TATIANA NICULESCU

Seducătorul domn NAE

Viaţa lui Nae Ionescu

2020
 Tatiana Niculescu este scriitoare, autoare a biografiilor
istorice Regina Maria: Ultima dorinţă (Humanitas, 2015,
2016, Mihail, ultimul rege al românilor (Humanitas, 2016),
Mistica rugăciunii şi a revolverului: Viaţa lui Corneliu Zelea
Codreanu (bestseller Humanitas, 2017), Ei mă consideră
făcător de minuni: Viaţa lui Arsenie Boca (Humanitas, 2018),
Regele şi Duduia: Carol II şi Elena Lupescu dincolo de bârfe şi
clişee (bestseller Bookfest 2019, Humanitas, 2019). Sub
semnătura Tatiana Niculescu Bran a debutat cu romanul
Spovedanie la Tanacu (Humanitas, 2006), care a devenit
piesă de teatru în dramatizarea autoarei şi în regia lui Andrei
Şerban. Acelaşi roman a stat la baza filmului După dealuri, în
regia lui Cristian Mungiu, care a obţinut premiul pentru cel
mai bun scenariu la Festivalul de Film de la Cannes în 2012.
Alte romane: Nopţile Patriarhului, Povestea domniţei Marina şi
a basarabeanului necunoscut, Tăierea fecioarelor. A coordonat
volumele colective Iubirea din oglindă: Despre sex şi identitate
(Humanitas, 2017) şi Cartea întâmplărilor: Mistere, ciudăţenii,
uimiri (Humanitas, 2019).
Mi-e greu să înţeleg nu gândirea lui Ghiţă Blidaru
şi nici viaţa lui, ci gândirea şi viaţa lui la un loc.
Mi se par atât de contrazicătoare!
Mihail Sebastian, De două mii de ani
 Nepotul lui Stroe Ivaşcu

Pe 16 martie 1940, Constantin Noica îi scrie prietenului

Emil Cioran, aflat la Paris, că dragul lor Nae Ionescu,
Profesorul, a murit. În aceeaşi zi, un fost student, Mircea
Vulcănescu, mângâiase pentru ultima oară cu privirea pereţii
albi ai casei de la Băneasa a Profesorului, clavirul amuţit,
biblioteca şi unicul tablou, o reproducere după El Greco, sau
poate un original, masa lui de lucru pe care, cu câteva ore
înainte, se mai aflase încă bustul în bronz al uneia dintre
femeile iubite. Trupul neînsufleţit era întins pe pat, într-o
odaie de o austeritate monahală. În tăcerea apăsătoare,
atmosfera casei se dezacordează ca un instrument muzical
scos din uz, obiectele se înstrăinează unele de altele şi de cel
care păruse până atunci să le împrumute tumultul propriei
vieţi. Un întreg univers, închegat parcă printr-un număr
senzaţional de iluzionism, se destramă. Vulcănescu e cuprins
de o ciudată nelinişte: va şti, oare, vreodată adevărul despre
acest om?
A doua zi are loc înmormântarea. În scrisoarea către
Cioran, Noica se cutremură la gândul că, de acum încolo,
generaţia lor rămâne a nimănui, că se încheie o epocă şi ia
sfârşit o uluitoare aventură a spiritului, în istoria atât de
fragilă a culturii româneşti. Noica nu se numărase printre
preferaţii lui Nae Ionescu, dar, în ultimul timp, îl vizitase
săptămânal, adesea împreună cu Vulcănescu, şi avusese
ocazia să-l cunoască mai bine şi ca om, nu numai ca autor
de articole de presă şi profesor care înflăcăra tineretul.
Ajunsese la concluzia celuilalt discipol credincios, Mircea
Eliade: destinul de practicant, şi nu de simplu interpret al
filozofiei, dominase şi justificase toate gesturile, oricât de
scandaloase, ale acestui om. Se zvonea chiar că, precum
Socrate, Profesorul ar fi murit otrăvit.
 „L-am auzit înjurând şi era mare”, îi scrie Noica lui Cioran.
„L-am văzut vulgar, poate voit vulgar, l-am auzit repetându-
se, jignind, bârfind şi era tot mare. Atingi limitele oricărui om
atunci când îl vezi râzând cu hohote, dar veselia lui
extraordinară în faţa anecdotelor răsuflate ale lui Mircea V. îl
lăsa intact. E singurul om a cărui mască mortuară aş voi-o.
E singurul om care mi-a dat în viaţă sentimentul
legendarului.”1
Cu trecerea timpului, ieşit de mult de sub vraja
maestrului, Noica îl va încadra în condiţia lăutărească a
culturii, privindu-l ca pe un lăutar superior, inegalabil, dar
lipsit de viziunea şi creativitatea marilor spirite ale culturii,
un maestru al vorbelor meşteşugite.
Luciditatea maturităţii nu reuşeşte însă să-i stingă lui
Noica admiraţia faţă de replici, atitudini şi situaţii devenite,
în grupul discipolilor, cu adevărat legendare. Nae Ionescu îi
întrebase cândva pe studenţii lui favoriţi despre ce să mai
vorbească la următorul curs de metafizică. Cioran îi sugerase
să vorbească despre plictiseală. Nae, cum îi plăcea să i se
spună, făcuse întocmai: ţinuse, cu nemaipomenită
virtuozitate, o lecţie despre plictiseală, în cadrul cursului
dedicat misticii şi transcendenţei.2 Cu altă ocazie, tot la
sugestia lui Cioran, improvizase un curs despre îngeri. Apoi,
îl luase deoparte ca să-i spună că, în timp ce vorbea despre
îngeri, se gândea, de fapt, la funcţia de şef al Siguranţei, care
tocmai îi fusese propusă.3
Nu-i spusese chiar tot. Făcuse o glumă prin care îşi invita
tânărul admirator să şi-l închipuie transferându-şi
autoritatea de la Universitate în politica ordinii publice. Iată
un Socrate care cumpăneşte dacă să devină sau nu şeful
poliţiei! Iată hazul, surprizele şi paradoxul realului! va fi

1
Scrisoare către Emil Cioran, Dilema, III, 129, 30 iunie–6
iulie, 1995
2
Vezi Constantin Noica, Despre lăutărism, Humanitas,
Bucureşti, 2007, p. 31.
3
Vezi Gabriel Liiceanu, Itinerariile unei vieţi: E.M. Cioran.
Apocalipsa după Cioran, Humanitas, Bucureşti, 1995, p. 85.
gândit tânărul Cioran, căutând analogii în vieţile misticilor şi
ale filozofilor celebri. Dar Profesorul avea motive să fie
intrigat de propunere. El însuşi era fiul unui funcţionar
public, comisar şi director al poliţiei din Brăila sfârşitului de
secol XIX.

Oraşul, port la Dunăre cu statut de localitate scutită de

taxe vamale, înflorea. Fusese iluminat cu lămpi de petrol,
apoi cu becuri electrice, avea două bănci, cu nenumărate
filiale care ofereau credite agricole, bursă de mărfuri, o
fabrică de bere, alta de ciment, cale ferată, câteva tipografii,
farmacie, şcoli publice, parcuri, teatru, viceconsulate
occidentale, agenţii străine de vapoare, mori cu aburi, hanuri
frecventate de o lume pestriţă, de la negustori greci, armeni,
evrei, italieni la ofiţeri prusaci şi moşieri locali, de la
funcţionari publici la scriitori, de la bandiţi intraţi în folclor
la marinari de cursă lungă.
În docurile portului fuseseră construite un bazin portuar,
silozuri pentru cereale, rezervoare de petrol, un şantier naval.
Iar în obor – cel mai însemnat târg de cereale şi struguri din
ţară – veneau ţărani din toate judeţele apropiate să-şi vândă
marfa. După Rusia şi Statele Unite, România era al treilea
mare exportator de grâne al lumii.
Spre sfârşitul secolului XIX, în 1890, anul naşterii lui Nae
Ionescu, se spunea despre Brăila că e cel mai cosmopolit şi
mai prosper oraş al ţării.
Perspectiva de a deveni şef al Siguranţei în România Mare
din secolul următor va fi adus multe amintiri în gândurile
Profesorului despre tatăl lui, fost şef al poliţiei, în timp ce
studenţilor le vorbise despre arhangheli, serafimi, heruvimi,
domniile, stăpânirile şi începătoriile îngereşti.
În primii ani ai copilăriei, familia o dusese încă bine, iar
copiii aveau guvernantă italiancă şi îşi petreceau vacanţele
pe moşia rudelor materne din familia Apostolu. Tatăl lor,
„mare şi domol”, era un „rob al trebii lui”, om de ispravă, dar
aprig la mânie, „capabil de încordări năprasnice”. 4 Moartea
prematură a lui Cristache Ionescu, din pricina unei nefrite
cronice pe care fiul lui Nicu o va moşteni, lăsase familia
înglodată în datorii. Iar funeraliile, expunerea trupului
neînsufleţit, priveghiul, prezenţa rudelor în doliu, suspinele,
bocetele, mirosul lumânărilor, zgomotul înfundat al
pământului aruncat în groapă se însoţeau în amintire cu o
idee întunecată despre misterul încărcat de spaimă al morţii.
Greutăţile şi singurătatea adolescenţei îl vor face să spună
mai târziu că a trăit „toate mizeriile vieţii la vremea când alţii
abia făceau ochi pentru lume”5, dar şi că se simţea
„reprezentativ” pentru neamul lui.
Pierzând de timpuriu „liniştea care mergea în adâncime a
tatălui”, cei patru copii, trei băieţi şi o fată (Nicu fusese al
treilea născut), rămân în grija mamei, o femeie practică, de o
vie inteligenţă, dintr-o familie de negustori greci sau aromâni.
Dar figura care întăreşte mândria Profesorului de mai târziu
şi pune temei lumii lui lăuntrice e cea a bunicului patern.
Despre acest bunic dintr-un sat din Bărăgan – Tătaru, la
vreo 60 de kilometri de Brăila – ştia că fusese un ţăran clăcaş
fudul din fire. Şi-l putea închipui iscălindu-se căznit pe una
dintre cărţile de vizită cu care erau împânzite târgurile, satele
şi oraşele din Principate în primăvara anului 1856. Numele
deţinătorului trebuia scris în mijloc. Cele patru colţuri erau
deja completate cu nişte enunţuri de tipar, aşezate în
diagonală: Unire, Prinţ strein ereditar, Autonomia Ţării, Regim
constituţional reprezentativ. Cărţile de vizită făceau parte
dintr-o febrilă acţiune propagandistică în favoarea unirii

4
Vezi articolele „Badiu Vizireanu” şi „C. Sandu Aldea”, în
Nae Ionescu, Opere, vol. VIII. Când nu se specifică altfel,
toate articolele de presă publicate de Nae Ionescu între 1909
şi 1940 sunt citate din Nae Ionescu, Opere, vol. VI-XV, ediţie
îngrijită de Dora Mezdrea şi Marin Diaconu, apărută la
editurile Crater, Istros, Muzeul Literaturii Române, 1999–
2018.
5
Nae Ionescu, Corespondenţa de dragoste, Anastasia,
Bucureşti, 1997, vol. I, p. 277.
Valahiei cu Moldova, organizată de un comitet al Unirii
format din moşieri, oameni politici şi intelectuali. Era pe
vremea când abia se încheiase Războiul Crimeii, în care
soldaţii ruşi ocupaseră Principatele dunărene. Înfrânt,
Imperiul Rus s-a supus apoi tratativelor de pace de la Paris,
la care participau reprezentanţii Franţei, Imperiului Otoman,
Sardiniei, Marii Britanii, Prusiei şi Imperiului Habsburgic. S-
a propus atunci o nouă organizare politică a Principatelor
române, sub supravegherea puterilor aşa-numite garante,
ţinând seama de ceea ce se numea, graţie Revoluţiei
Franceze, principiul naţiunilor. O delegaţie de diplomaţi
europeni a vizitat mai întâi Principatele ca să constate starea
de spirit a populaţiei şi dacă ideea unirii îşi găsea, cu
adevărat, îndreptăţirea. Urmau să fie alese două mini-
parlamente, numite divane ad-hoc, ai căror deputaţi
proveniţi din toate păturile sociale să exprime voinţa
poporului.
Comitetul Unirii agita românimea răspândind cărţile de
vizită, tipărind ziare unioniste, trimiţând pretutindeni în ţară
tineri de viţă boierească să vorbească mulţimilor, adresând,
cu impecabilă caligrafie şi elevată exprimare, scrisori
ambasadorilor occidentali în favoarea unirii şi a unei
guvernări independente şi de ruşi, şi de turci a Principatelor.
Înainte de a fi elaborată Convenţiunea pentru organizarea
definitivă a Principatelor dunărene ale Moldaviei şi Valahiei,
guvernul Franţei îl desemnase în comisia însărcinată să
viziteze ţările române pe un aristocrat din familia de
Talleyrand-Périgord.
Oriunde poposea, baronul de Talleyrand era întâmpinat de
procesiuni ţărăneşti conduse de preoţi, puştani zdrenţăroşi
alergau de colo-colo fluturând ziare pe care scria Voim unire,
bărbaţi în redingote europene, cu aer mesianic şi vorbire
franţuzită ţineau discursuri împărţind trecătorilor şi mulţimii
de negustori, pescari şi meseriaşi, adunată să-i asculte,
cărţile de vizită pe care îi îndemnau să le semneze grabnic.
Anunţată din timp de focuri mari aprinse la răscruci, trăsura
baronului a fost inundată de cartonaşele aruncate de
localnicii strânşi pe marginea drumului. Pe unul dintre ele va
fi fost scris numele bunicului clăcaş: Stroe sin Ivaşcu Vişan.
În Muntenia, clăcaşii erau numiţi „rumâni”, în Moldova li
se spunea „vecini”, iar în Ardeal, „iobagi”. Plăteau în zile de
muncă, în produse sau în bani chiria pământului pe care
locuiau şi din care îşi hrăneau familiile. De cele mai multe ori
erau vânduţi odată cu pământul. În 1856, Stroe Ivaşcu era
însurat şi avea patru băieţi (întâiul născut îi murise în primii
ani de viaţă)6: cel mai mic avea 3 ani, cel mai mare,
Cristache, tatăl lui Nae, avea pe-atunci 9 ani. Ţăranilor li se
ceruse să-şi trimită şi ei reprezentanţi în divanurile ad-hoc,
unde deputăţii erau împărţiţi după avere în patru categorii:
colegiul marilor proprietari, colegiul micilor proprietari,
colegiul ţăranilor şi colegiul orăşenilor. Stroe Ivaşcu se
număra, se pare, printre clăcaşii fruntaşi ai satului şi avea şi
rude în administraţia Brăilei. Un frate, Dragomir, era director
al poliţiei, ulterior subprefect al judeţului, şi fusese cununat
de un boier local cu stare, pitarul Teodor Apostolu. Nu e de
mirare că Stroe apăruse pe lista deputaţilor din judeţ pentru
divanul ad-hoc al Munteniei. Ceilalţi deputaţi erau un fost
prefect al Brăilei (Constantin Creţulescu), un moşier (Mihail
Marghiloman), un ofiţer (George Filipescu) şi un mic
proprietar (Marcu N. Duilie), apropiat al familiei Apostolu.
Calitatea de deputat în divanul ad-hoc i-a dat prilejul lui
Stroe Ivaşcu să străbată câmpia uscăcioasă a Bărăganului şi
să călătorească pentru prima dată la Bucureşti.
Peste trei ani, în urma activităţii divanurilor şi a
comitetelor electorale unioniste, unirea Principatelor a fost
pecetluită de alegerea colonelului Alexandru Ioan Cuza, fost
prefect de Galaţi, ca domnitor unic. În următorii ani, Cuza a
pus în practică un program de reforme, început cu
secularizarea averilor mănăstireşti şi împroprietărirea
ţăranilor. Stroe Ivaşcu primise 11 pogoane de pământ. Între
timp, familia i se mărise cu încă trei băieţi. Ultimul dintre ei
era născut la un an de la înlocuirea lui Cuza cu Carol de

6
Vezi detalii, arbori genealogici şi prezentare pe larg a
originilor lui Nae Ionescu în Dora Mezdrea, Nae Ionescu:
Biografia, vol. I, Universal Dalsi, Bucureşti, 2001.
Hohenzollern-Sigmaringen, un „prinţ strein, ereditar”, aşa
cum scria pe cartea de vizită iscălită de Stroe cu peste zece
ani în urmă.
Participarea la mişcarea unionistă îi fusese răsplătită în
1878, anul unei alte uniri: trupele române în frunte cu
principele Carol au defilat pe străzile Brăilei până în port, au
trecut Dunărea şi au ridicat un arc de triumf în Dobrogea
alipită atunci ţării. Stroe se aflase pe lista decoraţilor: i s-a
acordat gradul de cavaler al Ordinului „Steaua României”
pentru participarea la fosta adunare ad-hoc a Ţării
Româneşti.
În anul încoronării lui Carol I, 1881, Stroe, acum mic
moşier decorat, şi-a însurat fiul cel mare, pe Cristache, cu
nepoata de soră a pitarului Apostolu, Eugenia Trifon.
Cristache şi-a luat apoi numele de Ionescu. Unii dintre fraţii
lui şi-au spus Stroescu. „Nu-mi zice Nae Ionescu”, va scrie
mai târziu fiul lui Cristache şi nepotul lui Stroe. „Bunicul
meu dinspre partea tatei se numea Stroe Ivaşcu” şi „suntem
în Bărăganul Brăilei de cel puţin un sfert de mileniu”.
Adevărul e că numele Ionescu, atât de comun, nu va fi pe
placul nepotului. Va cinsti amintirea bunicului său
recomandându-se adesea drept „rumân”, altfel spus clăcaş,
scriind „Rumânia”, nu România, şi semnând câteva articole
cu numele „Neculai Ivaşcu”.
Tuciuriu şi sprâncenat, cu ochi adânc-scânteioşi, nepotul
lui Stroe se va da uneori drept ţigan, pretinzând că se trage
din seminţia hinduşilor, cei mai vechi filozofi ai lumii.
Adevărat sau nu, gluma a prins, iar unul dintre apropiaţi îl
va numi ulterior „indian heitmatlos (apatrid) şi aventuros”7
Povestirile de familie despre bunicul Stroe se revarsă peste
ani într-un portret colectiv ţanţoş, care se vrea şi un
autoportret: brăilenii sunt „mândri, susceptibili la orice
atingere, îndrăzneţi până la nebunie şi calmi în acelaşi timp.
Credincioşi aşezării lor, învăţaţi să slujească cu devotament,
dar fără slugărnicie, împingând simţul demnităţii omeneşti

7
Petre Pandrea, Garda de Fier. Jurnal de filozofie politică.
Memorii penitenciare, Vremea, Bucureşti, 2001, p. 158.
până la absurd aproape, nu din egocentrism sau din
personalism exagerat, ci din convingerea hotărâtă că numai
puterile vii, neroase de insultă sau desconsiderare pot da în
adevăr roadă”.8
Exaltarea moştenirii ţărăneşti, a „tăcutei răsfrângeri în noi
înşine, prin care ne destrămăm în infinit”, va fi, mai târziu în
viaţa lui Nae Ionescu, simptom ale neadaptării la lumea şi
cultura citadine. Lupta cu pământul Bărăganului şi cu
starea de ţăran clăcaş fusese începută de bunicul Stroe
Ivaşcu, care-şi depăşise condiţia de rob al pământului. Fiul
lui, Cristache, strămutat în târgul Brăilei, urcase alte trepte
de emancipare socială: fusese copist, comisar de poliţie,
subprefect de plasă, director al poliţiei, funcţionar la primăria
Brăilei, se însurase cu fiica unui negustor de provincie, dar
tot rămăsese un om al pământului care, la mânie, e de
presupus că nu se dăduse în lături de la o sudalmă şi de la o
bătaie straşnică. Fiul lui are de dus propria luptă cu câmpia
aspră a Bărăganului din el, dar o transferă în câmpul
culturii, aşa cum va mărturisi într-un articol, camuflându-şi
eul suferind printr-un „noi” ancestral şi filosofând pe tema
condiţiei ţărăneşti: „noi nici nu izbutim să fim în oraş la noi
acasă; şi nu ne găsim liniştea şi măsura decât dacă – după
ce am escaladat toate piscurile «culturii» – ducem până la
sfârşit acel proces de simplificare lăuntrică prin care devenim
iarăşi ţărani”.9 Cu îndârjita lor ambiţie de a deveni mai mult,
de a escalada piscuri din orgoliul de a-şi demonstra că o pot
face, de a depăşi datul îngust al unei biografii oarecare,
urmaşii lui Stroe Ivaşcu vor arde repede etapele trecerii de la
munca pământului la performanţele spiritului. Pe când le
vorbise studenţilor despre îngeri, Profesorul se gândea, poate,
că funcţia de „şef al poliţiei” fusese „consumată” de tatăl lui.
Şef al Siguranţei era deja altceva. Totuşi, s-ar fi aşteptat
poate să i se ofere mai mult, mult mai mult…

8
„Centenarul Brăilei. Despre un neam de oameni”, în
Opere, vol. XI.
9
„B. Cecropide”, în Opere, vol. XIII.
 Liceanul răzvrătit

La sfârşitul fiecărei veri, şiruri de căruţe încărcate cu saci

de grâu şi porumb îşi fac intrarea în Brăila din toate colţurile
ţării. În gară, sute de vagoane cu sigilii plumbuite aşteaptă
aliniate, iar în port, hamalii stau la rând ca să fie tocmiţi de
negustorii de cereale. Hamalii vor încărca sacii plini în cala
vaselor comerciale gata de plecare spre mările şi oceanele
lumii. Magaziile comisionarilor sunt pregătite să depoziteze
cantităţi uriaşe de grâne. În primele ore ale dimineţii, în
desăvârşită ordine, curtierii de bursă primesc şi anunţă
cursul preţurilor. Apoi negustorii supun examinării câtorva
zeci de misiţi oficiali probe de grâu şi porumb. Pe o străduţă
din spatele cheiului, numită chiar aşa, Strada Misiţilor, se
expun pe tarabe străchini şi talere cu cereale. Comisionarii
se opresc dinaintea lor, vântură uşor cerealele, pipăie
boabele frecându-le uşor între degete, le duc la nas
adulmecându-le prospeţimea, unii dintre ei le încearcă între
dinţi, ca pe monedele de aur, fac comparaţii între grânele
unui producător şi cele ale altuia.
Ritualul examinării boabelor de grâu şi porumb se
aseamănă cu o rafinată degustare de vinuri între
cunoscători. Călătorii străini în trecere prin Brăila asistă
fascinaţi la examinarea grânelor. Nu degeaba grâul românesc
concurează cele mai bune soiuri din lume şi nu degeaba se
bat morarii să-l obţină în cantităţi cât mai mari!
După evaluare, curtierul împreună cu vânzătorul şi
cumpărătorul cerealelor merg la vagoane, ca să verifice dacă
marfa corespunde probei alese. Brăila are peste 2.000 de
căruţaşi angajaţi să transporte sacii de la vagoanele din gară
până pe chei, de unde îi preiau hamalii şi îi încarcă pe
vapoare. La căderea serii, tot acest furnicar organizat după
reguli precise se domoleşte şi oraşul adoarme ca o broască
ţestoasă uriaşă retrasă sub carapace.10
Aşteptarea tranzacţiilor la bursă, discuţiile pe tema
recoltei, povestirile marinăreşti, necazurile muncitorilor
angajaţi pe chei şi în fabrici, dezbaterile pe marginea câte
unui articol din ziarele locale sau din cele apărute la Iaşi şi
Bucureşti încep dis-de-dimineaţă şi se sting târziu în noapte,
în cafenelele din apropierea portului. În jurul unei ceşti
aburinde cu cafea se vehiculează ideile socialiste din oraşele
industrializate ale Europei, mai cu seamă din Germania.
Manifestul Partidului Comunist al lui Karl Marx şi Friedrich
Engels apăruse în traducere românească la Iaşi, în 1892. Dar
Brăila este principalul centru al activismului socialist, care
se răspândeşte cu repeziciune mai ales printre tineri. Presa
socialistă, ziarele Munca şi Lumea nouă circulă din port în
cafenele, din cafenele în prăvălii, din prăvălii în case, din
case în şcoli. Ca replică la un club socialist frecventat de
muncitori şi liceeni, un adolescent îndrăzneţ (viitor cumnat al
lui Nae Ionescu) înfiinţase o asociaţie secretă de combatere a
ideilor socialiste, numită „Avântul”.
În primul an al secolului XX, când îi moare tatăl,
Nicolae/Nicu Ionescu are zece ani. În curând termină clasele
primare la Şcoala de băieţi nr. 1 din oraş. Fratele mai mare,
Constantin, e deja în clasa a doua de gimnaziu, sora
Antoaneta, cu patru ani mai mare, e înscrisă la Institutul
Liceal de Domnişoare Romaşcanu (după numele directoarei
Irina Romaşcanu), un fel de pension unde se deprind bunele
purtări, limbile străine, muzica şi artele frumoase, iar
mezinul familiei, Alexandru (cu un an mai mic decât Nicolae),
se află încă pe băncile şcolii primare.
Dintre băieţi, Nicu se dovedeşte a fi elevul cel mai silitor,
mai ambiţios şi mai înclinat spre disciplina învăţatului.
Moartea neprevăzută a tatălui nu pare să-i umbrească
rezultatele şcolare: e premiant în clasele primare, premiant şi
la Gimnaziul Real (ulterior Liceul „Nicolae Bălcescu”) şi apoi

10
Pentru o descriere detaliată a Brăilei începutului de
secol XX, vezi André Bellessort, La Roumanie contemporaine,
Perrin, Paris, 1905 (retipărită în 2018 de Hachette Livre).
până la sfârşitul liceului. An de an, pe lângă premiu, obţine
şi menţiuni pentru notele la gimnastică şi muzică.
Nicu vine la liceu cu un caiet făcut sul, pe care-l ţine în
mână sau în buzunar, arborând un aer de „haimana
deşteaptă”, alert şi foarte sociabil. Pare prea inteligent ca să
se lupte pentru note.11 Programa şcolară prevede în gimnaziu
şi învăţarea latinei, germanei şi francezei. Celelalte materii
sunt limba română, religie, matematică, istorie, ştiinţe,
geografie, muzică, educaţie fizică, instrucţie civică. La liceu li
se adaugă, ca materie obligatorie, italiana.
Poemele simboliste şi articolele unui fost elev de excepţie al
liceului, gălăţeanul Ştefan Petică, sunt citite cu nesaţ de
liceeni, cu atât mai mult cu cât moartea lui prematură, la
numai 27 de ani, îi dă o aură de bard romantic. Inspirat de
mişcarea simbolistă franceză, pe care o cunoscuse în
profunzime, bun şi precoce cunoscător al literaturilor
germană, italiană, rusă şi engleză, Petică era preocupat
deopotrivă de psihologia şi religiozitatea ţăranului român şi
de configurarea originală a unei culturi naţionale. Sofisticata
melancolie a simboliştilor, senzaţiile, culorile, explorarea
misterelor întunecate ale sufletului, visul cosmic,
singurătatea tragică, nedreptatea socială, dar şi subtila
înţelegere şi teoretizare a spiritului naţional în artă îi
pregătesc pe tinerii cititori ai lui Ştefan Petică, printre care se
va fi numărat şi Nicu Ionescu, pentru autorii de inspiraţie
socială.
Pe măsură ce ideile socialiste se răspândesc printre ei şi-i
atrag, liceenii încep să-şi sfideze profesorii. Dinspre portul
Brăilei bate un vânt de libertate şi de nesupunere. Ministerul
Instrucţiunii are informaţii că o broşură intitulată Către tineri
a devenit periculos de populară în şcoli. Pusese de ajuns ca
cineva s-o citească într-o zi cu voce tare într-o cafenea din
port: „Azi vreau să le vorbesc tinerilor. Vârstnicii – vârstnici
la inimă şi la minte, desigur – să lase deoparte această

11
Vezi Vasile Băncilă, Nae Ionescu, un cavaler prestant al
spiritului, ediţie îngrijită de Dora Mezdrea, Eikon, Cluj-
Napoca, 2011.
broşură, să nu-şi ostenească degeaba ochii cu o lectură care
nu le va spune nimic. Presupun că vă apropiaţi de 18-20 de
ani; că vă terminaţi ucenicia sau studiile; că veţi păşi în
viaţă. Aveţi, cred, mintea liberă de superstiţiile care au
încercat să vă fie inoculate, nu vă temeţi de diavol şi nu veţi
da ascultare pălăvrăgelii preoţilor şi predicatorilor. Nu nu vă
număraţi nici printre tinerii aroganţi, acele triste produse ale
unei societăţi în declin, care-şi plimbă pe străzi pantalonii
mexicani şi chipurile de maimuţă şi care deja, la această
vârstă, caută satisfacerea cu orice preţ a propriei plăceri […],
cred, dimpotrivă, că voi sunteţi tineri cu scaun la cap şi de
aceea mă şi adresez vouă”.12
Autorul acestor rânduri, publicate pentru prima oară în
1880, în ziarul Le Revolte de la Geneva, este un prinţ rus
care, renunţând la titlul nobiliar şi la toate privilegiile
statutului său social, devenise iniţiatorul anarhismului
comunist în Europa sfârşitului de secol XIX. Imediat după
publicare, manifestul Către tineri a fost tradus în engleză şi
apoi în nenumărate alte limbi, a apărut în ziare pe tot
continentul şi în Statele Unite, a avut parte de zeci de ediţii şi
tiraje. În anii de liceu ai lui Nicu Ionescu, broşura se
transmite din mână-n mână. Ofiţer, cartograf, explorator,
revoluţionar, moralist, teoretician al mişcării anarhiste, Piotr
Alekseevici Kropotkin adresa acest apel tineretului din
întreaga lume, convins fiind de iminenţa unei mari răsturnări
sociale, a unei revoluţii.
Cei vizaţi sunt adolescenţii şi tinerii proveniţi din familii
mic-burgheze, care urmează să-şi aleagă o profesiune: medic,
inginer, om de ştiinţă, avocat, profesor, scriitor, artist. Luând
pe rând profesiunile, Kropotkin le supune testului realităţii:
celor care vor să se facă doctori le spune să ia seamă la
condiţiile de viaţă ale pacienţilor şi să reflecteze asupra
modalităţilor prin care ar putea fi prevenite bolile mizeriei şi
ale sărăciei. Cei care vor să urmeze o carieră ştiinţifică sau
academică ar face bine să observe că, în sistemul capitalist,

12
Vezi Pierre Kropotkine, Aux jeunes gens, D'ores et déjà,
Paris, 2013, traducerea mea.
descoperirile ştiinţifice se fac în beneficiul celor privilegiaţi şi
al deţinătorilor de capital, în loc să se dedice carierei
ştiinţifice doar pentru propria satisfacţie intelectuală, tinerii
ar trebui să pună ştiinţa la dispoziţia omenirii întregi, spre
binele tuturor. Avocaţii sunt oare conştienţi că legea e
totdeauna de partea celor avuţi şi a proprietăţii private,
adesea împotriva dreptăţii? Căci „să slujeşti legea înseamnă
să te confrunţi zi de zi cu legea conştiinţei proprii”. La fel şi
în cazul tânărului care alege să fie inginer, profesor, poet sau
artist: în regimul proprietăţii private şi al sistemului
capitalist de salarii va exista totdeauna o contradicţie între
aspiraţiile şi idealurile cu care porneşte în viaţă un tânăr şi
societatea pe care o descoperă prin meseria sa. Confruntarea
cu realitatea nemijlocită îi va convinge pe aceşti tineri, speră
Kropotkin, că e nevoie de schimbare, de un mod de producţie
în beneficiul tuturor oamenilor, de un sistem de educaţie
care să dea şanse tuturor, de o societate în care talentul
artistic să fie pus în slujba majorităţii, şi nu doar a celor
bogaţi.
Punându-se în pielea oricărui tânăr aflat la început de
drum, Kropotkin scrie: „Dacă ştiinţa de dragul ştiinţei e un
lux şi practicarea medicinei, o înşelătorie, dacă legea e
nedreaptă şi progresul tehnologic e instrument de exploatare,
dacă educaţia ţine de interesele profesorilor şi arta, lipsită de
ideal revoluţionar, decade, mie ce-mi mai rămâne de făcut?”
Răspunsul vine imediat: tinerii sunt chemaţi să se alăture
mişcării socialiste, să meargă în mijlocul poporului, să
contribuie la transformarea societăţii: „Voi toţi, cu
sinceritatea voastră, bărbaţi şi femei, ţărani, muncitori,
funcţionari, soldaţi vă veţi înţelege drepturile şi vă veţi
alătura nouă; veţi veni să lucraţi alături de noi la pregătirea
revoluţiei care, abolind orice formă de sclavie, va deschide
omenirii orizonturi noi, va instaura în societate adevărata
egalitate, adevărata libertate, muncă pentru toţi, dar şi
roadele muncii pentru toţi…”
Confruntat cu pericolul propagandei revoluţionare în şcoli,
Ministerul Instrucţiunii decide confiscarea broşurii Către
tineri şi înfiinţarea de cenacluri numite „Societăţi de lectură”,
la care prezenţa în număr cât mai mare a elevilor este
obligatorie, iar întrunirile se desfăşoară în ziua de duminică a
fiecărei săptămâni.
Societatea de lectură a liceenilor din Brăila îşi anunţă
manifestările în revista de publicitate gratuită intitulată
Reclama, proaspăt înfiinţată. Publicul află astfel că pe 20 mai
1906, la Teatrul Rally din centrul oraşului urmează să aibă
loc un spectacol organizat de Liceul „Nicolae Bălcescu”. O
coincidenţă de nume face ca un fost arendaş al moşiei
Cioara-Tătaru (locul de baştină al familiei paterne a lui Nae
Ionescu), Dumitru Ionescu, să fie ales primar al Brăilei în
acelaşi an. Curând, el va cumpăra clădirea teatrului regal,
care aparţinuse unor negustori locali, Ianache şi George
Rally, va renova şi moderniza teatrul şi-l va lăsa moştenire
prin testament oraşului. Mici detalii din foile matricole ale
băieţilor Ionescu – notele scăzute la purtare, întreruperea
cursurilor, medii neîncheiate – dau de înţeles că adolescenţa
se instalează cu obişnuitele turbulenţe de comportament, dar
pasiunea lor pentru teatru se poate deja desluşi în
participările fraţilor la serbările şcolare.
Plăcerea cu care adolescentul Alexandru Ionescu
improvizează scenete, imită gesturile şi vorbirea altora şi face
haz de situaţiile neaşteptate sau menţiunile anuale obţinute
de elevul Nicolae Ionescu la muzică şi gimnastică ar putea să
indice o anume dexteritate în exprimarea corporală, spirit de
observaţie a mişcării şi vorbirii altora şi talent scenic. Nae
Ionescu va mărturisi mai târziu, cu pătrunzătoare luciditate,
că totdeauna a suferit de o oarecare inadecvare „scenică”:
„nu voi reuşi niciodată să fiu artistul care ştie să acomodeze
aparenţele cu însuşi fondul…”13
Spectacolul din seara zilei de 20 mai are loc în vechea
clădire construită la mijlocul secolului XIX, unde debutaseră
brăilencele Hariclea Darclée şi Maria Filotti şi unde jucaseră
Sarah Bernhardt (cu prilejul unui turneu european), trupa
lui Matei Millo şi cea a lui Costache şi Iorgu Caragiale,
precum şi nenumăraţi alţi actori celebri ai vremii.

