“Sein”) a fost preluat de Heidegger care înţelege prin el ceea ce se
manifestă şi se dezvăluie prin “fiindurile” particulare (“Seiendes”), considerate în diferenţa,
particularitatea lor “ontică”, ceea ce se dezvăluie dar rămâne în acelaşi timp, esenţialmente
retras în sine. În filozofia marxistă f. semnifică existenţă.

FILOZOFIA ŞTIINŢEI, disciplină relativ distinctă, aflată la intersecţia filozofiei cu

ştiinţa, care cercetează problemele metodologice şi ontologice ale ştiinţei. Istoria f.ş. poate fi
trasată diferit în funcţie de accepţia pe care o primesc natura şi obiectul ei. Ca ramură
independentă, f.ş. s-a constituit relativ recent. Rădăcinile ei le putem afla însă chiar în
antichitate, în special în teoria ştiinţei demonstrative a lui Aristotel. Alte etape remarcabile ale
reflecţiei filozofice asupra ştiinţei sunt reprezentate de “momentul metodologic” al ştiinţei
moderne (Bacon, Galilei, Descartes), de epistemologia lui Kant, de polemica Mill-Whewell
asupra principiilor ştiinţei, de Bolzano etc. Începutul f.ş. ca ramură autonomă a cercetărilor
asupra ştinţei este legat de problematizarea ştiinţei in perioada ultimelor decenii ale sec. al
XIX-lea şi al primelor decenii ale sec. al XX-lea, când ea dobândeşte un contur bine definit în
operele lui: H. L. Helmholz, E. Mach, E. Boutroux, H. R. Herz, L. Bolzmann, H. Poincaré, Ch. S.
Peirce, P. Duhem, W. Ostwald, E. Meyerson, E. Cassirer, F. Enriques, L. Brunschwicg ş.a. În
perioada contemporană, f.ş. se dezvoltă prin contribuţiile comune ale unor oameni de ştiinţă şi
filozofi ca: Einstein, Bohr, Heisenberg, L. de Broglie, Max Born, Hilbert, Gödel, Carnap,
Hempel, Reichenbach, Popper, Bunge, Gonseth, L. van Bertalanffy ş.a. F.ş. este o disciplină

18
complexă, cu un domeniu larg. Ea include, la o extremă probleme conceptuale atât de
speciale, de intim legate cu cercetarea ştiinţifică, ca urmare, atât de puternic elaborate teoretic
şi instrumental încât soluţionarea lor este adesea considerată o contribuţie directă la
dezvoltarea ştiinţei, iar la altă extremă probleme extrem de generale, cu un caracter mai ales
filozofic. Domeniul de probleme actuale al filozofiei ştiinţei este determinat de 1) apariţia unor
discipline ştiinţifice grupate în jurul ciberneticii (teoria generală a sistemelor, teoria informaţiei,
teoria deciziei, teoria jocurilor, teoria automatelor etc.) care au o virtute meta-teoretică
specială, constituind instrumente puternice de analiză a ştiinţei şi impunând un nou mod de a
gândi, o serie de principii, concepte şi modele noi ale cunoaşterii; 2) apariţia în fizică a unor
teorii care au revoluţionat cadrul ei conceptual, reprezentările despre spaţiu, timp şi
cauzalitate, propunând un nou concept al “realităţii fizice”; realizările remarcabile în logică şi
matematică: afirmarea perspectivelor structural-axiomatică şi constructivă, precizarea
metodelor de deducţie, demonstrarea unor teoreme având implicaţii epistemologice şi
filozofice deosebite (Gödel, Curch, Löwenheim-Skolem, Cohen); rolul tot mai important pe care
îl dobândesc în ştiinţa actuală mijloacele de expresie, limbajul ştinţific, conducând la edificarea
unor discipline speciale de analiză a semnificaţiei; 5) dezvoltarea cercetărilor interdisciplinare
ş.a. Problemele actuale ale f.ş. sunt: structura şi funcţiile teoriilor, valoarea inducţiei şi a
deducţiei, verificarea ipotezelor, adevărul şi valoarea ştinţifică, măsurarea şi experimentul,
structura limbajului ştiinţific, infinitul, existenţa, cauzalitatea şi probabilitatea, determinismul şi
finalitatea etc. Principalele variante ale f.ş. contemporane sunt: pozitivismul logic,
fenomenologia, raţionalismul critic, raţionalismul dialectic. Materialismul dialectic, prin
generalizarea filozofică a rezultatelor ştiinţei actuale, prin efortul de integrare a rezultatelor
pozitive obţinute în cadrul curentelor din f.ş. aduce o contribuţie originală, creatoare, oferind,
un model de deschidere şi interpretare a problemelor f.ş. În ţara noastră cercetări remarcabile
în f.ş. au realizat: L. Blaga, “Experimentul şi spiritul matematic” (1969), Gr. C. Moisil,
“Încercări vechi şi noi de logică neoclasică” (1965), “Elemente de logică matematică şi de
teoria mulţimilor” (1968), O. Onicescu, “Principes de logiques et de philosophie mathematique”
(1971), V. Roman, “Despre teoria războiului” (1948), “Ştiinţa şi marxismul” (1973), S. Stoilov,
“Matematica şi viaţa” (1972), Dan Barbilian, Ath. Joja, S. Marcus, M. Neculce, St. Popescu, A.
Popovici, R. Răduleţ, Şerban Ţiţeica ş.a.

19
 FILOZOFIE (gr. philos “iubitor de” şi sophia “înţelepciune”), concepţie generală despre
lume şi viaţă, formă a conştiinţei sociale, constituind un sistem de categorii şi de propoziţii
privitoare la lume sub aspectele sale cele mai generale, precum şi la locul omului în ea. F.
constituie o modalitate specifică de cunoaştere, atitudine şi gândire asupra lumii şi existenţei;
prin structura ei teoretică specifică, f. tinde să construiască o imagine globală, o reprezentare
a lumii în perspectiva totalităţii ei. Mai ales la nivelul contemporan al dezvoltării cunoaşterii, f.
apare ca o înfăptuire teoretică precumpănitor mediată, în primul rând de cuceririle şi de
generalizările ştiinţei. Fiind totodată şi o atitudine în faţa universului şi mai ales în faţa vieţii, f.
îi este specifică dimensiunea axiologică: ea introduce clarificări în ordinea valorilor şi a
sensurilor, propune ierarhii de valori şi sensuri în conştiinţa şi practica umană. Perspectiva
cunoaşterii filozofice este aceea a clarificării poziţiei şi condiţiei omului în existenţă,
cunoaşterea existenţei în totalitatea ei; ea reprezintă forma supremă a conştiinţei de sine a
omului, având o funcţie prin excelenţă umanistă.

GENERALIZARE 1. (PSIH.) Operaţie a gândirii, strâns legată de abstractizare, prin

care însuşirile comune ale unui grup de obiecte sau de fenomene sunt extinse mintal asupra
tuturor obiectelor şi fenomenelor din categoria respectivă. 2. (LOG.) Operaţie inversă
determinării, care constă în trecerea de la noţiuni cu o sferă restrânsă şi cu un conţinut bogat
la noţiuni cu o sferă mai largă şi cu un conţinut mai sărac. Limita generalizării o constituie
categoria.

GESTALTISM (germ. Gestalt “structură”, “configuraţie”), concepţie psihologică,

elaborată de M. Wertheimer, W. Köhler, K. Koffka, K. Lewin, care consideră că fenomenele
psihice reprezintă structuri, configuraţii integrale, structurile fiind realităţi primordiale,
ireductibile la părţile sau la procesele parţiale subordonate întregului. Astfel, percepţia unei
melodii are un caracter integral, care nu este o sumă a sunetelor din care-i compusă
(nesumabilitatea), melodia respectivă putând fi recunoscută chiar dacă-i lipsesc câteva sunete
(tendinţă spre întreg) sau dacă e cântată la instrumente diferite, deci chiar atunci când e
compusă din alte sunete, dar se păstrează aceleaşi raporturi între ele, aceeaşi structură
(transponibilitatea). Pornind de la studiul experimental al percepţiei (Wertheimer), g. s-a
extins şi la celelalte domenii ale psihologiei, la intelect şi la inteligenţă (Köhler), la procesele
voliţionale, psihologia persoanei şi psihologia socială (Lewin). Unii adepţi ai g. consideră că

20
există un paralelism între structurile psihice şi cele fizice şi că configuraţiile nu se formează
prin experienţă, ci au un caracter aprioric. G. a apărut în sec. al XX-lea ca o reacţie faţă de
asociaţionism şi chiar faţă de behaviorism. G. mai este denumit şi structuralism,
configuraţionism sau psihologia formei. O limită a g. o consituie unilateralitatea: subaprecierea
analizei în avantajul exclusiv al sintezei şi o anumită tendinţă de ipostaziere aprioristă a
structurilor.

GNOSTICISM (gr. gnostikos “care cunoaşte”), curent filozofic-religios creştin, apărut

în sec. al II-lea e.n. G. proclama ideea unei cunoaşteri mistice care ar revela “tainele
existenţei” şi ar arăta omului “calea spre mântuire”. Încercând să îmbine doctrina evanghelică
cu filozofia elenistică şi cu mitologia religiilor orientale, g. a fost respins ca “eretic” de către
biserica creştină oficială. Reprezentanţii principali: Valentin din Egipt şi Vasilide din Siria.

HEDONISM (gr. hedone “plăcere”), concepţie larg răspândită în istoria eticii, care
întemeiază morala pe înclinaţia “naturală” a omului de a urmări placerea şi de a evita
suferinţa. Întemeiat în antichitate de cirenaici şi dezvoltat într-o formă mai rafinată de Epicur,
h. a fost legat mai ales de sistemele materialiste şi a avut în genere un rol pozitiv, opunându-
se ascetismului religios şi căutând să întemeieze morala pe principii naturale. Totuşi, în măsura
în care ia ca punct de plecare individul izolat, h. nu poate fundamenta ştiinţific morala, iar în
măsura în care desparte năzuinţa spre plăcere de setea de acţiune, rupând bucuria de binele
moral şi satisfacţia de virtute, h. tinde către amoralism.

HERMENEUTICĂ, denumire dată ansamblului de reguli folosite în interpretarea

vechilor texte religioase, a textelor din antichitate şi, prin extensiune, această interpretare
însăşi. În filozofia contemporană, termenul indică tehnicile de descifrare a unui dat, considerat
ca simbolic, fiind frecvent folosit în psihanaliză şi în analiza structurală. În acest din urmă sens,
h. apare ca teorie a decodificării şi interpretării semnelor, ca reflexie filozofică asupra
simbolurilor religioase, miturilor, emoţiilor, oricăror forme de expresie umană care semnifică
ceva şi, ca atare, ca disociere a semnificantului şi semnificatului lor. H. fenomenelor umane
susceptibile de interpretare se deosebeşte de “analiza” obiectivă a fenomenelor naturale.
Apelul la h. este propriu mai ales fenomenologiei existenţialiste (Heidegger, Jaspers, Sartre,

21
Ricoeur), existenţa umană fiind, pentru aceasta, un “semn” care aşteaptă să fie tălmăcit de
filozofie, cu mijloace specifice, din care nu lipseşte intuiţia.

IDEAL 1. Model, cel mai înalt grad de desăvărşire care poate fi atins într-un domeniu
dat şi care constituie ţelul suprem al activităţii şi năzuinţelor umane în acel domeniu;
reprezentare a acestui ţel (ex. i. social, i. etic, i. estetic). 2. (Adj.) Care ţine de modalitatea
proiecţiei subiective a realităţii obiective, de reflectarea lumii exterioare în conştiinţa omului;
spiritual, imaterial. 3. (Adj.) (În epistemologie) Care caracterizează existenţa produselor
activităţii de idealizare, de construcţie a unor “obiecte” (abstracte) lipsite de o existenţă reală,
neputând fi însă considerate nici ca simple imagini subiective, mentale, ci ca având o
“existenţă ideală”; această existenţă nu poate fi înţeleasă decât dacă obiectul abstract este
corelat cu o metodă de construcţie anumită.

IDEALISM, orientare fundamentală în filozofie, care, în opoziţie cu materialismul,

consideră conştiinţa, spiritul, gândirea ca factor primordial, iar existenţa, materia, natura, ca
factor secund, derivat. Totodată, i. pune la îndoială sau neagă posibilitatea cunoaşterii lumii
obiective sau respinge interpretarea cunoaşterii ca reflectare a realităţii materiale. I. are două
variante fundamentale: i. obiectiv şi i. subiectiv. I. obiectiv (Platon, Hegel), care constituie, în
ultimă instanţă, o încercare de a da o formă raţională teologiei, considera că la baza existenţei
stă o realitate spirituală de sine stătătoare, independentă de materie şi de conştiinţa
individuală a omului (ideea, spiritul universal, raţiunea universală etc.). I. subiectiv (Berkeley,
Hume, Mach, neopozitivismul şi variantele sale) neagă existenţa obiectivă, independentă de
subiect, a lumii exterioare; el recunoaşte ca unica realitate senzaţiile, reprezentările, conştiinţa
individuală. În măsura însă în care entităţile ideale obiective postulate de i. obiectiv nu
reprezintă, de fapt, decât o ipostaziere a (produselor) conştiinţei individuale, deosebirea dintre
idealismul obiectiv şi cel subiectiv poate fi considerată relativă, convenţională. I. are rădăcini
gnoseologice (care ţin de natura procesului cunoaşterii) şi rădăcini sociale, de clasă. În
procesul complex şi contradictoriu al reflectării realităţii este posibilă o dezvoltare unilaterală,
exagerată a uneia dintre trăsăturile, laturile cunoaşterii, ruperea ei atât de ansamblul
procesului cunoaşterii, cât şi de realitatea obiectivă, pe care o reflectă. Aşa, de pildă, în însuşi
procesul formării şi folosirii abstracţiilor există posibilitatea ruperii generalului de singular, a
transformării rezultatelor abstracţiei (a noţiunilor) în realităţi de sine stătătoare care ar exista

22
separat de materie. Odată cu formarea societăţii împărţite în clase antagoniste apar şi
rădăcinile sociale ale i., comune în mare parte cu cele ale religiei: separarea muncii
intelectuale de munca fizică şi monopolizarea primei de către clasele dominante (ceea ce
generează iluzia că activitatea spirituală a oamenilor ar fi cu desăvârşire independentă de
activitatea lor materială şi ar domina-o), dependenţa omului de forţele spontane ale dezvoltării
sociale (care generează credinţa în entităţi supranaturale spirituale ce ar domina viaţa
oamenilor). Legătura lăuntrică, de principiu, a i. cu religia, posibilitatea fundamentării teoretice
prin el a politicii conservatoare sau reacţionare au făcut adeseori din i. o ideologie a claselor
conservatoare. Lupta dintre materialism şi i. caracterizează întreaga istorie a filozofiei. Această
luptă nu trebuie însă înţeleasă simplist, atribuind i. un rol pur negativ, de frână. Aici trebuie să
ţinem seama, printre altele de faptul că, datorită caracterului contemplativ şi metafizic al
vechiului materialism, latura dinamică, activă a conştiinţei a fost dezvăluită mai ales de i., însă
numai ca activitate a subiectului sau a factorului spiritual în genere. De aceea însăşi dialectica
modernă a apărut pe terenul i. sub forma dialecticii ideilor, a spiritului (Kant, Fichte, Schelling,
Hegel), după cum trebuie să remarcăm contribuţiile deosebite ale unor gânditori idealişti la
întemeierea unor discipline ştiinţifice şi filozofice actuale: epistemologia, axiologia, filozofia
culturii, logica.

IMAGINE ARTISTICĂ, termen estetic care urmăreşte să definească specificitatea

artei în raport cu ştiinţa. Definită ca “gândire în imagini” (Belinski), arta era considerată a se
deosebi de ştiinţă doar prin modalitatea de reflectare a realităţii, întrucât ştiinţa se baza pe
concept. Cercetările contemporane, reţinând distincţia, au evidenţiat caracterul ei mult mai
complex – arta diferă de ştiinţă nu numai prin modalitatea ei de reflectare, dar şi prin obiect -,
arta nefiind doar o copie fidelă a originalului din realitate; datorită intervenţiei activă a
fanteziei şi talentului, caracterul acestei reflectări este complex şi indirect, iar i.a. se constituie
ca o realitate relativ autonomă; structura ei, bazată în mod precumpănitor pe elementul
concret-senzorial, integrează sintetic elemente afective şi intelective. Mai mult decât atât, arta
poate apela la concept în locul imaginii propriu-zise, încărcându-l de valori simbolice şi afective
de autentic efect artistic. I.a. se deosebeşte de imaginea psihologică prin faptul că, fiind o
reprezentare audiovizuală specifică, ea are un caracter simbolic şi tipic, generalizând prin
intermediul individualului. Structura ei internă este extrem de diferenţiată, în funcţie nu numai
de ramura de artă, dar şi de curentul, formula, individualitatea artistică, natura operei

23
respective. Cercetarea ei presupune investigaţii atât asupra esenţei umane pe care o
transfigurează esteticeşte comunicând-o, cât şi asupra structurii sale formale.

INCONŞTIENT (PSIH.), totalitatea fenomenelor psihice care scapă conştiinţei, care nu

se conştientizează; caracterul acestor fenomene. Fenomenele psihice i. se manifestă în diferite
împrejurări: la copil în primii ani de viaţă, când conştiinţa individuală nu s-a format încă; la
adult în starea de somn, în cursul viselor, când se succed diferite reprezentări, emoţii şi alte
fenomene psihice fără o reflectare conştientă; în stare de veghe în cazul unor fenomene
psihice care se produc în afara câmpului conştiinţei, cum sunt reacţiile la acţiunea unor stimuli
subsenzoriali sau automatismele; în unele maladii care produc abolirea conştiinţei. Se pot
diferenţia fenomenele care se desfăşoară întotdeauna în afara conştiinţei, reprezentând i.
propriu-zis, de acele fenomene psihice care sunt la un moment dat i., iar ulterior pot deveni
conştiente, reprezentând subconştientul (în psihanaliză preconştientul). Unele concepţii
iraţionaliste în filozofie interpretează mistificat i. ca o formă metafizică incognoscibilă, care se
află atât la baza vieţii psihice a omului, cât şi la baza întregului cosmos (Schopenhauer. E. von
Hartmann); altele exagerează rolul i., înţeles ca o forţă (energie) psihică aparte în
determinarea comportamentului uman (psihanaliza).