13
Corespondenţa de dragoste, vol. I, p. 64.
Spectacolele de teatru şi operă fac parte din cultura oraşului.
Familiile de moşieri şi arendaşi, mica burghezie, înalţii
funcţionari străini, negustorii de cereale înstăriţi abia
aşteaptă să se salute în foaier cu gesturi ceremonioase, să
măsoare din privire ţinuta prietenilor şi duşmanilor şi să
admire toaletele doamnelor înainte de ridicarea cortinei.
Scena de la Rally e un loc încărcat deja de istorie.
În seara aceea, corul Societăţii de lectură interpretează arii
din opere, câţiva elevi recită poezii patriotice semnate de
poeţi contemporani, iar alţii interpretează vodevilul Arvinte şi
Pepelea de Vasile Alecsandri şi piesa eroică Curcanii, scrisă
de Grigore Ventura în 1878, după Războiul de Independenţă.
La final, liceenii sunt răsplătiţi cu potop de aplauze din
partea rudelor, prietenilor şi a curioşilor care alcătuiesc
publicul. Familia Ionescu (mama Eugenia, sora Antoaneta,
fraţii Constantin şi Nicolae) aplaudă entuziast ultima
reprezentaţie, în care, printre tinerii actori amatori, se
numărase şi mezinul Alexandru Ionescu. După multe
aventuri şcolare, Alexandru se va înscrie la Conservatorul de
Muzică şi Artă Dramatică şi, cu numele Ghibericon Ionescu
sau Alexandru Ionescu-Ghibericon, va deveni un preţuit
actor de teatru şi, mai târziu, şi de film.
Când nu organizează evenimente cu public, elevii care
participă la întrunirile săptămânale ale Societăţii de lectură
au de pregătit lucrări pe teme la alegerea lor, inspirate din
materia predată în timpul săptămânii sau din lecturi
particulare. Coordonate de un profesor, şedinţele iau adesea
forma a ceea ce azi se numeşte debating, dezbateri de păreri
şi idei pe marginea unui subiect.
La câteva luni după spectacolul de la Teatrul Rally, unul
dintre fraţii Ionescu, Constantin, sfidează audienţa bătând
din palme la întruniri, ironizând vorbitorii, arătându-se
nemulţumit de temele abordate. Invitat să se potolească sau
să părăsească sala, adolescentul rebel declară că el nu e
sclavul profesorului şi refuză să mai participe la şedinţele
Societăţii, ceea ce-i atrage eliminarea provizorie din liceu.
Cu altă ocazie, fratele lui mai mic, Nicu, făcând aluzie la
stângăciile profesorului de franceză, citeşte o lucrare critică
despre greşelile de exprimare ale acestuia, cu exemple din
frecventele lui confuzii de cuvinte, accente sau traduceri
îndoielnice. Îndrăzneala îi va fi sancţionată cu media 4 la
franceză. La sfârşitul trimestrului se adună şi alte abateri de
la disciplina şcolară şi elevul Ionescu Nicolae e pedepsit cu
două ore de arest şi scăderea notei la purtare. Inteligenţa,
dorinţa de afirmare, activitatea în cadrul Societăţii de lectură,
curajul de a înfrunta opiniile profesorilor îl fac însă popular
printre colegi, care, în clasa a patra de liceu (clasa a XI-a în
zilele noastre) îi vor acorda titlul de „cel mai bun camarad”.
Un an mai târziu, Nicu Ionescu devine preşedinte din
partea elevilor al Societăţii de lectură. Conflictele cu
profesorii se înteţesc. Elevii refuză să se mai prezinte la
şedinţele Societăţii atâta timp cât prezenţa şi temele abordate
sunt impuse de profesori pe care ei nu-i simpatizează. Nicu
este purtătorul de cuvânt al nemulţumiţilor, dacă nu chiar
instigatorul lor. În aer pluteşte ameninţarea unei mici
insurecţii şcolare, pe care profesorii o pun în legătură cu
răspândirea ideilor socialiste. Liceenii citesc pe ascuns
broşura lui Kropotkin, dar şi scrierile unuia dintre
precursorii lui, Max Stirner, care e deopotrivă contra
comunismului şi a liberalismului. E de presupus că scrierile
lui Stirner circulau deja de o bună bucată de vreme, în ediţii
germane şi franceze, mai ales în mediile intelectuale şi în
casele cu biblioteci ale familiilor înstărite ca acelea cu care se
înrudea, pe linie maternă, liceanul Nicolae Ionescu.
Eseul Der einzige und sein Eigentum / Unicul şi
proprietatea lui, apărut în presa germană la mijlocul secolului
XIX, le va fi părut tinerilor cosmopoliţi brăileni de peste o
jumătate de veac mai târziu scris special pentru ei. Max
Stirner era un filosof german considerat ulterior drept unul
dintre întemeietorii nihilismului şi existenţialismului. Făcând
apologia egoismului conştient, Stirner teoretiza instaurarea
egoismului şi amoralismului în locul societăţii, al statului
democratic sau al Bisericii, toate instituţii fantomatice, lipsite
de realitate şi consistenţă autentică.
Spre deosebire de Kropotkin, Stirner nu încuraja
revoluţiile: scopul lor nu e decât să înlocuiască un stat cu
altul. Or, oamenii trebuie să colaboreze în uniuni de egoişti
numai atunci când e în interesul lor. Propriul interes este
singurul motiv legitim de acţiune, iar egoismul baza realităţii.
Construit în acelaşi stil ca manifestul de mai târziu al lui
Kropotkin, Unicul începe cu întrebări incitante cărora autorul
le răspunde tranşant. Dumnezeu se pune oare în slujba unei
cauze străine sieşi? Nu, pentru că El este totul şi nu poate să
prefere o cauză anume. Omenirea se pune în slujba unei
cauze străine sieşi? Nu, omenirea îşi slujeşte numai
interesele proprii. Aşadar şi Dumnezeu, şi omenirea sunt
mânate de egoism. Dumnezeu e preocupat numai de sine
însuşi, iar omul la fel. Fiecare individ este unic şi, din
momentul în care devine conştient de egoismul propriu, va
respinge orice încercare din partea altora – oameni sau
instituţii – de a-i îngrădi personalitatea şi autonomia, faptul e
valabil, scrie Stirner, şi pentru cauzele care depăşesc
propriul eu. Cei care se jertfesc pe altarul unei cauze sau
credinţe mai înalte decât propria persoană se înşală sau nu-
şi conştientizează egoismul, refuzând să recunoască
satisfacerea propriilor porniri în numele cauzei căreia pretind
că i se supun. „Toate faptele omului lipsit de conştiinţa
egoismului său sunt forme nemărturisite, tainice, camuflate,
de egoism.” Cel ce se ridică deasupra lumii şi a gândurilor
proprii se descoperă pe sine ca proprietar şi creator al lor.
Numai individul are realitate. Lumea este produsul lui şi îi
aparţine. În concluzie, sclavia individului faţă de orice
autoritate exterioară lui – societate, stat, sistem politic,
religie, şcoală, familie – trebuie să înceteze. La fel supunerea
faţă de legi, moralitate, obligaţii. Omul este o fiinţă liberă de
toate acestea.14
Punând individul în centrul sistemului său filozofic, Max
Stirner vizase, într-o scriere anterioară, devenită la fel de
populară, rigiditatea şi conformismul sistemelor de educaţie
ale vremii: Das unwahre Prinzip unserer Erziehung / Falsul

14
Vezi Max Stirner, The Ego and His Own: The Case of the
Individual Against Authority, Dover Publications, Mineola,
2005.
principiu al educaţiei noastre.
Ecourile lecturilor din Kropotkin şi Max Stirner se vor
simţi până târziu în gândirea lui Nae Ionescu. Va scrie,
referindu-se la anii de liceu, că în viaţa omului există o
vârstă – cea a clasei a VI-a de liceu – la care are impresia că
ştie tot, că poate explica totul cu ajutorul ştiinţei pozitive şi
că „tot ce nu se cuprinde în cadrele ştiinţei e basm,
superstiţie sau naivitate”.15 Pare o amintire personală din
anii de liceu, dar e şi o aluzie la teoria lui Stirner din Unicul.
Viaţa omului începe, scrie filosoful, cu vârsta la care suntem
copii realişti. Apoi, odată cu dezvoltarea gândirii, omul trece
în etapa idealismului tinereţii. Abia la maturitate, când
devine egoist în mod conştient, se eliberează deopotrivă de
constrângerile din afara şi din interiorul lui.
Urmare a încălcării repetate a regulamentelor şcolare,
liceanul Nicu Ionescu încheie clasa a VI-a, clasa în care va fi
crezut şi el că ştie tot, cu media 5 la purtare. Atitudinea lui
de frondă se accentuează spre sfârşitul liceului, când două
lucrări, la materiile igienă şi franceză, sunt considerate
inadmisibile. Nu numai că pun autoritatea profesorilor sub
semnul întrebării, dar în ele se poate uşor recunoaşte
sâmburele anarhismului şi al propagandei socialiste
republicane. Elevul Ionescu îşi luase libertatea de a critica
politica guvernului şi conducerea ţării de către un rege
străin, susţinând, printre altele, aşa cum o făcea şi Asociaţia
„Avântul”, antisocialistă, dar contaminată de ideile sociale ale
vremii, introducerea votului universal direct şi secret pentru
toţi românii ortodocşi. Afirmaţiile îi vor fi sancţionate prin
eliminarea din liceu.
În urma contestaţiilor mamei sale, Eugenia Ionescu, cazul
ajunge la Ministerul Instrucţiunii, se efectuează o anchetă şi,
până la urmă, prin intervenţiile rudelor materne de la
Bucureşti, se decide să i se permită tânărului Nicolae
Ionescu să-şi pregătească în particular examenele de sfârşit
de an şi bacalaureatul şi să le susţină la oricare alt liceu din
ţară. Cel mai apropiat liceu se află la Galaţi, oraş situat la 22

15
„Ştiinţificii şi teologia”, în Opere, vol. XV.
de kilometri de Brăila.
În vara anului 1909, Nicu Ionescu îşi dă examenele de
absolvire la Liceul „V. Alecsandri” din localitate şi obţine
diploma de bacalaureat pe baza căreia se va înscrie la
facultatea de Litere şi Filozofie a Universităţii din Bucureşti.
Părăseşte Brăila la 19 ani ca anarhist stirnerian, dar
„nemulţumit de Kropotkin şi Stirner”.16

16
Vezi Petre Pandrea, Garda de Fier, p. 570.
 Studenţie, sărăcie, lecturi

Călătorul care scrutează câmpia Bărăganului de la

fereastra compartimentului de tren aşteptând, ca un beduin
în deşert, să-i apară la orizont vreo fata morgana coboară în
Gara de Nord cu gândul că a găsit, în fine, ce căuta.
Bucureştiul e un amestec de arhitectură occidentală şi de
nepăsare orientală, cu străzi întortocheate şi pline de gropi,
care nu duc nicăieri, cu peste o sută de biserici – cele mai
înalte clădiri ale oraşului – iţindu-şi cupolele unde te aştepţi
mai puţin, cu parcuri şi grădini concepute într-o combinaţie
ameţitoare de stiluri, cu mahalale insalubre din care răzbate
până departe râncezeala mizeriei, dar şi cu vile somptuoase
al căror contur alb tremură în aburul de căldură al verii
târzii.
În oraşul cu 300.000 de locuitori, tânărul Nicu Ionescu va
fi împărtăşit impresii de călător străin: Bucureştiul e un loc
aparte, plin de contraste, fără un caracter anume, suferă de
oarecare preţiozitate, dar şi de un dram de nebunie.
Cartierele ruşilor, bulgarilor, evreilor, grecilor, armenilor
seamănă, oarecum, cu cele din Brăila, dar în capitală
periferiile moţăie toropite în fum de narghilea, iar Bucureştiul
începe să se dezmeticească abia când te apropii de centru,
unde te întâmpină un mic Paris cu străzi pavate cu piatră
cubică şi automobile Oldsmobile şi Panhard, cu terase,
cafenele şi restaurante deschise până târziu în noapte. Orice
s-ar spune, e un oraş al veseliei, cum îl numise, cu câţiva ani
în urmă, un vizitator francez.17 Privită cu ochii unui tânăr
brăilean abia trecut de 18 ani, veselia capitalei e „artificială şi
superficială”, dată de „exuberanţa bolnăvicioasă a celor ce
caută înfriguraţi şi inconştienţi înlăturarea unui spleen

17
André Bellassort, La Roumanie contemporaine.
nebănuit”.18 Furnicarul, îmbulzeala, brambureala oraşului îl
exasperează. Visează încă la tihna întreruptă doar de ţânţari
a verilor la ţară.
Proaspătul student are, în capitală, rude bine situate în
societatea vremii. E de presupus că, odată ajuns la
Bucureşti, trage la rudele materne: la Dimitrie sau la
Alexandru Apostolu, arendaşi ai unor vaste moşii din
Bărăgan. La conacul lor de la Gurguieţi, la vreo 20 de
kilometri de Brăila, familia Ionescu îşi petrecea adesea
vacanţele. Unchiul Dimitrie avea în Bucureşti mai multe
proprietăţi pe care le închiria, iar casa în care locuia se afla
pe o stradă din centrul oraşului (azi str. Christian Tell, zona
Piaţa Romană).
După tipicul caselor bucureştene de la începutul secolului
XX, era o clădire fără etaj, cu grădină şi viţă-de-vie şi cu odăi
separate pentru servitori, garaj pentru maşină (câteva sute
de automobile traversau pe-atunci capitala) şi grajd pentru
cai. Celălalt unchi, Alexandru, se înrudise prin căsătorie cu
familiile boiereşti Băleanu şi Bellu. În conacul de la Urlaţi al
baronului Alexandru Bellu, copilul Nicu văzuse pentru prima
oară un aparat de fotografiat, un telefon, tot felul de obiecte
de artă şi tablouri, piese de mobilier rare, silabisise
caracterele gotice ale titlurilor de înnobilare primite de
stăpânul moşiei de la împăratul Franz Josef şi se pitise în
preţioasa lui bibliotecă, în care se afla expusă, la loc de
cinste, prima ediţie a Bibliei lui Martin Luther.
Familia Bellu locuieşte o parte din an la Bucureşti, unde
deţine, de asemenea, terenuri şi case. Dar oricâte rude
înstărite şi cunoştinţe binevoitoare are în capitală, Nicu
Ionescu o duce greu în primii ani de studenţie. El provine
totuşi dintr-o familie de provincie scăpătată, cu patru copii
care speră, pentru continuarea studiilor, în ajutoare de la
stat. Chiar dacă mama lui are câţiva veri înstăriţi intraţi, prin
căsătorie, în înalta societate a unor Băleanu şi Bellu, Ioneştii
rămân rudele sărace. Pe timp de vară, băieţii ajută la
treburile gospodăreşti şi administrative ale moşiilor de la

18
Corespondenţa de dragoste, vol. I, p. 75.
Urlaţi, Gurguieţi sau Slobozia. Nicu îl meditează la câteva
materii pe mezinul familiei Bellu. Frecventarea rubedeniilor
prin alianţă, rafinate, cultivate, cu relaţii în capitalele
imperiilor vremii, vorbind cu uşurinţă franceză şi germană, îi
întăreşte dorinţa de a se integra, cândva, în lumea lor.
„Când a venit ca student la Bucureşti”, îşi aminteşte unul
dintre cunoscuţii lui apropiaţi, „Nae Ionescu se afla într-o
cruntă sărăcie. După ce a ţinut o lucrare de seminar, a
leşinat. Nu mâncase de câteva zile. Profesor era Constantin
Rădulescu-Motru, care l-a luat sub oblăduirea sa, ca bursier.
N-avea o locuinţă stabilă. Dormea pe mesele de biliard din
cafenele interlope. A fost epoca de pauperism, dar şi de
anarhism stirnerian, amalgamat cu exerciţiile Sfântului
Ignaţiu de Loyola, creatorul ordinului iezuiţilor”.19
După studii de filozofie şi psihologie în Franţa şi apoi în
Germania, Constantin Rădulescu-Motru devenise, la 36 de
ani, profesor plin la Facultatea de Litere şi Filozofie a
Universităţii din Bucureşti. Pe urmele lui Titu Maiorescu,
Motru prefera cercetarea experimentală speculaţiilor
metafizice despre trăirile omului, era preocupat de noile
curente din psihologia vremii şi continuator al teoriei
junimiste a dezvoltării „organice” a unei naţiuni. Văzuse, cu
siguranţă, în studentul lui brăilean potenţialul unui gânditor
deopotrivă subtil şi pragmatic, cu talent la scris şi capabil să
facă distincţii fine între, de pildă, „personalismul anarhic” şi
„personalismul energetic”, între personalitatea dominată de
capriciile eului propriu şi personalitatea organizată, care are
cultul autodepăşirii şi fermitatea unei specializări
disciplinate. Europa, le spunea Motru studenţilor, este
terenul de confruntare între capriciu şi vocaţie, între cultul
incompetenţei şi cultul muncii dedicate, şi acest lucru este
vizibil şi în viaţa naţiunilor.
Fondator şi director al revistelor Noua revistă română,
Studii filozofice, Ideea europeană, Revista de filozofie, Revista
de psihologie practică, Rădulescu-Motru va fi, pentru mulţi
ani de acum încolo, mentorul şi ocrotitorul acestui tânăr

19
Petre Pandrea, Garda de Fier, p. 284.
negricios şi încruntat, ajutându-l să-şi construiască o
viitoare carieră universitară. Încă din primii ani de studenţie,
profesorul, care „avea darul să se entuziasmeze de studenţii
săi mai răsăriţi” îşi invită studentul în redacţia Noii reviste
române de pe Calea Victoriei, unde acesta va da curând
buzna strigând că tocmai „îl făcuse praf” pe Kant la un
seminar.20 În anii de studenţie, redacţia îi va fi casă, masă şi
adresă pentru puţinii prieteni care îi scriu.
Aflat în 1909 în primul an de facultate, campionul luptei
cu Kant debutase în revista Ramuri de la Craiova cu o
recenzie la o carte despre Thomas Carlyle scrisă de istoricul
şi filosoful Constantin Antoniade. Peste numai câteva luni,
Antoniade publica şi traducerea în româneşte a celei mai
cunoscute opere a moralistului scoţian: Eroii, cultul eroilor şi
eroicul în istorie / On Heroes, Hero-Worship and Heroic în
History, apărută în Marea Britanie cu peste 70 de ani în
urmă şi devenită, de atunci, un fel de manual de
autodezvoltare a tinerilor intelectuali de pe continent.
Lectura cărţii lui Antoniade şi apoi a operei lui Carlyle
trezeşte în tânărul Nae Ionescu forţa unei regăsiri de sine, a
unui proiect de viaţă. Citându-l pe Antoniade, care scria că
Thomas Carlyle „a făcut filozofie fără să fi scris niciun tratat
special de filozofie”, Nae Ionescu scria, la rându-i, cu vădită
admiraţie, că teoreticianul eroismului nu şi-a format
concepţia despre viaţă „pe calea migăloasă a omului de
ştiinţă, pornind de la constatările cele mai concrete spre cele
mai generale, zidindu-şi cărămidă cu cărămidă un sistem
piramidal; el a fost un intuitiv din stofa poeţilor şi a
întemeietorilor de religiuni, cărora legile fundamentale li se
arată într-o sclipire de fulger, cari văd în miezul lucrurilor,
cari fură naturii răspunsul la rostul existenţei”. Cugetător
eclectic, Carlyle desfiinţa graniţa între realitate şi poezie,
filozofie şi viaţă, istorie şi ficţiune, căci toate acestea
reprezentau pentru el „o realitate unică, indisolubilă”, obiect

20
Constantin Beldie , Oameni văzuţi de aproape, Roza
Vânturilor, Bucureşti, 2005, p. 344.
„şi al filozofiei, şi al poeziei, şi al acţiunii”.21 Citând pe larg
din cartea recenzată şi explicând demersul unor autori
preferaţi, tânărul student la filozofie îşi definea propriile
căutări: „Ca şi Kant, [Carlyle] crede că ceea ce vedem în jur,
în depărtare, în univers, nu e realitatea absolută, noumenul,
ci aparenţa, simbolul, pretutindeni o taină ne înconjoară şi
contemplarea ei e o atitudine religioasă, singura atitudine
religioasă”.
În sfârşit, când vine vorba despre teoriile politice şi sociale
ale moralistului scoţian, acordul celui care scrie articolul cu
ideile lui Carlyle devin evidente. Provincialul sărac, dar de o
sclipitoare inteligenţă, provenit dintr-o familie mic-burgheză
scăpătată, dar cu aspiraţii boiereşti, îşi găseşte îndreptăţirea
şi calea de afirmare: democraţia, scrie la 19 ani Nae Ionescu
pe urmele lui Carlyle, nu poate fi decât un mijloc pentru a
ajunge la adevărata aristocraţie, „care singură trebuie să
conducă lumea. Nu însă o aristocraţie de sânge sau de titluri,
ci o aristocraţie de capacitate de valoare. […] De aceea,
adevăratul nobil este şi trebuie să fie un supraom, un
erou”.22 Aşadar, pare a spune printre rânduri, voi deveni eu
însumi un astfel de erou al meritocraţiei. Deocamdată
încearcă să adopte un aer de dandy picant din societatea
poeţilor simbolişti. Contemporanii şi-l amintesc ca pe un
tânăr subţire şi negricios, „cu mers săltăreţ ca un pui de
cioară”, destul de auster şi frugal, purtând „o jachetă neagră,
cravată roşie, pantofi galbeni ca floarea de dovleac” şi pe cap
pălăria tare numită melon.23
În Noua revistă română a lui Motru debutează cu un articol
rezultat dintr-o lucrare de seminar despre teoriile la modă
privitoare la localizarea în emisferele cerebrale a mişcărilor
sufleteşti, a psihismului şi a conştiinţei. E un articol
„ştiinţific”, bazat pe bibliografia cursurilor de psihologie ale
profesorului său. Se vede însă mâna sigură cu care e scris,
precizia argumentaţiei, curajul spiritului critic. Vor urma

21
Opere, vol. VI.
22
Ibidem.
23
Constantin Beldie, Oameni văzuţi de aproape, p. 354.
articole diverse: recenzii la cărţi de psihologie sau de filozofie,
cronici de artă, recomandări de spectacole de teatru,
anunţuri de evenimente culturale, pamflete şfichiuitoare la
adresa unor scriitori sau critici literari ai vremii (Victor
Eftimiu, E. Lovinescu), articole ludice şi interviuri imaginare.
În toate, Nae Ionescu demolează, adesea cu umor şi ironie,
ideile comune, gândirea pripită care bâjbâie printre concepte,
diletantismul şi logica stângace. Pare un jongleur în arena
ideilor preluate de-a gata, care, fie şi numai de dragul
contradicţiei, aruncă în aer orice teorie devenită clişeu sau
automatism al gândirii.
În toate lecturile, articolele şi întâlnirile studenţiei, acest
tânăr îşi caută un drum propriu, se caută pe sine însuşi,
preocupat de adânci întrebări ale vieţii pe care le descoperă
în marile cărţi ale culturii europene.
Cum Olga, soţia lui Alexandru A. Bellu, se trage din familia
Ghica-Deleni, vărul ei Vladimir Ghika, un prinţ excentric
convertit la catolicism ca să devină un cât mai bun ortodox,
cum îi place să spună, îşi vizitează adesea rudele. Prinţul are
înflăcărarea convertitului autentic, e un profund trăitor al
Evangheliei, îmbină contemplaţia cu acţiunea şi cultura
filozofică cu o solidă cultură biblică. El să fi fost cel care,
întâlnindu-l pe studentul la Litere şi Filozofie în casa familiei
Bellu şi intuindu-i deopotrivă surprinzătoarea agerime a
minţii şi neaşezarea gândirii adolescentine, a scos din
biblioteca rudelor un manual de practică religioasă şi i l-a
înmânat?
În mai multe rânduri, în articole ori discuţii cu prietenii,
Nae Ionescu va aminti de manualul său de căpătâi din
tinereţe: „Am practicat ani de-a rândul Exerciţiile spirituale
ale lui Loyola” cu intenţia de a ajunge la „o formă definitivă
de echilibru”.24 Cu prima ocazie, îşi va cumpăra şi un
exemplar rar al primei ediţii: Exercitia spiritualia, Roma,
1548, tipărit de Antonius Bladus. Ataşamentul său faţă de
această carte avea să intre în folclorul urban. Socotea că
celebrele exerciţii ale întemeietorului ordinului iezuit

24
Opere, vol. VIII.
transformă mintea şi voinţa celui care le practică „într-o
armă de oţel care poate fi distrusă, dar nu învinsă”. „Cărţulia
asta”, ar fi spus el, „a salvat Biserica Romană, şi poate
Europa, şi poate civilizaţia. Oamenii care şi-au călit voinţa cu
aceste exerciţii au fost misionari în China, Japonia, Tibet,
Africa şi cele două Americi; […] au fost consilierii
atotputernici ai dinastiei de Habsburg, ai lui Filip al II-lea şi
ai Regelui-Soare; au devenit atât de puternici, încât toate
statele s-au speriat de ei şi până şi papii au ajuns duşmani ai
iezuiţilor, ceea ce e destul de semnificativ”.25
Exerciţiile fostului militar aristocrat basc construiesc,
poate, caractere eroice în sensul teoriilor lui Carlyle, dar
presupun şi existenţa unui îndrumător spiritual. Acesta este,
de altfel, destinatarul lor principal, iar practicarea
exerciţiilor, adaptată la vârsta, cunoştinţele şi viaţa concretă
ale celui care le urmează, se face prin dialog între maestru şi
discipol. Aşa cum sunt concepute de Ignaţiu de I.oyola,
exerciţiile se „dau” şi se „primesc”. Ele se desfăşoară pe
parcursul a patru săptămâni şi cel care le practică nu ştie,
de la o săptămână la alta, în ce fel se va continua efortul său
de meditaţie şi concentrare. Prima săptămână este dedicată
examinării conştiinţei şi este condusă potrivit unor reguli de
discernere a spiritelor, adică de identificare şi cunoaştere a
pornirilor lăuntrice proprii, a stărilor de spirit, de la alinare la
deznădejde. În următoarele săptămâni se meditează asupra
vieţii, morţii şi învierii lui Isus. Această parte se bazează mult
pe imaginaţie şi pe punerea în scenă, în închipuire, a
momentelor celor mai semnificative din viaţa lui Isus,
conform cu descrierea din Evanghelii. Altfel spus, discipolul
trăieşte empatic viaţa lui Isus, într-o nouă formă de imitatio.
La finalul celor patru săptămâni se aşteaptă ca
practicantului să-i fie mai limpede drumul propriu în viaţă şi
raportarea sa la Dumnezeu.26
Să fi făcut tânărul student primele exerciţii ignaţiene cu

25
Petru Dumitriu, Cronică de familie, Litera, Bucureşti,
2009, vol. II, p. 322, unde Nae Ionescu apare sub numele
personajului Fănică Niculescu.
Vladimir Ghika sau cu unul dintre bărbaţii familiei Bellu? În
orice caz, în această perioadă are o dorinţă vie de a-şi
disciplina gândirea. Chiar şi în timpul vacanţelor, programul
autoimpus este riguros urmat: „de la 6–10 a.m., matematică.
10–11 oră de repetiţie cu «elevul» meu [unul dintre copiii lui
Alexandru Bellu, n.m]. 11–12, corespondenţă, jurnale. 1½–6
p.m., filozofie. 6—7, plimbare […]. 8½–12 latină şi germană
alternative. […] din toată vremea asta eu mai rup un ceas […]
pe care îl întrebuinţez pentru mine. Numai în acest chip – o
văd bine – pot cu adevărat căpăta o disciplină mintală pe
care trebuie să o am”.27 În cadrul aceluiaşi program
autoimpus, într-o vacanţă petrecută la moşia de la Gurguieţi
a rudelor, devorează în numai patru zile Critica raţiunii pure a
lui Kant. „E un tur de forţă”, se laudă satisfăcut de
performanţă.28
Lecturile din filozofia germană, modelul eroismului lui
Carlyle, exerciţiile lui Ignaţiu de Loyola, teoria egoismului a
lui Stirner, cursurile de psihologie ale profesorului Motru îl
vor conduce spre o viziune nouă şi asupra învăţăturilor lui
Isus. La 22 de ani va mărturisi că „în prima mea tinereţe –
acum sunt în a doua – mă revolta stupiditatea predicilor lui
Isus, care îndemna la o iertare largă până la absurd. După
un lung ocol şi după aşa o rodnică practică a vieţii, mă văd,
printr-o batjocură a împrejurărilor, ajuns la acelaşi ideal de
morală pe care îl dispreţuiam. Să fim buni! Să fim buni nu
din convingerea că oamenii o merită, ci tocmai din dispreţ
pentru ei şi din convingerea că stăm deasupra lor. Pentru
mine faptul acesta e o necesitate morală. […] e morală, e
sentimentală, e profund sufletească”.29
Pare un provincial singuratic, un neadaptat în răspăr cu
lumea, un precoce mizantrop, un tânăr urmărit de

26
Vezi Marius Taloş S.J., Magis şi Epektasis: Două aripi
pentru un singur zbor, Galaxia Gutenberg, Târgu-Lăpuş,
2019.
27
Corespondenţa de dragoste, vol. I, pp. 50–51.
28
Ibidem, p. 95.
29
Ibidem, p. 81.
melancolie, dar, în acelaşi timp, creşte în el un bărbat în care
clocotesc dorinţa de afirmare şi ambiţia de a-şi construi un
destin aparte.
 „Sunt un om foarte cumsecade”

În primăvara anului 1911, trenul porneşte din gara

Băneasa spre Constanţa, unde Carol I şi soţia sa, Elisabeta
de Wied, sunt aşteptaţi să inaugureze un pavilion regal
destinat zilelor de odihnă şi creaţie ale reginei. Elisabeta,
Carmen Sylva pe numele ei de poetă, trecuse de 60 de ani şi
îşi dorea de mult un cuib de vacanţă la malul mării, unde să
scrie în linişte. O echipă de ingineri în frunte cu Anghel
Saligny, cel care proiectase podul de la Cernavodă şi
nenumărate linii de cale ferată, pusese în practică ideile
reginei ridicându-i, în buza mării, o casă de forma unui
vapor.
Odată încheiate discursurile şi ceremonia de inaugurare,
la care asistă artizanii construcţiei, ingineri şi proiectanţi,
miniştri şi deputaţi, oficialităţi locale şi marinari, împreună
cu o mulţime de curioşi veniţi să salute cuplul regal, regina
flutură o batistă albă într-un gest pe care, de acum încolo, îl
vor aştepta ca pe o binecuvântare toţi comandanţii de vase
care pornesc în larg. Regina Maria o va evoca nostalgic pe
această stranie femeie stând „în picioare pe terasa îngrădită
cu fier a căsuţei clădite pentru ea, pe un dig care se întinde
în mare la intrarea portului Constanţa. O căsuţă ciudată
zidită de inginerii portului, cu odăi ce semănau cu cabinele
vapoarelor. O văd în picioare acolo, în lunga ei rochie albă,
cu părul ei cărunt lăsat slobod în mânia vântului. Carmen
Sylva iubise totdeauna marea cu o iubire romantică şi era
una dintre puţinele fiinţe cărora le e cu adevărat drag vântul.
Îi umplea de exaltare inima furtunoasă şi înviora izvoarele
închipuirii ei poetice". Şi la bordul iahtului Amarylis, cu care
făcea excursii pe mare, Carmen Sylva se simţea datoare să
fluture batista, chiar dacă, suferind de miopie, nu desluşea
că pe mal, uneori, se zăreau numai cirezi de vaci şi cârduri
de oi, va adăuga cu umor duios Maria.30
Fie că la ceremonia din acel an de inaugurare a
Pavilionului reginei asistă şi studenţi bucureşteni, fie că
prilejul de a o vedea pe Carmen Sylva salutându-i de la
„bordul” noii ei reşedinţe de vacanţă îi atrage pe cei care-i
preţuiesc opera literară, studenţii la Litere şi Filozofie din
Bucureşti pornesc cu trenul spre Constanţa. Printre ei, Nae
Ionescu şi o colegă de la secţia germană, Elena-Margareta
Fotino. El are 21 de ani, iar ea e cu câteva luni mai mare.
Altminteri, e micuţă de statură, delicată şi în ochi i se pot citi
încrederea, vioiciunea şi inocenţa. Unchiul ei, Alexandru
Davidescu, lucrează alături de inginerul Saligny la marile
proiecte de drumuri şi poduri iniţiate de Carol I. Va fi fost şi
el prezent la inaugurarea „vaporului” reginei.
E luna mai, pomii sunt în floare, cerul e senin, mirosul de
sare şi alge al mării pătrunde pe nesimţite pe fereastra
vagonului. „Eram faţă în faţă aşezaţi în acelaşi compartiment
de tren”, îşi va aminti el mai târziu. „Când am trecut peste
pod la Cernavodă, ne-am sculat în picioare şi eram aşa de
aproape unul de altul! Îmi sprijineam mâna dreaptă de
reţeaua ce sta întinsă deasupra locului tău şi nu ştiu dacă
trecusem deja podul, dar o clipă ne-am uitat lung unul la
altul; nu ştiu dacă ţi-am spus vreodată, dar, în clipa aia, am
voit pentru prima oară că cobor braţul, să te cuprind cu el şi
să te strâng lângă mine. Nu-mi cunosc precis sentimentele,
probabil că nu voiam încă să te îmbrăţişez, nu; dar erai atât
de mică, atât de curată şi atât de bună, şi eu mă simţeam
aşa de singur! Oh! Aş fi vrut să te am lângă mine, aproape,
aproape de tot. Era parcă un sentiment de linişte adâncă ce
se cobora în mine la gândul ăsta. Nu am făcut-o şi multă
vreme în urmă nevoia asta nu am simţit-o.”31 Nu avea de
unde să ştie atunci că pe seară, la întoarcere, privind din
tren noul pod de peste Dunăre, şi ea simţise „prima înfiorare

30
Maria, Regina României, Povestea vieţii mele, Rao,
Bucureşti, 2011, vol. II, pp. 313-314.
31
Corespondenţa de dragoste, vol. I, p. 406.
de dragoste din viaţa mea”.32
Să fie prima lui dragoste? Peste ani îi va da detalii unui
apropiat despre prima noapte din viaţa lui petrecută cu o fată
care, „după mai multă sau mai puţină stăruinţă”, i se
„dăduse”. Dar de vreme ce ea nu se mai împotrivea, el
folosise prilejul ca să-şi exerseze stăpânirea de sine, făcând
din acea noapte aprinsă un exerciţiu spiritual: „Am petrecut
o noapte albă. Noapte de care-mi aduc aminte […] ca de cea
mai mare biruinţă a mea spirituală! Am petrecut toată
noaptea lângă ea, privind-o cu adoraţie, destăinuindu-mă şi
pradă entuziasmului, dar fără să mă ating de ea”.33
Dacă nu e o fantasmă, ca multe altele, construită ulterior
doar ca să stârnească uimirea şi admiraţia vreunui discipol,
se prea poate ca fata să fi fost aceeaşi Elena-Margareta de
care se apropiase în excursia la Constanţa. Ecouri ale unei
nopţi albe se strecoară şi printre rândurile unei scrisori în
care ea îi dezvăluie că nu s-ar fi purtat cu nimeni altcineva
aşa cum făcuse cu el, dar asta pentru că „am avut de la
început pentru d-ta sentimentele pe cari le am acuma” şi
pentru că îşi dăduse seama de nevoia lui de afecţiune şi
înţelegere, bântuit cum era de gânduri negre, „nedrepte”.
Voise să-i abată gândurile acelea „chiar cu riscul de a fi rău
judecată de d-ta, ceea ce m-ar fi costat foarte mult”. Şi
insistă: „nu vreau să-ţi rămână neexplicabilă conduita mea,
fiindcă ţin să nu mă crezi altfel decât cum sunt”.34 Dacă
aceasta e, într-adevăr, versiunea ei asupra nopţii albe rezultă
mai curând că marea lui biruinţă spirituală de atunci îi
fusese impusă…
După excursia la Constanţa, între cei doi studenţi se
înfiripă o corespondenţă care se va desfăşură pe parcursul a
câţiva ani. Sunt amândoi germanofili şi melomani pasionaţi
de muzica clasică germană. Deşi România este una dintre
cele mai permisive ţări europene în materie de moravuri, în