INDUCŢIE, termen cu semnificaţii multiple în logică, matematică, metodologie şi

epistemologie; el se poate referi la: a) un tip de raţionamente (inferenţe) nedemonstrative sau
reductive (sensul logic); b) un tip de abstracţie, un procedeu de formare a conceptelor şi
ipotezelor (sensul epistemologic); c) un stadiu iniţial al dezvoltării disciplinelor ştiinţifice; d) o
parte a teoriei fizice, aşa-numita sinteză inductivă; e) un gen de definiţii (definiţii inductive şi
definiţiile prin inducţie); f) un principiu (sau procedeu) matematic de inferenţă şi demonstraţie
(v. inducţia matematică). Teoria i. (în sens logic şi epistemologic) s-a dezvoltat începând cu
Aristotel (“Analiticele secunde”), care a distins i. completă (gen de silogism) şi i. incompletă,
amplificatoare considerată de el ca una din sursele principiilor ştiinţei. Cercetarea metodologică
a i. a ocupat un loc însemnat în operele lui F. Bacon, J. St. Mill ş.a. În cadrul empirismului s-a
dezvoltat inductivismul, care concepea legile ştiinţei ca fiind produse şi justificate de i. Critica
făcută de Hume ideii cauzalităţii a făcut necesară formularea “problemei inducţiei”, a justificării
logice a inferenţelor inductive şi a justificării epistemologice a originii inductive a principiilor.
Kant, prin distincţia între universalitatea strictă ( a priori) şi universalitatea empirică (inductivă)

24
a contribuit la depăşirea inductivismului, deschizând perspectiva cercetării tipurilor constructive
ale abstracţiei şi idealizării. Cercetarea logică a i. este astăzi obiectul logicii inductive
(construită într-o multitudine de forme de J. Keynes, H. Reichenbach, R. Carnap, G. von
Wright, J. Hintikka, R. Jeffreys ş.a). în cadrul ei se reconstruiesc formal tipurile de
raţionamente nedemonstrative în care concluzia nu este implicată logic de premise, acestea
neputând oferi decât un grad de întemeiere concluziei în care nu se conservă obligatoriu
adevărul premiselor. În sens larg inferenţele inductive cuprind raţionamentele analogice,
statistice, inductive propriu-zise – generalizările de la o totalitate de indivizi la o proprietate
generală, sau de la unii indivizi, la general. Noţiunea centrală a logicii inductive este
probabilitatea logică înţeleasă ca o relaţie între enunţuri; ea este gradul de confirmare a
ipotezei pe baza unei evidenţe date. În procesul complex al cunoaşterii, i. şi deducţia
funcţionează în strânsă conexiune, susţinându-se şi completându-se reciproc.

INFERENŢĂ (din lat. inferre “a duce, a introduce”; LOG.), operaţie logică de derivare a
unui enunţ din altul. I. poate fi: imediată, când din primul enunţ (premisă) rezultă direct cel
de-al doilea (concluzia); mediată (raţionament), când al doilea enunţ rezultă din primul enunţ
prin intermediul unui al treilea; necesară, când concluzia rezultă cu necesitate; probabilă, când
concluzia nu derivă cu necesitate din premise.

INFORMAŢIE, noţiune centrală a teoriei comunicaţiilor şi a ciberneticii, referitoare la

structura unui mesaj şi la eficacitatea sau la semnificaţia unui semnal. În teoria matematică a
i., elaborată de Shannon, se dă o măsură a i. legată de înlăturarea printr-un mesaj a unei
incertitudini cognitive (unei nedeterminări) în privinţa realizării unui eveniment. Cantitatea de i.
este o funcţie logaritmică a diversităţii câmpului de evenimente; unitatea de măsură care
foloseşte logaritmul în baza 2 este un bit. Pentru caracterizarea diversităţii medii se foloseşte
entropia, funcţie numai de probabilitatea evenimentelor: H = – Σ p i log. pi. Teoria matematică
a i. poate fi aplicată şi la studiul diversităţii statistice sau al specificităţii unui obiect; se
vorbeşte, de ex., de i. ereditară. În cibernetica actuală este tot mai pronunţată tendinţa de a
da i. un sens obiectiv, în funcţie de legătura prin semnale între sisteme sau subsisteme
(energie purtătoare de i.) şi de specificare (i. structurală). În felul acesta, i. devine o noţiune
de largă aplicare filozofică, alături de cea de substanţă şi de energie; ea este folosită în
caracterizarea ordinii şi a organizării specifice, în studiul procesului de reflectare, în

25
termodinamică (i. ca “negentropie”) şi în evoluţionism. Se poate vorbi de o ştiinţă a i. şi de o
filozofie a i. Ştiinţa care se ocupă cu metodele (naturale sau artificiale) de prelucrare a i. este
informatica.

INTROSPECŢIE, metodă psihologică de observare a propriilor fenomene psihice

interioare. Reprezentanţii psihologiei introspecţioniste considerau că i. este unica sau
principala metodă de cercetare a psihologiei, care dă posibilitatea cunoaşterii nemijlocite a
psihicului. Datele furnizate de i. pot fi denaturate prin subiectivitate, nu pot fi relatate cu
precizie celorlalţi şi se limitează numai la fenomenele psihice pe deplin conştientizate. De
asemenea, însăşi autoobservaţia înrâureşte fenomenul psihic studiat, cerând persoanei care
recurge la i. să fie în acelaşi timp şi actor şi spectator. Ca o reacţie faţă de i. a apărut aşa-
numita “psihologie obiectivă”, mai ales behaviorismul, care reduce studiul psihologic exclusiv la
comportamentul exterior. Experienţa psihică interioară poate constitui însă obiect al cercetării
ştiinţifice, prin confruntarea datelor subiective ale autoobservaţiei, dezvăluite prin relatare
verbală, cu condiţiile obiective care le-au provocat şi cu manifestările comportamentului
exterior.

IPOTEZĂ (gr. hypo “sub” şi thesis “poziţie”), presupunere, explicaţie provizorie,

enunţată pe baza unor fapte, conexiuni şi legi cunoscute, cu privire la anumite conexiuni între
fenomene, la esenţa lăuntrică a fenomenelor, la cauza sau la mecanismul intern care le
produce. Orice teorie ştiinţifică apare la început sub forma unei i. (ex. i. structurii atomice a
materiei, i. cuantelor, i. selecţiei naturale). Pentru a fi ştiinţifică, orice i. trebuie să
îndeplinească anumite cerinţe, care pot fi numite condiţii ale consistenţei i.: ea trebuie să
concorde cu materialul faptic pentru explicarea căruia a fost formulată, să fie principial
verificabilă, să explice o sferă cât mai vastă de fenomene pe baza căruia a fost iniţial
formulată. Orice i. ştiinţifică este supusă verificării prin confruntarea consecinţelor deduse din
ea cu experienţa; dacă o i. este confirmată experimental, ea se transformă într-o cunoştinţă
certă, într-o teorie ştiinţifică. Verificarea i. nu poate fi redusă, de regulă, la efectuarea unui
singur experiment, ci reprezintă un proces complex. – I. de lucru, presupunere cu caracter
provizoriu, formulată pe baza datelor experimentale existente la un moment dat şi care
ghidează pe omul de ştiinţă în cercetările sale ulterioare, în proiectarea unor noi experimente,
permite sistematizarea materialului experimental existent şi descoperirea unor fapte noi,

26
necunoscute (are un rol euristic). Orice i. ştiinţifică este şi o i. de lucru, dar ea nu se reduce la
aceasta, ci reprezintă o verigă în procesul descoperirii adevărului obiectiv.

IZOMORFISM (gr. isos “egal” şi morphe “formă”), identitate de structură;

corespondenţă biunivocă între două mulţimi care au aceeaşi structură. Noţiunea de i. este
direct legată de relaţiile logice de identitate, de asemănare etc.; se poate spune că i. înseamnă
modalitatea riguroasă a analogiei. Cibernetica, de exemplu, cercetează relaţii de i. între
sisteme dinamice complexe de natură biologică, tehnică şi socială. V. şi model.

JUDECATĂ DE VALOARE, specie a judecăţii apodictice, prin care se afirmă legătura

subiectului cu o valoare exprimată în predicat (bine, adevăr, frumos etc.): X este bun
(adevărat, frumos, drept, valabil etc.). J. de v. i se corelează judecata teleologică (de scop) şi
normativă (trebuie!) în morală. J. de v. implică aprobarea sau dezaprobarea, deci o apreciere
subiectivă, şi în această măsură este evitată pe cât posibil în ştiinţele naturii, care au de-a face
numai cu judecăţi constatative, de fapt. În ştiinţele sociale, cu toate încercările de a fi
eliminată, j. de v. s-a impus ca inseparabilă de j. de fapt.

KARMA (în sanscrită “acţiune”), noţiune a filozofiei idealiste indiene, recunoscută atât
de cele şase şcoli vedice “ortodoxe”, cât şi de budism, hinduism şi jainism. K. desemnează o
lege universală, în virtutea căreia soarta oamenilor ar fi determinată de acţiunile lor din cursul
“încarnărilor” anterioare.