32
Ibidem, p. 147.
33
Mircea Vulcănescu, Nae Ionescu aşa cum l-am cunoscut,
Humanitas, Bucureşti, 1992, p. 110.
34
Corespondenţa de dragoste, vol. I, p. 56.
familiile bune se păstrează cu străşnicie tradiţia fecioriei
fetelor până la măritiş. După aceea se practică adesea, mai
cu seamă în mediile intelectuale şi politice, căsătoria
deschisă, în care soţii duc vieţi erotice separate, cu parteneri
după bunul-plac al fiecăruia.
Scrisorile tânărului Nae Ionescu către Elena-Margareta
sunt uneori citite de ea însăşi familiei sale, care se asigură
astfel de onorabilitatea relaţiei. Tatăl ei, Petru Fotino, e ofiţer.
Mama ei, Natalia Grecinski, murise când ea avea şapte ani,
lăsând în urmă trei copii (Elena-Margareta, Olimpia-
Alexandrina şi Maria-Antoaneta). Din căsătoria tatălui văduv
cu o guvernantă germană, Luise Weiss, de confesiune
catolică, se mai adăugaseră familiei încă două fete şi un
băiat. Cum căsătoriile mixte sunt cu greu permise în epocă, e
de presupus că Petru Fotino era sau devenise între timp
catolic. În orice caz, familia frecventează biserica catolică din
Bârlad şi pe un „foarte cult şi deştept” preot catolic.35 În casă
se vorbeşte în franceză şi germană. Una dintre surorile
tatălui, tante Hélène, e soţia lui Henri Bolomey,
administratorul moşiei de la Zorleni (aproape de Bârlad) a
principelui Carol, nepotul regelui, unde copiii familiei Fotino
îşi petrec adesea vacanţele.
Respectând regulile în curtarea unei fete cu educaţie
aleasă şi bune maniere, cei doi tineri menţin, în primele lor
scrisori, schimbate în iulie 1911, convenţia prieteniei
colegiale şi a comunicării intelectuale: îşi împărtăşesc păreri
despre cursuri şi lecturi, se adresează unul altuia cu
„dumneavoastră/dumneata”, iar la final, după „cu deosebită
prietenie” sau „cu aceeaşi prietenie”, se semnează cu numele
întreg. „Aşa-i că scriu foarte politicos?” o întreabă el aluziv şi
complice. În scrisori se întrevăd eforturile lui de a fi la
înălţimea aşteptărilor şi de a-şi ţine în frâu pornirile erotice
prin desăvârşită fidelitate. În acelaşi timp sunt rânduri
menite să liniştească familia Fotino, care, la cea mai mică
încălcare a protocolului, le-ar putea cenzura oricând
corespondenţa: „încrederea d-tale… romantică mă

35
Ibidem, pp. 139–140.
încăpăţânează pe mine într-o cuminţenie pe care altădată aş
fi dispreţuit-o, dar pe care acuma o iubesc. […] O iubesc –
cuminţenia asta – aşa de mult, încât mă simt în ea aproape
tot aşa de bine ca în ceasul acela misterios pe care i-l fur cu
toată voluptatea cu care trăieşti clipele şi situaţiunile ce nu ţi
le îngădui, dar ţi le doreşti. O iubesc pentru respectul
demnităţii mele de om care vrea, dar mai ales o iubesc
pentru prietenia noastră”.36 Abstinenţa îi pune la încercare
deopotrivă imaginaţia şi orgoliul, iar asta îi place în chip
deosebit.
Familia Fotino e vigilentă. Nu se arată prea convinsă de
bunele intenţii ale studentului care-i face curte Elenei-
Margareta. Mama vitregă îi cere fetei să întrerupă
corespondenţa cu dl Ionescu. Nu cumva el e un tânăr
neserios, din categoria celor care „arată camarazilor scrisorile
primite de la fete şi se laudă cu ele”?37 Elena-Margareta se
supune deocamdată, dar cei doi îndrăgostiţi se vor revedea în
toamnă, când încep cursurile şi când vor avea nesfârşite
conversaţii pe marginea lecturii unor cărţi de filozofie. Ea îi
pune întrebări despre Kant, iar el, mult mai avansat în
lectura marilor gânditori, îi dă „lămuririle cuvenite”, cu o
bunăvoinţă „cam batjocoritoare”, dar cu o competenţă pe
care ea i-o recunoaşte cu dragoste şi admiraţie, alintându-se
cu întrebări retorice: „Discipola îşi iubeşte maestrul şi
maestrului i-e dragă discipola, nu e aşa?”38
În anul următor, 1912, după Paşti, îşi vor relua
corespondenţa. De acum încolo, prietenia lor pare acceptată
de familia tinerei fete. Momentul hotărâtor va fi fost în luna
aprilie, când Nae Ionescu e invitat la Bârlad să petreacă
sărbătorile pascale cu părinţii, surorile şi fratele prietenei lui.
Retrăind mai apoi în gând zilele acelea din Săptămâna Mare,
i se pare că „o uşă necunoscută se deschisese tainic în
noapte şi prin ea năvălise biruitor lumină nouă”39, un

36
Ibidem, p. 51.
37
Ibidem, p. 55.
38
Ibidem, p. 62.
39
Ibidem, p. 71.
început nou al iubirii lor. E invitat şi pe moşia de la Zorleni,
la conacul soţilor Bolomey, mătuşa şi unchiul Elenei-
Margareta. „După ce-ai plecat”, îi scrie ea, „protectorul
nostru mi-a spus că i-ai făcut o foarte bună impresie şi s-a
minunat cât vorbeam de bine nemţeşte!? Şi-a adăugat că
vorbeai şi d-ta binişor”.40 Tonul scrisorilor se schimbă. Deşi
păstrează acelaşi „dumneata” respectuos, declaraţiile de
iubire, suferinţa depărtării, emoţia amintirilor comune se
revarsă în îndemnul fiecăruia către celălalt de a umple
distanţa cu cuvinte cât mai multe, cu detalii, cu dovezi
înnoite de încredere şi dragoste. În scrisorile lui revine ideea
„cuminţeniei” necesare: „Cuminţenia e un lucru bun – asta o
ştim noi bine – dar… costă!”41 „Cuminţi? Da, vom fi, pentru
că trebuie, şi pentru că, vai!, nu se poate altfel. Prefer însă o
cuminţenie curajoasă şi conştientă, care să-şi dea seama de
adevăratele sacrificii pe cari le face”. 42 O scrisoare începe
abrupt: „Cuminţenia noastră, da, cuminţenia noastră
exasperantă…”43
Adesea dă de înţeles că se luptă cu el însuşi şi cu propriile
contradicţii. O face însă cu orgoliul celui care vrea să testeze
dragostea femeii iubite: „Stângaci şi timid atunci când nu am
motive să fiu, batjocoritor şi obraznic atunci când nu trebuie
să fiu, eu îmi dau seama că nu pot să am niciodată destulă
căldură şi destulă îndemânare ca să stăpânesc… gradul de
expansiune convenabilă. Sunt condamnat să rămân […]
vecinic sub aşteptările oamenilor obicinuiţi”. Dar adaugă,
dezvinovăţindu-se cu umor: „la urma urmelor, eu sunt un
om foarte cumsecade”.44 În altă scrisoare se recomandă ca
„adevărat băiat de treabă”45 sau ca „un bărbat cinstit şi
muncitor”.
Băiat de treabă, simpatic şi plin de vervă li se arată şi

40
Ibidem, p. 73.
41
Ibidem, p. 65.
42
Ibidem, p. 66.
43
Ibidem, p. 90.
44
Ibidem, p. 65–66.
45
Ibidem, p. 80.
colegilor de facultate şi gazetarilor din redacţia Noii reviste
române, care îl întâlnesc adesea la lăptăria studenţilor ţinută
de un albanez, Caramiciu, pe strada Edgar Quinet. Acolo,
„între câteva înfulecări de ouă la capac, brânză, iaurt sau
lapte cu orez (mâncarea unei generaţii întregi de studenţi şi
intelectuali din acea vreme)”, îi lăsa pe toţi cu gura căscată
„cu darul lui necontestat de a vorbi plăcut şi despre toate:
filozofie, literatură, artă, politică, poveşti şi anecdote […] ca
un vesel cenaclist…”46 Colegii îi văd totdeauna doar faţa pe
care vrea el să le-o arate. În scrisorile către Elena-Margareta
Fotino se înfăţişează într-o multitudine de alte stări de spirit
şi trăiri.
O nouă vizită la Bârlad la mijlocul lui iulie 1912 schimbă
cu totul adresarea şi tonul scrisorilor lor. Elena-Margareta se
semnează de acum încolo „Ilenuţa ta”, iar lui îi spune „Nae”.
El o numeşte „însăşi închegarea mea sufletească”. Ea îi scrie
că el este singurul om care o făcuse „să iasă din cuminţenia
ei de stană” şi îi mărturiseşte că simte toate frământările şi
tulburările „unei iubiri prea mari”. 47 El îi răspunde că, până
s-o întâlnească pe ea, oamenii şi lucrurile i se păreau fără
viaţă şi fără sens, iar „toate amănuntele vieţii le credeam aşa
de cunoscute!” Fusese de ajuns poate doar o atingere şi,
dintr-odată, tânărul blazat descoperise armonia şi zvâcnetul
trăirii, căci ea, iubita, întruchipa „toate farmecele vieţii”.
În vara aceea, la Bârlad, se petrece pesemne între ei o
apropiere care e cât pe-aci să rupă limitele impuse de
cuminţenie… „Voinţa noastră raţională”, îi va scrie el, „merge
foarte adesea alături de iubirea noastră, atunci când nu e
sugrumată de aceasta! Ce sunt toate regulele de ridiculă
cuminţenie pe lângă patima neînfrântă care ne-a cucerit aşa
de definitiv… şi totuşi, îţi făgăduiesc încă o dată să fiu mai
stăpân pe mine”.48 E o promisiune pe care o repetă şi în alte
scrisori din această perioadă, rugând-o să aibă încredere
deplină în el, asigurând-o că iubirea lui e „cinstită şi

46
Constantin Beldie, Oameni văzuţi de aproape, p. 362.
47
Corespondenţa de dragoste, vol. I, p. 88.
48
Ibidem, p. 91.
serioasă”. Altfel spus, deschide perspectiva căsătoriei, pe
care, în lunile următoare, amândoi o vor întoarce pe toate
feţele, mai întâi aluziv, apoi explicit.
În toamna anului 1912, Nae Ionescu îşi susţine examenul
de licenţă cu o teză ambiţioasă despre Istoria argumentului
ontologic, o incursiune în demonstraţia a priori a existenţei
lui Dumnezeu de la Anselm de Canterbury din secolul XI şi
până la Immanuel Kant în secolul XVIII. Teza obţine
calificativul magna cum laude, iar studentul speră să obţină o
bursă de studii în Germania.
 Logodna

În iulie 1913, regele Carol I ordonă mobilizarea armatei

române. Bulgarii atacaseră teritorii sârbeşti şi greceşti. Încă
de la sfârşitul secolului XIX, ţările balcanice aflate sute de
ani sub administraţia, dacă nu sub ocupaţia Imperiului
Otoman, îşi căutau identitatea şi independenţa. Cu un an în
urmă, Serbia, Muntenegru, Grecia şi Bulgaria cuceriseră
teritorii otomane în Macedonia, Albania, Tracia, Salonic, dar
disputele teritoriale rămâneau nerezolvate. Chiar dacă atunci
îşi păstrase neutralitatea, României îi revenise, în urma
tratatelor de pace, sudul Dobrogei, aşa-numitul Cadrilater,
şi, drept graniţă cu Bulgaria, linia Turtucaia-Balcic.
Deopotrivă guvernul conservator şi opoziţia liberală sunt
de acord cu regele că e nevoie de o intervenţie militară în
Bulgaria. Cumnatul lui Nae Ionescu, soţul Antoanetei, sora
lui, locotenentul Constantin Sava, e mobilizat. Ofiţerul Petru
Fotino, tatăl Elenei-Margareta, pleacă şi el la război într-un
regiment de rezervişti. Cele patru fiice şi mezinul Petrăchel
rămân la Bârlad împreună cu soţia lui, Luise Weiss, mama
vitregă a Margaretei şi a celorlalte două fete născute din
prima căsătorie a tatălui.
Războiul are, în familia ofiţerului Fotino, un corespondent
casnic. Absenţa lui de acasă declanşează între mama vitregă
şi fiica cea mare certuri repetate şi un conflict deschis, de
care Elena-Margareta nu mai ştie cum să scape. I se plânge
prietenului Nae spunându-i că, dacă ar avea bani, ar fugi de
acasă: maman caută tot timpul pretexte de nemulţumire şi
de scandal, îi face observaţii nedrepte, pleacă urechea la tot
felul de bârfe şi minciuni pe seama ei, iar atmosfera a devenit
de nesuportat. Ştie că numai el, prietenul ei drag, o înţelege,
fiindcă nici el nu a avut parte de prea multă afecţiune în
viaţa lui: „mi-am dat seama cât de la fel e soarta noastră şi
cât de mult avem nevoie unul de altul”, îi scrie. „Două suflete
stinghere, ciudate pentru lumea cealaltă [în sensul de ceilalţi
oameni, n.m.], fiindcă nimeni nu le înţelege, ai lor nu le
iubesc, s-au întâlnit şi ce alt mai bun puteau să facă decât
să se apropie şi să se unească?”49 Principalul motiv de ceartă
între mamă şi fiică pare să fie chiar prietenia Elenei-
Margareta cu Nae Ionescu.
Austera Luise îi reproşează fiicei vitrege că s-a compromis
tot scriindu-i lui Nae şi fiind văzută cu el, că lumea îi
vorbeşte pe la colţuri şi că, de îndată ce se întoarce de pe
front, tatăl ei o să-l pălmuiască şi o să-l provoace la duel pe
impertinentul student. Elena-Margareta se apără strigându-i
că totul e o minciună, pe care o înlocuieşte preventiv cu altă
minciună: ea şi Nae s-ar fi logodit în secret! E un mod de a
îndepărta pericolul unui duel. Potrivit codului de onoare al
vremii, tatăl unei fete nu mai are dreptul să-l provoace la
duel pe iubitul fiicei sale dacă acesta îi este deja logodnic.
Cât despre palmele pe care ar fi urmat să le primească Nae
de la tatăl Elenei-Margareta, cel ameninţat o linişteşte:
fusese, de bună seamă, doar o vorbă aruncată în vânt la
mânie. Oricum, din respect, el nu ar răspunde cu aceeaşi
monedă.
Toată această dramă familială povestită în scrisori se
încheie cu o lovitură de teatru: Elena-Margareta fuge de-
acasă la rude, la Iaşi. De acolo îi scrie tatălui ei aflat pe
frontul din Bulgaria că „maman poate să fie o fiinţă perfectă
pentru el şi pentru lumea cealaltă, că nici eu nu-i neg
meritele, dar că mi-e imposibilă viaţa în casă la ei şi de aceea
n-o să mă mai reîntorc”.50
E vară, e vacanţă, cel de-al Doilea Război Balcanic nu
stârneşte îngrijorări prea mari, nu s-au înregistrat pierderi
semnificative din partea armatei române, Nae Ionescu se află
pe moşia rudelor de la Gurguieţi, unde primeşte scrisorile
înlăcrimate ale Elenei-Margareta şi de unde îi trimite mesaje
de îmbărbătare, asigurând-o că e alături de ea şi că e convins

49
Corespondenţa de dragoste, vol. I, p. 154.
50
Ibidem, p. 159.
că, odată revenit din campania din Bulgaria, papa va pune
lucrurile în ordinea lor firească. Nu se putuse reţine să nu
vadă în închipuire cam cum s-ar fi desfăşurat scena palmelor
şi a unui posibil duel între ei doi, iar asta îl amuză grozav:
„Delicios! Răspunsul tău la palme a fost bun. Cel privitor la
duel suferă din punct de vedere al situaţiei de drept. Eu
formal nu sunt încă logodnicul tău, aşa că papa mă poate
provoca la duel – şi eu il accept –, dacă vrea să ne batem
cu… tunul”.51
Chestiunea duelului va reveni într-o scrisoare ulterioară în
care Nae apără onoarea iubitei, acuzându-i tatăl că se face
responsabil de situaţia copiilor lui, care, iată, se
„desprindeau din cercul duios al familiei […] din vina
păcatelor lui”. Deşi nu spune explicit despre ce păcate ar fi
vorba, dă de înţeles că principala vină a lui Fotino era că se
căsătorise cu o femeie de altă naţionalitate şi confesiune,
„punând un suflet străin şi câinos între sufletul lui şi al
copiilor lui”. Cine e adevăratul ei apărător? o întreabă el
retoric pe Elena-Margareta. Un tată „care a lipsit de la
datoria lui”, sau el, Nae, care a încercat să o mângâie „ca să
dreg ce a stricat el, şi am făcut una din sufletele noastre, iar
din mulţumirea ta – fericirea şi idealul cel mai de pe urmă al
vieţii mele corecte şi neîntinate?”52
Se vede treaba că nu se stinsese încă amintirea unui
celebru duel de la 1898, în care boierul conservator Nicu
Filipescu, fost primar al capitalei, îl ucisese pe ziaristul şi
proprietarul ziarului L’Independance Roumaine, George
Lahovari, iar rândurile lui Nae par scrise de un Rică
Venturiano cuprins de patima iubirii ideale: „Cine este
insultătorul? Eu, care am năzuit să mă ridic până la sublima
ta puritate morală – şi am izbutit poate –, eu, care am
tremurat de indignare la cel mai uşor gând rău împotriva ta,
sau el, el care, fără nicio ezitare şi fără nicio strângere de
inimă poate, a plecat urechea la toate insinuările
calomnioase, el care, având datoria să te cunoască, s-a făcut

51
Ibidem, p. 161.
52
Ibidem, p. 165.
receptorul necontrolat şi lipsit de personalitate al tuturor
murdăriilor pe cari le-a născocit perfida şi stupida minte
omenească?”53
În august, când cel de-al Doilea Război Balcanic se încheie
cu tratatul de la Bucureşti, prin care României îi revine
Cadrilaterul, conflictul din familia Fotino, întreţinut printr-o
vie corespondenţă între rudele primei soţii a lui Petru Fotino
şi actuala soţie, îşi caută un deznodământ. Scriindu-i că
dragostea lor rămâne „deasupra oricărei discuţiuni” pentru
că este „sinceră, fără condiţiuni, fără restricţiuni, şi este
sigură pentru că se sprijină nu pe îngăduinţe, ci pe respectul
nostru reciproc”54, Nae Ionescu îi promite că, dându-şi seama
că „partea cea mai dificilă în criza sufletească prin care treci
e tocmai despărţirea de papa”, va încerca să medieze între ea
şi părinţi şi o asigură de toată dragostea şi susţinerea.
Dar presiunea socială şi familială e din ce în ce mai mare.
Din pricina intrigilor mamei vitrege, Margareta riscă să nu
mai fie primită la căminul unde locuia în Bucureşti pe timpul
cursurilor. E acuzată de purtări imorale. Nu mai există decât
o singură soluţie de ieşire din impas: „în situaţia mea
actuală, este absolut necesar să ne logodim formal.
Deocamdată, eu sunt singură în lume şi nu depind decât de
tine. Formal, nimic nu mă leagă de tine. Asta era cu putinţă
înainte, nu mai e cu putinţă şi acuma. Îţi cunosc
obiecţiunile, dar trebuie să le laşi la o parte. Nu ai nimic de
pierdut. Şi dacă n-ai bani, o să faci 2 verigi [verighete, n.m.]
potrivite, pe cari le vom înlocui mai târziu cu altele demne de
noi! Nu e aşa, îngeraşule? Şi cât mai curând; nu e aşa?”55
Insistenţa ei nu are numai motive familiale. Nae urmează
să plece în Germania pentru lucrarea de doctorat. Până
atunci, scrisorile lor se intersectează pe drum, unele ajung
înainte ca destinatarul să fi răspuns la scrisoarea
precedentă, altele întârzie pe drum între Iaşi şi Gurguieţi.
Aşa se face că ideea logodnei revine peste câteva săptămâni,

53
Ibidem, p. 165.
54
Ibidem, p. 174.
55
Ibidem, p. 167.
într-o scrisoare din 25 august 1913, în care el îi scrie că, mai
ales în cazul în care va pleca în Germania, e bine ca ea să
aibă „o apărare şi o siguranţă” prin logodnă. O tânără ca ea,
care a rupt relaţiile cu familia, nu poate supravieţui în
societate dacă asupra onoarei sale planează îndoieli. Dar, îi
mărturiseşte el, dincolo de argumentele practice, gândul
logodnei îl umple de fericire „încât emoţiunea îmi îneacă
sufletul şi vorbele curg din condei la întâmplare, scăpate de
cenzura obicinuită a raţiunii”. E copleşit de perspectiva
împlinirii iubirii lor şi flatat că, pusă să aleagă între el şi
familia ei, între el şi buna ei reputaţie, între el şi siguranţa ei
materială, îl alesese pe el. „Cum aş putea, buna mea fată”, îi
scrie, „să mai fac socoteli noi în clipa aceasta de minunată
fericire şi cum aş putea să-mi mai măsor gândurile când
înţeleg că tu, pe care în dragostea mea te îndumnezeiesc, o
să fii în sfârşit în faţa lumii a mea? Iartă-mă, dragă Ilenuţo,
poate sunt prea copil. Dar când îmi aduc aminte cât a avut
să lupte iubirea mea şi când pricep cât de adâncă este
izbânda dragostei noastre, mi se întunecă parcă mintea de
atâta neaşteptată şi neîncercată fericire”.56
Pe 31 august 1913, într-o zi de duminică, aducând cu el
verighete şi bomboane, aşa cum îi ceruse Ilenuţa, Nae
Ionescu, îmbrăcat în singurul lui costum încă neros de
purtare, coboară din tren în gara Iaşi şi se îndreaptă spre
Hotelul Traian din centrul oraşului. E punctul de reper pe
care i-l indicase iubita lui ca să ajungă la casa mătuşii
Eugenia Şoarec, la care ea locuieşte în gazdă. În seara aceea,
„în vastul d-lor salon”, Ionel şi Eugenia Şoarec le pun pe
degete verighetele, în cadrul unei mici ceremonii improvizate,
care va marca logodna lor „foarte simplă şi foarte… săracă”.57
Dragostea le e frugală, pe furate, căci amândoi ţin să
parcurgă toate treptele onorabilităţii şi să respecte tradiţia
până la căsătorie, evitând raporturi sexuale premaritale.
„Fiecare colţişor îmi aduce aminte de clipele petrecute
împreună şi-mi vorbeşte de dragostea noastră, care, dacă e

56
Ibidem, p. 190.
57
Ibidem, p. 196.
atât de mare şi de neobicinuită, ne impune şi mari «sacrificii
mici!»”58 îi scrie ea cu înflăcărată pudoare. Oricum, micilor
sacrificii le vin în ajutor distanţa şi sărăcia: ea rămâne la Iaşi,
iar el pleacă la Gurguieţi şi apoi la Bucureşti. Ea îşi
pregăteşte licenţa în filozofie, el are speranţe că va obţine o
bursă pentru studii în Germania şi, într-adevăr, la sfârşitul
lunii octombrie, se află deja la Leipzig, pe drum către
Universitatea catolică din Göttingen, unul dintre cele mai
luminate şi mai vizitate centre academice ale vremii, unde se
studiază ştiinţe naturale, matematică, teologie, filozofie,
antropologie, filologie clasică, istorie antică.
Primele lui impresii din Germania vor fi amestecate. De
îndată ce pune piciorul în prima ţară străină pe care o
vizitează, e „foarte neprecizat asupra lucrurilor”, oamenii i se
par pe cât de complicaţi în psihologia lor, pe atât de eficienţi
în mecanismul social care „merge straşnic de bine”.59 După
descinderea la Bucureşti în primul an de studenţie, aceasta
este a doua lui experienţă a „străinătăţii” şi a „înstrăinării” şi
îi prilejuieşte, în scrisorile către iubită, reflecţii pe marginea
întâlnirii cu sine însuşi şi a distanţei dintre voinţa proprie şi
realitatea nemijlocită: „în asemenea împrejurări, vezi că tot ce
crezi despre tine este tot ce ai vrea tu să fii; şi că toată
atitudinea viitoare, pe care ţi-o prescrii şi pe care în urmă ţi-o
teoretizezi ca să crezi mai mult în ea, nu se ţine pe picioare”60
Ce vrea să-i spună, de fapt, e că se simte îngrozitor de
singur, că între ambiţiile lui intelectuale şi nevoia de aşezare
sufletească se cască un abis de contradicţii, că îi e dor de ea
şi că se teme să n-o piardă în cei trei ani de despărţire care
vor urma şi în care pe el îl aşteaptă „o viaţă de muncă, şi
încă de muncă grea, care începe acum şi se sfârşeşte… când
oi muri”. Dar, adaugă în finalul unei scrisori din 1 noiembrie
1913, „viaţa trebuie înfruntată” şi poate fi înfruntată cu
condiţia ca ei să rămână mereu solidari. Altfel, nimic nu are
rost.

58
Ibidem, p. 198.
59
Ibidem, pp. 206–207.
60
Ibidem, p. 209.
 „Nişte escroci cu toţii”

Hainholzweg e o alee la marginea oraşului vechi, cu

pensiuni care închiriază camere studenţilor. Ieşind pe poarta
cu numărul 381, dacă o iei la stânga, ajungi în oraş. Dacă o
iei la dreapta, intri în pădure şi începi să urci uşor pe munte.
Proaspăt sosit din România, studentul explorează
împrejurimile, adăstând când în cafenelele pline de viaţă din
Göttingen, când pe drumeagul verde al pădurii. Nae plăteşte
la pensiunea Sauer 120 de mărci pe lună şi îşi face socoteala
că îl costă mult mai ieftin decât la Bucureşti pentru o cameră
încălzită cu gaz şi patru mese pe zi. Restul odăilor sunt
închiriate de o studentă la medicină evreică, un student la
matematică taciturn şi unul, simpatic, la economie politică.
„Toţi foarte ignoranţi” şi „necunoscând nimic în afară de
ştiinţa lor”61, îi evaluează nou-venitul dintr-o privire.
De pe biroul la care citeşte şi scrie scrisori îl veghează o
fotografie a Ilenuţei. În timp ce îşi perfecţionează germana
după un curs intensiv, citeşte sau scrie scrisori, e de ajuns o
frază, un cuvânt evocator al iubirii şi gândul îi zboară la ea.
Copleşit de melancolie, îi scrie uneori mici poeme în proză cu
ecouri biblice: „tu eşti începutul şi sfârşitul; tu eşti bucuria şi
durerea; iar nădejdea cea adânc fecundă tot tu eşti. În tine se
împleteşte şi se desface firul vieţii; tu stăpâneşti fără să vrei
viitorul în plămădirea lui tainică; şi încet, încet, din ce în ce
mai profund, fiecare fibră din mine se îmbibă şi se oţeleşte
parcă, în vraja bunătăţii tale…”62 Apoi, urmărind anatomia
iubirii şi volutele dorului, fantasma erotică devine dureroasă:
„Ochii tăi, ochii tăi! şi buzele tale mă ard; şi lacrimile tale
sunt plumb topit şi nu mai pot să le simt, pentru că îmi

61
Corespondenţa de dragoste, vol. I, p. 212.
62
Ibidem, p. 216.
brăzdează carnea şi mă doare”.63 Din adâncul pasiunii,
irumpe, din nou, un gând despre viaţă în întregul ei, ca un
„filozofem” ad-hoc: „Durere de durere se leagă, şi asta face
ochiuri şi laţuri, şi asta e viaţa: aici, acolo, în noi doi, aiurea,
pretutindeni”.64 Altă dată îi scrie: „te iubesc şi te
îndumnezeiesc”65 sau „dragostea noastră e pentru mine ceva
minunat şi ceva care stă deasupra lumii în care trăim”.66 Îi
mărturiseşte eminescian că e îndrăgostit chiar de dragostea
lor. Curând, îi cere să-i trimită micul volum de versuri ale lui
Eminescu din care obişnuiau să-şi citească unul altuia.
La capătul celălalt, la Bucureşti, unde şi femeia iubită se
zbate în lipsuri încercând să-şi ducă la bun sfârşit studiile
universitare, abia mai păstrând legături cu familia, ea îi
răspunde pe măsură, spunându-i că ştie să iubească
„aproape aşa cum iubeşte bunul Dumnezeu – ca la Biblie”67,
dându-i nume de alint „îngeraşul meu blând şi fermecător”,
„iubitul meu”, „prieten drag”, scriindu-i că a iubi înseamnă
„a-ţi însuşi gândurile, plăcerile, dorinţele fiinţei iubite şi a
face din ele propriile tale gânduri, plăceri şi dorinţi”.68
Din puţinii ei bani, dând meditaţii de germană şi franceză,
Elena-Margareta Fotino are grijă să-i trimită zilnic ziarul
Universul, ca să fie la curent cu ştirile din ţară. Cum e deja
iarnă, strânge bani să-i cumpere lui o pereche de ghete, dar
îşi dă seama că nu-i ştie numărul la pantofi. O mărime peste
7, îi răspunde el (probabil 42). Dar acum nu-i arde de ghete,
fiindcă, împreună cu alţi studenţi români, se pregăteşte de
mutare la parterul unei pensiuni de pe Schillerstrasse.
Într-o scrisoare datată 20 decembrie 1913, Nae Ionescu îşi
mărturiseşte, cum o va mai face adesea, ariditatea
sufletească, neputinţa de a-şi adecva cuvintele la stările
sufleteşti prin care trece, incapacitatea de a exprima cu

63
Ibidem, p. 216.
64
Ibidem, p. 216.
65
Ibidem, p. 219.
66
Ibidem, p. 225.
67
Ibidem, p. 230.
68
Ibidem, p. 218.
adevărat ceea ce simte, dar şi un fel de dezgust faţă de
vorbăria goală. A căpătat deprinderea de a gândi în concepte
care îi usucă emoţiile, iar combustia interioară e atât de
intensă, încât e aproape incomunicabilă. „Eu cu vorbele nu
am ce să fac”, scrie el. „Am rămas aşa de des singur cu mine
însumi şi am gândit aşa de mult în gând, şi nu în cuvinte,
încât vorbele nu mă mai pot ajuta, pentru că nu le-am
cultivat niciodată prea mult. Te iubesc, Ilenuţo, asta pot să-ţi
spun. Dar câte simţăminte se zbat sub acest «te iubesc» şi
câte variaţiuni de înfăţişări ia sufletul, şi cât de adânc
răscolit este el de toate acestea, astea nu o să te pot face
niciodată să înţelegi cum le trăiesc eu.69
În primele luni petrecute în Germania, tânărul student nu
dă încă semne de adaptare. În ajunul anului nou 1914 trece
prin stări apropiate depresiei. Se plânge că i-a pierit liniştea,
că şi-a pierdut calmul şi stăpânirea de sine, că trăieşte într-o
„zbuciumare” „seacă şi rău dureroasă” şi că „nevoia de a fi
cineva”, pentru care se află în Germania, nu-i mai e de ajuns.
„Aduc în viaţă aportul meu de cinste, de inteligenţă şi de
muncă”, îi scrie Elenei-Margareta, „şi nu cer nimic altceva
decât pe tine; înţeleg să fac cu societatea şi cu viaţa un
contract: condiţiile mele sunt astea; mi se acceptă, bine; nu,
eu ţi-o spun hotărât: rup contractul. Nu, Ilenuţă, tu o să fii a
mea, tu trebuie să fii a mea pentru totdeauna; asta nu poate
să mi-o refuze nimeni; nici chiar Dumnezeu…”70 E stânjenit
însă că trebuie să-i ceară bani femeii iubite, care,
deocamdată, nu-i poate trimite cine ştie ce… Speră amândoi
în vremuri mai bune.
De n-ar fi decât sărăcia… Dar cursurile de la Universitatea
din Göttingen şi dorul năprasnic de singura femeie căreia i se
deschisese „în întregime” îi prelungesc depresia. Numeşte
sărăcia „izvorul răului”, pe care nici iubirea, nici inteligenţa,
nici frumuseţea nu l-ar putea înfrânge. Tema lipsei banilor şi
a sărăciei rămân laitmotivul scrisorilor din această perioadă.
Dar cu el se întâmplă o transformare profundă, are loc o

69
Ibidem, p. 247.
70
Ibidem, p. 251.
reaşezare a valorilor şi o reevaluare a ceea ce preţuise până
atunci în câmpul gândirii academice. Cursurile pe care le
frecventează (la un moment dat îl bate gândul să se înscrie şi
la drept), profesorii pe care îi audiază, teoriile şi conceptele pe
care le asimilează ajung să-l dezguste. Teoriile, ideile,
conceptele nu-l mai mulţumesc şi, în orice caz, nu-i mai
spun nimic despre viaţa adevărată. Chiar domeniul filozofiei,
în care se formase la Bucureşti şi în care ar fi vrut să se
perfecţioneze în Germania, i se pare vorbărie goală, o farsă
pusă la cale de filozofi – oameni pe care lumea îi crede mari,
dar care nu sunt decât „nişte nenorociţi şi nişte escroci cu
toţii”.71 El însuşi, cu tot orgoliul lui intelectual, se trece pe
sine în rândul lor. Simte că ar putea să construiască un
sistem filozofic superior celor ale lui Schopenhauer, Bergson
sau Kant, preferaţii săi. Dar nu la asta îi stă lui gândul când
iubirea „mă cucereşte şi mă arde, şi mă zideşte din nou: mai
rău? mai bun? Nu ştiu, dar sigur mai propriu pentru iubirea
asta…”72
Revine, în scrisori, ideea erosului platonic care îl scoate pe
om din sine, schimbându-i, cu forţa lui modelatoare, privirea
asupra lumii, căci iubirea e un drum al cunoaşterii: „ai
cunoscut un om care putea să fie el cu el”, îi scrie iubitei
aflate dureros de departe, „şi nu l-ai lăsat aşa; acuma când l-
ai turnat din nou pe chipul şi sufletul tău, mai poţi să i te
refuzi?”73 Cu altă ocazie, acelaşi gând se formulează şi mai
explicit: nu e dispus să-şi supună iubirea disecţiei
intelectuale, ci invers, să aplice conceptelor filozofice pecetea
trăirii nemijlocite: „dacă în încercările mele filozofice fac
antiintelectualism, este pentru că mi se impun – prin
dragostea mea – celei alte facultăţi sufleteşti. Nu am crezut
niciodată că aş putea fi un pasionat; şi totuşi, sub iubirea
mea în aparenţă calculată, rece şi sigură, nu este decât
pasiunea – constantă, e drept, dar totuşi pasiunea – care mă

71
Ibidem, p. 260.
72
Ibidem, p. 260.
73
Ibidem, p. 261.
poartă aşa cum vrea ea”.74
Pare mai însingurat ca oricând, se agaţă de corespondenţa
cu femeia iubită ca de singura şansă la viaţa adevărată şi la
comunicare, visează la revederea lor, se teme că timpul şi
depărtarea îi vor înstrăina, nu se mai regăseşte în
deprinderile speculative: „dragile mele raţionamente, în a
căror jonglare căpătasem o oarecare îndemânare, nu mai
cadrează cu atitudinea mea sufletească din clipa în care îţi
scriu, pentru că lângă tine mă pierd pe mine cel de
altădată”75 E o perioadă în care, printre rândurile
deznădăjduite, se pot desluşi lecturile din Schopenhauer, pe
care declară că îl preferă „şarlatanului” de Hegel şi că îl
iubeşte pentru profunzimea şi pentru „omenescul” lui.76 Nae
Ionescu e acum atras de teoreticienii personalismului şi
preocupat de închegarea unui sistem filozofic propriu,
conţinând o teorie a personalităţii „care promovează
pesimismul”77
Obligată, la rându-i, să scrie o lucrare de istorie a filozofiei,
Elena-Margareta îi cere sfatul şi îl consultă în privinţa
bibliografiei. După ce îi dă câteva sugestii, el îi scrie amar:
„De ce să te ocupi prea mult cu filozofia? E o mizerie. Îţi
aduce multe gânduri dureroase şi multe decepţii. Fereşte-te
de ea, pentru că vei simţi odată nevoia de a nu mai fi sinceră
cu lumea cealaltă [în sensul de restul lumii, n.m.] – sau te vei
dispreţui pe tine însăţi”78 Se declară sătul de cursurile de la
Universitatea din Göttingen, se gândeşte ca, pentru lucrarea
de doctorat, să aleagă logica, teoria cunoaşterii, biologia şi
istoria filozofiei şi să se mute la Universitatea din München.
De fenomenologia lui Edmund Husserl, ale cărui cursuri le
urmase în primul semestru, e sastisit. Cu spiritul lui critic
muşcător şi vanitos, cu observaţia pătrunzătoare a gesturilor

74
Ibidem, p. 265.
75
Ibidem, p. 166.
76
Ibidem, p. 271.
77
Ibidem, p. 271.
78
Ibidem, p. 271.
umane („am o remarcabilă experienţă a oamenilor”79), cu
deprinderea de a privi lumea shakespearian, ca pe o scenă pe
care se perindă roluri şi măşti, tânărul român de 23 de ani se
laudă că l-a intuit bine pe profesorul german, trecând dincolo
de discursul lui academic şi de aparenţe. „Husserl nu mai
face două parale”, îi scrie trufaş Elenei-Margareta, „îl cunosc
până în fundul sufletului; e multă farsă; şi asta mă dezgustă;
eu am rămas încă om cinstit; dar până când? Până când voi
scrie prima carte de filozofie; atunci o să fiu şi eu dobitoc sau
escroc ca toţi marii filozofi, chiar dacă nu voi purta redingote,
pălărie moale, neagră şi ochelari aduşi după urechi”.80 Eu
sunt sărac, dar curat, pare să spună în subtext,
ascunzându-şi în spatele frondei intelectuale complexele de
student străin provenit dintr-o cultură mică şi dintr-o familie
anonimă, muncit pe deasupra de nedreptatea şanselor. După
ce i-a făcut lui Husserl un portret de profesor simandicos, se
întoarce la sine însuşi privindu-se ca în oglindă: „dacă
îmbrac haina şi dacă e boţită, iar pantalonul are genunchi,
mă indispun; iar când observ pentru a nu ştiu câta oară că
ghetele s-au rupt, nu mai sunt bun de nimica toată ziua.
Cochetărie? Nu, dar sunt om mare şi mă dezgustă sărăcia”.81
Efortul de a corespunde exigenţelor academice, limbii
germane şi modului de viaţă occidental, dar şi aspiraţiilor
proprii îl extenuează. I se pare că studiile în Germania au
venit prea târziu în viaţa lui, se simte descurajat, cu
încrederea surpată, cu nervii scăpaţi „din frâul în care îi
struneam prea după bunul meu plac”82, bănuitor, irascibil,
mizantrop, nehotărât în privinţa mutării la München. Ştie un
singur lucru: „îmi trebuie să mă însor cu tine şi să mă duc la
mare”.83 Oricât ar fi de abătut, găseşte totdeauna un prilej de
glumă ori de autoironie. Îi displace numele lui de familie,
care nu sună nici intelectual, nici aristocratic: Ionescu i se

79
Ibidem, p. 324.
80
Ibidem, p. 272.
81
Ibidem, p. 279.
82
Ibidem, p. 272.
83
Ibidem, p. 272.
pare nume de negustor, de casap (măcelar) ori de băcan.84
De la Bucureşti, Elena Fotino, cu mari chinuri, continua
să-i trimită bani. Abia dacă are hârtie pentru scrisori. Uneori
şi ei, şi lui le lipsesc banii de timbre. Ea e încercată de
îndoieli şi de temerea că timpul se scurge nemilos peste
iubirea lor şi că, tot aşteptând, le trece viaţa. Scrise în
franceză, epistolele ei sunt însă pline de încurajări, de
declaraţii de iubire, de fidelitate şi de statornică admiraţie.
Între timp s-a împăcat cu familia ei, dar de întors acasă n-are
de gând să se întoarcă.
Iar el, din februarie 1914 s-a mutat până la urmă la
München, despre care, înfumurat, exagerând ca de obicei, îi
scrie că i se pare „un oraş îngrozitor”, în care „probabil că
bestialitatea a ucis iubirea”.85 De fapt, Münchenul epocii este
o strălucitoare capitală a artelor şi a culturii europene, la
care aspiră orice tânăr intelectual. Nae Ionescu o va
descoperi treptat, pe măsură ce va lăsa în urmă stânjeneala
de provincial îngâmfat.