KATHARSIS (în gr. “purificare”), noţiune a esteticii antice greceşti, introdusă de

Aristotel. După el, tragedia, stârnind în spectatori milă şi groază, produce o “purificare” a
pasiunilor. După majoritatea comentatorilor, în concepţia lui Aristotel, k. includea un moment
psihofiziologic, senzaţia de uşurare după o puternică tensiune, şi unul etic, înnobilarea
sentimentelor. Conceptul a fost reluat în estetica iluministă (Lessing). În estetica actuală se
manifestă o tendinţă de a extinde conceptul de k. la explicarea receptării operei de artă în
genere, a satisfacţiei estetice.

LEGE, categorie filozofică exprimând raporturi esenţiale, necesare, generale, relativ

stabile şi repetabile între laturile interne ale aceluiaşi obiect sau fenomen, între obiecte sau

27
fenomene diferite sau între stadiile succesive ale unui anumit proces. L. constituie una dintre
formele cele mai importante ale interacţiunii universale a fenomenelor. Ea este o categorie de
ordinul esenţei. Descoperirea l. se realizează la nivelul gândirii logice în procesul ridicării
cunoaşterii de la fenomen la esenţă. L. ştiinţei sunt reflectări mai mult sau mai puţin adecvate
ale l. obiective din natură şi din societate. Dominaţia asupra forţelor naturii, dirijarea
conştientă a proceselor sociale, precum şi previziunea ştiinţifică se bazează pe cunoaşterea şi
pe folosirea l. obiective. L. au diferite grade de generalitate, în funcţie de lărgimea sferei lor
de acţiune: există astfel l. specifice, proprii unui domeniu determinant al realităţii, l. care
acţionează în întreaga natură (ex. l. conservării energiei) şi l. universale (l. dialecticii), care se
aplică atât în domeniul naturii, cât şi în acela al societăţii şi gândirii. L. mai generale se
manifestă prin cele mai puţin generale, fără însă a li se substitui; interacţiunea lor dialectică
determină corelaţia necesară dintre filozofie şi ştiinţele particulare în cunoaşterea lumii. Se mai
deosebesc l. dinamice, care se aplică fenomenelor şi proceselor individuale luate în parte (ex.
l. căderii corpurilor), şi l. statistice, care se aplică numai fenomenelor de masă (ex. l.
microcosmosului, l. cererii şi a ofertei). În toate aceste înţelesuri termenul de l. reflectă
necesităţi obiective spre deosebire de termenul de lege juridică care reglementează raporturi
sociale pe baze normative.

LEGITATE, însuşirea fenomenelor de a se desfăşura în conformitate cu aumite legi;

ansamblul legilor din natură, societate şi gândire, respectiv ansamblul legilor care guvernează
un anumit domeniu al realităţii.

LIBER-ARBITRU, noţiune filozofică şi etică care implică în concepţiile idealiste o

presupusă libertate absolută a omului, o independenţă totală faţă de necesitatea şi
cauzalitatea obiectivă. V. şi libertate şi necesitate.

LIMBAJ, sistem de semne care mijloceşte fixarea, prelucrarea şi comunicarea

informaţiilor despre lumea externă, precum şi exprimarea stărilor psihice; fenomen psihic,
specific oamenilor, care se formează în copilărie, pe baza perceperii auditive şi rostirii sunetelor
articulate, ca mijloc de comunicare a gândurilor şi a stărilor lor afective. Limba, reprezentând l.
unei comunităţi umane istoriceşte constituite (trib, popor, naţiune), este un fenomen social
care a apărut datorită procesului de muncă, necesităţii de comunicare în activitatea productivă.

28
Între l. şi gândire există o unitate indisolubilă, produsele gândirii, noţiunile, judecăţile şi
raţionamentele exprimându-se prin cuvinte, propoziţii şi fraze; dar l. şi gândirea nu se
identifică, aceleaşi idei putând să fie communicate prin diferite forme de l. Forma
fundamentală a l. este cea verbală, l. mimic-gesticular având rolul de a nuanţa comunicarea,
mai ales a stărilor afective (de ex. în jocul actoricesc). L. poate fi exterior, când comunicăm
altora gândurile, şi interior, când judecăm în gând; l. exterior poate fi oral, auzit şi rostit –
dialogat sau monologat – şi scris. În afară de l. natural (ex. limbile naţionale) există şi l.
artificiale, sisteme de semne care îndeplinesc o funcţie de cunoaştere şi de comunicare sau
numai de comunicare în activitatea oamenilor (ca, de pildă, diferitele moduri de semnalizare,
simbolurile folosite în diferite ştiinţe sau codurile cu ajutorul cărora se constituie programele
maşinilor electronice). Folosirea acestora din urmă aduce un spor de precizie în gândirea
ştiinţifică. Orientându-se spre evidenţierea trăsăturilor comune limbii şi celorlalte sisteme de
semne, structuralismul a condus la descrierea formalizată a acestora şi, cu ajutorul metodelor
matematice oferite de teoria informaţiei, statistică şi teoria probabilităţilor, a promovat
elaborarea unor modele lingvistice accesibile maşinilor electronice. Studierea şi interpretarea
limbii ca sistem de simboluri cu ajutorul unor procedee matematice (lingvistica matematică) au
o mare importanţă pentru elaborarea limbajelor formalizate folosite în maşinile automate, în
îmbunătăţirea sistemelor de transmitere a mesajelor etc., ca şi în analiza unor aspecte
teoretice noi ale fenomenelor lingvistice.

LIMBAJ FORMALIZAT, limbaj artificial alcătuit dintr-un sistem de semne

convenţionale şi adecvat scopului de a exprima precis structura formală a unei teorii în
constituirea căruia se pleacă de la limbajul natural. În cadrul l.f., anunţurile se formează şi se
transformă pe baza unor reguli explicit formulate şi, spre deosebire de cele proprii limbajului
natural, au fiecare un sens strict determinat, pe care îl exprimă în modul cel mai economic
posibil. Analiza l.f. distinge: numele, semnul sau complexul de semne ca atare, sensul,
înţelesul numelui, şi denotatul sau semnificaţia, obiectul pe care numele îl desemnează. Sensul
numelui este conceptul obiectului denotat. Semnele sau complexele de semne din cadrul l.f.
care au un anumit denotat, se numesc constante, iar acelea care stau pentru un domeniu ale
cărui elemente sunt denotaţii săi posibili se numesc variabile. Un element de bază al l.f. este
forma, care se obţine prin înlocuirea numelor componente ale unui nume complex cu variabile
şi căreia i se asociază o funcţie drept aplicare a unei operaţii asupra unor anumite argumente.

29
L.f., propriu în special logicii şi matematicii, este un mijloc adecvat de adâncire a cunoaşterii în
măsura în care aceasta este formalizabilă.

LINGVISTICĂ, filozofia l., variantă a filozofiei analitice, reprezentată de L.

Wittgenstein, L. O. Urmson, J. Wisdom, G. Ryle, J. Austin, P. F. Strawson ş.a., caracterizată
prin reducerea obiectului şi funcţiilor filozofiei la analiza limbajului obişnuit. Semnificativă
pentru această şcoală este lucrarea postumă a lui Wittgenstein “Philosophical Investigation”
(1953), care formulează teza că limba este un “joc”. După cum a arătat B. Russell, teza sa
poate fi interpretată ca o concepţie care neagă raportul limbii cu gândirea şi cu realitatea, în
sens convenţionalist. Pe de altă parte ideea “jocurilor” lingvistice constituie una dintre sursele
dezvoltării dimensiunii pragmatice din semiotica actuală.

MAIEUTICĂ (gr. maieutike “priceperea de a moşi”), metodă folosită de Socrate în

cadrul discuţiilor filozofice angajate cu interlocutorii săi în vederea descoperirii adevărului. El
considera că, îndrumat prin întrebări meşteşugite, omul ar ajunge să dea la iveală în
răspunsurile sale adevărul, pe care l-ar poseda fără să-şi dea seama şi care ar trebui doar
“moşit” prin asemenea întrebări. Metoda se sprijină pe teza idealistă a ideilor înnăscute.