84
Ibidem, p. 316.
85
Ibidem, p. 308.
 Universitatea din München:
profesori, cărţi, idei

La intersecţia dintre Amalienstrasse şi Theresienstrasse

din München, cafeneaua cea mai celebră a vremii, Cafe
Stephanie, rămâne deschisă până în zori. E luna februarie,
încă e frig, studenţii îşi cruţă ghetele scâlciate zăbovind la
căldura nenumăratelor localuri publice. Privesc de la
fereastră marele carnaval revărsat pe străzi de Lăsata
Secului. A doua zi e Miercurea Cenuşii şi începe postul
Paştelui. Când nu are cursuri şi nu-şi îmbunătăţeşte
germana rezolvând exerciţii de gramatică, Nae Ionescu
frecventează şi el cafenelele şi berăriile müncheneze, unde se
adună scriitorii, artiştii, studenţii străini, tinerii politicieni în
curs de afirmare. La cea mai cunoscută berărie din oraş,
Hofbräuhaus am Platzl, în marea de clienţi nimeni nu-l ia în
seamă pe un tânăr pictor amator proaspăt sosit de la Viena,
un singuratic de 24 de ani pe nume Adolf Hitler, care scoate
un ban vânzând peisaje în acuarelă turiştilor.
Café Stephanie e însă un loc special de amuzament
intelectual şi politic: urmând un program regulat, trupa de
cabaret Die Elf Scharfrichter („Cei unsprezece călăi”) prezintă
spectacole savuroase. Decorul arată ca o uzină a morţii: un
tribunal medieval decorat cu instrumente de execuţie şi cu
schelete, în jurul cărora actorii căsăpesc în ironii şi replici
sarcastice politica naţională şi internaţională. Marea atracţie
a spectacolelor este Frank Wedekind, actor, dramaturg,
regizor de teatru, un maestru şi un precursor al teatrului
absurdului şi al expresionismului. Cupletele scrise şi
interpretate de el au uneori două versiuni: una atenuată,
pentru cenzură, şi alta, fără perdea, pentru publicul
entuziast. Wedekind este un virtuoz al reprezentaţiilor cu
tematică erotică, în piese de teatru în care libertatea sexuală
se înfruntă cu promiscuitatea şi ipocrizia burgheză.
Printre spectatorii cabaretului apare adesea şi un tânăr
dramaturg, Bertolt Brecht, fascinat de prezenţa cuceritoare a
actorului, de forţa umorului lui politic neconvenţional, de
curajul abordărilor sexuale, de talentul desăvârşit al
improvizaţiei scenice. Wedekind va fi pentru el o preţioasă
sursă de inspiraţie. Lui Nae Ionescu cel pasionat de teatru
încă din adolescenţă, celebrul actor german îi trezeşte, de
asemenea, o impresie de autenticitate, talent şi spontaneitate
bine controlată. Vor deveni prieteni.
Pe măsură ce Nae descoperă viaţa oraşului, nu-şi mai
poate ascunde admiraţia şi dorinţa de a vedea tot, de a afla
tot, de a trăi tot: „în fiecare seară concert clasic la Tonhalle
cu celebrul Lassalle, opera de mâna întâi, teatru, muzee,
pinacoteci, expoziţii periodice de artă – ochi, urechi, suflet să
ai şi… bani în buzunar”, îi scrie el entuziasmat Elenei-
Margareta şi înciudat de aceeaşi pârdalnică nevoie de bani.86
Cu lecturile lui din Kant, Herder, Goethe şi Wagner,
tânărul student român asistă astfel, pe viu, în inima oraşului
plin de viaţă şi mustind de idei noi, la o prefacere de idei
începută deja în secolul trecut. În ziare, pe străzi, în cafenele,
în cluburi, în discuţiile dintre studenţi şi artişti, în cărţile
care se bucură de aprecierea publicului, în spectacolele de
teatru şi operă, în literatură e deja cristalizată mişcarea
numită völkische Bewegung, cu rădăcini în pasiunea
scriitorilor romantici germani pentru folclor şi natură, în
miturile rasei teutone, dar inspirată şi de progresul ştiinţei şi
aplicarea teoriilor darwiniste la societatea umană (aşa-
numitul darwinism social), precum şi aţâţată de criza şi
declinul Bisericii, care face faţă cu greu valului de
secularizare provocat de industrializarea şi urbanizarea ţării.
Germania are acum cele mai mari oraşe din Europa timpului.
De ani buni, în universităţi îşi făcuse loc o abordare critică
în predarea materiilor legate de studiul Bibliei. Clasicişti,
orientalişti, istorici, filozofi şi biblişti, în frunte cu erudiţii
Paul de Lagarde (fost profesor la Universitatea din Göttingen)

86
Corespondenţa de dragoste, vol. I, p. 315.
şi Julius Langbehn, creaseră încă de la sfârşitul secolului
XIX premisele unei noi religii naţionale: un creştinism
purificat de rădăcinile lui istorice, de tradiţia, iudaică şi de
Vechiul Testament, şi îmbrăcat într-o credinţă panteistă în
care cultul rasei germanice se împleteşte cu diverse forme de
spiritualism, de la teozofie la ocultism şi de la panteonul
zeilor teutoni la practici magico-religioase populare.
Declarând falimentul spiritual al creştinismului, Lagarde
anunţase cu un sfert de secol înaintea lui Friedrich Nietzsche
moartea religiei, demascând ceea ce el socotea a fi butaforia
dogmatică şi superficialitatea Bisericilor creştine.
O sete de renaştere religioasă, ivită mai întâi în mediile
academice, lega indisolubil rasa, neamul, sufletul naţional,
tradiţia folclorică în ţesătura unui misticism romantic prea
puţin creştin până la urmă, respingând deopotrivă
interpretările istorice şi dogmele, ierarhia şi învăţătura
Bisericilor tradiţionale. Cea mai importantă teorie a vremii
echivala credinţa cu etnia, în încercarea de a desprinde
personalitatea lui Isus Cristos de evreul Isus şi de religia
iudaică a Vechiului Testament.
O viaţă a lui Isus (Vie de Jesus) publicată în 1863 de
filosoful, biblistul şi istoricul religiilor Ernest Renan, în care
Isus e prezentat ca un arian imun la orice „contaminare”
evreiască, se bucurase şi în Germania de un succes de public
enorm. Nenumărate articole şi abordări „ştiinţifice” ale religiei
şi istoriei civilizaţiei europene îi conduceau pe mulţi
intelectuali la concluzia că sufletul rasei germanice se
exprima cel mai bine printr-o religie organică a neamului,
izvorâtă din tradiţia vechilor arieni şi păstrată în fibra
ţăranului german străbătut de emoţie virilă în faţa naturii şi
capabil să transfigureze mesajul lui Cristos în termenii unui
misticism creştin eroic (Richard Wagner scrisese o carte
intitulată Heldentum und Christentum / Eroism şi creştinism).
Reconstrucţia morală şi religioasă trebuia începută, aşadar,
cu ţăranul, căci el era coloana vertebrală a naţiunii.
În acelaşi timp, încurajat de darwinismul social, de teoria
luptei pentru supravieţuire a speciilor şi de principiul
selecţiei naturale, antisemitismul, întemeiat până atunci pe
ideea că nu romanii, ci evreii îl condamnaseră la moarte şi la
răstignire pe cruce pe Isus, primea noi argumente rasiale.
Evreii erau descrişi ca aparţinând unei rase inferioare, chiar
o rasă intermediară între om şi maimuţă, creaturi fără suflet,
microbi care infestau cultura germană şi cărora li s-ar fi
datorat toate relele societăţii modeme: industrializarea,
materialismul, pierderea valorilor naţionale, deteriorarea
naturii, coruperea corpului societăţii. O religie naţională nu
mai putea să tolereze „ciuma” şi „paraziţii” semiţi, cum îi
numea Lagarde pe evrei.
Confruntată, pe de o parte, cu criticile venite din partea
filozofiei seculare, care privea creştinismul ca pe un simplu
model de comportament etic, şi cu noile metode de abordare
a Bibliei, pe de altă parte, cu reducerea îngrijorătoare a
numărului credincioşilor şi a vocaţiilor religioase, Biserica
Protestantă din Germania traversa o criză profundă de
identitate. La începutul secolului XX apăruseră nenumărate
organizaţii, ligi, asociaţii, cluburi unde se practicau formele
unei religii noi, care fie împrumuta limbajul teologiei creştine,
fie se delimita de creştinism prin opţiunea declarată pentru
un păgânism magic şi popular.87
Un astfel de club cu preocupări spiritual-naţionaliste
fusese iniţiat şi cultivat cu fervoare de Richard Wagner (în
1850 scrisese prima sa lucrare antisemită, Das Judentum în
der Musik / Iudaismul în muzică) şi îi era dedicat unui
diplomat şi scriitor francez filogerman, contele Arthur de
Gobineau. Între 1853 şi 1855, Gobineau publicase o
interpretare poetic-nostalgică a istoriei civilizaţiei, în patru
volume, sub titlul Essai sur l’inégalité des races humaines /
Eseu despre inegalitatea raselor umane. Într-o vastă critică la
adresa Revoluţiei Franceze şi a modernităţii, prietenul de mai
târziu al lui Wagner susţinea teza superiorităţii rasiale şi
teoria potrivit căreia străvechea rasă nobilă a francilor,

87
O analiză pe larg a noii mitologii germane în George S.
Williamson, The Longing for Myth in Germany: Religion and
Aesthetic Culture from Romanticism to Nietzsche, University of
Chicago Press, Chicago, 2004.
descendenţi arieni veniţi din Prusia, dăduse o viaţă nouă
Imperiului Roman. Gobineau identifica rasa ariană cu rasa
albă şi stabilea existenţa a încă două rase: galbenă şi neagră.
Metisajul ducea, inevitabil, la decadenţa şi moartea
civilizaţiilor. Amestecarea succesivă a sângelui în istoria
popoarelor atrăgea după sine, credea Gobineau, degradarea
trăsăturilor de caracter şi fizice ale indivizilor. Trecutul
omenirii fusese de aur. Acum, omenirea se îndrepta spre
degenerescentă şi moarte. Studiul istorico-liric pesimist al lui
Gobineau se bucurase de o primire entuziastă în Germania,
unde, cu Wagner printre susţinători, era înfiinţată
„Societatea Gobineau”, Gobineau Vereinigung.
Universităţile germane erau, la rândul lor, încă din a doua
jumătate a secolului XIX, creuzetul în care se închegase şi
din care se propaga acum în cultura de masă a secolului XX
noul mod de a gândi civilizaţia europeană, creştinismul,
ştiinţele naturale şi religia. Mediul universitar, profesorii,
cursurile, cărţile şi autorii recomandaţi studenţilor
privilegiau, de ani buni, studiul religiei şi al metafizicii. La
Universitatea din Bucureşti, profesorul Rădulescu-Motru
înfiinţase şi el în 1912 un curs de metafizică salutat de
studentul său, Nae Ionescu, într-un articol în care scria că
„respingând tirania dogmatismului, Metafizica e disciplina
care îndeamnă şi care împlineşte spiritul uman: adevărul,
fiind o curgere neîntreruptă, nu se poate prinde în forma lui
cea mai completă pentru fiecare clipă care trece decât având
curajul să te supui concluziunilor raţiunei şi ştiinţei tale”.88
Iar la Universitatea din München, Nae Ionescu va urma
cursurile de metafizică ale profesorului Clemens Baeumker,
specialist în scrierile Părinţilor Bisericii, în filozofia medievală
şi expert în scolastica lui Toma de Aquino.
Cursurile nu i se par totdeauna strălucite, iar cel care le
ţine nu are neapărat adâncimile lui de inteligenţă… E doar „o
chestie de erudiţie”, îi scrie Elenei-Margareta89 cu aceeaşi
vădită superbenie, când invidioasă, când autoironică. Cu

88
Opere, vol. VI.
89
Corespondenţa de dragoste, vol. I, p. 360.
Baeumker îşi va susţine teza de doctorat.
În perioada müncheneză e cucerit însă de un autor
britanic mai german decât germanii şi de o carte de istorie a
culturii care părea să explice cel mai bine de ce era nevoie de
o religie nouă, pe baze noi, şi cum se cristalizase, de-a lungul
secolului XIX, această idee. Apărută într-o ediţie populară în
1906, cu mai puţin de zece ani în urmă, cartea se vânduse în
peste 10.000 de exemplare în numai zece zile.
 Houston S. Chamberlain

În februarie 1886, un editor din München, Hugo

Bruckmann, cunoscut susţinător al mişcării völkisch, se afla
în căutarea unui autor capabil să scrie, pentru anul 1900, o
sinteză a secolului care se apropia de sfârşit. Era nevoie de o
istorie a secolului XIX destinată marelui public. Apropiat el
însuşi cercului de aristocraţi, intelectuali, publicişti şi artişti
creat în jurul lui Richard Wagner şi care se reuneau periodic
la vila Wahnfried din Bayreuth (centrul Bavariei) a
compozitorului, lui Bruckmann îi fusese recomandat omul
cel mai potrivit pentru o astfel de misiune. Era vorba despre
un aristocrat britanic filogerman, crescut în Franţa, educat
apoi în spiritul valorilor prusace de un institutor german,
pasionat de istorie, ştiinţe exacte, biologie, filozofie,
cunoscător al marilor literaturi europene şi nu în ultimul
rând admirator al muzicii şi activităţii politice ale lui Wagner.
Vila Wahnfried şi festivalul de la Bayreuth deveniseră un
loc de pelerinaj cultural la care aspira orice om cultivat al
vremii, indiferent dacă era sau nu german. Cei care îşi
permiteau costul biletelor pătrundeau într-un adevărat
templu mistic al muzicii impregnat de simboluri religioase şi
erau primiţi în sânul unei confrerii preocupate de tema
mântuirii omului prin cultură şi prin eroismul rasei.
Impactul muzicii şi gândirii lui Wagner asupra lui fusese
atât de profund, încât în 1882, cu prilejul primei sale
participări la festivalul de muzică de la Bayreuth, britanicul
Houston Stewart Chamberlain văzuse opera Parsifal de şase
ori la rând.
Un an mai târziu, după moartea lui Wagner, devenise un
apropiat al văduvei acestuia, Cosima Wagner (fiica lui Franz
Liszt), implicându-se în strângerea de fonduri şi în
organizarea festivalului. Ulterior se va stabili în Germania şi
se va căsători cu una dintre fiicele compozitorului.
Aprofundase scrierile politice şi filozofice ale lui Wagner,
mitologia popoarelor nordice din care erau inspirate operele
lui, citise Upanişadele, parcursese istoria filozofiei de la
Platon până la Kant şi cele mai recente cărţi ale lui Friedrich
Nietzsche, declama profetic fraze din scrierile lui Goethe.
Membru al Societăţii Gobineau din Germania, Chamberlain
era, ca şi Wagner, un admirator al gândirii lui Schopenhauer,
pe urmele căruia devorase cărţi de mistică orientală, şi a lui
Thomas Carlyle. Se spunea despre el că era capabil să
răsfoiască citind în diagonală câte douăsprezece cărţi pe zi,
căutând citate cu care să-şi susţină şi ilustreze ideile. Cu o
sănătate şubredă, depresiv şi nevrotic, se simţea înzestrat cu
facultăţi şi sensibilităţi de medium. Acesta e omul pe care îl
alege editorul Hugo Bruckman să scrie istoria omenirii până
la sfârşitul secolului XIX.
În autobiografia sa, Chamberlain va mărturisi că adesea
scria sub impulsul „demonilor” care îl vizitau, purtându-l în
căutările lui pasionate de la studiul biologiei şi botanicii la
studiul muzicii, filozofiei, istoriei… Într-o serie de transe ar fi
avut vedenii ale unor vestiţi comandanţi militari şi l-ar fi
văzut şi pe tânărului Fineas din Cartea Numeri a Vechiului
Testament, cel care, spre finalul peregrinării poporului său în
deşert, a pus capăt desfrânării cu rase păgâne ucigându-i cu
o suliţă pe căpetenia unui trib iudaic şi pe o femeie
închinătoare la zeul Peor. Dumnezeu l-a răsplătit protejându-
l prin diferite minuni şi desemnându-l drept preot. Printre
evrei se răspândise atunci credinţa că cine îl vede pe Fineas
în vis va avea parte de o minune. Suliţa lui ar fi fost păstrată
din generaţie în generaţie, ajungând potrivit legendei să fie
folosită în episodul răstignirii lui Isus de către soldatul
roman Longinus, care îi străpunge cu ea coasta dreaptă. În
libretul operei Parsifal, Wagner combinase povestea suliţei cu
legenda Sfântului Graal, potirul în care s-ar fi păstrat sângele
lui Isus în scena răstignirii. Suliţa devenea astfel simbolul
mistic al sufletului germanic.90
În mai puţin de un an, locuind un timp la Viena, unde se
trăia tihnit şi fără griji, oraş al muzicienilor şi artiştilor în
care arta devenise „cauză vitală a unui întreg popor”, cum
descria un contemporan capitala de atunci a Imperiului
Austro-Ungar91, Houston Chamberlain a scris în germană
primul volum al cărţii comandate: Die Grundlagen des
neunzehnten Jahrhunderts / Fundamentele secolului XIX.92
Inspirat de contele de Gobineau, pentru care avea o mare
admiraţie, autorul făcea din teoria raselor cheia civilizaţiei
europene. Principalele mari surse de influenţă ale secolului
care se apropia de final pe când scria el erau arta şi filozofia
greacă, legislaţia şi organizarea romană şi religia creştină.
Amestecul raselor în graniţele Imperiului Roman atrăsese
după sine haosul, evreii se manifestaseră ca factor distructiv,
dar, graţie intervenţiei teutone, cultura şi civilizaţia europene
fuseseră salvate. Chamberlain se ocupa, rând pe rând, de
fiecare dintre cele trei mari filoane care cristalizaseră
gândirea secolului XIX. Vedea în Isus Cristos un
reprezentant al rasei ariene, desprins de religia iudaică şi de
istoria poporului evreu vinovat de a fi cultivat o filozofie
materialistă, justificată moral prin fapte, şi nu prin căutare
spirituală. Evreii s-ar fi făcut vinovaţi de imaginaţie redusă,
intoleranţă şi fanatism.
Cartea – primul volum, urmat de un al doilea – era manual
de istorie şi tratat de metafizică. Povestind cu talent şi
erudiţie istoria gândirii, religiei, poeziei, ştiinţei şi civilizaţiei,
Chamberlain se întorcea la izvoarele mitologice ale

90
Pentru biografia lui Houston S. Chamberlain vezi
Geoffrey G. Field, Evangelist of Race: The Germanic Vision of
Houston Stewart Chamberlain, Columbia University Press,
New York, 1981.
91
Stefan Zweig, Lumea de ieri: Amintirile unui european,
Humanitas, Bucureşti, 2012.
92
Am folosit traducerea în engleză, Houston Stewart
Chamberlain, The Foundations of the Nineteenth Century,
Ballantyne, London, 1912.
germanităţii, adică ale rasei din care s-au desprins, ulterior,
popoarele Europei. Celţii, teutonii, francii, grecii, latinii, slavii
se iviseră ca rasă albă, ariană, în îndepărtata Asie, în munţii
Indiei, apoi, de-a lungul istoriei, prin succesive amestecuri,
trei popoare puseseră bazele secolului XIX: grecii, romanii şi
evreii. Grecii vechi lăsaseră Europei un panteon de zei, poezia
mitologică a lui Homer, sculptura clasică, arhitectura şi
filozofia, deşi primii mari gânditori ai lumii capabili să
construiască sofisticate sisteme filozofice cu secole înaintea
grecilor fuseseră indienii. De la romani, Europa moştenise
legislaţia, ordinea, organizarea statului, ideea de cetăţean,
respectul familiei şi al proprietăţii. Cât despre evrei, lor li s-ar
fi datorat fanatismul religios şi ura faţă de religia creştină,
dar şi dogmatismul ulterior al Bisericii.
Laitmotivul cărţii era superioritatea rasei teutonice, potrivit
ideii preluate de la Wagner că istoria nu o fac atât indivizii,
cât naţiile. Oamenii mari ai istoriei nu sunt rădăcinile, ci
florile ei. Punctul central al afirmării teutonilor în istorie era
plasat în secolul XIII, în epoca definitivării în Anglia a
constituţiei Magna Charta, a apariţiei hârtiei, a banilor, a
studierii intense a matematicii, medicinei şi biologiei, epoca
primei universităţi laice (la Bologna), timpul
Sfântului Francisc de Assisi şi al lui Dante, dar şi al lui
Toma de Aquino şi al lui Duns Scotus. Acesta era momentul,
scria Chamberlain, în care, din haosul prăbuşirii Imperiului
Roman, se născuse în spaţiul european o lume nouă care
începea să descopere restul lumii prin călătoriile lui Marco
Polo.
Evreii, supravieţuitori şi ei ai haosului postimperial, nu
erau duşmanii teutonilor, explica Chamberlain, ci pur şi
simplu erau altfel, atât de altfel, încât erau sortiţi să nu fie
înţeleşi şi să nu-i înţeleagă nici ei pe teutoni. De la această
constatare aparent inofensivă, Chamberlain ajungea să
susţină, în spiritul studiilor academice din Germania vremii,
că Isus nici nu fusese evreu, ci, mai degrabă arian, că se
împotrivise materialismului şi dogmatismului religiei iudaice
şi că numai teutonii, cu libertatea şi credinţa care îi
caracteriza, ar fi fost capabili să-i înţeleagă învăţătura şi să o
pună în practică. Iar dintre teutoni, germanii erau cei mai
îndreptăţiţi şi mai înzestraţi să conducă lumea, fiindcă
moşteniseră cele mai înalte calităţi ale grecilor şi celorlalţi
indo-arieni.
Pe urmele lui Kant, pe care îl considera cel mai mare
gânditor al tuturor timpurilor fiindcă respinsese deopotrivă
superstiţia şi dogmele Bisericilor, Chamberlain respingea, la
rându-i, deopotrivă tradiţia creştină – îndatorată Vechiului
Testament, istoriei evreilor şi Părinţilor Bisericii – şi gândirea
magică, cultul minunilor şi neoplatonismul. Pentru că se
ridicase în scrierile lui împotriva dogmatismului clerical şi a
ritualismului, Kant, socotea autorul Fundamentelor, ar fi
desăvârşit opera începută de Luther, redând creştinismului
supleţea etică, frumuseţea şi simplitatea.
Admiraţia pentru filosoful idealismului transcendental îl
determinase pe Chamberlain să-i dedice o biografie, după ce
scrisese o biografie a lui Wagner. Dar în Fundamente mergea
mai departe, însuşindu-şi teoria biblistului şi orientalistului
Paul de Lagarde de la Universitatea din München, potrivit
căruia noua credinţă a germanilor, purificată de elementele
evreieşti, de dogmele şi sacramentele protestante, urma să fie
o sinteză între învăţătura Evangheliei şi sufletul poporului
german, altfel spus o credinţă întemeiată pe miturile nordice
înveşmântate în terminologie creştină, un crez antiliberal,
antimodern, anticapitalist, antidemocratic, puternic
antisemit. Spre deosebire de contele de Gobineau şi de
viziunea lui sumbră asupra viitorului, Chamberlain era
optimist: venise timpul istoric în care era posibilă renaşterea
spiritului germanic.
Imediat după apariţia cărţii, printre cei mai receptivi
cititori ai ei se numărase chiar împăratul Prusiei, nepotul
reginei Victoria a Marii Britanii (şi vărul primar al Mariei de
Edinburgh, viitoarea Regină Maria a României). Kaiserul
Wilhelm II îl invitase pe Chamberlain la palatul său de la
Potsdam şi cei doi legaseră o prietenie strânsă, întreţinută
prin repetate schimburi de scrisori. Într-una din ele,
Willhelm II îi spunea prietenului său că Dumnezeu trimisese
cartea lui poporului german şi făcuse ca ei doi să se
întâlnească. Chamberlain îi răspundea îndatoritor că a expus
portretul lui în biroul în care lucrează, faţă în faţă cu un
portret al lui Isus de Leonardo da Vinci şi că, adesea,
oprindu-se din scris, priveşte când spre Mântuitor, când spre
Suveran.93
În timpul studiilor müncheneze ale lui Nae Ionescu, cartea
lui Houston Stewart Chamberlain se bucură de reeditări
periodice şi ajunge un fel de manual intelectual al mişcării
völkisch. E posibil ca el s-o fi descoperit chiar înainte de
sosirea sa în Germania. Sau, odată ajuns la Göttingen şi apoi
la München, a aflat despre ea fie din ziarele şi revistele
germane citite de studenţime, fie din mediul academic, unde
Chamberlain, deşi socotit de unii doar un talentat
simplificator, era bine cunoscut, fie pur şi simplu din
discuţiile politice de cafenea. În orice caz, Fundamentele
secolului XIX vor deveni şi pentru el o sinteză indispensabilă,
cu o viziune închegată asupra evoluţiei spiritului european, o
carte de căpătâi pe care o va recomanda mai târziu cu
insistenţă studenţilor lui ca lectură edificatoare.

93
Vezi William Lawrence Shirer, The Rise and Fall of the
Third Reich: A History of Nazi Germany, Simon & Schuster,
New York, 1960.
 „Mândria inteligenţei mele”

Între 15 şi 25 aprilie 1914, cu ocazia Paştelui ortodox,

după mai bine de şase luni de când nu se mai văzuseră, Nae
Ionescu şi Elena-Margareta Fotino se întâlnesc la Steyr, un
orăşel cochet, cu vechi clădiri şi biserici medievale, pe
drumul între Salzburg şi Viena, la reşedinţa surorii lui mai
mari, Antoaneta, şi a soţului ei, ofiţerul Constantin Sava,
detaşat temporar în Austria. La ei se află şi mama fraţilor
Ionescu, Eugenia. În corespondenţa lui Nae Ionescu cu
Elena-Margareta, Eugenia Ionescu e arareori menţionată.
Pare o femeie puternică, răzbătătoare, dedicată copiilor ei.
Elena-Margareta trece, se pare, cu bine testul evaluării ei:
după plecarea în ţară, află că, în fiecare dimineaţă, doamna
Ionescu îi priveşte fotografia.
Înainte de a fi sosit la Steyr, se pusese problema de care
Paşti să aibă loc întâlnirea celor doi tineri cu familia lui Nae
şi în ce perioadă să fie invitată Elena-Margareta: în anul
acela, 1914, Paştele catolic pe care-l serba familia Fotino
cădea pe 12 aprilie (stil nou), iar cel ortodox, al familiei
Ionescu, era peste o săptămână, pe 19 aprilie. „Nu e vorbă”, îi
scrisese Antoaneta fratelui ei, „că voi vă înţelegeţi între voi,
dar trebuie să ştiu şi eu când anume sunt cele câteva zile de
cari îmi vorbeşti”.94 Nae Ionescu îi răspunsese surorii lui că
cel mai bine ar fi să o invite pe Elena-Margareta în
Săptămâna Mare a Paştelui ortodox, cândva începând cu
data de 11 aprilie (stil nou) sau 29 martie (stil vechi). De
Pastele catolic, ea avea să se afle la Viena, cu rude şi prieteni.
În ce-l privea pe fratele ei, Antoaneta îi atrăsese atenţia să se
înfăţişeze la Steyr „mai fercheş”. „Doamne, ce fel de fercheş,
de unde fercheş?” îi răspundea el. „Am şi eu un rând de

94
Corespondența de dragoste, vol. I, p. 333.
haine curate, cu ăla o să fiu, pălărie o să-mi cumpăr; ghete –
o să am şi ghete bune, dar nu acuma…”95
Din corespondenţa celor doi îndrăgostiţi, reluată imediat
după Paşti, reiese că la Steyr fusese evocat, ca posibilă dată a
căsătoriei lor, Crăciunul acelui an. „Când vom câştiga la
loterie”96, adaugă amar Nae Ionescu odată întors la München
şi confruntat cu golul şi singurătatea pe care i le lăsase în
suflet proaspăta despărţire. „Aş fi vrut să te am încă într-
atâta în trupul şi în sufletul meu, încât să mi te închipui
mereu lângă mine; sau, dacă asta nu se putea, aş fi vrut cel
puţin să sufăr, să sufăr îngrozitor, aşa ca astăzi, când trăiam
într-o dureroasă absenţă mintală tot chinul despărţirii
noastre”97, îi scrie el Elenei-Margareta.
În zilele următoare, se luptă din nou cu depresia: „nervii
mei au suferit de bună seamă prea multe şi acum se întind şi
se destind capricioşi şi năzuroşi, ignorând sau dispreţuind
motivele cari îi hotărau mai nainte. Ieri seară, în interval de
un ceas, am trecut prin două situaţii sufleteşti absolut
opuse”.98
Continuă să fie chinuit de sărăcie şi singurătate, se simte
slab şi deznădăjduit, viaţa îl apasă îngrozitor şi fatal: „mă
doare parcă între umeri şi în creştetul capului, mă doare
sufletul, şi aş voi să-mi ascund fata în sânul tău şi să plâng
toate lacrimile pe cari nu le pot plânge acuma…”99
Cunoscându-l bine şi ştiind cât de greu face faţă lipsurilor
de toate felurile şi datoriilor, Elena-Margareta încearcă, la
Bucureşti, diferite intervenţii în favoarea susţinerii lui
financiare şi îi trimite 200 de mărci care îl mai înseninează.
Impresionat de eforturile şi de sacrificiile ei, el îi scrie cu
exaltare de etern îndrăgostit: „Eşti femeia mea şi eşti lumina
şi învierea, şi viaţa mea. Or să treacă şi zilele astea şi o să fim
împreună, mereu împreună, o să ne iubim vecinic cu iubirea

95
Ibidem, p. 350.
96
Ibidem, p. 354.
97
Ibidem, p. 356.
98
Ibidem, p. 357.
99
Ibidem, p. 367.
noastră şi tânără, şi o să izbutim cu siguranţă a fura ceva
din fericirea pe care viaţa o ţine ascunsă şi închisă cu atâta
grijă şi cu atâta gelozie”.100 Apoi îşi imaginează viaţa lor
împreună, ca soţ şi soţie, în universul casnic al unei familii
împlinite: „o să avem întotdeauna atât cât ne va trebui ca să
fim fericiţi, pentru că înainte de orice o să avem sufletele
noastre şi iubirea noastră […], o să avem copii întregi şi
sănătoşi şi o să-i creştem şi o să-i îngrijim ca pe fructul sfânt
al celei mai sfinte iubiri […], iar dacă din toate străduinţele
mele voi izbuti în adevăr să îţi asigur viaţa aceasta de linişte
şi de iubire, am să isprăvesc zilele – atunci când le voi isprăvi
– în gândul fericitor că viaţa nu mi-a fost în zadar”101. Va fi, îi
promite el, un „sclav credincios al fericirii tale”.
Pe 7 iunie 1914 se împlinesc trei ani de când s-a înfiripat
iubirea lor în trenul care îi ducea la Constanţa, trecând peste
podul cel nou de la Cernavodă. Au fost, îi mărturiseşte Nae
Ionescu viitoarei sale soţii, cei mai hotărâtori ani din viaţa
lui, în care i-a fost pe deplin credincios şi, pentru asta, nu
poate să nu crească în propriii ochi: „îngăduie să o spun – e
mândria mea, nu mândria statorniciei mele, mândria
caracterului meu, mândria moralităţii mele, dar mândria
inteligenţei mele, care a bănuit nesecatul izvor de bogăţie al
sufletului tău şi care a ştiut să te preţuiască într-atâta
punându-te întotdeauna deasupra tuturor oamenilor şi
lucrurilor din lumea asta”.102
Cu cât e mai mândru de fidelitatea şi de alegerea lui,
fiindcă denotă inteligenţă, cu atât e mai exasperat şi mai
dezamăgit de disciplina pentru care se crezuse destinat.
Filozofia, aşa cum e predată în Germania vremii, îl dezgustă.
O spune iar şi iar: are impresia că exerciţiul subtil şi rafinat
al gândirii se transformă sub ochii lui „într-o meserie
scârboasă ca oricare meserie, pentru că a ajuns pe mâinile
unei cete de hamali intelectuali fără ideal, fără delicateţe
sufletească, fără îndemânarea artistică pe care o cere

100
Ibidem, p. 394.
101
Ibidem, p. 394.
102
Ibidem, p. 407.
preocuparea de asemenea lucruri…”103 E hotărât să meargă
împotriva curentului academic şi să formuleze propria
viziune filozofică „în dispreţul acestei întregi fierării vechi, în
faţa căreia stau cu gura căscată de admiraţie toţi măgarii cari
fac astăzi metafizică «după metoda ştiinţifică şi cu datele
ştiinţei»”.104 Viziunea lui se apropie de aceea cuprinsă într-un
citat din filosoful iluminist David Hume, care, deşi „romantic,
dulceag şi neprecis”, intuise miezul problemei spunând că
„vei fi straşnic pedepsit prin visătoarea melancolie şi prin
nesfârşita nesiguranţă în care te învăluie speculaţiunea pură
desprinsă de recursul neîncetat la practica vieţii şi la simţul
comun”.105
În filozofie, opţiunile tânărului doctorand se îndreaptă
către gândirea antisistem, iar în disputa modernism-
antimodernism a epocii, Nae Ionescu se situează în tabăra
antimoderniştilor şi a gânditorilor care studiau misticismul
pe linia mişcării völkisch sperând într-o renaştere a trăirii
religioase creştine.
În 1910, Papa Pius X le ceruse în mod oficial preoţilor
catolici să facă un jurământ împotriva modernismului
(Sacrorum Antistitum), ceea ce stârnise revolta multor teologi
germani. În spaţiul anglo-saxon apăruseră, pe de altă parte,
câteva abordări noi ale experienţei religioase, cu mare succes
de public, printre care o încercare de analiză psihologică a
fenomenului mistic a filosofului şi psihologului american
William James (The Varieties of Religious Experience / Tipurile
experienţei religioase, 1902), un studiu al unui scriitor catolic
englez de origine austriacă, Friedrich von Hügel (The Mystical
Element of Religion / Elementul mistic al religiei, 1908), şi un
fel de manual explicativ al unei autoare catolico-anglicane,
Evelyn Underhill (Fenomenul mistic, 1911, Calea mistică,
1913, reunite apoi sub titlul Mysticism: A Study of the Nature
and Development of Man’s Spiritual Consciousness / Mistica.
Studiu despre natura şi dezvoltarea conştiinţei spirituale a

103
Ibidem, p. 417.
104
Ibidem, p. 417.
105
Ibidem, p. 437.
omului). Se presupune că Nae Ionescu ar fi citit o primă
recenzie la cartea devenită rapid foarte populară a
englezoaicei Evelyn Underhill într-un număr al revistei Revue
philosophique de la France et de l’étrangerl.106
Descriind experienţa mistică din punct de vedere
psihologic, teologic şi simbolic, Underhill sublinia că
misticismul înseamnă o practică spirituală şi o experienţă
psihologică profund umană, al căror vehicul este iubirea.
Altfel spus, mistica înseamnă practicarea spirituală a iubirii.
Autoarea distingea între magie, ocultism, ritualuri secrete şi
trăirea misticilor creştini de-a lungul istoriei. Realitatea
obiectivă a misticii era explicată şi ilustrată prin texte din
marii mistici creştini despre stadiile urcuşului spiritual, de la
trezirea conştiinţei de sine la purificarea simţurilor şi a
voinţei, trecând prin iluminare şi noaptea adâncă a sufletului
pentru a ajunge la unirea sufletului cu Dumnezeu în
lumină.107 Cunoscătoare şi practicantă la rându-i a
Exerciţiilor spirituale ale lui Ignaţiu de Loyola, Evelyn
Underhill va fi fost, pentru Nae Ionescu, o autoare mai
interesantă şi cu o abordare mai proaspătă a experienţei
spirituale decât filozofii academici germani, cu discursul lor
erudit, ştiinţific, dar searbăd şi lipsit de impact asupra vieţii
de fiecare zi. În următoarea ei carte (Practica! Mysticism: A
Little Book for Normal People / Mistica practică. O cărţulie
pentru oameni obişnuiţi), din 1914, Evelyn Underhill definea
misticismul ca artă a unirii omului cu Realitatea prin
rugăciune.
Acestea erau cărţi pe gustul tânărului pasionat de
Lebensphilosophie, curentul prefigurat de Nietzsche şi
Schopenhauer şi devenit la modă în acea vreme prin scrierile
unor Wilhelm Dilthey, Henri Bergson sau Georg Simmel.
„Filozofia vieţii” opunea pozitivismului experienţa concretă a
omului, viaţa în ţesătura ei organică, străină de uscăciunea

106
Vezi Dora Mezdrea, Nae Ionescu: Biografia, vol. I.
107
Pentru versiunea în limba română a primului volum,
Fenomenul mistic, vezi Evelyn Underhill, Mistica, Biblioteca
Apostrof, Cluj-Napoca, 1995.
raţionalismului. În plus, pe Nae Ionescu îl preocupă
universul religiei, fiindcă simţea că are aplecare „spre visărie
şi spre misticism”. Unul dintre capitolele Misticii lui Underhill
se intitula chiar „Mistică şi vitalism”; curentele vitaliste din
filozofie şi mistica aveau în comun, scria ea, „lumea devenirii”
şi pulsaţia vieţii independente, libertatea şi personalitatea, în
care sinele nu mai e identificat cu intelectul ca în filozofie.
Dacă nu i-a citit cărţile în engleză, Nae Ionescu va fi avut
acces la recenzii şi rezumate ale lor în reviste de specialitate
din Germania şi Franţa. O primă traducere în germană a
Misticii va apărea abia în 1928.108
Pe măsură ce lecturile şi căutările lui în domeniul
metafizicii şi al misticii se lărgesc, analiza propriilor stări
sufleteşti se adânceşte. Are impresia că începe să-l simtă şi
să-l perceapă pe celălalt şi să uite, măcar pentru o clipă, de
sine, aşa cum recomandau manualele practice de meditaţie
şi mistică. Îi mărturiseşte femeii iubite că „la început, te
iubeam pentru că prin tine se realiza dragostea mea; mă
iubeam mai mult pe mine, probabil, de vreme ce punctul
central al vieţii era dragostea mea şi tu nu erai decât în
funcţie de această dragoste”. Dar „sufletul tău aşa de
minunat a fost pentru mine îndemnul să ies din cercul
strâmt în care mă închidea dragostea şi respectul
personalităţii mele înainte de orice şi m-a ajutat să mă ridic
în înţelegerea lucrurilor deasupra mea însumi”.109
Dar acum priorităţile sunt altele: Nae Ionescu e în
căutarea unei camere de închiriat la un preţ mai bun,
aşteaptă bani de la mama lui şi de la Fundaţia Universitară
Carol I, le scrie lungi scrisori profesorilor Negulescu şi Motru
de la Bucureşti şi, pentru a se împotrivi „oboselii de viaţă”,
visează, iar şi iar, la căldura dragostei împărtăşite, în care să
fie învăluit de femeia iubită, „izvor nesfârşit de lumină şi de

108
Pentru influenţa scrierilor lui Evelyn Underhill asupra
lui Nae Ionescu, vezi Marta Petreu, Filosofii paralele, Polirom,
Iaşi, 2013 şi Liviu Bordaş, Apaşul metafizic şi paznicii
filozofiei, Humanitas, Bucureşti, 2010.
109
Corespondenţa de dragoste, vol. I, p. 435.
viaţă”, „tainic amestec de dumnezeire şi de umanitate
adâncă”. S-ar declara mulţumit dacă ea ar veni la München
şi împreună şi-ar permite un apartament cu două camere în
care să locuiască liniştiţi, împăcaţi eu lumea şi cu viaţa. Îşi
fac planuri să strângă bani şi să se căsătorească la sfârşitul
anului. Iar în vara viitoare, a anului 1915, el urmează să-şi
prezinte teza de doctorat şi apoi, întors în ţară, să facă
armata timp de încă un an.
Se apropie vacanţa de vară. Elena-Margareta se pregăteşte
să plece la munte, la Azuga. Dar, pe 28 iunie, prinţul
moştenitor al coroanei Imperiului Austro-Ungar, Franz
Ferdinand, şi soţia sa sunt asasinaţi de un naţionalist sârb-
bosniac în timpul unei vizite la Sarajevo. Ziarele vuiesc,
guvernele ţărilor europene dezbat cazul, un nor de îngrijorare
întunecă tihna de la Sinaia a familiei regale a României. Se
deschide o anchetă, iar opinia publică e înformată periodic în
legătură cu desfăşurarea cercetărilor şi identitatea făptaşilor.
Ar fi fost vorba despre un complot al militarilor sârbi, care
mocnea de mult, dar pe care serviciile secrete austriece nu-l
luaseră în seamă. Principalul acuzat era un anume Gavrilo
Princip. Totuşi, dublul asasinat părea doar un nou incident
turbulent din viaţa complicată a ţărilor balcanice. În
corespondenţa lui Nae Ionescu cu Elena-Margareta Fotino nu
apare niciun rând referitor la această ştire. Abia peste o lună,
pe 28 iulie, Nae aduce vorba despre cenzura instaurată pe
teritoriul Imperiului Austro-Ungar, dar îi împărtăşeşte
Ilenuţei părerea münchenezilor: „conflagraţia internaţională e
înlăturată”.110
Se dovedeşte a fi o părere neîntemeiată, căci, în cursul
aceleiaşi zile, după ce pune el scrisoarea la poştă, află că
Austria declară război Serbiei.
La Bucureşti, declaraţia de război înmărmureşte familia
regală. Principesa Maria de Edinburgh notează în jurnal: „Ne
uitam unii la alţii înspăimântaţi, dându-ne seama de grozava
însemnătate a acelei clipe când se sfâşia în bucăţi pacea
lumii. Se dăduse foc fitilului, cât de departe avea să se

110
Ibidem, p. 445.
întindă flacăra?”111 Răspunsul vine curând: pe 1 august,
Germania declară război Rusiei, iar peste două zile, Franţei.
Europa e deja împărţită între puterile Antantei (Franţa,
Imperiul Britanic şi Imperiul Rus) şi Puterile Centrale
(Germania, Imperiul Austro-Ungar, Imperiul Otoman şi
Bulgaria). Dacă trecea de partea Antantei, România ar fi
putut spera să negocieze retrocedarea Transilvaniei şi a
Bucovinei (teritorii aflate sub administraţie austro-ungară);
dacă intra în alianţa Puterilor Centrale, ar fi reuşit, poate, să
recupereze Basarabia aflată în graniţele Imperiului Rus.
Deocamdată, Consiliul de Coroană hotărăşte ca statul român
să-şi păstreze neutralitatea. „În ceea ce priveşte războiul”, îi
scrie Elena-Margareta iubitului ei, „opiniile sunt împărţite şi
nu ne putem da seama care este spiritul poporului: unii sunt
pentru ruşi, căci dacă se formează un bloc balcanic,
austriecii n-au să ne vină în niciun caz în ajutor; alţii sunt
pentru Austria, pentru că spun că ruşii iau proporţii şi
atitudini ameninţătoare”.112
În Germania, universităţile s-au închis, străinii sunt
obligaţi să-şi scrie scrisorile în germană, iar guvernul condus
de Ion I.C. Brătianu a pus la dispoziţia legaţiei României de
la Berlin banii necesari repatrierii românilor.
La sfârşitul lui august 1914, Nae Ionescu se află deja
acasă, la Brăila, de unde îi scrie Ilenuţei că „lumea vrea să
creadă într-un război contra Austro-Germaniei. Eu nu am
încetat să nădăjduiesc că aceasta nu se va întâmpla”. 113 A
fost decretată mobilizarea. Pe 10 octombrie însă moare regele
Carol I, se pregătesc funeralii naţionale şi, în provincie, orice
alte activităţi sunt întrerupte. Înrolările în armată se amână.
Proaspăt sosit din Germania disciplinată, Nae Ionescu e
revoltat de neseriozitatea şi ipocrizia românilor: „Moartea
regelui e un nou spectacol”, îi scrie el Elenei-Margareta, „Prin
urmare, haide la Bucureşti. Dar de ce? Oamenii ăştia nu l-au

111
Maria, Regina României, Povestea vieţii mele, vol. II, p.
365.
112
Corespondenţa de dragoste, vol. I, p. 453.
113
Ibidem, p. 456.
înţeles niciodată pe rege; nu l-au apreciat, nu au fost
impresionaţi de moartea lui. A murit regele? Unii au zis: «Să
fie sănătos dacă a murit». Textual! Acuma se duc la
Bucureşti. Sigur! Oameni, armată, spectacol strălucit şi…
gratis! Unde mai pui? Gratis! Ce va fi acolo? Asta e altceva.
Dar deocamdată e gratis. Niciun cuvânt nu e mai fascinător
pentru român decât « «gratis». Oameni fără disciplină morală,
fără conştiinţă a îndatoririlor, neînţelegând viaţa ca un lucru
serios, neam de tipuri interlope.. „114
Locul regelui Carol I e luat de nepotul lui, Ferdinand de
Hohenzollern-Sigmaringen. Soţia lui englezoaică, Maria de
Edinburgh, devine regina Maria a României. Când, după
atâtea evenimente neaşteptate, instituţiile publice îşi reiau
activitatea, Nae Ionescu îndeplineşte serviciul militar de un
an, la regimentul 38 infanterie, la Brăila, Focşani şi
Bucureşti. Elena-Margareta Fotino îşi ia licenţa în filologie
modernă. El parcurge o nouă perioadă de amară şi orgolioasă
autoreflexivitate. „Sunt de 25 de ani. Nădăjduiesc că
jumătate din viaţă am trăit-o; şi nu am făcut nimic…”115, îi
scrie Ilenuţei. De fapt, împlineşte 25 de ani abia peste şase
luni.

114
Ibidem, p. 467.
115
Ibidem, p. 472.
 Luna de miere

La slujba de Crăciun, mica siluetă gotică a bisericii

greceşti din München atrage imigranţi ortodocşi, mai cu
seamă ruşi şi greci. Un brad mare, cu beteală aurită şi
argintată se înalţă în stânga iconostasului. La lumina
lumânărilor, care tremură în aerul iernatic, podoabele şi
odăjdiile strălucesc ca paftalele împăraţilor bizantini. Prin
uşile împărăteşti deschise spre altar se vede tabernaculul
aşezat pe opt mici coloane de iasp siberian dăruite cândva de
ţarul Nicolae II al Rusiei. Femeile, cu capul acoperit cu
eşarfe, pălării sau căciuli de iarnă stau pe partea stângă.
Bărbaţii, pe dreapta. Deasupra, tăind tavanul, trei
candelabre mari clipocesc la fiecare deschidere a uşii de la
intrare. Nae Ionescu şi Elena-Margareta se aşază fiecare la
locul cuvenit. Va fi o liturghie lungă, festivă, cu cântări şi
lecturi în greceşte, care celebrează Naşterea Domnului. Ca în
bisericile catolice, la poalele bradului de Crăciun e aşezată o
iesle special construită, cu personajele din Evanghelie făcute
din lemn, lut sau ipsos.
După patru ani de castă aşteptare, întâlniri pe fugă,
declaraţii de dragoste şi de fidelitate urmate de periodice stări
depresive datorate lipsurilor de toate felurile, conflictelor ei
familiale şi distanţei căreia fuseseră siliţi să-i facă faţă, la doi
ani de la logodnă, Nae Ionescu şi Elena-Margareta Fotino se
cununaseră la Bucureşti pe 6 decembrie, de ziua Sfântului
Nicolae. Pe 8 decembrie avusese loc căsătoria civilă. El abia
îşi încheiase chinuitorul stagiu în armată. Avea 25 de ani. Ea
împlinise 26 de ani.
Curând după căsătorie, tânărul cuplu plecase în
Germania. Atâta timp cât România se afla în stare de
neutralitate, celor doi tineri li se îngăduise să petreacă luna
de miere şi Crăciunul anului 1915 la München, unde Nae
Ionescu ar urma să-şi continue studiile pentru lucrarea de
doctorat. Locuiesc într-o pensiune pe Schellingstrasse.
După slujba de la biserica grecească, asistă la o paradă
militară în cinstea aniversării regelui Bavariei, Ludwig III.
Oraşul e plin de viaţă, de culoare, de familii care se întorc de
la biserică şi merg în vizită încărcate de cadouri, dangătul
sprinţar de clopote se pierde în ritmuri de fanfară, colindele
şi cântecele patriotice îşi amestecă notele şi vocile. Seara,
tânărul cuplu de români cinează la restaurantul grecesc
Akropolis. Nae va fi fost încântat să comande felul lui de
mâncare preferat: roşii umplute. De când au venit împreună
în Germania, e pentru prima oară când el şi Elena-Margareta
sunt nedespărţiţi zi şi noapte. Luna de miere nu e lipsită de
diverse crize, îşi va aminti el mai târziu, mărturisind că
fusese „curios şi încordat în privinţa viitorului nostru
comun”, dar că a găsit în ea „o tovarăşă de viaţă înţeleaptă,
curajoasă, bună, inimoasă”.116
Eliberat de complexele de altădată, cu limba germană mult
îmbunătăţită, familiarizat cu modul de viaţă al nemţilor, îşi
reia, în linii mari, obiceiurile de dinainte de război: cursurile,
orele de bibliotecă, lecturile pentru teza de doctorat, orele
petrecute la Café Stephanie şi în hoinăreli pe străzi, avid să
ia pulsul acestei ţări care „a găsit formula fericită, care să
îngăduie cea mai desăvârşită dezvoltare a rasei ei”.117
Dar profesorii lui de la Bucureşti aşteaptă să-şi definitiveze
cât mai curând teza de doctorat. În primăvara anului 1916,
Nae Ionescu îi scrie prietenului Constantin Beldie că mai au
de aşteptat dacă vor o teză serioasă: „Toată lumea se
întreabă ce fac. Şi Motru însuşi spune: Bine, bine, dar nu
văd nicio lucrare! Aşa e. Dar lumea are dreptate? Noi am mai
vorbit de asta. Şi ţi-am spus că mi-e frică de… bagatelizare.
Dragul meu, dacă există pe lumea asta conştiinţa scrisului şi
responsabilitatea pentru fiecare vorbă pusă sub iscălitura pe
hârtie, apoi eu o am cu siguranţă. Pretext, pretenţie, nobil
refugiu afectat? Nu, dragul meu, crede-mă, nu! E seriozitate

116
Corespondenţa de dragoste, vol. II, pp. 102–103.
117
„Scrisoare din Germania I”, în Opere, vol. VI.
morală şi respect pentru puterile mele, în care am încredere.
Nu am dreptul să o fac? O să se vadă. Iar dacă nu, tu eşti om
cinstit; spune drept: nu e mai bine ratat cinstit, conştient
şi… respectat, decât lichea?”118 De fapt, începuse să scrie la
lucrarea de sub îndrumarea profesorului Baeumker şi
aproape că o terminase. În semestrele anterioare urmase
cursuri de matematică, logică, biologie, istorie a filozofiei,
psihologie. Scria o teză în domeniul logicii matematice
(numite pe atunci „logistică”). Beldie însă îl bănuieşte de lene
şi de nepricepere, fără să ştie că oboseala de care el se tot
plânge de câţiva ani e un efect al bolii de rinichi ereditare de
care suferă. Între timp, Noua revistă română primeşte totuşi
de la el câteva articole, semnate cu pseudonimul Mihai
Tonca.
Deşi Germania e în război, viaţa a rămas aproape aceeaşi,
le povesteşte Nae Ionescu cititorilor din România, iar secretul
acestei aşezări trainice a societăţii germane este competenţa
de care dau dovadă germanii în tot ce fac, o competenţă „care
nu vine decât dintr-o stăruitoare muncă şi precisă
cunoaştere a tuturor amănuntelor funcţiunii pe care eşti
chemat să o împlineşti…”119 Făcând o hartă culturală a
preferinţelor sale, Meister Eckhart, Böhme, Dürer, Luther,
Leibniz, Kant, Goethe, Beethoven etc., autorul articolului
admiră poporul german pentru solida sa contribuţie la
cultura universală şi pentru că se întemeiază şi pe un stat
bine închegat, „graţie căruia astăzi rasa germana înfruntă
Europa”120.
După elogiul adus competenţei germane, într-un al doilea
articol („Scrisoare din Germania II”), scris peste câteva luni,
când apăruseră deja cozile la alimente şi războiul începea să-
şi facă simţită prezenţa în fiecare casă, tânărul gazetar evocă
alte trăsături de caracter ale rasei germane vrednice de
admiraţie: adaptabilitatea, sociabilitatea, curiozitatea
oamenilor pentru lucrurile noi, unitatea între stat şi rasă,

118
Constantin Beldie, Oameni văzuți de aproape, p. 373.
119
„Scrisoare din Germania I”, în Opere, vol. VI.
120
Ibidem.
disciplina politică pe timp de război.
La München tocmai avusese loc o dispută legată de cazul
unui profesor universitar care, aflându-se în Elveţia, atacase
memoria lui Otto von Bismarck, artizanul statului german şi
idolul naţionaliştilor luterani, declarând şi că războiul aflat în
desfăşurare ar fi fost o izbândă a păgânismului asupra lui
Cristos. Universitatea s-a delimitat imediat de afirmaţiile
profesorului său, anunţând că nu va permite răspândirea în
mediul academic a unor astfel de opinii. Profesorul a fost dat
afară, iar Nae Ionescu, cu totul de acord cu această măsură
disciplinară, le-o explică pilduitor cititorilor români: „orice
manifestaţie menită să contrazică realitatea, fără să o poată
soluţiona, nu e în stare să provoace decât cel mult o
primejdioasă slăbire în încordarea uriaşă în care toată ţara
şi-a angajat forţele. […] Că pentru un ideolog oarecare este
egal dacă războiul actual e câştigat sau pierdut? Asta nu e
valabil pentru o rasă”.121
E ultimul articol pe care îl mai trimite în ţară. Pe 14
august 1916, Consiliul de Coroană şi regele Ferdinand iau
decizia ieşirii din neutralitate a României şi intrarea în război
împotriva Germaniei şi a aliaţilor ei, alături de Franţa, Rusia
şi Marea Britanie. Românii aflaţi pe teritoriul Germaniei sunt
socotiţi prizonieri de război şi transportaţi în lagăre. „Când
am plecat te-am lăsat într-o situaţie foarte dificilă. N-am
găsit niciun cuvânt ca să-ţi pot spune ceva. M-a durut foarte
mult că nu te-am putut ajuta cu nimic, şi totuşi aşa a fost.
[…] Sper că purtarea mea va găsi înţelegere şi oarecare
justificare la tine”122, îi scrie Nae Ionescu soţiei sale peste
câteva săptămâni. Poate că fusese năpădit de griji că, în
vremuri atât de nesigure, familia i se lărgea. Ea rămâne
singură, aşteptând un copil, şi cu greu îşi poate permite, în
lipsa lui, să achite costul camerei la pensiunea din
Schellingstrasse.
El ajunge într-un lagăr pentru ofiţeri, la peste 600 de
kilometri de München, aproape de Hanovra, într-un castel

121
Corespondenţa de dragoste, vol. II, p. 71.
122
Corespondenţa de dragoste, vol. II, p. 81.
dintr-un orăşel de provincie, Celle. Castelul adăposteşte cel
mai vechi teatru baroc din Europa (Schlosstheater) şi o capelă
din secolul XV decorată cu picturi renascentiste. De la
începutul războiului, din 1914, ziarul Times din Marea
Britanie însoţeşte relatările de pe front zilnice cu o revistă
săptămânală de 40 de pagini intitulată The Times History of
the War. În anul acela, 1916, publicase o evaluare a câtorva
lagăre de ofiţeri din Germania după criteriul condiţiilor de
trai: la Mainz condiţiile erau mulţumitoare, la Erfurt erau
bune, la Torgau şi Wittenberg, groaznice. La castelul de la
Celle (Schloss Celle), unde se aflau mai cu seamă civili, erau
considerate excelente.123 „Cred că viaţa în lagăr aici, în
Germania, a ajuns la o relativă perfecţiune”124 îi scrie Nae
Ionescu soţiei sale într-una dintre primele scrisori trimise de
la Celle. Apoi, după ce vizitează castelul, i-l descrie: cele două
aripi diferă una de cealaltă şi ca stil, şi ca rezistenţă, aparţin,
probabil, unor epoci diferite, ar fi nevoie de reparaţii, capela
e, din păcate, închisă şi nu se poate vizita, încăperile sunt
decorate cu stucaturi în stil rococo, dar şemineele şi sobele
de teracotă sunt de un gust îndoielnic.125 În camerele în care
au fost repartizaţi e cald şi destul de confortabil.
Nefiind un lagăr de muncă, prizonierii îşi petrec timpul
făcând sport, jucând fotbal (îi cere, la un moment dat, să-i
trimită pantaloni de sport şi jambiere), alergând, jucând şah,
citind, discutând, scriind cărţi poştale şi scrisori familiei,
organizând mici scenete de teatru. Aproape în fiecare zi au
loc concerte de muzică de cameră, căci acolo „se face foarte
multă muzică”.126 Uneori sunt posibile şi proiecţii de filme.
Duminica, prizonierii ascultă fanfara militară a castelului, iar
seara îşi gătesc cina singuri. Aşa încât „am devenit maistru
bucătar”, îi scrie Nae Ionescu soţiei sale. „Asta înseamnă că
am făcut până acum macaroane, orez cu carne, sarmale şi

123
Vezi David Bilton, Allied POWs in German Hands 1914–
1918, Pen & Sword Military, Barnsley, 2016.
124
Corespondenţa de dragoste, vol. II, p. 71.
125
Ibidem, p. 79.
126
Ibidem, p. 89.
altele.”127
Cum în oraşele Germaniei populaţia o duce din ce în ce
mai greu şi se stă ore în şir la cozi pentru pâine şi unt, există
posibilitatea ca, dacă ea îi trimite bani, el să-i facă rost de
orice ar avea nevoie: unt, şuncă, ouă, orez, ulei, zahăr etc. Îi
scrie în germană, pentru a se asigura că scrisorile trec mai
uşor de cenzură. Ea îi scrie în franceză, declarându-i
dragoste statornică: „nu te iubesc aşa cum o soţie cuminte îşi
iubeşte soţul, căci, din nefericire, nu pot s-o fac şi nici n-aş
vrea, ar fi foarte puţin – dar te iubesc cu acea afecţiune pură
şi tandră, şi totuşi atât de arzătoare şi pătimaşă pe care am
simţit-o întotdeauna pentru tine, iubitul meu!”128
Întorşi, prin forţa împrejurărilor, la ceea ce ştiu ei să facă
cel mai bine – comunicarea la depărtare prin scrisori Nae
Ionescu şi Elena-Margareta, aflaţi acum într-o nouă etapă a
vieţii lor, îşi întăresc legămintele de dragoste şi fidelitate şi se
încurajează reciproc ca în anii studenţiei. Ea împarte cu el
banii pe care-i primeşte de la consulatul României sau de la
Crucea Roşie; îi trimite periodic pachete cu haine şi conserve;
îl sfătuieşte să-i consulte pe medicii lagărului în legătură cu
boala lui de rinichi, care uneori îi cauza dureri şi amorţirea
membrelor; adresează o scrisoare „Comitetului de la Berna
pentru ajutorarea prizonierilor de război – secţia România”,
în speranţa că ar putea să mai obţină ceva bani şi sprijin
pentru eliberarea lui. Apoi înştiinţează şi Crucea Roşie
română, care, odată localizaţi prizonierii de război, le anunţa
familiile din ţară şi le trimitea alimente. La rândul lui,
invocând apropiata naştere a unui copil, el face demersuri să
i se permită întoarcerea la München. Cererea nu îi este
aprobată.
Printre prizonierii de război de la castelul Celle se află
profesori, teologi şi preoţi catolici belgieni. Când invadaseră
Belgia, la începutul războiului, trupele germane atacaseră şi
Universitatea catolică din Louvain, distrugându-i
laboratoarele de cercetare şi o preţioasă bibliotecă, apoi

127
Ibidem, p. 80.
128
Ibidem, p. 83.
târându-i în lagăre eminenţi profesori. Nae Ionescu se
împrieteneşte cu unul dintre preoţii belgieni, un călugăr
carmelitan. Obişnuiesc să citească împreună comentariile
omiletice ale Sfântului Augustin în marginea Psalmilor,
adunate sub titlul Enarrationes în Psalmos.129 E o carte
voluminoasă, o antologie de predici ţinute de episcopul de
Hipona la sfârşitul secolui IV comunităţii sale de creştini din
nordul Africii, şi în care Psalmii sunt interpretaţi în lumina
Evangheliilor şi a învăţăturii lui Cristos.
Călugărul belgian va rămâne un prieten apropiat al soţilor
Ionescu. În scrisori, e menţionat cu numele de Père Jérôme.
Când Nae Ionescu îl cunoaşte, călugărul are 46 de ani.
Numele său de mirean apare în fişele prizonierilor de la Celle
păstrate în arhivele Crucii Roşii Internaţionale: Polydore
Meerschaut. Intrând în ordinul carmelitanilor desculţi, luase
numele unui înaintaş spaniol din secolul XVII, militar
convertit în Flandra la viaţa contemplativă şi la
spiritualitatea carmelitanilor (numele ordinului vine de la
Muntele Carmel al Sf. Ilie, din nordul Israelului): Jérôme de
la Mère de Dieu. Pe scurt, Jérôme des Carmes.
Când nu citeşte cu Père Jérôme din Augustin, Nae Ionescu
citeşte traduceri în germană din Lucian din Samosata sau
dialogurile de filozofie morală ale lui Giordano Bruno. Viaţa
în lagăr ar fi suportabilă dacă n-ar fi îngrijorat pentru soţia
lui care aşteaptă să nască, luptându-se să-şi asigure traiul
zilnic şi să-şi găsească un loc într-o maternitate la un preţ
cât de cât accesibil.
Graţie câtorva cunoştinţe generoase din München, Elena-
Margareta e internată la timp la o „clinică pentru femei”,
unde, după un travaliu de 27 de ore şi o naştere cu chinuri
care durează încă patru ore, aduce pe lume, pe 31 ianuarie
1917, un băiat de 4,180 kg. „N-am crezut niciodată că o
mămică atât de mică va putea să aducă pe lume un copil atât
de mare”, îi mărturiseşte ea lui Nae Ionescu pe cartea poştală
prin care îi anunţă naşterea fiului lor. Conveniseră să-l
boteze Radu-Mircea. „Dragul meu Nae, de câte ori mă uit la

129
Ibidem, p. 92.
Radu-Mircea, mă gândesc că trebuie să fi fost profund
îndrăgostită de tine, atât de mare este asemănarea copilului
cu tine”, îi mai scrie ea.130 După externare, mama şi copilul
petrec câteva zile într-un „cămin pentru mame” şi apoi se
întorc la pensiunea din Schellingstrasse.
Cu ajutorul lui Père Jérôme, „un om foarte înţelegător
pentru nevoile sufleteşti”, Nae Ionescu reuşeşte să-i trimită o
scrisoare ocolind căile oficiale ale cenzurii. Îi mărturiseşte că
e copleşit de emoţie şi că vestea naşterii fiului lor „răscoleşte
toate emoţiunile pe cari o viaţă sufletească îndeaproape
controlată izbutise să le aşeze în pături liniştite”. Apoi
scrisoarea capătă un ton de predică. O pledoarie pentru
virtuţile morale ale familiei e dublată de mândria de a fi făcut
totul „ca la carte”, conform învăţăturii Bisericii: deşi
vremurile erau grele, ei refuzaseră să evite sarcina, apoi îşi
păstraseră sufletele întregi şi curate „negândind să înlăturăm
un copil ce ar fi putut veni”, încredinţaţi „că va fi o
binecuvântare a legăturii noastre”. Copilul era cea mai
limpede dovadă a integrităţii lor morale.
„Nu am făcut din trupurile noastre instrumente de plăceri
perverse, iar jertfa trupului tău a fost, după cuviinţa Bisericii
noastre, o taină sfântă şi curată, ca însuşi sufletul tău
neîntinat de murdăriile vieţii. Eşti mândria mea cea mai
îndreptăţită, cea mai necontestată, după cum copilul pe care
mi l-ai dat este nădejdea noastră, a amândurora”131, îi scrie
Nae Ionescu soţiei sale.
Câteva rânduri mai jos, i se adresează micuţului Radu-
Mircea spunându-i că-l iubeşte „grav şi serios, ca pe fructul
curat al dragostei ce-l leagă de «mămica»”. Binecuvântarea
paternă însoţită de urări de sănătate şi bună dispoziţie e apoi
urmată de sfaturi de viaţă, în care gândurile despre sine ale
proaspătului tată se proiectează asupra fiului, în cheie duios-
autoironică: „Dacă semeni tatălui tău, nu o să fii frumos şi
nici că vei moşteni bogăţiile lumii să nu nădăjduieşti. Tatăl
tău îţi urează însă să fii cuminte. Să ai fericirea înţeleptului

130
Ibidem, p. 144.
131
Ibidem, p. 159.
care, netemându-se de părerea lumii, scoate din bogăţia sa
sufletească puterea de a rămâne veşnic împăcat cu sine
însuşi – şi zâmbetul liniştit şi plin de milă care ridică
deasupra tuturor”.132
Scriind, de fapt, pentru Elena-Margareta, dar şi cu gândul
la un viitor în care Radu-Mircea va putea să citească el
însuşi rândurile de întâmpinare din partea tatălui său, Nae
Ionescu îi face cunoscute darurile eredităţii: pune în balanţă,
pe de o parte, numele său de familie atât de comun şi
modesta-i extracţie familială şi, pe de altă parte, tăria de
caracter şi descendenţa onorantă a tinerei mame, dar şi
voinţa lui de tată de a-l călăuzi în viaţă. „Nu te cheamă decât
Ionescu, dar sângele mamei tale şi hotărârea tatălui tău de a
te vedea «om», sunt două lucruri cari atârnă şi ele în
cumpăna norocului.”133 Scrisoarea se încheie cu enormă
admiraţie pentru suferinţele prin care trecuse soţia sa şi cu
îndemnul reînnoit „crede în iubirea mea necondiţionată”.