McLUHAN [m∂clúh∂n], Herbert Marshall (n. 1911), istoric literar, filozof şi sociolog
canadian. Profesor la Universitatea din Toronto. În cadrul studiilor sale privind istoria civilizaţiei
şi culturii, locul principal îl ocupă explorarea multilaterală a rolului mijloacelor de comunicaţie
de masă (“medium”-urile), concepute în sens larg ca prelungiri, extensiuni ale simţurilor sau
funcţiilor organismului uman. El formulează principiul că mesajul este “mediumul” însuşi,
acesta având rolul de a forma felul şi de a determina scara activităţii şi relaţiilor umane, şi
ajunge astfel să absolutizeze, în spirit structuralist, forma transmiterii mesajului în dauna
conţinutului său în procesul comunicării. Istoria omenirii, afirmă M., cunoaşte cronologic trei
tipuri fundamentale de cultură, definite prin trăsături şi determinări calitative specifice: orală,
vizuală şi oralo-vizuală, ele având ca principal mijloc de comunicare caracteristic, în aceeaşi
ordine, vorbirea, scrierea şi televiziunea. Corespunzător cu acestea, istoria societăţii parcurge
trei ere: manuală, mecanică şi electronică. Abolirea distanţelor şi duratelor datorită tehnologiei
electronice, caracterul integrator, global, sincronic, configurativ şi angajant al culturii ei oralo-
vizuale, au drept consecinţă “ruralizarea” lumii nostre, “retribalizarea” ei, după ce a fost

30
detribalizată, linearizată, fragmentată şi particularizată spaţial şi temporal de cultura vizuală a
scrierii fonetice. Prefigurând viitorul în funcţie de comunicare şi nu de producţie, M. ignoră
rolul relaţiilor şi modului de producţie în viaţa societăţii şi, preocupat doar de modul de
comunicare şi de instrumentul utilizat pentru transmiterea informaţiei, trece sub tăcere faptul
că mesajul reflectă proprietăţi şi raporturi reale, cunoscute în şi prin practica social istorică.
Op. pr.: “Galaxia Gutenbereg” (1962), “Pentru a înţelege mediumurile” (1964), “Mediumul este
mesajul” (1967), “De la cultură la arhetip” (1967).

MERLEAU-PONTI [merló pontí], Maurice (1908-1961), filozof francez de orientare

existenţialistă. S-a preocupat de analiza fenomenologică a faptelor psihologice. Discipol al lui
Husserl, a fundat împreună cu Sartre revista “Les temps modernes”. A dedicat cărţi şi studii
raporturilor dintre existenţialism şi marxism. A contestat legitimitatea concepţiei marxiste
despre contradicţii. Op. pr.: “Structura comportamentului” (1941), “Fenomenologia percepţiei”
(1945), “Aventurile dialecticii” (1955), “Semne” (1961).

METEMPSIHOZĂ (gr. metempsychosis “deplasarea sufletelor”), concepţie mistică

despre transmigrarea sufletelor individuale. Potrivit acestei concepţii, sufletul individual poate
însufleţi succesiv diferite plante, animale şi oameni, purificându-se treptat şi contopindu-se în
cele din urmă cu sufletul universal (divinitatea). M. a apărut din cele mai vechi timpuri, fiind
cunoscută la egipteni, în toate religiile Indiei, în orfism, pitagoreism şi în unele religii primitive
din America şi Australia.

METODĂ (gr. methodos “drum”, “cale”, “mod de expunere”), mod de cercetare, de

cunoaştere şi de transformare a realităţii obiective; m. este aspectul teoretic cel mai activ al
ştiinţei, care jalonează calea dobândirii de cunoştinţe noi. Caracterul ştiinţific al unei m.,
eficienţa ei practică depind de reflectarea veridică a fenomenelor studiate, a legilor lor
obiective. Sursa m. se află în realitatea obiectivă. Apărând ca un rezultat al cunoaşterii
realităţii obiective, m. devine o premisă a cercetării ei ulterioare. Metoda se află de aceea în
unitate indisolubilă cu teoria. M. în ştiinţă ia naştere prin conversiunea domeniului teoretic
enunciativ, consemnativ al unei ştiinţe în domeniul teoretic normativ, în indicaţii asupra
modului cum trebuie abordat obiectul pentru a se obţine despre el cunoştinţe autentice. V. şi
metodologie.

31
 MITOLOGIE (gr. mythos “povestire” şi logos “cuvânt”, “sistem”) 1. Totalitatea
miturilor create de un popor sau de un grup de popoare înrudite. M. apare într-un stadiu
arhaic al dezvoltării societăţii, fiind în legătură cu religia şi cu practicile magice; ea reuneşte
totodată elemente artistice, morale, prefilozofice etc. Esenţa oricărei m. o constituie
reflectarea deformată, fantastică a realităţii naturale şi sociale sub forma unor legende,
istorisiri sau alegorii despre zei, eroi ori alte fiinţe fabuloase. Din punctul de vedere al sferelor
tematice şi al tipurilor de alegorii distingem mituri teogonice (care povestesc cum au apărut
zeii sau cum şi-au împărţit atributele), mituri cosmogonice (care caută să explice şi să
reconstituie apariţia sau “facerea” lumii) şi mituri etiologice (care încearcă să explice originea
unei instituţii sau a unei tradiţii, ceremonii). Unele mituri sunt interpretări simbolice, alegorice
ale unor fenomene din natură (de ex. mitul despre carul lui Helios în m. greacă este o
interpretare a mişcării soarelui pe cer), altele păstrează amintirea transfigurată a unor
momente din istoria popoarelor respective (de ex. mitul despre întoarcerea Heraclizilor, cele
din ciclul troian, cântecul Nibelungilor). Multe mituri simbolizează aspiraţii omeneşti
cutezătoare: visurile de stăpânire a naturii (mitul lui Prometeu), visul de a zbura (Icar), ori
sentimente omeneşti eterne: dragostea neţărmurită (mitul lui Orfeu şi Euridice), prietenia
(Oreste şi Pilade), dorul neîmplinit (Eros şi Psyche). Un studiu ştiinţific al m. nu se limitează la
clasarea miturilor, ci caută să delimiteze straturile istorice din cadrul unei m. date (de ex.
pentru m. greacă: stratul vechi indoeuropean, substratul egean, stratul micenian, m.
preclasică, cea clasică etc.), să reconstituie substratul social-economic al fenomenelor de
conştiinţă mitică, ambianţa lor istorică. 2. Ştiinţă care cercetează originea şi evoluţia miturilor,
semnificaţia simbolurilor mitice şi evoluţia acesteia.

MODEL (în ştiinţă şi tehnică), sistem teoretic (logic-matematic) sau material cu ajutorul
căruia pot fi studiate indirect proprietăţile şi transformările unui alt sistem mai complex
(sistemul original) cu care m. prezintă o anumită analogie. M. reprezintă o simplificare, o
reflectare numai parţială a obiectului (se neglijează anumite laturi nesemnificative pentru
studiul dat), având ca scop să ofere un material mai accesibil investigaţiei teoretice sau
experimentale. În logică şi în matematică m. apare ca o interpretare a unui sistem formal. M.
pot fi ideale (teoretice), când este vorba de o reprezentare sau de o construcţie logică-
matematică (ex. m. atomului, m. nucleului, m. cosmologic etc.), sau materiale (ex. macheta

32
unei construcţii, macheta unei nave, instalaţiile cibernetice care imită procese biologice etc.).
M. ideal este o verigă intermediară între experienţă şi teoria propriu-zisă, cuprinzătoare, a
obiectului sau a fenomenului studiat, reprezentând un mijloc de verificare a ipotezelor. M.
poate fi de aceeaşi natură cu sistemele originale (m. similar), în care caz diferă de acestea
numai prin ordinul de mărime al dimensiunilor şi al valorilor caracteristice (ex. machetele) sau
de altă natură (m. analogic), în care caz m. este caracterizat numai prin relaţii (ecuaţii
matematice) de aceeaşi formă cu ale sistemelor originale. Metoda folosirii m. în ştiinţă şi
tehnică poartă denumirea de modelare sau modelizare.

MONADĂ (gr. monas “unitate”), termen care desemnează la diverşi filozofi (Pitagora,
Nicolaus Cusanus, Bruno ş.a.) unităţile simple, materiale sau spirituale, din care ar fi alcătuită
lumea. Termenul a devenit cunoscut mai ales datorită lui Leibniz. În filozofia spiritualistă a lui
Leibniz m. sunt substanţe spirituale individuale, înzestrate cu o forţă activă, independente
unele de altele şi care oglindesc întregul univers. Concordanţa dintre ele s-ar datora unei
“armonii prestabilite”, instituită de m. supremă (Dumnezeu).

NOOSFERĂ, înveliş pământesc suprapus biosferei, desemnând omenirea în ansamblu,

întrucât e alcătuită din fiinţe inteligente (gr. nous = raţiune). Termenul a fost folosit de
Teilhard de Chardin pentru a desemna sfera gândirii, în opoziţie cu biosfera, pe care ea s-ar fi
suprapus şi din care se nutreşte.

NORMĂ 1. Regulă de activitate, comportare, gândire sau creaţie fixată prin lege sau
prin uz şi a cărei autoritate este asigurată de drept, tradiţie sau de opinia publică. 2. (În sens
filozofic general) Tip concret sau formulă abstractă cu privire la modul de realizare a valorilor
de adevăr, bine, frumos. – N. morală, model sau recomandare privitoare la îndatoririle pe care
omul trebuie să le respecte în vederea înfăptuirii principiilor morale concretizate în regulile şi
obligaţiile morale. Spre deosebire de n. de drept, respectarea n. morale este asigurată de
forţa opiniei publice, a tradiţiilor, a conştiinţei morale a individului.

NOŢIUNE, formă logică fundamentală care reflectă însuşirile esenţiale, necesare şi

generale ale unei clase de obiecte. Orice noţiune se compune din conţinut şi sferă şi se
exprimă prin cuvinte. N. se deosebesc atât după gradul de generalitate al conţinutului (n.

33
concrete şi n. abstracte), cât şi după lărgimea sferei (n. individuale şi n. generale). Între
conţinutul şi sfera n. există un raport de variaţie inversă: o n. cu un conţinut mai restrâns are
o sferă mai largă şi invers, o n. cu un conţinut mai bogat are o sferă mai restrânsă. Un tip
deosebit de n. îl constituie 1) n. colective, caracterizate prin faptul că însuşirile clasei reflectate
nu sunt în acelaşi timp şi însuşiri ale elementelor din care se compune clasa respectivă, şi 2) n.
clasă vidă, constituite astfel încât clasa pe care o reflectă nu conţine nici un element. Din
punctul de vedere al sferei, între n. există raporturi de concordanţă şi de opoziţie. Astfel, două
n. pot fi identice, când sfera lor coincide total; ordonate, când sfera uneia se cuprinde total în
sfera celeilalte; încrucişate, când sferele a două n. au numai o parte comună; contrare, când
un element nu poate face parte din sfera ambelor, dar poate lipsi în acelaşi timp atât din sfera
primei, cât şi a celei de-a doua şi contradictorii, atunci când un anumit element nu poate fi nici
inclus, nici exclus în acelaşi timp din sfera ambelor. N. au diferite grade de generalitate,
începând cu specia infimă (n. individuală) şi sfârşind cu genul suprem (categoria). N.
concentrează şi rezumă cuceririle ştiinţei, orice ştiinţă caracterizându-se prin anumite n. şi
printr-o anumită ordine a lor înlăuntrul ei. Operaţii cu n. sunt: definiţia, diviziunea şi
clasificarea. N. a fost analizată pentru prima oară de către Aristotel, iar în evul mediu ea a
constituit obiectul certei universalilor. În epoca contemporană, analiza n. s-a dezvoltat pe baza
metalogicii dialectice.

NOUMEN (gr. noumenon “lucru gândit”, de la “nous” raţiune; în filozofia idealistă,

esenţă cognoscibilă numai prin raţiune, în opoziţie cu fenomenul, obiect al cunoaşterii
senzoriale. Kant folosea pentru desemnarea lucrului în sine, în sens gnoseologic, termenul de
n. pentru că, potrivit concepţiei sale agnostice, acesta ar putea fi cunoscut numai dacă ar
exista o “intuiţie intelectuală”, o cunoaştere raţională, care să nu fie mijlocită prin simţuri. Într-
o altă accepţie, Kant numea n. libertatea, nemurirea sufletului şi divinitatea, entităţi care nu
sunt date în experienţa senzorială, dar ar fi postulate de “raţiunea practică”.

ONTIC (gr. on, ontos “fiinţă”), existent independent de om; aparţinând categoriei
existenţă, realitate obiectivă. Planul o. se distinge atât de cel gnoseologic cât şi de cel
axiologic, fiind în opoziţie relativă cu ele.

34
 ONTOLOGIE (gr. on, ontos “fiinţă” şi logos “ştiinţă”) 1. a) Parte a filozofiei care are
drept obiect existenţa ca atare, “existenţa ca existenţă” (Aristotel), adică trăsăturile şi
principiile comune oricărei existenţe; b) teorie speculativă despre esenţele sau ultimile principii
ale tuturor lucrurilor, în opoziţie cu cunoaşterea aparenţelor, a fenomenelor. Termenul de o. a
fost introdus în 1613 de filozoful german Goclenius şi popularizat îndeosebi de Chr. Wolff ;
ideea unei asemenea discipline filozofice exista încă de la Aristotel, care o numea “filozofie
primă”; mai târziu, pentru denumirea o. s-a folosit şi termenul de metafizică.

PANTEISM (gr. pan “tot” şi theos “zeu”), concepţie filozofică monistă, potrivit căreia
Dumnezeu şi natura sunt identice. Termenul de p. a fost creat de J. Toland în 1705. În cursul
evului mediu, în sec. XV-XVIII, p., care se opunea concepţiei teiste a teologiei oficiale despre
un Dumnezeu personal exterior naturii, creator şi diriguitor al acesteia, a servit adesea drept
înveliş al materialismului sau al tendinţelor materialiste (ex. G. Bruno, Spinoza, Goethe). Există
şi un p. idealist, care, în loc să dizolve pe Dumnezeu în natură, dizolvă natura în Dumnezeu,
afirmând că el constituie unica realitate (ex. Malebranche, unele variante ale personalismului
contemporan), concepţie denumită uneori şi panteism.

PARADOX (gr. para “contra” şi doxa “opinie”), enunţ contradictoriu şi totodată

demonstrabil. Dacă în cadrul unui sistem este demonstrabil atât enunţul A, cât şi
contradictoriul său, enunţul non-A, atunci ia naştere un paradox care constă în aceea că A şi
non-A sunt adevărate în acelaşi timp. P. sunt de două feluri: a) p. semantice, denumite şi
antinomii semantice şi b) p. formale. P. semantice apar prin identificarea ilicită a sensurilor a
două enunţuri diferite prin nivele deosebite de generalitate a limbajelor în cadrul cărora sunt
constituite, primul la nivelul limbajului-obiect, al doilea la nivelul metalimbajului, a limbajului
care vorbeşte despre primul limbaj. P. formale se ivesc prin ducerea la limită a anumitor
concepte şi prin absolutizarea acestor limite.

PATRISTICĂ (gr. pater “părinte”), doctrină teologică-filozofică elaborată în sec. II-VIII

de “părinţii bisericii”, prin care s-au pus bazele dogmaticii şi cultului creştin. P. are o ramură
latină (occidentală) şi una greacă (orientală). Ea completează Biblia, alcătuind, pentru
ortodocşi şi catolici, “sfânta tradiţie” a creştinismului, respinsă de protestanţi. Începând din
sec. al III-lea, p. s-a sprijinit pe filozofia neoplatonică, pe care a încercat s-o subordoneze

35
teologiei, deschizând astfel drum scolasticii medievale. Noţiunea de p. este redată uneori prin
cea de patrologie, care desemnează obişnuit disciplina consacrată studiului doctrinei şi vieţii
“părinţilor bisericii”.

PEIRCE [p∂:s], Charles Sanders (1839-1914), filozof, logician, matematician şi

naturalist american. A iniţiat în deceniul al optulea al sec. trecut pragmatismul, pe care îl
numea “pragmaticism”. După el, ideile şi noţiunile sunt simple “credinţe” care ne călăuzesc în
acţiune, iar sensul unei idei se reduce la consecinţele ei practice (principiul lui P.). Gnoseologia
sa idealist-subiectivă se îmbină cu o ontologie idealist-obiectivă cu colorit religios. P. a adus
contribuţii importante în teoria probabilităţii şi în logica relaţiilor. A elaborat, independent de
Frege, calculul cu predicate. Lucrările sale în domeniul teoriei semnelor au contribuit la
constituirea semioticii, ale cărei principii le-a formulat. Op. pr.: “Cum să facem ideile noastre
mai clare” (1878), “Despre algebra logicii” (1880), “Studii de logică” (1883), “Logica
regenerată” (1896).

PERCEPŢIE, proces psihic prin care obiectele şi fenomenele din realitate, acţionând
nemijlocit asupra organelor de simţ, sunt reflectate în totalitatea însuşirilor lor ca un întreg
unitar; imaginea care este rezultatul acestui proces. Spre deosebire de senzaţie, care reflectă o
însuşire sau alta a unui obiect, p. reflectă obiectul în ansamblul său. P. reprezintă procesul
principal al cunoaşterii senzoriale la om, senzaţia având în special un rol formativ în
dezvoltarea filogenetică şi ontogenetică. P. se bazează pe experienţa anterioară a omului, pe
raportarea obiectului perceput la o anumită categorie de obiecte; de aceea în p. se reflectă
semnificaţia obiectului respectiv. Cercetările experimentale au arătat că procesul p. are un
caracter selectiv şi este influenţat de particularităţile obiectului perceput, de trebuinţele şi de
interesele persoanei, de aşteptarea sau de atitudinea anticipativă. P. este de diferite feluri:
vizuală, auditivă, tactilă.

PORT-ROYAL [port-ruaiál], “Logica de la Port-Royal” (1662), operă elaborată de A.

Arnauld şi de P. Nicole în mănăstirea de călugăriţe bernardine, P.-R., devenită în 1636 centrul
janseinismului. Lucrarea în care logica este definită drept artă, cuprinde patru părţi. În ele se
analizează succesiv ideile (noţiunile), judecăţile, raţionamentele şi metoda. Alcătuită de pe
poziţii potrivnice senzualismului, Logica de la P.-R. nu acceptă nici realismul medieval,

36
considerând că noţiunile se formează prin abstractizare. Străduindu-se să prezinte logica
aristotelică într-o formă accesibilă, autorii ţin totodată seamă de ideile lui Fr. Bacon şi R.
Descartes.

POSTULAT (lat. postulatum “cerinţă”), enunţ considerat ca prim, alături de axiome, în

cadrul unui sistem deductiv în vederea obţinerii unor teoreme. Spre deosebire de axiome, care
reprezintă un adevăr de maximă generalitate, indemonstrabil în respectivul sistem, p.
reprezintă un adevăr general, presuspus doar indemonstrabil luat ca o cerinţă în vederea
întemeierii altor anunţuri. În limbajul obişnuit, graniţa dintre p. şi axiomă nu este precis
delimitată, uneori axiomele fiind chiar denumite p. (în sens de premise).