132
Ibidem, p. 159.
133
Ibidem, p. 160.
 Tyrolia Verlag

Pe culoarele reci ale castelului medieval de la Celle şi în

sala de mese, prizonierii fac schimb de ştiri şi zvonuri despre
soarta războiului şi a ţărilor ocupate. Regatul României
căzuse spre sfârşitul anului 1916. Familia regală,
parlamentul, conducerea armatei se aflau acum în refugiu la
Iaşi. Capitala era ocupată de armatele germană, austro-
ungară şi bulgară. Treburile publice erau conduse de un
guvern care încerca să mai salveze ce se mai putea salva.
Lucrurile se petrecuseră aşa cum prevăzuse şi sperase Nae
Ionescu. Germanii înaintau. Înfrângerea Aliaţilor şi victoria
Puterilor Centrale păreau sigure.
Sfătuindu-se cu Père Jérôme, Nae Ionescu pregăteşte un
dosar pentru eliberarea din lagăr, mai cu seamă că acum au
speranţe că războiul se apropie de sfârşit. Pe lângă cererea de
eliberare adresată Ministerului de Război al Bavariei, e nevoie
şi de avizul Comandamentului general al armatei de la
München, de o scrisoare de recomandare de la Universitate şi
de un certificat de bună purtare. Recomandarea va fi scrisă
de profesorul Baeumker, iar la dosar Nae Ionescu adaugă,
traduse în germană, şi cele două articole în favoarea
Germaniei publicate de Noua revistă română. Între timp,
Elena-Margareta i-a găsit o ofertă de angajare la München
din partea unei edituri catolice. Cu adeverinţa din partea
viitorului angajator, dosarul e complet.
Odată aprobat de autorităţile germane, dosarul cu cererea
de eliberare din lagăr putea fi bine văzut şi în România. Era
un cec în alb pentru un viitor în care ţara s-ar fi aflat sub
administraţie germană sau, în orice caz, în raza de interes a
unei Germanii învingătoare. „Oricine îşi poate imagina – de
asta sunt sigur – că am o înţelegere sănătoasă şi matură a
evenimentelor, astfel încât – volens, nolens – mai târziu voi
juca un anumit rol în evoluţia politică a ţării mele, fie chiar şi
numai indirect”, îi scrie Nae Ionescu soţiei sale pe 29 mai
1917.134 Se gândeşte la o carieră politică? Era nevoie de
discernământ fin ca evenimentele din anul naşterii fiului lor
să poată fi cântărite în toate consecinţele: din februarie,
Rusia era zguduită de manifestaţii de protest ale populaţiei
exasperate de foamete, boli şi mizerie; revoltele începuseră la
Petrograd, dar se extinseseră rapid în marile oraşe; ţarul
Nicolae II fusese silit să abdice; în Germania se semnalau
greve repetate în fabricile de armament; în aprilie, Statele
Unite ale Americii intră în război de partea Antantei şi
împotriva Germaniei şi a Austro-Ungariei. În aceeaşi
perioadă, din Partidul Social-Democrat German, susţinător al
războiului, se desprinde o facţiune care militează pentru
încetarea lui.
Nae Ionescu este eliberat din lagăr şi se întoarce la
München spre sfârşitul lunii august a anului 1917, după
aproape un an de prizonierat. Atmosfera în cafenelele în care
obişnuia să zăbovească e mai aprinsă ca oricând de
controverse politice, planuri de grevă şi manifeste socialiste,
precum şi de dezbateri în privinţa războiului şi a
evenimentelor din Rusia. Slujba pe care, graţie unor
cunoştinţe binevoitoare, reuşise să i-o găsească Elena-
Margareta e apropiată de casă, la filiala recent deschisă a
editurii Tyrolia, cu sediul central la Innsbruck, capitala
Tirolului, provincie austriacă învecinată cu Bavaria catolică.
Salariul e modest: 175 de mărci pe lună.
Tyrolia e condusă de un preot şi teolog catolic, Alois
Aemilian Schöpfer, implicat în mişcarea creştinismului social
de la sfârşitul secolului XIX şi participant activ la
constituirea Partidului Social-Creştin din Tirol, un partid
ţărănist. Schöpfer se înscrisese astfel pe linia trasată Bisericii
de o enciclică a Papei Leon XIII din 1891, intitulată Rerum
novarum / Despre noile vremuri. Biserica se împotrivea
separării ei de stat şi a politicii de religie. Elaborând o
doctrină socială proprie, încuraja participarea clericilor şi a

134
Corespondenţa de dragoste, vol. II, p. 197.
laicilor la viaţa politică, împotriva celor două tendinţe ale
vremii pe care ierarhia le socotea ostile: liberalismul (şi
capitalismul industrial) şi socialismul marxist. În Germania,
Biserica Catolică sprijinise înfiinţarea unui partid de centru.
În Franţa, apăruse mişcarea Action française, condusă de
Charles Maurras, care atrăgea elita intelectuală a ţării şi
tineretul, într-un amestec ideologic de religie, naţionalism,
antisemitism şi monarhism. În Austria, enciclica Rerum
novarum era folosită drept ghid pentru mişcarea
muncitorească, iar preoţii şi aristocraţii îi organizau pe
ţăranii tirolezi într-un partid social-creştin deopotrivă
clerical, în acord cu Rerum novarum, şi progresist, adică aflat
în opoziţie faţă de noile tendinţe politice.
Editura Tyrolia şi un săptămânal cu titlul Die Monarchie
aveau rolul să promoveze valorile conservatoare şi
învăţăturile catolice şi patriotice reprezentate de dinastia de
Habsburg. Nu erau departe de spiritul mişcării völkisch din
Germania. Îşi bazau însă discursul politic nu pe mitologia
germanică, ci pe o interpretare social-patriotică a Evangheliei
şi pe sprijinul ţărănimii. În Tirolul cu populaţie majoritară
formată din ţărani, ţinut al paradelor festive, al ceremoniilor
şi procesiunilor conduse de preoţi, cu drapele în culorile
naţionale alb şi verde, cu liturghii duminicale în aer liber şi
agape comunitare, avântul creştinismului implicat social se
întâlnea, ca şi în Bavaria, cu o îndelungată tradiţie
militaristă. Zona alpină a Austriei fusese apărată de-a lungul
timpului de numeroase miliţii locale împotriva răzmeriţelor
sau a invaziilor străine, sub deviza Für Gott, Kaiser und
Vaterland („Pentru Dumnezeu, împărat şi Patrie”).
Ţyrolia redacta, publica şi punea în circulaţie manuale de
teologie şi religie, cărţi de filozofie socială şi politică, texte
oficiale ale Bisericii adresate credincioşilor, studii neotomiste,
noi traduceri ale Bibliei, cărţi de popularizare a ideii de bine
comunitar, tratate de filozofie creştină, broşuri de socialism
creştin antimarxist semnate adesea de clerici implicaţi în
mişcarea politică tiroleză sau în curentele gândirii creştine
sociale din Germania.135
După lectura zilnică a ziarelor müncheneze, angajaţii şi
colaboratorii Ţyroliei, printre care se află acum şi Nae
Ionescu, vor fi dezbătut cu aprindere implicarea recentă a
Statelor Unite în război. Unii vor fi fost pentru încheierea
imediată, de pe poziţii de forţă, a unui tratat cu Rusia. Alţii
ar fi văzut în anarhia care domnea în Rusia un model pentru
mişcarea pacifistă din Germania. Cei cu gândire strategică ar
fi fost, poate, de părere că revoltele din Rusia ar trebui
încurajate, pentru a slăbi din interior participarea ruşilor la
război. Aceştia din urmă împărtăşesc, fără să ştie, planul
guvernului Germaniei, care, în toamna aceea, sperând că
astfel va agrava situaţia din Rusia, permite trecerea pe
teritoriul ţării a unui tren închis, sigilat, venind din Elveţia şi
mergând la Petrograd, în care se află fondatorul unui partid
revoluţionar, numit bolşevic, Vladimir Ilici Lenin.
În mai puţin de o lună, pe 7 noiembrie 1917, Lenin şi
comuniştii bolşevici, care încurajaseră încheierea războiului,
preiau puterea în Rusia. La începutul anului următor, în
schimbul păcii pe frontul de est, noul stat al Republicilor
Sovietice Socialiste cedează Germaniei jurisdicţia asupra
statelor baltice, iar Imperiului Otoman o provincie din sudul
Caucazului, recunoscând şi independenţa Ucrainei. Cu Rusia
şi România aflate acum în afara războiului, Puterile Centrale
se îndreaptă cu toate forţele spre frontul din Franţa.
Familia Ionescu locuieşte la pensiunea de pe
Rambergstrasse, zbătându-se în greutăţi de tot felul, iar viaţa
de fiecare zi pune la încercare rezistenţa Elenei-Margareta,
care aşteaptă un al doilea copil. Într-o scrisoare adresată
Crucii Roşii printr-o rudă din Elveţia, ea solicită să i se
trimită lenjerie de corp şi haine, spunând că familiei îi lipsesc
cu desăvârşire cele necesare îngrijirii unui nou-născut, că ar
avea absolută nevoie de o pereche de ghete şi de orice

135
Pe larg despre creştinismul social în Paul Misner,
Catholic Labor Movements în Europe: Social Thought and
Action, 1914–1965, Catholic University of America Press,
Washington, 2015.
ajutoare disponibile.136
Cel de-al doilea băiat al familiei vine pe lume la 23 iunie
1918. Primeşte numele Răzvan şi e botezat la biserica
grecească. Tatăl lui le va da de înţeles mai în glumă, mai în
serios cunoscuţilor că numele ar fi venit de la Răzvan,
voievodul ţigan care domnise pentru câteva luni în Moldova
secolului XVI şi din care s-ar fi tras familia lui. Îi va fi plăcut
o astfel de descendenţă care ducea, printr-o fantasmatică
analogie rasială, la indo-arienii lui Chamberlain, primii şi cei
mai mari filozofi ai lumii. Îl alintă, de altfel, pe Răzvan, cu
numele Buddha.
Cu un copil de doi ani şi un nou-născut, Elena-Margareta
şi Nae Ionescu o duc din ce în ce mai greu în sărăcia şi
neliniştea anilor de război. Graţie slujbei sale la Tyrolia, el
pleacă adesea în străinătate, unde participă la conferinţe pe
teme religioase şi întâlneşte profesori, teologi şi universitari
catolici. Conferinţele se ţin mai cu seamă pe teritoriul neutrei
Elveţii. Acolo, Nae Ionescu îl revede pe Vladimir Ghika aflat,
între Roma, Paris şi Geneva, în misiune diplomatică şi
caritabilă. Mai târziu, îi va mărturisi surorii lui că activitatea
la Tyrolia ar fi stimulat „coarda religioasă din el”. 137
În loc să-l apropie, „coarda religioasă” pare să-l îndepărteze
de Elena-Margareta. E, mai curând, doritor să afle, să
înţeleagă mersul evenimentelor internaţionale, să cunoască
oameni influenţi în Biserică şi politică, să se simtă el însuşi
important. Zbătându-se cu creşterea celor doi copii mici,
veghindu-le somnul şi tratându-le bolile, Elena-Margareta se
însingurează pe zi ce trece. Soţul ei e atât de preocupat de tot
ce se întâmplă în jur, de istoria care se încheagă sub ochii
lor, încât nu mai bagă de seamă viaţa redusă la nevoile
elementare ale familiei, pe care e silită să o ducă femeia de
lângă el. „Pentru el sunt un câine credincios, chiar un câine
înţelegător, căruia i se pot spune anumite lucruri, dar un

136
Detalii în Dora Mezdrea, Nae Ionescu: Biografia, vol. I.
137
Vasile Băncilă, Nae Ionescu, un cavaler prestant al
spiritului.
câine!”138 scrie ea cu amărăciune resemnată într-o pagină de
jurnal. „Îmi iubesc bărbatul şi îl stimez pentru calităţile lui
morale şi intelectuale, cari nu pot fi puse la îndoială. Dar îl
plâng pentru ideile lui preconcepute asupra femeii; ar avea
sigur mai mult de la viaţă şi ar trăi şi el cum aş trăi şi eu
acea desăvârşită încredere, acea nealterată vibrare comună a
sufletelor, acel ideal care nu e numai o născocire a minţii
înfierbântate de poet, ci o realitate pe care o pot afirma cu
toată experienţa ce mi-o dau şapte ani de iubire.”139
Deprimarea e starea de spirit a întregii Germanii. Ofensiva
pe frontul de vest nu aducea rezultatele aşteptate, ofiţerii
semnalau comandanţilor armatei demoralizarea soldaţilor şi
înteţite revolte, epuizarea rezervelor de hrană şi muniţie.
Intrarea americanilor în război se făcea simţită. Treptat, către
toamna anului 1918, spre disperarea împăratului Wilhelm II,
începe să se contureze o propunere de armistiţiu. În spatele
frontului, răbdarea populaţiei se apropie de sfârşit, iar
muncitorii din fabricile de armament sunt îndemnaţi la
revoltă de Partidul Social-Democrat Independent (USPD) şi de
diverse alte facţiuni şi grupări de orientare socialistă ori
comunistă, care militează pentru încetarea războiului. În
luna octombrie, München e cuprins de o vastă propagandă
revoluţionară, de greve şi manifestaţii de stradă, care se
răspândesc rapid şi în alte oraşe.
Războiul fusese pierdut şi celelalte ţări înfrânte semnaseră
deja armistiţii cu ţările Antantei. Condiţiile de pace impuse
Germaniei aveau să fie dure. Sub presiunea protestelor de
stradă, regele Ludwig III şi familia sa părăsesc Bavaria, care
se declară stat liber şi republică, iar pe 8 noiembrie, cu
ajutorul consiliilor muncitoreşti, e instaurat un guvern
republican. Spiritul revoluţiei se răspândise în întreaga ţară.
La Berlin, coloane de muncitori mărşăluiesc cu drapele roşii
pe străzi. Au loc confruntări violente cu poliţia, soldate cu
morţi şi răniţi. Un război civil pare iminent. Pe 9 noiembrie,

138
Elena-Margareta Ionescu, Jurnal cu şi fără Nae Ionescu,
Vremea, Bucureşti, 2015, p. 22.
139
Ibidem, pp. 23–24.
împăratul Wilhelm II abdică, pleacă în exil, iar Germania
întreagă devine republică.140
Asemeni multor münchenezi, Nae Ionescu va fi urmărit cu
uluire desfăşurarea rapidă a evenimentelor şi schimbarea,
aproape de la o zi la alta, a situaţiei politice, a formei de
guvernare şi a statutului internaţional ale Germaniei. Siliţi să
facă faţă nu numai înfrângerii în război, dar şi unei ierni
aspre şi împovorătoare, peste care pluteau norii negri ai
anarhiei, germanii trăiau într-o „atmosferă nesigură, de o
instabilitate aproape morbidă”.141
Nae Ionescu are prieteni şi cunoscuţi în consiliile
revoluţionare ale poporului din Bavaria. Aşa se face că, în
iarna anului 1918, participă „la un sfat intim al noilor
stăpânitori”, o întrunire politică desfăşurată „în casa unui
bun prieten de-al meu, el însuşi nemilitant direct”. E o
şedinţă în care se pune problema organizării de alegeri
pentru un nou parlament local (Landtag). Se propune ca
partidele (german naţional, liberal, de centru catolic,
democrat, social-democrat, socialist independent, comunist)
să-şi aducă la cunoştinţa alegătorilor programele politice, „iar
poporul să aleagă”.
„Era, desigur, o naivitate”, avea să comenteze peste ani
Nae Ionescu. „Dar o naivitate emoţionantă – căci ea
dovedeşte de câtă credinţă absolută în programul lor erau
cuprinşi amicii mei de pe acea vreme…”142 Bavaria se află în
pragul războiului civil. Nae Ionescu asistă la luptele
sângeroase de pe străzile oraşului, din primele luni ale
anului 1919, şi la transformarea neaşteptată a unor
cunoscuţi, altădată inofensivi, în propagandişti agresivi ai
comunismului.
Unuia dintre ei, Erich Mühsam, un scriitor care-şi declama
poeziile la cabaretul Simplicissimus şi era cunoscut mai ales
pentru versurile revoluţionare Es war einmal ein Revoluzzer /

140
Vezi Stanley G. Payne, A History of Fascism 1914–
1945, University of Wisconsin Press, Madison, 1995.
141
„În Germania revoluţionară”, în Opere, vol. VI.
142
Articolul „Aşteptăm programele”, în Opere, vol. XIV.
Ein armer Lampenputzer… („A fost odată un revoluţionar /
Un biet lampagiu”), îi va face ulterior un şfichiuitor portret de
gură-cască degenerat? Oameni ca Mühsam, proveniţi din cele
mai surprinzătoare medii şi meserii, devin peste noapte
agitatori politici comunişti. În oraş au loc demonstraţii,
contra-demonstraţii, lupte de stradă şi execuţii. Situaţia
politică e complicată şi de refugierea pe teritoriul Germaniei a
câteva mii de ofiţeri şi soldaţi ţarişti antibolşevici din Rusia,
care aduc cu ei spiritul contrarevoluţiei, răspândind o
compilaţie apocrifă folosită de serviciile secrete ale ţarului
drept pretext pentru progromurile împotriva evreilor:
Protocoalele înţelepţilor Sionului.
Într-o tavernă, Fürstenfelder Hof, membrii unei organizaţii
contrarevoluţionare formate din ideologi ai naţionalismului
völkisch şi foşti ofiţeri antibolşevici din armata fostului ţar
pun bazele unui partid al muncitorilor germani, care să
militeze pentru un socialism naţional şi patriotic (ulterior
NSDAP). Unul dintre fondatori este un imigrant leton
pasionat de antichitatea greco-latină şi mitologia clasică, de
literatură şi filozofie, pe nume Alfred Rosenberg. Rosenberg e
un ultraconservator antisemit, licenţiat în arhitectură,
admirator al scrierilor lui Arthur de Gobineau, Houston
Chamberlain, Wagner şi Schopenhauer, convins că misiunea
secolului XX era să aducă pe lume un om nou, cu o nouă
viziune asupra vieţii. Tânărul de 25 de ani făcuse parte dintr-
o grupare paramilitară ţaristă numită „Escadroanele Negre”
(Ciornaia Sotnia), al cărei ţel era să promoveze naţionalismul
rus prin lupta împotriva mişcărilor muncitoreşti şi a
susţinătorilor lor, purificarea naţiunii de evrei şi întemeierea
statului pe unitatea dintre ţar, popor şi Biserica Ortodoxă a
Rusiei. Istoria încheiată în 1917 a organizaţiei includea
organizarea de pogromuri, câteva asasinate şi atentate
politice şi colaborarea cu o Uniune Populară Rusă a
Arhanghelului Mihail (Ruski narodnîi soiuz îmeni Mihaila
Arhanghela), favorabilă germanilor din ţările baltice. Există
indicii că Nae Ionescu l-ar fi întâlnit pe Rosenberg la
întrunirile politice de cafenea, în perioada de zbucium social
şi politic din Bavaria anilor 1918–1919.143
Martor ocular la toate frământările din capitala Bavariei, el
le va consemna într-un articol intitulat „în Germania
revoluţionară”, scriind, cu luciditate îngrijorată, că
„Germania trece prin cea mai grozavă criză din câte a
însemnat istoria ei” şi că „Revoluţia germană de astăzi cere
întronarea de drept a unei noi ordini de lucruri, fără să se
întrebe dacă suportul sufletesc şi social necesar există de
fapt”.144
Vechea ordine a lucrurilor părea pierdută pentru
totdeauna când, „în primăvara spălăcită a lui 1919,
Germania lichida, într-o dureroasă înfrângere morală,
nenorocul armelor sale”145 printr-un gest simbolic: germanii
îşi luau rămas-bun de la tripticul crucificării lui Isus, o
lucrare a pictorului renascentist Matthias Grünewald. În anii
războiului, lucrarea fusese adusă la München din Alsacia, de
pe linia frontului între Germania şi Franţa. Acum,
Răstignirea se întorcea într-o Alsacie franceză, iar despărţirea
münchenezilor de ea capătă adânci semnificaţii religioase,
într-un pelerinaj încărcat de durerea şi disperarea
înfrângerii.
Nae Ionescu stă şi el la cozile imense formate în faţa
pinacotecii din Barerstrasse, ca să mai vadă o dată
capodopera pe care apoi, covârşit de emoţie, o descrie,
scrutând suferinţa cristică a înfrângerii pe chipul germanilor:
„Crucea cu trupul Domnului proiectată pe un cer de cositor.
Nu e un simbol; nicio adâncire transcendentă; nu e nici
resemnare, nici nu se deschid zările mântuirii ca o nădejde.
Pe cruce spânzură un biet trup de om, frânt de durere; cu
degetele crispate de suferinţă ca picioarele unui păianjen în
agonie; – cu carnea plină de vânătăi, ca şi cum
descompunerea ar fi început deja; – cu două picioare
informe, umflate de înfiorarea cuiului, peste cari se prelinge o

143
Petre Pandrea, Garda de Fier, p. 302.
144
În Opere, vol. VI.
145
„Juxta Crucem”, în Nae Ionescu, Roza vânturilor, Roza
Vânturilor, Bucureşti, 1990, p. 393.
dâră băloasă de sânge. În stânga crucii, Maria. O Marie cu
faţa mai degrabă un stârv; dacă nu ar fi în ea deznădejdea
ochilor halucinaţi şi roşul strident al gurii, într-un văl de un
alb crud, de cretă. Iar în dreapta, Ioan. Nu Ioan pe care îl
cunoaştem noi, metafizicianul prăpăstios şi pasionat; ci un
Ioan rece, impasibil aproape, impersonal. Mâna cu arătătorul
întins, un arătător subţire, lung, precis cu indicaţiunea unui
istoric, arată înspre Cel spânzurat pe cruce: ecce homo!”146
Despărţirea de tripticul lui Grünewald va fi avut pentru
Nae Ionescu şi semnificaţiile unei despărţiri de Germania
trecutului, după aproape cinci ani în care trăise cu
intensitate, uneori cu disperare, alteori cu exaltare, tot ce îi
oferise gândirea filozofică, artistică şi politică a imperiului
care se prăbuşea acum sub ochii lui. Cum ştia bine italiană,
urmărea în acelaşi timp situaţia insurecţională din Italia,
unde ideile revoluţiei bolşevice făceau ravagii. Criza
economică, grevele, revoltele ţărăneşti, violenţele de stradă
paralizau guvernul de la Roma şi ameninţau autoritatea
regelui Victor Emmanuel III. În presa italiană începea să
apară numele unui ziarist veteran de război, fost socialist,
care înfiinţa, în aceeaşi primăvară a anului 1919, o
organizaţie a foştilor camarazi de război antibolşevici, doritori
să lupte pentru renaşterea naţiunii şi revigorarea mândriei
naţionale. Se numea Benito Mussolini, iar organizaţia Fasci
Italiani di Combattimento avea să se declare curând ca fiind
singura capabilă să menţină ordinea publică şi să impună
anarhiei în care se afla ţara rigorile legii.
Din România veneau veşti surprinzătoare şi speranţe: în
urma dispariţiei imperiilor, Transilvania, Basarabia şi
Bucovina se uniseră în 1918 cu Regatul României într-un
mare stat întregit cu teritoriile sale istorice. Venise vremea
întoarcerii acasă.
Pe 3 aprilie 1919, Nae Ionescu îşi susţine teza de doctorat
cu titlul Die Logistik als Versuch einer neuen Begründung der
Mathematik / Logistica – încercare a unei noi întemeieri a
matematicii. Apoi pleacă spre ţară. Trăise pe viu revoluţia

146
Ibidem, pp. 393–394.
germană. Deprinsese, la Tyrolia, cum se face o politică
ţărănistă. În matricea experienţei lui germane se aşeza pe
neştiute moştenirea bunicului Stroe Ivaşcu, de participant
direct la istoria timpului său.
Pe 16 iunie, după complicate proceduri de repatriere,
ajunge în România şi se află deja la Bucureşti, în redacţia
Noii reviste române şi a Ideii europene din Pasajul Român nr.
22. Fratele lui mai mare, Constantin, şi cumnatul lui, celălalt
Constantin (Sava), muriseră pe front. Casa şi proprietăţile
din Brăila ocupate de germani în timpul războiului nu mai
puteau fi recuperate.
Nae Ionescu tocmai a împlinit 29 de ani şi e în căutarea
unei slujbe şi a unui cămin pentru familia lui. Elena-
Margareta şi copiii revin şi ei în ţară şi sunt găzduiţi
provizoriu la sora lui Nae, la Focşani, şi apoi la Pogoreşti
(judeţul Botoşani), la sora mamei vitrege a Margaretei.
 Prieten, dascăl, sfânt, demon

„De când ne-am întors din Germania şi până acum, am

suferit şi m-am chinuit aşa de mult, încât nimic nu mă mai
surprinde. Niciun fel de necazuri nu mi-au fost cruţate şi le-
am dus pe toate singură, fără ajutor şi fără încurajare”147, îi
scrie Elena-Margareta soţului ei, la Bucureşti, în octombrie
1919. Au revenit de câteva luni în ţară şi descoperă o cu
totul altă Românie decât aceea din care plecaseră cu ani în
urmă. Au lăsat un regat alcătuit din Muntenia şi Moldova şi
s-au întors în România Mare, o ţară de aproape două ori mai
mare, un regat multietnic şi multireligios, în care provinciile
istorice obişnuite până atunci cu administraţii imperiale îşi
cer drepturile.
Nae şi Elena-Margareta Ionescu trăiesc iar despărţiţi: ea e
din nou însărcinată, ceilalţi doi copii, când unul, când
celălalt, fac bolile copilăriei, apoi, odată cu venirea toamnei,
toţi trei suferă de foame şi de frig în odăile neîncălzite ale
rudelor care au binevoit să-i găzduiască. Nae Ionescu aleargă
în capitală după tot felul de acte pentru demobilizare şi
apelează la rude şi prieteni ca să obţină un post de profesor
de germană la liceul militar de la Mănăstirea Dealu, de lângă
Târgovişte. Corespondenţa lor a pierdut tonul romantic-
îndrăgostit de altădată. Se zbat în lipsuri şi nesiguranţă, iar
Elena-Margareta, departe de el, însărcinată în luna a şaptea,
cu doi copii mici bolnavi, se resemnează biblic: „Aştept să văd
ce-o să mi se mai întâmple: plăgile Egiptului, chinurile lui
Tantal, nenorocirile lui Iov… se vede că nimic nu e prea mult
pentru un singur om”.148 „Timpurile sunt grele, dragă

147
Corespondența de dragoste, vol. II, p. 254.
148
Ibidem, p. 255.
Ilenuţă, nu eu nepăsător”, o consolează el149, şi o încurajează
să reziste până când va găsi o soluţie convenabilă pentru toţi.
Dar, înăsprită de anii războiului petrecuţi la München şi de
lipsa unui cămin stabil la întoarcerea în ţară, Elena-
Margareta devine, pe zi ce trece, „o aspidă rea şi veninoasă”
care-şi „ocăra şi urgisea” bărbatul.150 Începe calvarul
căsniciei lor.
În fine, în toamna aceea, Nae Ionescu e numit director de
studii şi profesor de germană la liceul militar de la
Mănăstirea Dealu, în timp ce Elena-Margareta se află la
sanatoriul Dr. Tzaicu de la Iaşi, unde aduce pe lume un
băieţel pe care îl vor boteza Dan.
Liceul fusese înfiinţat cu câţiva ani înainte de război, după
un model germano-britanic. Era gândit ca o instituţie de
pregătire a elitelor, un centru de formare a tineretului prin
aşa-numita pedagogie progresivă, rezultat al celor mai
moderne studii şi cercetări în materie de psihologie şi
educaţie. Noutatea esenţială a sistemului de învăţământ de
la Mănăstirea Dealu, ca „şcoală pentru educaţie integrală de
sine în cadrul natural al vieţii”151 viza, încă de la întemeierea
şcolii, raporturile profesorilor cu elevii, potrivit principiilor
pedagogice inspirate de scrierile unor filozofi şi pedagogi
precum Fichte, Pestalozzi şi Rousseau şi de ghidul practic
alcătuit de generalul britanic Robert Baden-Powell, într-o
carte devenită repede celebră, Scouting for boys / Cercetăşia
pentru băieţi. „Doctrina” liceului prevedea formarea unui
caracter bărbătesc viguros, prin practicarea gimnasticii
suedeze, ore de explorare a naturii, instrucţie militară, dar şi
răgazuri de cercetare a cugetului însoţite de meditaţie.
Profesorii, civili şi militari, practicau metoda „împrietenirii” şi
a camaraderiei cu elevii lor, precum şi ceea ce azi s-ar numi
îndrumarea tutorială, într-o confrerie bazată pe un cod al

149
Ibidem, p. 257.
150
Constantin Beldie, Oameni văzuţi de aproape, pp. 399–
401.
151
Octav Onicescu, Memorii, Editura Ştiinţifică şi
Enciclopedică, Bucureşti, 1982, vol. I, p. 126.
onoarei reciproc împărtăşit.
Elevii erau atent selecţionaţi. Anual erau recrutaţi în jur de
40 de băieţi, iar jumătate din locuri erau rezervate bursierilor
merituoşi. Printre ei se aflase, înainte de intrarea României în
Primul Război Mondial, şi fiul unui profesor de germană din
Huşi, elev cu rezultate modeste, dar dotat cu un bun spirit
organizatoric: Corneliu Zelea Codreanu. Progresele şcolar-
militare ale elevilor erau urmărite îndeaproape prin observaţii
şi rapoarte periodice întocmite de directorii de studii.
Ceremoniile, serbările, defilările, practica rugăciunii
comunitare făceau parte din cultura şcolii care îşi celebra
anual îngerii păzitori, pe 8 noiembrie, de ziua Sfinţilor
Arhangheli Mihail şi Gavril.
Odată numit profesor şi apoi director de studii, Nae
Ionescu se bucură, de la început, de o autoritate
necontestată în rândul elevilor. E riguros, fără să fie
birocratic, se poartă colegial, explică simplu şi prin exemplu
personal regulamentele şi normele de comportament, iar
printre profesori şi instructorii sportivi face figură de înţelept
şi erudit. El aduce liceului, care tocmai îşi reluase activitatea
după război, experienţa curentelor noi din gândirea germană,
lecturile şi instrucţia sa religioasă deprinsă în lagărul de la
Celle şi la editura Ţyrolia, talentul de a pune în scenă
abstracţiuni şi umorul jocurilor de cuvinte, al aluziilor
livreşti, al calcurilor lingvistice. În relaţiile lui cu elevii, „era
greu să deosebeşti autoritatea de afecţiune părintească şi
chiar de prietenie”, iar „spiritul socratic al schimbului de
cuvinte, al conversaţiei cu ei, făcea ca elevul singur să-şi
lămurească problemele doar cu ajutorul profesorului”, sub
privirea lui „de adâncime în care nu lipseau câteva luciri de
oţel”.152
Cu el, „te aflai în faţa unui prieten, a unui dascăl, a unui
sfânt şi a unui demon”, îşi va aminti nostalgic un fost elev
mănăstirean.153 „Nu impunea altuia mai tânăr un sistem de
gândire. Te îndemna să-ţi găseşti drumul gândirii proprii.

152
Octav Onicescu, Memorii, vol. I, p. 193.
153
Petre Pandrea, Garda de Fier, p. 574.
Avea schemele şi coordonatele lui, în adâncuri, pe care nu le
scotea ostentativ şi fanfaron. Le ghiceai, ca într-o cimilitură
spusă de Anton Pann şi Nastratin Hogea. Ştia forţa
simbolurilor, fusese în tinereţe în cercurile simboliştilor,
adora fraza muzicală şi ezoterică, avea ceva Satanism, dar
ştia că forţa vieţii constă în seninătate, tradiţii şi lucruri
simple, eterne. […] Nae Ionescu ne-a pus Biblia în mână. A
fost un dar al lui, pe care-l făcea şcolarilor favoriţi.”154 Tot lor,
elevilor preferaţi, le cita din Biblie în ebraică, greacă sau
latină şi le îndruma lecturile descoperindu-le operele lui
Platon, Pascal, Descartes, Malebranche, Kant, Nietzsche,
Giovanni Papini, Émile Boutroux (Science et Religion dans la
Philosophie Contemporaine / Ştiinţă şi religie în filozofia
contemporană, 1908).
După lectura unui autor, Nae Ionescu verifica, prin dialog
cu elevul său şi conform practicii încetăţenite a şcolii, dacă
ideile din cartea indicată fuseseră înţelese şi asimilate. În caz
contrar, cerea reluarea lecturii. „Les Provinciales a lui Pascal
a fost restituită de trei ori, spre o nouă lectură, deşi foamea
unui adolescent devorează o carte pe zi, deci 21 de zile de
meditaţie asupra ei, pentru a-i prinde tâlcul şi fineţea
teologică, artistică şi metafizică.”155
Elevii îşi adoră Profesorul, care, în clasele finale, la orele de
germană şi filozofie, le propune dezbateri de idei pe teme
incitante bazate pe bibliografia recomandată, ca, de exemplu,
problema lui Martin Luther şi a Contrareformei catolice.
Orele se desfăşoară prin confruntări de argumente şi
contraargumente. Când un elev îl înfruntă, bunăoară, „cu
întrebări nenumărate, descusute, infantile” reprezentând
„veleitar, un punct de vedere ştiinţific, pozitivist, sociologic şi
nătâng”, Profesorul, care „era un catolicizant” sofisticat, un
logician redutabil şi un bun cunoscător al istoriei Bisericii
occidentale, îi răspunde cu tact şi răbdare.156 Vine şi iese de
la ore „cu punctualitate de cronometru”, predă istoria Evului

154
Ibidem, p. 575.
155
Ibidem, p. 576.
156
Ibidem, p. 576.
Mediu şi istoria artei la orele de germană slujindu-se de
reproduceri după pictori germani celebri, de la Albrecht
Dürer şi Grünewald la Cranach şi Liebermann, vorbeşte
răspicat, limpede, „într-o germană smălţuită cu latinisme şi
neologisme” cu care vrăjeşte auditoriul.
La Mănăstirea Dealu, profesorii locuiesc cu familiile lor în
câteva vile aflate în incinta unei clădiri cu curte interioară
care înconjoară biserica şi în care se află camere-chilii ale
elevilor, săli de curs şi de meditaţie, duşuri comune. În
apropiere, sunt săli de gimnastică, săli pentru reuniuni,
cinematograf, un casino, un restaurant pentru profesori şi
ofiţeri, aprovizionat de restaurantul Capşa din Bucureşti. Nae
Ionescu îşi aduce temporar familia la Dealu, după ce o
instalase mai întâi într-o casă cu chirie la Târgovişte. În vara
aceluiaşi an, ultimul născut al familiei, Dan, se stinge din
viaţă din cauze niciodată menţionate în corespondenţa
ulterioară a soţilor Ionescu.
În aceeaşi perioadă, Nae Ionescu devine conferenţiar cu
titlu provizoriu, apoi de suplinitor, la catedra de Logicii şi
Teoria cunoştinţei (cunoaşterii) şi la cea de Psihologie,
ambele ale profesorului său C. Rădulescu-Motru, din cadrul
Universităţii din Bucureşti. La un moment dat, ţine locul
profesorului Vasile Pârvan, spre mirarea studenţilor, care
atunci fac cunoştinţă pentru prima oară cu tânărul „lung şi
uscat”, cu privirea întunecată de sprâncene stufoase,
purtând redingotă ca profesorii germani şi cu un discurs
abstract, îmblânzit doar de gesticulaţia expresivă a mâinii
drepte.157
Primul lui curs universitar fusese despre raporturile dintre
iubire şi cunoaştere în istoria filozofiei: Funcţiunea
epistemologică a iubirii. Cunoaşterea prin iubire sau iubirea
ca formă de cunoaştere va rămâne una dintre temele lui
profunde de reflecţie. Dincolo de influenţa vădită a sintezelor
lui Houston Chamberlain (Fundamentele secolului XIX) şi
Friedrich Albert Lange, un filosof neokantian (Geschichte des