PROPOZIŢIE, asamblare de cuvinte care exprimă o idee completă. P. declarative, care

exprimă o aserţiune, sunt fie adevărate, fie false, fie de un grad mai mare sau mai mic de
prababilitate. P. interogative, care exprimă o întrebare, p. optative, care exprimă o dorinţă,
precum şi p. imperative, care exprimă un ordin, nu sunt nici adevărate, nici false. Analiza p.
declarative, pe care logica generală le înţelege drept expresia lingvistică a judecăţii ca formă
logică fundamentală, se constituie la nivelul logicii simbolice într-un capitol special, calculul
propoziţional, denumit bivalent sau polivalent, după numărul valorilor de adevăr considerate.
Studiul celorlalte tipuri de p. imperative, operative etc. a dat naştere unei ramuri noi a logicii
simbolice, logica deontică.

REALITATE 1. Categorie ce desemnează tot ceea ce există; în acest sens se poate

vorbi de r. obiectivă şi r. subiectivă. 2. Existenţa efectivă, rezultată prin realizarea sau
actualizarea existenţei virtuale, a posibilităţii. V. şi posibilitate şi realitate.

REFULARE, noţiune introdusă de S. Freud pentru a desemna fenomenul psihic prin

care eul se apără în mod inconştient de dorinţele, motivaţiile, ideile penibile sau primejdioase
ce contrazic convingerile sau normele morale. Freud consideră că dorinţele sau ideile refulate
din conştiinţă continuă să acţioneze din preconştient (v. inconştient), manifestându-se sub o
formă deghizată mai ales în cursul viselor sau în unele tulburări psihice. Explicând nevrozele
prin fenomenul de r., psihanaliza îşi propune să reducă la bolnavi intensitatea acestui
fenomen, reducând în conştiinţă tendinţele refulate.

37
 REPREZENTARE, imagine senzorială a unor obiecte sau fenomene din realitate,
evocată mintal în absenţa acestora; proces psihic care realizează această evocare. Spre
deosebire de percepţie, când se realizează imaginile obiectelor care acţionează în momentul
prezent asupra receptorilor senzoriali, r. reflectă obiectele care au acţionat în trecut asupra
simţurilor. R. intervine în procesul memoriei, când se reproduce imaginea unor obiecte
percepute anterior, sau în procesul imaginaţiei, când se creează, pe baza elementelor date de
experienţa anterioară, imaginea unor obiecte necunoscute sau inexistente. R. constituie o
formă superioară de cunoaştere senzorială, care facilitează trecerea spre gândirea abstractă.
R. pot fi vizuale, auditive, chinestezice etc.

SEMANTICA GENERALĂ (în engl. general semantics), curent teoretic întemeiat în

S.U.A. în deceniul al treilea al sec. al XX-lea de A.H. Korzybski. Spre deosebire de semantica
dezvoltată în cadrul logicii simbolice (Frege, Tarski, Carnap), cu care nu trebuie confundată,
s.g. cercetează îndeosebi limbile “naturale”, istoriceşte constituite, şi anume dintr-un punct de
vedere mai ales sociologic şi pragmatic (influenţa limbii asupra comportamentului uman,
relaţia semn-acţiune). S.g. a abordat o problematică de un autentic interes privind rolul
semnelor şi simbolurilor în viaţa socială, necesitatea cercetării critice a raportului dintre limbă
şi realitate, “patologia semnului”, adică tulburările şi neajunsurile care survin în viaţa socială şi
individuală ca urmare a neadecvării limbii la realitate, a nedeterminării şi polisemiei expresiilor
limbii, relaţia gândire-limbaj-comportament etc.

SEMIOTICĂ (gr. semeiotike, de la semeion “semn”), ramură a logicii simbolice

(matematice) care se ocupă cu studiul general al semnelor. A fost iniţiată de filozoful american
Ch. W. Morris prin lucrarea “Fundamentele teoriei semnelor” (1938). S. are trei părţi principale
ce corespund celor trei dimensiuni ale semnelor: 1) semantica, care priveşte raportul semnelor
cu obiecte desemnate ; 2) sintactica, cercetarea construcţiilor formale, adică a modului în care
semnele se leagă între ele şi 3) pragmatica, studiul modului în care omul înţelege şi foloseşte
semnele. S. studiază tipologia semnelor, conceptele de sens şi semnificaţie, sens eidetic şi
sens operaţional, proces comunicativ, cod, algoritm, traducere etc. Procedeele semiotice
(formalizarea, modelarea, simbolizarea etc.) sunt amplu utilizate în matematică, logică,
lingvistică, cibernetică. Cercetările de s. au influenţat puternic dezvoltarea semanticii logice. În

38
cadrul pozitivismului logic contemporan, rezultatele acestor cercetări au primit o interpretare
idealist-subiectivă.

SEMN, obiect, eveniment sau acţiune care indică un fenomen material, o stare afectivă,
o stare volitivă sau un proces de ordin intelectual. Astfel se disting: s. materiale (ex. fumul ca
s. al focului), s. naturale (ex. râsul, plânsul, gesturile care exprimă o stare afectivă sau
volitivă), s. instituite prin convenţie socială (ex. simbolurile elementelor componente ale unei
expresii logice sau ale expresiei însăşi). În această ultimă accepţie, s. se constituie într-un
limbaj formalizat în cadrul căruia s. apare ca un anume a ceva. Obiectul pe care s. îl numeşte
este denotatul s., iar conceptul denotatului, care este în acelaşi timp şi înţelesul s., poartă
numele de sens. Studiul s. a dat naştere unei noi discipline logice, numită semiotică, care în
partea sa denumită sintaxă studiază raporturile dintre s., iar în cea denumită semantică
studiază raportul dintre s. şi obiectele desemnate. S. este o verigă între obiectul şi subiectul
cunoaşterii. Înţelegerea s. ca fiind primordial în mod absolut faţă de semnificaţie şi, în
consecinţă, faţă de obiectul semnificat au drept rezultat un nominalism extrem şi un empirism
subiectivist de tip lingvistic. Tendinţa aceasta, iniţiată de L. Wittgenstein, este proprie unora
dintre reprezentanţii neopozitivismului contemporan.

SEMNIFICAŢIE, funcţie a semnelor de a reprezenta ceva independent de ele. Acelaşi

semn sau complex de semne poate avea diferite s., în funcţie de accepţia care i se dă în
diverse sisteme, dar nu poate exista lipsit de orice s. (ex. semnul A poate însemna fie prima
literă a alfabetului, fie vocala respectivă, fie o judecată universal-afirmativă etc.). Studiul s.
constituie obiectul semanticii. Sin. denotaţie. V. şi semn.

SIMBOL (gr. symbolon “semn de recunoaştere”), semn, obiect sau imagine concretă (a
unui obiect, a unei fiinţe), care reprezintă sau evocă altceva decât ceea ce este (de obicei o
abstracţie sau o realitate complexă: ex. sceptrul ca s. al regalităţii, crucea ca s. al
creştinismului). Reprezentarea simbolică se bazează în general pe o convenţie care trebuie
cunoscută pentru a înţelege s. (de ex. simbolica culorilor diferă de la o cultură la alta). Există
însă şi s. cu un conţinut evocativ intrinsec, care pot exprima, prin asociaţie de idei, un
ansamblu întreg de gânduri sau de sentimente, o stare de spirit etc. Asemenea s. apar mai cu
seamă în artă. În ştiinţă se înţelege prin s. o literă sau un alt semn grafic special, folosit pentru

39
a desemna ceva independent de el. Aceste s. sunt indispensabile în alcătuirea unui limbaj
formalizat sau în cazul utilizării unor formule pentru a reda structura formală a unor enunţuri.
Ele au fost folosite pentru prima oară în logică de Aristotel. S. au o largă utilizare în diverse
ştiinţe, cum ar fi matematica, logica, fizica, chimia etc. (ex., în matematică, semnul +
desemnează opraţia de adunare, în logică → desemnează conectivul implicaţiei, în fizică litera
c simbolizează viteza luminii, în chimie litera H desemnează hidrogenul). Simbolurile, ca
variante de semne, sunt studiate de semiotică. V. şi semn.

SINCRETISM (gr. synkretizein “a reuni”), stare istoriceşte primară de contopire şi

nediferenţiere a unor elemente ale culturii, de obicei din domeniul culturii artistice, literare,
filozofice etc. Spre deosebire de eclectism, care desemnează amestecarea deliberată, forţată şi
necritică, a unor elemente sau concepţii diferite şi chiar contradictorii, s. desemnează un
complex cultural care s-a produs înainte de diferenţierea şi individualizarea formelor conştiinţei
sociale şi a valorilor aferente. Contopirea, de exemplu, a unor arte diferite (literatură, muzică,
dans etc.), caracteristică folclorului şi mai ales fazelor primitive de dezvoltare, când diferitele
arte nu erau încă autonome, reprezintă o formă de s. În istoria religiilor, termenul de s.
desemnează contopirea credinţelor şi ritualurilor unor religii diferite, a atribuţiilor unor divinităţi
diferite în persoana unei singure divinităţi etc. S. religios apare de obicei în cursul răspândirii
religiilor, a contactului şi întrepătrunderii dintre diferite religii, ca de ex., în perioada
alexandrină sau în aceea a Impreriului roman. În arta romantică, precum şi în arta modernă, a
reapărut s. ca tendinţă estetică, deliberat concepută, de contopire a artelor într-o artă “totală”,
unitară (R. Wagner, simbolismul, mişcarea “Bauhaus” etc.).

SISTEM FORMAL, sistem de semne şi expresii construite în coformitate cu anumite

reguli de formare şi de derivare, în care se face abstracţie de orice interpretare, a semnelor
(dimensiunea semantică) şi de raporturile acestora cu subiecţii ce le folosesc (dimensiunea
pragmatică). Etapele principale ale construirii unui s.f. sunt: introducerea semnelor primitive,
precizarea regulilor de formare, indicarea regulilor de deducere, producerea expresiilor corect
construite în sistem, pornind de la semnele primitive şi aplicând cele două tipuri de reguli. Într-
un s.f. se operează cu semnele ca obiecte fizice (semne vehicule), atenţia cercetătorului
concentrându-se exclusiv asupra raporturilor dintre semne (dimensiunea sintactică). Avantajul
formalizării unor teorii din matematică, logică, fizică etc. constă în formularea expresă a

40
supoziţiilor admise în teorie şi înlăturarea unor imprecizii din limbile naturale, în derivarea
riguroasă a clasei consecinţelor din acestea, în dobândirea unui grad de generalitate.
Formalizarea reprezintă în cunoaşterea ştiinţifică doar un moment. Scopul construirii unui s.f. îl
constituie interpretarea sa într-un domeniu de obiecte, găsirea unui model.

SOFISM (gr. sophisma, din sophos “înţelept”), raţionament aparent corect, în fond însă
incorect, construit astfel pentru a induce în eroare.

SOFISTICĂ 1. Viciere intenţionată a raţionamentelor şi demonstraţiilor, caracteristică

îndeosebi sofiştilor târzii. 2. Denaturare metafizică a dialecticii, care duce la idealism prin
izolarea şi absolutizarea unei laturi sau a unui moment al procesului de cunoaştere. V. şi
eclectism; interdependenţă.

SOFIŞTI (gr. sophistes “înţelept”), denumire dată în Grecia antică, în perioada de

înflorire a democraţiei sclavagiste (sec. al V-lea î.e.n.), profesorilor care predau, cu plată,
cunoştinţe de politică, retorică şi de filozofie, urmărind în special pregătirea tineretului pentru
participarea la viaţa publică. S. au adoptat o atitudine raţionalistă, critică faţă de poziţiile
tradiţionale sociale, morale şi religioase; totodată, la unii dintre s. se întâlnesc tendinţe
relativiste în etică şi gnoseologie. Principalii s. au fost Protagoras din Abdera, Georgias din
Leontinoi, Prodicos din Keos, Hippias din Elis, Antifon. Începând din sec. al IV-lea î.e.n.,
profesiunea de s. a degenerat; sofiştii au devenit simpli retori venali, gata să demonstreze
orice, dascăli de arguţii şi de abilităţi verbale. Acest din urmă sens al termenului de s. a
determinat accepţia actuală peiorativă a cuvântului.

SPECIE, noţiune care desemnează o clasă de obiecte ce posedă aceleaşi însuşiri

esenţiale şi se cuprinde în sfera altei noţiuni mai generale, numită gen. Ultima s. în ordinea
determinării, s. infimă, se referă, prin sfera ei, numai la indivizi (ale căror colecţii eventuale se
caracterizează exclusiv prin note comune) şi, ca atare, nu subordonează alte s. În afară de
genul suprem şi de s. infimă, celelalte noţiuni pot fi s. în raport cu noţiunile în sfera cărora se
cuprind şi, totodată, gen în raport cu noţiunile mai puţin generale pe care le cuprind în sfera
lor (ex. noţiunea mamifer este, din punct de vedere logic, s. în raport cu noţiunea vertebrat şi

41
gen în raport cu noţiunea marsupiale). Trecerea de la gen la s. se face prin determinare, iar
cea de la s. la gen prin generalizare. S. aceluiaşi gen se află în raport de coordonare.

STRUCTURALISM, denumire generică, înglobând orientări eterogene în teoria şi

metodologia ştiinţelor contemporane, urmărind să pună în evidenţă anumite structuri prin care
se explică caracteristicile şi comportamentul unor sisteme. Se face o deosebire între teorii
structuraliste (care explică sistemele prin structurile lor şi uneori le reduc pe acestea exclusiv la
structurile respective), metoda analizei structurale (care constă în punerea în evidenţă a unor
structuri decelabile prin procedee determinate). Aceste orientări au apăruit în legătură cu
cercetările structurale în matematică, psihologie (v. gestaltism), în lingvistică (F. de Saussure şi
şcoala lui), în fizică, în matematică (Bourbaki), în chimie, biologie (L. von Bertalanffy şi alţii).
Începând cu deceniul al cincilea al secolului nostru s. se afirmă şi în teoria şi istoria literară sau
de artă, apoi în studiul sistemelor sociale concrete (etnologie, sociologie, economie etc.)
exprimând tendinţa acestor ştiinţe spre formalizare şi matematizare, spre găsirea unui limbaj şi
a unor metode cât mai exacte, obiective, analoage celor ale ştiinţelor naturii. S. consideră
obiectele ca sisteme, ansambluri organizate de elemente, putând fi recompuse şi transformate
prin procedee diferite. O structură se prezintă astfel ca un tip sau ca un model ideal, luând în
considerare doar raporturile care unesc componentele obiectului (diferenţe, opoziţii, corelaţii),
independent de natura lor substanţială. S. pune în evidenţă integralitatea sistemelor. Printre
rezultatele s. menţionăm: în afară de rezultatele anterior citate în logică, lingvistică,
matematică, fizică, studiul sistemului complex al interrelaţiilor parentale în societăţile primitive
(Lévi-Strauss), al structurii epistemologice a “Capitalului” (Althusser), al raporturilor
subconştientului şi inconştientului (Lacan), al unor probleme de filozofie a culturii (Focault).
Accentul preponderent pus pe momentul static structural (sincronic) în dauna celui diacronic
(istoric) a atras s. critici justificate.

STRUCTURALISM (în psihologie) v. GESTALTISM.

STRUCTURĂ (de la lat. struere “a clădi”, “a construi”), concept devenit fundamental în

ştiinţa şi filozofia contemporană, îndeosebi datorită proliferării metodei structurale în ştiinţele
umane (lingvistică, etnologie, ştiinţe economice, sociologie, poetică etc.) şi a dezbaterilor,
adesea polemice, prilejuite de mişcarea structuralistă (v. şi structuralism) a cărui accepţiune

42
tradiţională desemnează configuraţia (alcătuirea, aranjarea) elementele componente ale unei
totalităţi. În accepţiunea sa modernă (încetăţenită în lingvistică prin Saussure şi în etnologie
prin Lévi-Strauss), el desemnează modalitatea de construire a unui sistem, modelul abstract
care explică “schema” sa de funcţionare şi principiile ce stau la baza coeziunii sale interne. În
prima accepţiune, s. era perceptibilă, în cea de a doua s. este inteligibilă, desemnând
constelaţia raporturilor invariante ce se constituie între elementele unui sistem, raporturi
independente faţă de termeni şi cu prioritate logică faţă de aceştia. Aceste raporturi care
constituie s. unui sistem îi asigură acestuia autoreglajul (fără a face apel la elemente
exterioare) şi determină proprietăţile lui (distincte de cele ale elementelor componente şi
ireductibile la ele). Conceptul de s. în accepţiunea modernă, deschide, pe de o parte,
perspectiva înlăturării unor vechi dificultăţi teoretice întrucât nu mai explicăm nici totalitatea
plecând de la elementele componente, nici elementele pornind de la întreg, ci explicăm atât
părţile componente cât şi “funcţionarea” totalităţii prin relaţiile dintre elementele unui sistem.
Pe de altă parte, conceptul de s. deschide perspectiva unor abordări ştiinţifice riguroase, chiar
a formalizării prin disocierea tipului invariant de interrelaţii care oferă “codul” tuturor
transformărilor posibile din cadrul sistemului considerat. Dezbaterile filozofice contemporane în
jurul conceptului de s., pe lângă problema raportului dintre s. logico-matematice şi s. real-
obiectuale, au adus în prim plan problema raportului dintre s. şi geneză, în care filozofia
marxistă oferă – prin metodologia sa – calea depăşirii falsei alternative - “structură fără
geneză” sau “geneză fară structură” – prin considerarea s. nu numai ca rezultat, ci şi ca
proces, totodată prin surprinderea caracterului concomitent structurat şi structurant al practicii
umane social-istorice.

SUBCONŞTIENT, totalitatea fenomenelor psihice care se desfăşoară la un moment dat

în afara câmpului conştiinţei, dar au putut fi anterior conştiente şi se pot conştientiza ulterior.
S. se diferenţiază de inconştient, acesta reprezentând fenomenele care nu devin niciodată
conştiente. În psihanaliză, s. e denumit preconştient.

43