157
Vezi Mircea Vulcănescu, Nae Ionescu aşa cum l-am
cunoscut, p. 22.
Materialismus / Istoria materialismului), cursul conţinea şi un
fel de profesiune de credinţă în privinţa predării filozofiei.
„Filozofia”, le spusese el primilor săi studenţi, „nu este un
meşteşug, ci o chemare. Ea are, fără îndoială, o anumită
tehnică, un aparat de lucru mai mult sau mai puţin
determinat, care se poate învăţa şi care trebuie învăţat. Dar
partea de creaţiune personală – aceasta stă în afară de orice
metode. Ea atârnă de bogăţia sufletească a fiecăruia dintre
noi; de inspiraţia care se coboară de sus asupra noastră; de
durerea chinuitoare cu care anumite probleme se pun şi-şi
cer dezlegarea, de puterea cu care în fiecare din noi se afirmă
necesitatea de a ieşi din contingenţele vieţii şi de a ne ridica,
dacă nu până la mântuirea noastră, cel puţin până la liniştea
noastră”.
Îşi definise limpede opţiunile: va merge împotriva
curentului pozitivist şi steril al sistemelor de gândire
contemporane, împotriva filozofiei aşa-zis „ştiinţifice”,
îndreptându-se mai curând către o filozofie „literaturizantă”
şi o cunoaştere de tip religios şi metafizic. Iar în cadrul
acesteia din urmă, după o survolare, pe urmele lui
Chamberlain, a misticii indiene, a filozofiei greceşti şi a
gândirii creştine occidentale încununate de Sfântul Augustin,
se declarase împotriva religiei de masă şi a practicării iubirii
de aproapele, aşa cum le propovăduia Biserica Catolică,
optând pentru varianta „împărăţiei din noi” pe care o regăsea
în tradiţia solitară a „schimniciei” răsăritene.
Fără să-l numească, îl evocase adesea pe prietenul lui din
lagăr, Père Jérôme, „excelent tomist, călugăr şi strălucit
profesor de filozofie”, care îi mărturisise că, într-adevăr, în
sensul ei profund, religia nu este destinată mulţimilor, în loc
de avântul în societate şi implicarea în comunitate,
caracteristice Apusului, era de dorit adâncirea în sine, în
extraordinara potenţare a vieţii interioare pe care Biserica
răsăriteană o punea „la îndemâna celor mai aleşi”. Ceva din
experienţa sa de viaţă müncheneză se prefirase în aceste
declaraţii aparent teoretice. Apusul, „legându-te de viaţa de
toate zilele, îţi înlesneşte să te afunzi din ce în ce mai adânc
în nămolul necesităţilor zilnice ale vieţii…” Aşa va fi înţeles
acum greutăţile, sărăcia, zbaterea în banalitatea exasperantă
a unei vieţi casnice străbătute de crize de cuplu, prin care
trecuse în Germania. Aspiră la „desprinderea treptată de
legăturile vremelnice” pe care o socoteşte caracteristică
„ameţitoarei înălţimi spirituale a credinţei ortodoxe”.158
Profesorul face naveta cu trenul între Târgovişte şi
Bucureşti, între liceul militar şi Universitate, timp în care
devorează noi apariţii editoriale, ziare româneşti şi străine. El
însuşi continuă să scrie articole în revista Ideea europeană a
fostului său profesor şi protector Constantin Rădulescu-
Motru şi să ţină conferinţe organizate de un Institut Social
Român înfiinţat de sociologul şi profesorul universitar
Dimitrie Guşti, despre necesitatea unei renaşteri sociale,
culturale şi religioase a ţării. Îi place să cultive modelul
educativ de la Mănăstirea Dealu, creuzetul în care se
modelează sufletul noilor generaţii.
În mai 1921, ziarele reproduceau discursul ţinut de Benito
Mussolini, şeful grupării fasciste din Italia, care reuşise să
obţină 35 de locuri în noul parlament de la Roma. De unde
până atunci nu fusese decât un ziarist marginal atacând în
repetate rânduri Biserica şi ideile creştine, acum Mussolini
promitea să sprijine instaurarea unei societăţi creştine.
Lumea era în schimbare. După nenorocirile aduse de război
şi în plină transformare a hărţii teritoriale şi politice a
Europei, începe ceea ce Nae Ionescu va numi „vremea
teologilor”, epoca metafizicii: „niciunul dintre reformatorii de
după război nu se ridică din lumea protestantă. Rathenau
[intelectual, om politic german, n.m.] era un metafizician
evreu; Mussolini e catolic; Lenin a fost ortodox. Nu ca
profesiune de credinţă. Ce crede omul despre el însuşi şi ce
ar vrea el să fie e cu mult mai puţin important decât ceea ce
este el în fond. A putut, deci, Lenin să se declare ateu şi să şi
activeze în consecinţă. Structura lui sufletească, felul lui de a
judeca, simţi sau percepe nu era însă mai puţin ortodox.
Vasăzică, niciunul dintre marii reformatori contimporani nu
e din lumea protestantă, adică nu este raţionalist, pozitivist,

158
Vezi cursul integral în Opere, vol. I.
libertar, contractualist, idealist şi… antimetafizic”.159
Se visează el însuşi un astfel de reformator metafizic în
noul stat al României Mari, aflat în criză economică după
război, în plină reconstrucţie a instituţiilor, a Constituţiei şi
în căutarea unor programe politice care să facă faţă unei noi
realităţi politice, religioase şi administrative? Gândul îl
preocupă.
Când colegul său, fost director al liceului de la Mănăstirea
Dealu, locotenent-colonelul Virgil Bădulescu, înfiinţează
Institutul Naţional de Educaţie Fizică, Nae Ionescu îşi dă
demisia de la liceu şi i se alătură ca profesor delegat de
psihologie şi pedagogie. La Dealu, printre elevi, circulau bârfe
picante despre Elena-Margareta, care ar fi avut o aventură cu
un ofiţer. Familia se va muta la Bucureşti, locuind pe la
prieteni sau la un hotel de pe Calea Griviţei.
Cu experienţa lui de director de studii şi preocuparea
pentru renaşterea de după război a ţării, pe Nae Ionescu îl
îmboldeşte ideea de a continua să îndrume noile generaţii
către revigorarea naţiei printr-un program ideal al armoniei
fizice şi intelectuale, în care cultivarea sportului merge
mână-n mână cu cultivarea spiritului. An de an va face parte
din comisia examenelor de licenţă ale INEF, care are două
secţii: civilă şi militară.
După unirea teritorială, ţara are, într-adevăr, nevoie de o
reformă a instituţiilor, dar şi de unificare culturală şi de o
reformă profundă a sistemului de educaţie. Procesul greoi de
examinare şi echivalare a diplomelor studenţilor din teritoriile
recent alipite vechiului Regat, condiţiile mizere din căminele
studenţeşti, traficul de influenţă în acordarea burselor de
studii şi concurenţa neloială pe locuri insuficiente, mai ales
la Facultatea de Medicină, cu candidaţi evrei proveniţi din
familii înstărite din Ardeal, Bucovina sau Basarabia, mai
bine pregătiţi, duc la proteste studenţeşti repetate şi la
suspendarea cursurilor universitare în anii 1922–1923.
Studenţii cer ca procentul de evrei care frecventează
universităţile să fie proporţional cu procentul populaţiei

159
„Vremea teologilor", în Opere, vol. XIV.
evreieşti din teritoriul lărgit al României (până în 5%). Cu doi
ani în urmă, studenţii ieşeni, conduşi de fostul absolvent al
liceului de la Mănăstirea Dealu Corneliu Zelea Codreanu şi
inspiraţi de acţiunile sotniilor ruse, organizaseră o noapte a
geamurilor sparte printre prăvăliile negustorilor evrei.
E nevoie, prin urmare, de un vast program naţional de
educaţie, precum şi de înfiinţarea unor instituţii de cultură
care să contribuie la închegarea naţiunii întregite şi la
configurarea unei culturi naţionale autentice. În 1920, trei
prieteni, istoricul şi arheologul Vasile Pârvan, un finanţist şi
bancher, Aristide Blank, care militase în Franţa pentru
crearea României Mari şi sponsoriza scrierile istoricului
Nicolae Iorga, şi un doctor în filozofie la Berlin, eseist cu
oarecare dare de mână, Marin Simionescu Râmniceanu,
fondează prima mare editură românească: Cultura Naţională.
La scurt timp, iau fiinţă Fundaţia Culturală „Principele
Carol”, destinată reformării educaţiei şi învăţământului, şi
Institutul Social Român condus Dimitrie Guşti.
Inspirat de toate aceste iniţiative (devine membru al
Institutului Social Român), fără casă proprie ori domiciliu
stabil, cu o familie nomadă care de la Târgovişte şi
Mănăstirea Dealu se mută la Bucureşti, apoi, pentru scurt
timp, la Sighişoara (Ardealul pare mai apropiat de civilizaţia
Bavariei), unde Elena-Margareta locuieşte la hotel cu cei doi
copii, Nae Ionescu se alătură editurii Cultura Naţională,
punând în practică tot ce învăţase pe timpul războiului la
editura Ţyrolia.
 „Poate oi izbi-o mai bine cu negustoria”

„Nu mi-a fost dat mie să fiu «filosof de meserie» cum zic
nemţii. Poate oi izbi-o mai bine cu negustoria” 160, îi scrie Nae
Ionescu soţiei sale pe 14 iunie 1922 de la Leipzig, unde se
află în căutare de contacte utile în edituri germane pentru
importuri de cărţi şi contracte de traduceri destinate pieţei
româneşti. În ţară se recomanda adesea, celor care nu-l
cunoşteau, ca negustor de cărţi. Are şi misiunea să găsească
în Germania „un neamţ” priceput în comercializarea cărţilor
şi să-l angajeze la noua firmă înfiinţată în anul acela, în care
Nae tocmai investise bani, alături de câteva firme din
domeniul cărţii şi de editura Cultura Naţională, pentru
crearea unei societăţi de distribuţie a cărţilor editate de
aceasta din urmă şi difuzarea de cărţi străine. El este
deopotrivă membru fondator, acţionar şi administrator-
delegat al nou înfiinţatei Centrale a Cărţii, cu sediul în
palatul băncii lui Aristide Blank din centrul capitalei.
Centrala Cărţii avea drept obiect de activitate difuzarea şi
comercializarea cărţilor în librării de pe tot teritoriul
României.
La început, călătoria în Germania nu-i dă prea multe
speranţe, dar, până la urmă, apelând mai curând la oameni
de cultură decât la negustorii de carte, reuşeşte să
înlesnească primele contracte de colaborare. Se grăbeşte apoi
să se întoarcă în ţară. Caută o casă la Bucureşti unde să
locuiască împreună cu Elena-Margareta şi cu cei doi copii.
Ea şi băieţii sunt încă la Sighişoara, „în împrejurări grele,
bolnavi toţi, cu bani mai rău decât măsuraţi, singuri între
străini…”161 Între timp, la sugestia unui prieten din redacţia

160
Corespondența de dragoste, vol. II, p. 277.
161
Ibidem, p. 282.
Ideii europene, Constantin Beldie, şi cu gândul că gestul îi va
fi apreciat, publică un articol de întâmpinare a unei broşuri a
patronului său, Aristide Blank. Făcându-i un portret flatant,
de prim reprezentant cultural al marilor oameni de afaceri, îl
compară cu industriaşul, scriitorul şi omul politic german
Walther Rathenau, fondatorul Partidului Democrat German:
„amândoi fii de mari întreprinzători, amândoi spirite vii şi
pătrunzătoare, aplecate spre teorie, amândoi sprinteni şi
îndrăzneţi, cu planuri largi, imprudente, aventuroase […];
amândoi ambiţioşi şi multilaterali, scriitori de economie, ca şi
de simple poveşti cu tâlc mai complicat. Calitativ, un lucru îi
deosebeşte: imaginaţia tragică, plină de îndoieli şi de
întoarceri, la Rathenau; spirit critic prin excelenţă,
optimismul robust şi victorios, la cestălalt”.162
Articolul va fi apreciat de Aristide Blank, care, până
atunci, nu-l cunoscuse personal pe administratorul-delegat
al Centralei Cărţii pe care o finanţa. Blank îl invită la masă,
spre încântarea lui Nae Ionescu, care speră să-şi rezolve
cumva problema locuinţei şi a banilor. „Dă-l în mă-sa de
jidan”, i-ar fi spus ulterior prietenului Beldie, în stilul lui
mucalit-ţărănesc. „E bun numai ca să ne aducă tutunuri
englezeşti şi să ne facem treburile cu el.”163 Noul
administrator al Centralei Cărţii vorbeşte adesea buruienos,
mai cu seamă cu prietenii. „Hârtia s-ar cutremura”, îşi va
aminti fostul lui elev de la Mănăstirea Dealu, Petre Pandrea,
„dacă aş pune pe albele pogoane expresiile dascălului meu,
care avea teorii infernale şi anarhiste de care mă cutremur,
pe lângă misticism abscons şi foarte multe lucruri rezonabile
şi de bun-simţ”.164
Din discuţiile cu Blank, care trăise mult în Franţa, va fi
rezultat proiectul organizării unei expoziţii de carte franceză,
pentru care Centrala Cărţii trebuia să obţină acordul
editurilor de la Paris. După ce îşi aduce familia la Bucureşti,
unde vor locui un timp cu chirie la prieteni binevoitori, Nae

162
„Finanţe şi Cultură”, în Opere vol. VI.
163
Constantin Beldie, Oameni văzuţi de aproape, p. 447.
164
Petre Pandrea, Garda de Fier, p. 290.
Ionescu îşi pregăteşte călătoria la Paris luând legătura cu
omul cel mai în măsură să-l introducă în lumea filozofiei
creştine şi a teologiei franceze a vremii.
Pe 31 octombrie 1924, de la sediul Băncii Marmorosch
Blank din strada Paris, îi scrie lui Vladimir Ghika, pe care îl
cunoscuse cu ani în urmă, rugându-l să-i înlesnească
contactul cu edituri pariziene de carte religioasă, căci „o
asemenea literatură lipseşte complet în ţara noastră”.
Cerându-i recomandări pentru edituri de la Paris, se
interesează şi de revista Orientalia Christiana, publicată de
Institutul Pontifical pentru Studii Orientale de la Roma, îi
mărturiseşte în acelaşi timp că îl îngrijorează „manevrele
anglicanilor la noi”, într-o perioadă de apropiere a Bisericilor
ortodoxe de anglicanism iniţiată de patriarhul ecumenic al
anilor 1920, Meletie. „Biserica noastră e neputincioasă. Cred
că foarte curând «unirea» cu Anglicanii va fi fapt împlinit”,
scrie Nae Ionescu, simţindu-se dezarmat fiindcă nu cunoaşte
suficient de bine gândirea anglicană. „O campanie aş face eu,
şi poate cu sorţi de izbândă. Dar îmi lipseşte aproape complet
informaţia. Cunoaşteţi ceva adunări de documente? Sau e
cineva în Bucureşti în măsură să mă lămurească?” Nu se ştie
ce-i va fi răspuns Vladimir Ghika.
Spre final, scrisoarea devine mai personală. Nae Ionescu se
adresează acum preotului Vladimir Ghika, mărturisindu-i
pendularea lui între filozofie şi teologie, între raţionalitate şi
simţire, între gândirea speculativă şi misticism: „De când
încerc să mă lămuresc şi să mă găsesc pe mine, simt că
cineva îmi stă în cale: Descartes. În ultimul timp,
sentimentul acesta a devenit oprimant. Fără îndoială, o să
trebuiască să ajung la o… răfuială cu el. Dar e aşa de greu…
Cu lipsa noastră de vreme şi cu insuficienţa bibliotecilor
noastre! Şi iată, Părinte, cum ne frământăm şi ne fărâmiţăm:
fără folos pentru alţii şi fără folos pentru noi”.165 În
corespondenţa lor apare şi acel Père Jérôme, prietenul
carmelitan din lagărul de la Celle. Nae Ionescu ar vrea să-i

165
Scrisoare din 31 octombrie 1924, arhiva Vladimir
Ghika, comunicată de Luc Verly.
facă o vizită la Bruges, dar nu-i mai ştie adresa. Vladimir
Ghika îi transmite toate contactele cerute pentru editurile
religioase de la Paris. Mulţumindu-i, Nae Ionescu îi scrie din
nou pe 21 noiembrie 1924.
Între timp s-a gândit că, în România, deşi ar avea cititori,
nu există o piaţă de carte religioasă, iar el ar fi bucuros să
organizeze „desfacerea literaturii religioase la noi, cu atât mai
mult cu cât majoritatea librarilor noştri fiind evrei, o
asemenea literatură e îndeobşte sabotată”.166
Cum Vladimir Ghika făcea parte din grupul intelectualilor
catolici francezi adunaţi în jurul unui celebru filosof agnostic
convertit la neotomism, Jacques Maritain, Nae Ionescu îi
împărtăşeşte câteva impresii despre lectura celei mai recente
cărţi (Réflexions sur l’intelligence et sur sa vie propre /
Reflecţii asupra inteligenţei şi a vieţii proprii) a lui Maritain,
indicând şi o comandă de exemplare pentru editorul francez:
„eu fac anul acesta la universitate un seminar de introducere
în filozofie. Am recomandat cartea lui Maritain. Va fi
cumpărată de cel puţin 100 de studenţi. Şi astfel Maritain,
care până ieri era cunoscut de câteva persoane la Bucureşti,
va deveni un autor curent. Deci cărţilor lui li se asigură un
debuşeu relativ destul de însemnat şi în orice caz nou”.
Totuşi, îi mai scrie el lui Vladimir Ghika, introducerea
cărţii e scrisă „într-un ton insistent apologetic. Asta jenează
la noi. În definitiv, e necesar ca ideile fundamentale să
pătrundă. Eticheta e superfluă. Mă gândesc că dacă
prelegerile mele de anul trecut asupra filozofiei religiei s-au
bucurat de un auditoriu excepţional a fost pentru că chiar
atunci când atingeam probleme de teologie, o făceam sans
avoir l’air. Problemele filozofic-religioase interesează azi
îndeosebi; e o datorie a noastră a tuturor de a le prezenta
actual, părăsind limbajul şi atitudinea de şcoală care
îndepărtează. Aştept totuşi cu mare nerăbdare noua lui
operă, căreia nu o să-i lipsească recenziile. Eu în orice caz voi
face una pentru Revista de filozofie. Introducerea lui (probabil

166
Scrisoare din 21 noiembrie 1924, arhiva Vladimir
Ghika, comunicată de Luc Verly.
Elements de philosophic, introduction generale a la philosophie
/ Elemente de filozofie: introducere generală în filozofie, n.m.],
pe care am cetit-o în zilele din urmă, e bine făcută şi îl afirmă
ca gânditor de rasă”. Vladimir Ghika îi mai trimite o carte a
lui Maritain (poate Antimoderne, Paris, 1922) cu care el îi
promite că „o să se războiască puţin”.
Prelatul îi va comunica apoi lui Maritain impresiile lui Nae
Ionescu despre cărţile lui, numindu-l „l’ancien compagnon de
captivité du P. Jérôme”.167 Prin mijlocirea lui Ghika, cu
prilejul uneia dintre călătoriile lui la Paris în calitate de
reprezentant al Centralei Cărţii, Nae Ionescu va face
cunoştinţă cu Jacques Maritain şi va asista împreună cu
Père Jérôme la cercul de filozofie creştină care se desfăşura
în casa soţilor Maritain din Meudon, o suburbie din sud-
vestul Parisului (10 roue du Parc).
„Încercaţi să-l îndrumaţi din punct de vedere filozofic şi
religios”, îi scrisese Vladimir Ghika lui Maritain. Era, poate,
un mod de a-l încredinţa pe tânărul filosof român, dezbinat
în sine de anarhism, idealism şi religie, unui spirit cultivat pe
potriva lui. Pe lista cărţilor puse în vânzare de Centrala Cărţii
se afla, printre altele, şi traducerea unei broşuri scrise de un
tânăr din cercul lui Jacques Maritain: Viitorul inteligenţii de
Charles Maurras. Apărută în Franţa în 1905, cartea făcea
parte din bibliografia tinerilor antirevoluţionari,
antimodemişti şi antiindividualişti înscrişi în mişcarea
naţionalistă şi monarhistă Action française, condusă de
Maurras.
În raporturile sale sociale, Nae Ionescu evoluează în mai
multe registre şi interpretează mai multe roluri. Îşi păstrează
pretutindeni, cu încăpăţânare, mândria gândirii proprii, iar
după întâlnirile cu intelectuali occidentali e totdeauna
înciudat că el provine dintr-o cultură mică şi dintr-o lume
prost aşezată. După vizita la Maritain îi scrie prietenului
Constantin Beldie: „Duminică am fost la Meudon, la Maritain

167
Scrisoare a lui Vladimir Ghika către Jaques Maritain
din 28.11.1924, arhiva Vladimir Ghika, comunicată de Luc
Verly.
filosoful. Durere! tot eu sunt mai deştept decât el!… L-am
întors pe dos, fără nicio exagerare. Dar ce folos. Ei sunt
oameni mari, iar noi… Simt că a venit vremea să dovedim că
suntem oameni serioşi. Chiar dacă ar trebui să tăiem din
tutun şi din ciorapii de fil d’Ecosse! Ce dracu! Ce dracu! Aşa
de rău am ajuns?”168
Cu prilejul unei întâlniri cu Vladimir Ghika se declarase
admirator al catolicismului, spunându-i şi că l-ar fi interesat
„poate ceva mai mult decât o simplă apropiere”. O convertire?
Ghika îl întrebase care îi era orientarea în filozofie. Nae
Ionescu i-ar fi adus lucrările lui de până atunci (probabil
lucrarea de doctorat în domeniul logicii matematice, cursul
Funcţia epistemologică a iubirii, alte scrieri, articole de presă).
După ce le-a citit, Vladimir Ghika, dezamăgit sau, mai
curând, punându-i la încercare vanitatea intelectuală, i-ar fi
spus că ar merita să fie puse pe foc. „Nu a avut curajul să o
facă!” avea să povestească Vladimir Ghika mai târziu. 169
Acestei experienţe umilitoare să i se fi datorat mai târziu
refuzul sistematic al lui Nae Ionescu de a-şi construi o operă
filozofică?
Într-un portret rezultat din autointerpretarea grafologică a
scrisului său, publicat în paginile Ideii europene sub
pseudonimul Nemo, filosoful, profesorul şi negustorul de
cărţi se va descrie astfel: „Măsură la periferie; se poate îngriji
de dunga pantalonilor şi de nodul cravatei, şi aceasta în mod
teoretic şi practic. Dacă cumva se neglijează cândva, aceasta
nu-l schimbă, căci o va face tot cu îngrijire. În suflet,
oarecare agitaţie, conţinută, care ar putea să-i devină
supărătoare cu timpul şi care nu ajunge la suprafaţă. Se
luptă cu sine în multe privinţe, vrea să fie scrupulos şi
reuşeşte. Imaginaţie cu tenacitate şi voinţă de a vroi, căci, în
practică, intensitatea şi felul voinţei sunt schimbătoare,
poate să asculte şi să poruncească, să se grăbească şi să

168
Constantin Beldie, Oameni văzuți de aproape, p. 375.
169
Horia Cosmovici, Monseniorul: Amintiri şi documente
din viaţa Monseniorului Ghika în România, Galaxia
Gutenberg, Târgu Lăpuş, 2011, p. 68.
aibă răbdare, multă, să suporte. Aspiraţia de a fi artist precis
al gândului. Deşi poate să zâmbească, chiar să râdă, îl
nelinişteşte o oarecare îndoială lăuntrică, o preocupaţiune
vagă, îşi măsoară forţele şi nu întotdeauna are încredere în
sine, chiar îl încurcă şi îi face umbră un gând pe care ar voi
să-l alunge”.170
Peste ani, prietenul Beldie îi va citi caracterul de „periferie”
fără menajamente, numindu-l „personaj improvizat din
paradoxe şi butade passe-partout, gata la orice ocazie, cu
minimul său de conştiinţă, cu simulacrul său de conştiinţă,
cu acea umbră schimonosită a unei conştiinţe absente şi în
locul căreia descopereai turpitudinea, cinismul, amoralitatea,
pe lângă obişnuitele noastre, ale tuturora, insuficienţe şi
aparenţe zilnice, salvate încă la acest om de faconda sa
ambiguă şi totuşi familiară, insinuantă, persuasivă…”171
Cu toate eforturile, contactele şi călătoriile în străinătate
ale lui Nae Ionescu, Centrala Cărţii nu mergea prea bine.
Unii erau de părere că el era „un administrator detestabil,
prea timid cu funcţionarii care nu-şi vedeau de treabă, prea
comod ca să călătorească prin provincie pe la clienţii librari
şi prea galanton cu lefurile”, iar anul 1927 îl va prinde cu
datorii de „aproape un milion de lei”.172 Încurcăturile
administrative, gestiunea complicată a banilor editurii,
veniturile încă insuficiente pentru aşteptările familiei se
complică în toamna anului 1925 prin detalii ale vieţii sale
private, ajunse la cunoştinţa redactorilor Ideii europene într-o
scrisoare deschisă semnată de proprietarul casei în care
locuia cu chirie familia Ionescu. Proprietarul, un colonel pe
nume Victor Mironescu, se plânge de imoralitatea unor
legături extraconjugale pe care chiriaşul său le-ar fi avut cu
rude ale propriei soţii, transformând casa „într-un bordel
ordinar” şi „mijlocind intimităţi lubrice între dânsa şi diverse
secături care o doresc”.

170
„Câteva diagnostice ale grafologului, printre
manuscrisele Ideii Europene”, în Opere, vol. VII.
171
Constantin Beldie, Oameni văzuţi de aproape, p. 316.
172
Ibidem, pp. 396, 398.
 Deşi pe un ton vehement, autorul scrisorii recunoaşte
totuşi că deţine aceste informaţii chiar de la Elena-
Margareta.173 Era modul ei, exasperant pentru Nae, de a se
răzbuna pentru infidelităţile lui. Împreună cu un amic
ziarist, Titu Devechi, Nae Ionescu o cultiva, se pare, în
perioada respectivă pe Ileana Baston, o cocotă rafinată, fiica
unui profesor de muzică de la Liceul „Gheorghe Lazăr” din
Bucureşti. Ileana Baston are relaţii în lumea bancherilor şi a
industriaşilor vremii şi se va stabili ulterior la Berlin, unde îşi
va deschide un magazin de modă.174
Familia Ionescu trebuie din nou să se mute. Graţie unui
credit ipotecar la banca lui Aristide Blank, va locui, în sfârşit,
într-o mică vilă boierească din parcul Filipescu, pe aleea
Gherghel A, la numărul 6 (ulterior strada Andrei Mureşanu).
„Bă! Am casă, bă!… Am casă!…” ar fi exclamat Nae Ionescu
exaltat, „cu capul prins în palme, nevenindu-i să creadă
ochilor”. La 35 de ani, era pentru prima dată când avea bani
pe mână, iar în casa cea nouă apăreau „slugi stilate, subrete
cu şorţuleţe şi boneţele albe, fecior cu vestă dungată în negru
şi galben, ca pe vremuri şi numai pe la case vechi,
boiereşti”.175 S-a spus că noul statut al familiei s-ar fi datorat
deturnării de către Nae Ionescu a unor fonduri ale Centralei
Cărţii în interes personal, sau că el ar fi furat pur şi simplu
de la Aristide Blank o jumătate de milion de lei. Sub
ameninţarea unei reclamaţii la Parchet, Blank l-ar fi obligat
să semneze un document prin care recunoştea furtul.
În redacţiile ziarelor circula facsimilul declaraţiei prin care
Nae Ionescu admitea că şi-a însuşit aproape un milion de lei,
pe care se obliga să-i restituie în rate.176 Cu mentalitatea lui
mimat-ţărănească, el crede că a deprins, în sfârşit,

173
Ibidem, p. 440.
174
Vezi Dora Mezdrea (ed.), Nae Ionescu şi discipolii săi în
arhiva Securităţii, vol. I: Nae Ionescu, Mica Valahie,
Bucureşti, 2008.
175
Constantin Beldie, Oameni văzuţi de aproape, p. 449.
176
Nichifor Crainic Zile albe, zile negre: Memorii, Floare
albă de colţ, Bucureşti, 2015, p. 345.
resorturile de bază ale capitalismului: „Bă! Când ceri bani cu
împrumut, să ceri mult de tot, cât mai mult, că altfel te
compromiţi cerând puţin”, şi-ar fi sfătuit colegii de redacţie.
„E greu până te introduci în circuitul băncilor, cu
împrumuturi de acolo şi de dincolo, luând dintr-o parte şi
mai plătind ceva în altă parte. Că atunci nu te lasă ele să te
scufunzi, au tot interesul să te ţină la suprafaţă, cu alte
împrumuturi, până vine o conjunctură favorabilă, vreo
devalorizare sau conversiune, care te spală de toate datoriile
şi angaralele!” le mai spunea cu aer de expert financiar. 177
Tot acum deprinde şi arta de a se „introduce” în „circuitul”
saloanelor boiereşti ale Bucureştiului. Într-o altă scrisoare
către Vladimir Ghika178 îi mulţumeşte prinţului-preot pentru
că îl recomandase nu numai lui Jacques Maritain, la Paris,
dar şi rudelor sale cu rădăcini aristocratice din capitală. „Eu
am totuşi o îndoială de ordin general, pe care v-o înfăţişez în
toată sinceritatea: credeţi Dvs. Că e bine să vorbim în public
«lucrurile astea»? Pentru noi, evident, e indiferent. E de folos
pentru alţii? Nu cumva preocupările, îndoielile, suferinţele
noastre devin obiect de literatură pentru o categorie de
estetizanţi?” „Lucrurile astea” vor fi fost cele privitoare la
preocupările religioase şi la ezitările lui confesionale. „Cert
este că nada aruncată de călugării catolici a scos definitiv din
taverna müncheneză pe un anarhist cu vechime, pe un estet
al cubismului, pe un filosof din tagma lui Stirner, care evolua
fatal spre Sorel şi Marx”, va scrie cândva unul dintre
admiratorii lui, adăugând că mulţi nu-i vor ierta lui Nae
Ionescu că a intrat „în grădina Bisericii răsăritene” pe poarta
catolică.179 Vladimir Ghika parcursese drumul invers, intrând
în grădina Bisericii apusene pe poarta ortodoxiei.

177
Constantin Beldie, Oameni văzuţi de aproape, pp. 44–
450.
178
Scrisoare a lui Nae Ionescu către Vladimir Ghika din
16.11.1925, arhiva Vladimir Ghika, comunicată de Luc Verly.
179
Petre Pandrea, Portrete şi controverse, vol. I, Bucur
Ciobanul, Bucureşti, 1945, pp. 231-232.
 Din grădina Bisericii în focul gheenei

Intrarea publică a lui Nae Ionescu „în grădina Bisericii

răsăritene” se face odată cu preluarea unei rubrici
duminicale în ziarul antiliberal Cuvântul, în primăvara anului
1926. Titularul rubricii, Nichifor Crainic, îl desemnează drept
înlocuitor pe timpul mandatului său de secretar de stat în
Ministerul Cultelor şi Artelor (în al doilea guvern format de
generalul Averescu). Ziarul îşi avea sediul într-o clădire veche
de pe strada Sărindar (azi Constantin Mille).
Pe numele său adevărat Ion Dobre, Crainic era profesor
universitar de teologie ortodoxă, cu un doctorat recent în
filozofie la Viena. Mai târziu va scrie că l-ar fi ales pe Nae
Ionescu drept succesor la Cuvântul pentru că, văzându-l într-
o zi la restaurantul Capsa de pe Calea Victoriei, şi-ar fi
amintit că citise în revista Ideea europeană „câteva note
nesemnate în apărarea ortodoxiei”.180 I le atribuise pe bună
dreptate. Detestând platitudinea numelui său de familie, Nae
Ionescu scrie încă sub diverse pseudonime, unele greceşti
(Skythes, Kallikles). Altminteri, hâtru şi autoironie, preferă să
i se spună Nae.
În urma examenului de docenţă, el este acum conferenţiar
definitiv de istoria logicii şi metafizică la Facultatea de Litere
şi Filozofie din Bucureşti. Pamfil Şeicaru, unul dintre
redactorii Cuvântului, prezentându-l cititorilor pe înlocuitorul
lui Nichifor Crainic, îl numeşte „una dintre cele mai fine
inteligenţe filozofice, ce s-a încadrat disciplinei Bisericii”, cu o
credinţă „capabilă să radieze mântuitoarele adevăruri
milenare”.181
După întregirea teritorială a României, Biserica Ortodoxă

180
Nichifor Crainic, Zile albe, zile negre: Memorii, p. 224.
181
Pamfil Şeicaru, „În loc de «Duminic㻄 în Opere, vol. VII.
îşi vedea autoritatea ameninţată de competiţia confesională,
adesea revendicativă, a greco-catolicilor naţionalişti şi
instruiţi teologic, a luteranilor şi calvinilor în Ardeal, a
romano-catolicilor şi evreilor în Bucovina, a cultelor
neoprotestante aduse în vechiul Regat de militarii străini pe
timpul războiului. Şcoala teologică românească e încă
modestă, fără o terminologie proprie, inspirată de traduceri
îndoielnice; cărţile de cult trecuseră anevoios de la alfabetul
chirilic la cel latin, iar calendarul gregorian încă era respins
la sate, unde clerul abia dacă era alfabetizat; candidaţi
pentru funcţia de episcop se găseau cu greu. Biserica
Ortodoxă Română, ca instituţie a vechiului Regat, avea doar
54 de ani de existenţă, 41 de ani de autocefalie şi numai
câteva luni de când Sinodul înfiinţase Patriarhia Ortodoxă a
României Mari şi îl numise patriarh pe Miron Cristea, fost
mitropolit primat.
Viaţa monahală ortodoxă se afla în plină criză de vocaţii
autentice. Mănăstirile, „ajunse localuri de petrecere, atunci
când nu se năruie sub părăsire aproape desăvârşită”,
adăposteau monahi „umiliţi de zarva vieţii lumeşti, nesiguri
de ei înşişi, fără niciun fel de cultură şi fără viaţă interioară,
terorizaţi de mai-marii lor imediaţi, ţinându-se în umbra
schiturilor nu din râvnă religioasă, ci din incapacitate
organică de a-şi avea un rost în viaţă, adunaţi, deci, acolo ca
într-un azil de infirmi”, scrie Nae Ionescu într-unu dintre
primele lui articole din ziarul Cuvântul.182
Condiţia pe care i-o pusese Nichifor Crainic când îi cedase
rubrica duminicală a ziarului fusese să trateze fenomenul
religios pe linia trasată de el, ceea ce Nae Ionescu şi face,
abordând cele mai diverse probleme cu care se ortodoxia
românească a vremii: de la recenzii de cărţi la comentarii
asupra unor evenimente ecleziastice, de la opinii privitoare la
educaţia creştină a tineretului la combaterea discuţiilor din
epocă referitoare la necesitatea unei noi religii, de la
conferinţele ecumenice internaţionale la critica greco-
catolicilor, a anglicanilor şi a neoprotestanţilor şi la elogiul

182
„Un atlet al vieţii monahale”, în Opere, vol. VII.
constant şi entuziast al trăirii şi misticii ortodoxe. Dar
competenţa, cultura lui filozofică, lipsa lui de complexe faţă
de gândirea religioasă şi filozofică apuseană, modelul lui
Jacques Maritain, dialogul neîntrerupt cu teologi occidentali,
dorinţa de a imprima ortodoxiei româneşti coerenţă teologică
şi un caracter naţional luminat îl vor face adesea să se abată
de la linia gândirii de fost seminarist a predecesorului său,
care se socotea legitimat, în opiniile sale, de apartenenţa la
structurile Bisericii.
Pe timpul mandatului lui Crainic în Ministerul Cultelor,
Nae Ionescu va aduce treptat în redacţia Cuvântului oameni
noi: Mircea Eliade, George Breazul (coleg de la Dealu), Mihail
Sebastian, Petre Pandrea, D. Panaitescu Perpessicius, Mircea
Vulcănescu, Sandu Tudor. Poziţia de mentor religios al
tinerei generaţii l-ar ispiti să părăsească Facultatea de Litere
şi Filozofie. „Aş vrea să trec la teologie”, îi scrie Nae
prietenului Vasile Băncilă în mai 1926. Domnii „Motru şi
Mehedinţi mă îndeamnă. Patriarhia o doreşte. Facultatea
însăşi nu e prea încântată. E şi greu: un om care nu e «de-ai
lor» şi care, Doamne fereşte, cine ştie ce o mai fi în stare să
facă. Când un om lasă filozofia pentru teologie, dacă nu e un
escroc, e un creştin. Şi un creştin la Facultatea de Teologie,
la Bucureşti, e un lucru primejdios…183
Nichifor Crainic va prefera să-l socotească, până la urmă,
un escroc, deşi tot lui îi încredinţase conducerea unei reviste
internaţionale de filozofie ortodoxă Logos, „cu fonduri
suficiente” acordate de minister. 184 Încă înainte de a prelua
revista, Nae Ionescu spera în sprijinul lui Vladimir Ghika:
„Nu ar fi posibil să avem câte un articol de la Dvs, de la
Maritain şi de la alţii din cercul acestuia din urmă?” îl
întreba într-o scrisoare de la sfârşitul anului 1925185,
explicând că „nu ar fi vorba numai de articole special pentru

183
Vasile Băncilă, Nae Ionescu., un cavaler prestant al
spiritului, p. 330.
184
Nichifor Crainic, Zile albe, zile negre: Memorii, p. 245.
185
Scrisoare din arhiva Vladimir Ghika, comunicată de Luc
Verly.
noi. Ci articole scrise pentru alte reviste ni s-ar trimite în
prealabil nouă. Apărând în româneşte, la Bucureşti, ar fi
pentru Apus ca şi inedite”. Odată preluată conducerea noii
reviste de către Nae Ionescu, se pare însă că fondurile cu
care o subvenţiona ministerul s-ar fi epuizat din primele luni.
Crainic se plânge că „Nae Ionescu stăpânea o inteligenţă
sclipitoare şi rece, o judecată liberă, liberă mai ales de orice
scrupul moral” şi îi face un portret de ocult manipulator
oriental: „figura cu ascuţişuri mefistofelice şi ochii
străpungători sub groase sprâncene turceşti împrumutau
acestei judecăţi accente de magie neagră”.186
Deşi apropiat de Vladimir Ghika şi de gândirea creştină
occidentală, în articolele din Cuvântul dedicate Bisericii şi
vieţii religioase, Nae Ionescu îşi mărturiseşte fără echivoc
apartenenţa la tradiţia ortodoxiei. Va ajunge chiar la
concluzia că cine nu e ortodox nu poate fi nici român.
Primii zece ani după realizarea României Mari sunt, pentru
întreaga societate românească, ani de tranziţie, de
dezorientare, de căutare a unei identităţi naţionale şi
religioase stabile. Convertitul la catolicism prinţ Ghika
militează pentru unirea Bisericilor tradiţionale sub jurisdicţia
Romei, pentru a rezista mai bine ideilor şi politicii bolşevice
care împresurau minţile intelectualităţii deopotrivă răsăritene
şi apusene. Neoprotestantismul american reprezentat de
asociaţia tinerilor creştini YMCA, aflată sub patronajul
reginei Maria în vremea războiului şi apoi a principesei
Ileana, atrage tineretul la practicarea unei religii tolerante,
comunitare, active, practice şi constructive, mai puţin
ritualiste.
Nae Ionescu e şi el preocupat de educaţia tineretului şi i-ar
plăcea să extindă la nivelul unei generaţii întregi spiritul şi
instrucţia de la liceul Mănăstirea Dealu. În articolele
religioase, multe dintre ele presărate cu citate în latină fie din
mistici şi teologi apuseni, fie din versiunea latinească a
Bibliei, se declară împotriva tentativelor de unificare a
Bisericilor, împotriva evanghelizării, împotriva lecturii

186
Nichifor Crainic, Zile albe, zile negre: Memorii, p. 245.
Evangheliilor în afara şi fără îndrumarea Bisericii Ortodoxe,
împotriva unor experimente de aşezare a ortodoxiei pe alt
făgaş decât cel al tradiţiei, oricât de ambiguă şi folclorică ar fi
fost încă aceasta.
În vara anului 1926 participă împreună cu Vladimir Ghika
la o întrunire a tinerilor care „încercau să se lămurească –
mai întâi, fiecare pe el însuşi – şi să se precizeze asupra
câtorva principii de bază ale credinţei lor”. În discursul lui a
evocat, drept garanţie a adevărului credinţei, „comunitatea
de iubire, care este, cu alt nume, însăşi Biserica
credincioşilor”, îndemnându-i pe tineri la fidelitate faţă de
ortodoxie. Vladimir Ghika, „scump prieten cu mult mai în
vârstă decât noi şi cu o experienţă care întrecea pe toată a
noastră, a celorlalţi, adunată la un loc”, a dat altfel de
lămuriri, pe linie catolică. Fără să ofere detalii despre
dezbaterile din vara aceea în articolul scris ulterior, Nae
Ionescu e tranşant: invitaţiei de unire a Bisericilor apuseană
şi răsăriteană, formulată încă din secolul trecut de Papa Pius
IX, nu i se putea răspunde decât negativ, „pentru ca nu
cumva, ferindu-ne de Scylla protestantismului, să ne lovim
de Carybda sfintei Biserici romane; care, desigur, nu merită
ocara de a fi comparată cu cea dintâi; dar totuşi nu este – şi
nu poate să fie – scăparea noastră”.187
Ceea ce ar vrea Nae Ionescu să vadă răsărind în România
Mare ar fi, după modelul Bisericii apusene, o reală şi
asumată participare a laicilor, mai cu seamă a tineretului
intelectual, la viaţa Bisericii Ortodoxe. În acelaşi timp,
Biserica ar trebui să înveţe „să vorbească vremii pe limba ei”
şi să „plămădească” un nou stat, de vreme ce „formula
modernă a statului s-a dovedit a fi deficientă faţă de
realităţi”.188 De la catedră le spune studenţilor că, în timp ce
catolic sau protestant poate deveni oricine, „dacă eşti român
te naşti ortodox”, fiindcă „ortodoxia e un mod firesc de a fi în
Lume, pe care îl ai sau nu îl ai, dar pe care anevoie ţi-l poţi

187
„Tineretul şi Ortodoxia”, în Opere, vol. VII.
188
„Sectanţii”, în Opere, vol. VII.
construi”.189
Cursurile ţinute la Universitate îl apropie mult de studenţi,
care îl idolatrizează, iar el le insuflă proiectul unei renaşteri
religioase şi spirituale, asistându-i în acelaşi timp în
organizarea de asociaţii creştine active în centrele
universitare de la Bucureşti, Iaşi, Chişinău sau Cluj.
În urma protestelor şi a tulburărilor care aveau loc de
câţiva ani din pricina locurilor insuficiente în facultăţi, a
concurenţei reprezentate de studenţi de alte etnii, mai ales de
cei evrei, socotiţi agenţi ai bolşevismului, se constituise o
Federaţie a Asociaţiilor Studenţilor Creştini Români. Nae
Ionescu urmăreşte cu mare atenţie şi susţine în articole de
presă şi cuvântări adunările de educaţie creştină,
conferinţele, congresele acestei Federaţii. Scrie admirativ:
„Congresele anuale pe care le ţin [aceste asociaţii] sunt
centre de spiritualitate de care viaţa noastră culturală încă
nu a cunoscut. Tinerii noştri merg spre o metodă şi spre o
doctrină. Luptă din greu cu împrejurările şi cu ei înşişi.
Încredinţaţi că o formulă rodnică nu se poate construi decât
cu punerea la contribuţie a elementelor organice de viaţă,
deci şi a trecutului nostru, ei pleacă de la Biserică, pentru că
ea singură garantează calea spre Absolut, şi de la ortodoxie,
pentru că ea singură e plămădită de tradiţia noastră
spirituală şi, la rândul ei, a plămădit-o pe aceasta”.190
„Metoda şi doctrina de viaţă” a unei ortodoxii active social,
de care ar avea nevoie tineretul, nu există încă, iar cei care ar
trebui să le formuleze sunt fie atraşi de gândirea protestantă,
fie de ortodoxia rusească „amorfă, protoplasmatică, confuză,
anarhică…” Aşa încât „formularea filozofică, într-o concepţie
unitară de viaţă, a ortodoxismului românesc îşi aşteaptă încă
omul”.191 E un fel de a spune că şi-a găsit, în sfârşit, omul, în
el, Nae Ionescu, filosof, teolog şi ortodox. „Este aproape o
ironie cruntă faptul că cel mai de seamă răspânditor de

189
Mircea Eliade, Memorii, 1907–1960, Humanitas,
Bucureşti, 2004, p. 138.
190
„F.A.S.C.R.-ul la Cernăuţi” în Opere, vol. VII.
191
Ibidem.
teologie ortodoxă din România a avut o educaţie teologică
eminamente catolică”, va remarca unul dintre foştii lui elevi
apropiaţi.192
Proiectul renaşterii ortodoxe există deja în gândirea lui Nae
Ionescu. Nu trebuie decât ca Biserica să şi-l asume, să nu
scape acest moment unic ivit „în viaţa modernă a rasei
noastre”, „să treacă la ofensivă şi să pătrundă, fructificând,
toate încheieturile societăţii”. În altă parte va aduce lămuriri:
timp de doi ani militase pentru închegarea unui „sistem
filozofic cu bază ortodoxă” şi a unei Biserici „mândre, curate
şi puternice”, dar asta nu făcea din el conducătorul unei
mişcări, ci „numai reflexul critic al unei stări de fapt”. 193
Unei îngrijorări exprimate într-un ziar greco-catolic de la
Blaj, că mişcarea de tineret păstorită de el ar avea rădăcini
străine sufletului românesc şi că tineretul ar trebui să
rămână sub autoritatea Bisericii Ortodoxe, îi răspunde cu
alte detalii despre felul în care gândeşte el proiectul renaşterii
religioase: tineretul trebuie lăsat să se întoarcă la credinţa
străbună nu prin iniţiative clericale exprimate într-un limbaj
vetust şi cu argumente depăşite de vremuri, ci din proprie
convingere, iar „iniţiativa să plece de la laicii de sigură
credinţă creştină”.194
Ziarul greco-catolic se referea în subtext la tensiunile
stârnite în Franţa şi la Vatican de activitatea mişcării de
tineret conduse de Charles Maurras, Action française, şi pe
care Nae Ionescu o cunoştea. Studenţii clujeni înfiinţaseră
deja, după modelul francez, o Acţiune românească, al cărei
iniţiator fusese un student la drept, Ion Moţa. Se ştia deja că
un cardinal francez adresase Papei Pius XI o scrisoare prin
care îi cerea să ia măsuri de delimitare a preoţilor şi a
credincioşilor catolici de ideologia naţionalistă, antisemită,
antiparlamentară a lui Maurras. Condamnarea Acţiunii
franceze de către Roma nu va întârzia.
Încurajarea unei mişcări de tineret asemănătoare în

192
Petre Pandrea, Portrete şi controverse, vol. I, p. 240.
193
„Biserica Țăranilor” în Opere vol. VII.
194
„De la noi la Blaj”, în Opere, vol. VII.
interiorul Bisericii Ortodoxe li se va fi părut la fel de
condamnabilă şi periculoasă uniţilor de la Blaj. Într-un
articol intitulat „Religia ca instrument politic”, Nae Ionescu
abordează şi el chestiunea raporturilor lui Maurras cu
Biserica. Acordând credit ambelor părţi, şi agnosticului
Maurras, şi cardinalului îngrijorat de amestecul religiei în
politică, conchide: „în Franţa, un cardinal se întreabă dacă
persoane religios indiferente pot întrebuinţa, în treburi
politice, numele catolicismului. La noi, organizarea Bisericii
înseşi stă în mâinile unor atei sau pozitivişti. Şi ne mai
mirăm că opera de revivificare a creştinismului nostru merge
aşa de greu?”195
Cuvântul devine platforma de dezbatere şi răspândire a
principiilor pe care se poate construi noua orientare a
tineretului ortodox al vremii. Nae Ionescu publică acum în
jur de o sută de articole pe teme religioase pe an: de la opinii
despre organizarea Bisericii la polemici interconfesionale, de
la raporturile religiei cu politica şi cele dintre ştiinţă şi religie
la probleme de educaţie religioasă a tineretului, de la
informări despre congresele studenţilor creştini la critica
înapoierii ecleziastice şi clericale.
Patriarhul Miron Cristea, care ar fi trebuit să se afle în
avangarda renaşterii ortodoxiei, îi pare lui Nae Ionescu
înclinat spre compromisuri dogmatice şi teologice cu
protestantismul. Îl acuză de atitudini „cezaro-crăieşti”, de
purtări lumeşti compromiţătoare şi de oportunism politic
(Patriarhul va fi membru al Regenţei, apoi prim-ministru).
Atacurile Profesorului la adresa Patriarhului vor face istorie
în următorii ani, când se va vehicula chiar ipoteza că „ar fi
râvnit el însuşi la o atare demnitate”.196 Răzbunător, Miron
Cristea îl va muta, din „grădina Bisericii” în focul gheenei.
Cu prilejul restaurării bisericii patriarhale, Miron Cristea
avea să ceară ca, pe zidul exterior din tinda bisericii, unde e
reprezentată Judecata de Apoi, diavolul cel mare care atrage

195
În Opere, vol. VII.
196
Mircea Vulcănescu, Nae Ionescu aşa cum l-am cunoscut,
p. 75.
lumea la el şi o conduce la pierzanie, spre pârjolul focului
veşnic, să aibă chipul lui Nae Ionescu. Rămâne astfel
imortalizat în pictura murală bisericească portretul demonic
al celui care avea îndrăzneala să critice ierarhia Bisericii.
În redacţia Cuvântului, Nae e perceput de vechea
conducere a ziarului ca un dictator care vrea să-şi impună
propria viziune despre jurnalismul de opinie şi despre mersul
gazetei. Doi dintre redactorii cunoscuţi publicului, Pamfil
Şeicaru şi Cezar Petrescu, vor părăsi redacţia. Apoi, când
întemeietorul ziarului, Titus Enacovici, moare, Nae Ionescu
devine directorul şi apoi proprietarul ziarului. Se dedică
pătimaş gazetăriei. La orice oră ar fi trecut pe la redacţie
vreunul dintre studenţii lui, îl găsea scriind. „Îşi păstrase
zâmbetul, seninătatea şi umorul, deşi slăbise şi arăta
totdeauna obosit.”197 Cum redactori sunt puţini şi lefurile se
plătesc cu întârziere, Profesorul umple aproape singur mai
multe rubrici deodată, semnând cu nume şi pseudonime
diferite. Îi place să spună că a fi ziarist „înseamnă să
interpretezi şi să judeci lumea aşa cum se arată ea astăzi şi
aici, la noi”, eliberat de povara sau de pretenţia perenităţii.198
Meseria de gazetar este, altfel spus, o efemeridă a
spiritului, care îl ţine pe cel care o practică bine înfipt în
realitatea prezentului nemijlocit.

197
Mircea Eliade, Memorii, 1907–1960, p. 153.
198
Ibidem, p. 248.
 Profesorul

Cine vrea să asiste la un curs ţinut de Nae Ionescu trebuie

să-şi găsească loc din timp în amfiteatrul arhiplin. Pentru
studenţii evrei, audierea Profesorului e aproape un act de
eroism. „Am umblat toată ziua între baionete”, povesteşte
unul dintre ei într-un roman autobiografic. „Ne găseam un
grup mic, jos, la secretariat, când au venit cetele compacte de
la medicină. Eram prinşi din toate părţile şi n-am ieşit de-
acolo decât între jandarmi, încadraţi în cerc dublu.”199 De
câţiva ani, intră în firescul lucrurilor ca studenţii evrei să fie
hărţuiţi, daţi afară de la cursuri, bătuţi.
Studentul Iosef Hechter (al cărui nume nu apare în roman)
se mândreşte amar că, în timpul unei prelegeri a
Profesorului, a primit doi pumni, dar a luat, în schimb, opt
pagini de note. Cu altă ocazie, intrarea la curs îi e blocată:
„M-au repezit în peretele din faţă cu un singur pumn. Îi
privesc din colţul ăsta, în care m-au îmbrâncit. Uşa e
întredeschisă. Se aud dinăuntru râsete, voci, strigări de la o
bancă la alta. Şase fără cinci. Acum are să intre Ghiţă [Nae
Ionescu], Dacă m-ar lăsa şi pe mine… Dacă m-aş apropia de
dobitocii ăştia de la uşă să le vorbesc, poate că ar înţelege. Ce
Dumnezeu, un loc în ultima bancă… nu s-ar prăpădi
lumea… […] S-a făcut tăcere. Aplauze. A intrat, desigur. Se
închide uşa”.200 După curs i se plânge Profesorului, care
ridică din umeri: n-are ce-i face! E evreu şi gata!
Prefaţând în presă apropiatul Congres al studenţilor care
se ţine la Iaşi în 1926, Nae Ionescu avertizează asupra
intenţiei unor politicieni de a confisca mişcarea studenţească

199
Mihail Sebastian, De două mii de ani, Humanitas,
Bucureşti, 1990, p. 46.
200
Ibidem, p. 45.
în scopuri străine de intenţiile ei. Congresul se desfăşoară
sub patronajul ministrului Instrucţiunii publice, Ion
Petrovici, dar îl are ca invitat şi pe un cunoscut profesor
universitar din Iaşi, A.C. Cuza, virulent antisemit şi fondator
cu trei ani în urmă al unui partid politic numit Liga Apărării
Naţional Creştine (LANC). Spre satisfacţia lui Nae Ionescu,
congresul adoptă la final o moţiune prin care „acţiunea
politică a studenţimii este integral naţionalistă şi creştină” şi
„nu se poate încadra în niciunul dintre partidele politice
militante”, „aşezându-şi politica pe bazele demne şi mândre
ale afirmării virtuţilor rasei noastre”.201
Mai cu seamă trei dintre iniţiatorii protestelor studenţeşti
din acei ani citesc cu aviditate articolele din presă ale
Profesorului: la Iaşi, Corneliu Zelea Codreanu, la Cluj, Ion
Moţa, iar la Bucureşti, Vasile Marin. Acum au 27, 24 şi
respectiv 22 de ani. Codreanu e cel mai înclinat dintre ei spre
acţiuni radicale şi violente. Nu îi stau în fire nuanţele
intelectuale ori gândirea speculativă. Marin, student la drept
şi ţărănist, îşi însuşise încă din primul an de facultate
bibliografia pe care Nae Ionescu o recomanda călduros
studenţilor săi (Houston Chamberlain, Gobineau, Richard
Wagner, Ernest Renan, Schopenhauer, Nietzsche etc.) şi
scrisese, pe baza ei, un articol-manifest intitulat „Pentru ce
suntem antisemiţi?”.202 Ion Moţa tradusese în româneşte,
fără să ştie că era o încropire propagandistică a fostelor
servicii secrete ţariste, broşura Protocoalele înţelepţilor
Sionului, despre o presupusă conspiraţie mondială evreiască.
El şi Codreanu deveniseră celebri în urma exmatriculării din
facultăţi şi a achitării lor în procese răsunătoare (omucidere
şi intenţie de asasinare a unor personalităţi politice şi
bancare, printre care se aflase şi noul prieten al lui Nae
Ionescu, Aristide Blank), transformate în tribune ale
naţionalismului şi de afirmare a noii generaţii.
Mulţi dintre studenţi erau membri ai asociaţiilor creştine şi

201
„După Congresul Studenţesc”, în Opere, vol. VII.
202
Vezi Vasile Marin, Crez de generaţie, Majadahonda,
Bucureşti, 1997.
aveau grijă să descurajeze participarea colegilor evrei, mai
ales la cursurile cu audienţă mare. Alţi tineri veneau la
Facultatea de Litere şi Filozofie de pe strada Edgar Quinet
special ca să asiste la prelegerile Profesorului.
Luminată de o lampă cu gaz aerian, sala ticsită îşi pierdea
contururile lăsând în prim-plan, ca în Lecţia de anatomie a
lui Rembrandt – cum avea să-şi amintească unul dintre
studenţi –, catedra şi primele rânduri. Acolo urma să fie
disecat, în cuvinte, gânduri, reflecţii, gesturi şi paradoxuri,
corpul istoriei filozofiei, al logicii şi al misticii. Profesorul e
totdeauna de o punctualitate nemţească. Nimeni nu
îndrăzneşte să mai intre după el. Odată uşa amfiteatrului
închisă, întârziatului nu-i rămâne decât să tragă cu urechea
sau, privind pe gaura cheii, să încerce să desluşească
frânturi din spectacolul grandios care începe înăuntru.
Cuvintele, argumentaţia, prezenţa maestrului se adună
atunci în unicul detaliu care poate fi totuşi urmărit din afară,
fiindcă Profesorul obişnuieşte să şadă la catedră neclintit:
mâna lui dreaptă.
În coregrafia mâinii, studentul întârziat Mircea
Vulcănescu, rămas pe coridor, urmăreşte cadenţa unei
gândiri despre care studenţii n-ar fi ştiut niciodată să spună
dacă e gândirea profesorului sau a lor. E o întâlnire dintre
maieutica socratică şi fascinaţia pe care o exercită asupra lor
punerea în scenă trepidantă şi aleatorie a ideilor, practicată
de Profesor cu desăvârşită artă. Gaura cheii devine o lupă
care absoarbe pe retina ochiului hămesit unica mişcare a
unui trup imobilizat de transa comunicării: mâna „aci
pâlpâind ca o flacără arzătoare, aci devenind dintr-o dată
săgeată arătătoare, aci înflorind ca o floare învolburată, aci
retezând avânturile neted ca o piatră de hotar – în timp ce el
lămurea studenţilor înţelesul «revelaţiei»”203
La un curs despre Problema salvării în Faust, din
amfiteatrul unde se lăsa „o linişte nefirească” de îndată ce
intra acel „bărbat brun, palid, cu tâmplele descoperite, cu

203
Mircea Vulcănescu, Nae Ionescu aşa cum l-am cunoscut,
p. 45
sprâncenele negre, stufoase, arcuite mefistofelic, şi cu ochii
mari, de un albastru sumbru, oţelit, neobişnuit de sclipitori”,
îmbrăcat „cu o neglijenţă elegantă”, mâinile Profesorului sunt
urmărite de alţi ochi vrăjiţi, ca într-o şedinţă de hipnoză, căci
el „avea cele mai frumoase şi mai expresive mâini pe care le-
am văzut vreodată, cu degetele lungi, subţiri, nervoase. Când
vorbea, mâinile îi modelau gândirea, subliniau nuanţele,
anticipau dificultăţile, semnele de întrebare”.204
Mâna dreaptă se opreşte câteodată din zbaterea ei de aripă
în aer ca să ia între degete una dintre fişele de pe masă, pe
care Profesorul obişnuieşte să-şi noteze firul, numai de el
cunoscut, al prelegerii. Cursurile lui Nae Ionescu par o
continuă improvizaţie, vrajă şi miracol, o vorbire cu sine
însuşi, presărată cu îndoieli şi treceri de la o idee la alta, de
la un autor la altul, întrerupte de mici observaţii cotidiene, ca
o irumpere a palpitaţiei vieţii în câmpul gândirii speculative.
Cine reuşeşte să se strecoare la timp în amfiteatrul
arhiplin e ochi şi urechi la felul în care Profesorul îşi
construieşte discursul. După o scurtă tăcere, în care pare să-
şi adune toate gândurile şi energiile, prezenţa lui ia în
stăpânire auditoriul fulgerându-l ironic cu privirea: „Cum,
dumneavoastră sunteţi toţi filozofi?”205 Apoi, glasul „noduros,
cu colţuri, cu asperităţi, cu ocoluri, aruncă aici un cuvânt,
deschide dincolo o poartă secretă, loveşte dincoace o piatră
găsită în drum. Totul la întâmplare, oarecum în voia
hazardului. Şi pe urmă, pe la sfârşitul ceasului, când te uiţi
cu dezolare la câmpul de gândire pe care l-a devastat în halul
ăsta, deodată lucrurile încep să se ordoneze, nu ştiu cum, nu
ştiu prin ce întoarcere de resort. Ideile aruncate în trei
sferturi de oră în dreapta şi stânga, fără legătură, se întorc în
ultimul sfert acasă, liniştite, clare, necesare, într-o stringenţă
uluitoare, încheind un ciclu de cugetare cum ar încheia o
construcţie simfonică”.206

204
Mircea Eliade, Memorii, 1907–1960, p. 106.
205
Mircea Vulcănescu, Nae Ionescu aşa cum l-am cunoscut,
p. 29.
206
Mihail Sebastian, De două mii de ani, p. 55.
 Nae le spune studenţilor că numai „ce se întâmplă” are
valoare şi aceasta nu e doar o propoziţie bine găsită, cu iz
filozofic, ci un program de viaţă. Când, aflat în plină peroraţie
despre sistemele economice, aude sunet de fanfară răzbătând
din stradă, sare imediat de la catedră, deschide geamul şi,
spre stupoarea auditoriului, începe să dea din cap în ritmul
tobei care însoţeşte un marş militar. Apoi, ca altădată marele
Wedekind de la München, se întoarce spre studenţi cu o
întrebare-capcană pe care îi lasă s-o descâlcească singuri:
„Vouă nu vă place strada?”
Cursul devine brusc o întâmplare, o aventură fără
certitudini, o plonjare în necunoscut. „Tehnica neliniştii” cum
o numeşte un alt student, strecoară în cei prezenţi la
cursurile lui o vastă noapte întunecată a sufletului, o totală
dezorientare: „ca să poţi nădăjdui că vei înţelege ceva în
viaţă, trebuie să-ţi dai seama 7 ani că nu înţelegi nimic”, le
spune socratic Profesorul, învăţându-i să nu creadă în cărţi,
în abstracţiuni, în teorii generale, în filozofi şi sisteme
filozofice. Filozofia nu este altceva decât o ficţiune bine pusă
la punct. Ei să fie, în schimb, disperaţi, nedumeriţi,
înspăimântaţi de libertate, însetaţi de realitate, sinceri în
neştiinţa lor.
Studentul îşi notează cuvintele Profesorului ca pe o deviză
a vieţii proprii: „Nu ştii decât ceea ce trăieşti tu; nu rodeşti
decât în măsura în care te descoperi pe tine. Orice drum e
bun, dacă duce în inima fiinţei tale, dar mai ales drumurile
subterane, marile experienţe organice, riscurile, aventura. Un
singur lucru e esenţial: să rămâi tu, să fii autentic, să nu-ţi
trădezi fiinţa spirituală”.207 Cuvintele-cheie ale comunicării
cu studenţii sunt „autenticitatea”, „trăirea”, „aventura”,
„ortodoxia”, „experienţa”, „sufletul românesc”. „În filozofie”, le
spune Profesorul scârbit de jargonul specialiştilor, pe care îl
ştie prea bine, „tot ce nu se poate exprima în propoziţii
simple, numai cu subiect şi predicat, este escrocherie”.208
Modul lui de a fi şi de a preda, felul în care le vorbeşte

207
Mircea Eliade, „Un cuvânt al editorului”, în Nae
Ionescu, Roza vânturilor, p. 431.
studenţilor în afara cursurilor, stilul „călugăresc,
intransigent şi ţeapăn, neplăcut, dar reconfortant”209 care le
sfredeleşte sufletele tinere îi aruncă pe unii în pragul
deznădejdii şi al marilor îndoieli existenţiale.
Tânărul Mircea Vulcănescu trece printr-o criză a tuturor
certitudinilor, lecturilor şi valorilor, care se încheie cu
regăsirea păcii lăuntrice prin Împărtăşanie, într-o zi de Paşti.
E convins că abia astfel şi abia atunci a înţeles lecţia
maestrului său cu „aplecări origeniste”, căruia îi „plăcea să
alunece cu gândul pe muchiile prăpăstioase ale teologiei
păcatului cunoaşterii, silindu-se însă să nu cadă”.210
Iradierea personalităţii lui Nae Ionescu se prelungeşte în
întâlnirile sale private cu studenţii, în care Profesorul devine
învăţătorul, în îndrumarea deopotrivă culturală şi spirituală
pe care le-o dăruieşte. Sub influenţa neoplatonismului şi a
filozofiei indiene îi învaţă că iubirea aproapelui şi activismul
social sunt rătăciri apusene care ar contrazice şi ar împiedica
apropierea omului de Dumnezeu. Creşte astfel o generaţie de
tineri ortodocşi „realişti, anti-oratorici şi anti-democratici”,
cum îi va descrie Mircea Eliade. 211 Nae împământeneşte, de
fapt, şi extinde în universitate modelul pedagogic al liceului
de la Mănăstirea Dealu.
Pentru alţii, acest om cu chip de „lup viforos” e profund
răvăşitor. Calmul îndelung exersat, numerele de iluzionism
intelectual, cuvintele totdeauna alese şi meşteşugite,
scormonitoare, aprinzătoare de flăcări erotice ale gândirii dau
de înţeles că în adâncurile lui se macină tectonice reaşezări
sufleteşti. Studentul său evreu şi concitadin, brăileanul
Mihail Sebastian, îl priveşte cu dezarmată admiraţie, făcând
din el personaj de roman: „Lenea lui e o lene de plantă, o lene
de copac. Viaţa se face şi se desface, furtunile vin şi trec,
moartea creşte undeva, în umbră, armonios. Am credinţa că

208
Mircea Vulcănescu, Nae Ionescu aşa cum l-am cunoscut,
p. 46.
209
Ibidem, p. 47.
210
Ibidem, p. 47.
211
Mircea Eliade, „Un cuvânt al editorului”, p. 434.
nimic nu-l va surprinde vreodată […], nu-l va descumpăni,
nu pentru că ar fi sigur de sine, ci pentru că este sigur de
pământul pe care umblă, de cerul sub care se află. […] Sunt
în el nesfârşite renunţări la inteligenţă, la orgoliu, la victorie,
la aventuri. Fiecare dintre noi este un om baricadat în sine,
dar cei mai mulţi ne silim să întărim aceste baricade, să
izolăm redutele noastre interioare, în timp ce el conlucrează
cu viaţa spre a le dărâma, predat înainte de luptă, învins
înainte. Învins? Nu. Propriul său învins, cel mult”.212
Prin melancolia, mizantropia precoce şi patosul emulaţiei
intelectuale, unul dintre studenţi se va apropia de misterul
fascinaţiei pe care o exercită Nae Ionescu asupra tineretului,
scriind că rar a mai întâlnit un om care să-şi fi pus destinul,
ca el, sub semnul întrebării. „Nu atât tortura subiectivităţii,
cât patosul existenţial, chinul monumental al fiinţei sale l-au
interesat până la obsesie. Şi când vorbea odată de «şarpele
demiurgiei» aş vrea să ştiu dacă l-a muşcat pe cineva mai
mult decât pe el. Un creştin Nae Ionescu? Îi iubesc prea mult
orgoliul pentru a-l crede numai atât. Şi apoi, în toate
prelegerile lui, Paradisul n-a fost niciodată o realitate, ci
numai Judecata de Apoi. Iar eu eram un elev modest care se
prezenta cu maestrul pentru a ne primi condamnarea
sigură…”213
Personalitatea caleidoscopică a maestrului face ca fiecare
dintre cei care îi caută învăţăturile să se oglindească într-o
anume faţetă a experienţei lui de viaţă şi a preocupărilor lui
culturale. El are aerul că „se face tuturor toate” după
îndemnul Apostolului Pavel. Aşa încât portretul creionat de
discipoli se răsfiră în multiple autoportrete. Miezul atitudinii
sale faţă de studenţi, forţa argumentaţiei cu care îi atrage pe
cei mai inteligenţi dintre ei izvorăsc dintr-o explozivă
alcătuire psihologic-intelectuală. Arma lui redutabilă e

212
Mihail Sebastian, De două mii de ani, pp. 156–157.
213
Emil Cioran, „Nae Ionescu şi drama lucidităţii”, Vremea,
X, 490, 6 iunie 1937, în Gabriel Stănescu (ed.), Nae Ionescu
în conştiinţa contemporanilor săi, Criterion Publishing,
Bucureşti, 1998, pp. 115–116.
cuvântul. Prin cuvânt, domină, subjugă, desfiinţează, îşi
marchează teritoriul puterii. Conservator, dar şi revoluţionar,
Nae Ionescu se aşază „de-a curmezişul formulelor factice,
formule care împiedică, dizolvă sau numai cariază viaţa
substanţială. Inteligenţa sa avea aspecte de nihilism spiritual
nietzschean câteodată, temperate de dogmatismul în care
ancorase din disperare metafizică: aşa se născuse evlavia
omului celui mai îndrăzneţ intelectualmente şi umilinţa
franciscană a unui orgoliu care părea fără margini”.214
Profesorul cunoaşte prea bine etimologia cuvântului
fascinaţie: în Roma antică, fascinum se numea reprezentarea
miniaturală a unui falus, purtată la gât în chip de talisman
pentru a-i proteja pe băieţi de deochi. Ei bine, discursul îi
este o invitaţie fascinantă la exerciţiul tăios al gândirii. Cei
care cad pradă seducţiei intelectuale a acestui solomonar al
cuvintelor trăiesc ca pe un extaz erotic penetrarea minţii lor
însetate de cunoaştere. Puterea lui dominatoare îi face pe
tinerii discipoli să se simtă aleşi pentru un proiect cultural
echivalent cu un destin. Deochiul este total. Când vorbeşte
el, deşi rar se clinteşte de pe scaun, pare să vorbească fiecare
fibră a fiinţei lui, iar „privirea lui tăioasă, vie, drăcească, te
fascina, te fura, te sugestiona. Profesorul vorbea şi vraja
vorbei lui te ducea cu el pe culmile metafizicii”. 215
Celor aflaţi sub vraja vorbirii lui nu le făcea viaţa uşoară,
ci le punea necontenit la încercare fidelitatea şi
perspicacitatea. Îi chinuia cu supliciul ademenitor al gândirii
tăioase. „Omul acesta atât de atrăgător îşi înzecea puterea de
seducţie prin aerul sec cu care ştia să te respingă”, va scrie
Mircea Vulcănescu. „În loc să încerce să clădească din nimic
vocaţia filozofică a studentului, se mărgineşte să-l ispitească,
să-i pună beţe-n roate, să-l repeadă.” Ca un îndrăgostit
răpus de admiraţie, gata să-şi călească iubirea în orice nouă
încercare, şi aflat sub stăpânirea maestrului cuvintelor,

214
Petre Pandrea, Portrete şi controverse, vol. I, p. 240.
215
Mihail Polihroniade, „Nae Ionescu”, Vremea, 28 martie
1929, în Gabriel Stănescu (ed.), Nae Ionescu în conştiinţa
contemporanilor săi, p. 254.
„studentul aplecat cu adevărat spre filozofie nu se dă bătut,
ci stăruie în căutarea temeiurilor sale; iar cel venit pentru
altceva decât pentru filozofie, pleacă de unde a venit,
neputând să-şi valorifice niciun fel de alt merit ori
satisfacţie”.216
Chiar şi un observator imun la farmecul lui Nae Ionescu e
silit, nu fără vădită înciudare, să constate că Nae e un
„vrăjitor al minţilor prea tinere”217 şi că, înzestrat cu
„magnetism personal”, folosindu-se de improvizaţie şi
frunzărind manuale şi sinteze cu o extraordinară capacitate
de a „adulmeca” şi asimila ideile şi tendinţele noi, e capabil
să influenţeze tineretul atât de profund, încât să-i devină
„prototip de imitat la nesfârşit şi icoană vie”.218
Oricine a asistat la un curs de-al lui reţine măcar una
dintre vorbele de duh ale Profesorului. „Dacă m-aţi întreba ce
facem noi aici, într-un curs în care parantezele sunt mai
mari decât tratarea propriu-zisă a programului, v-aş
răspunde poate aşa: destituim valori. Le scuturăm ca pe
nişte arbori uscaţi. Inteligenţă, individualism, liber-arbitru,
pozitivism… Şi căutăm o singură valoare, una care trece cu
mult peste toate. Ea se cheamă, dacă nu mă înşel, viaţa”219,
le spune tinerilor care fac ochii mari, fiindcă n-au mai auzit
asemenea cuvinte din gura nici unui alt profesor, şi rămân
pe gânduri.
Dar magnetismul şi fascinaţia acestui dresor de concepte
nu se opresc la tineretul care îl întâmpină cu urale în sălile
de curs, la studenţii care roiesc în jurul lui şi îi sorb
articolele din Cuvântul ca pe un nectar al zeilor. „Bă,
degeaba! Nu facem nimic, nicio treabă fără muieri!” i-ar fi
spus Nae Ionescu prietenului Beldie din redacţia Ideii
europene, chitit să scoată bani din piatră seacă şi, meditând
la nevăzutele cereşti, să pătrundă şi în sferele puterii

216
Mircea Vulcănescu, Nae Ionescu aşa cum l-am cunoscut,
p. 28.
217
Constantin Beldie, Oameni văzuţi de aproape, p. 383.
218
Ibidem, p. 389.
219
Mihail Sebastian, De două mii de ani, pp. 42–43.
pământeşti, în înalta societate a saloanelor unde se
chivernisesc banii şi se ţese politica vremii.220

220
Constantin Beldie, Oameni văzuți de aproape, p. 448.
 Masca înspăimântătoare

„În zilele din urmă, printr-un prieten, Principesa M.[aruca]

Cantacuzino a cerut să mă vadă. Se pare că mă crede «un om
interesant»; anumite amănunte le-ar deţine de la dvs.
Evident, voi răspunde la chemare, atunci când se va face.
Doamna principesă ştiu că e o femeie de seamă. Asemenea
relaţiuni mă bucură şi mă onorează. De aceea vă şi
mulţumesc pentru vorbele bune pe care le veţi fi spus despre
mine”221, îi scrie Nae Ionescu lui Vladimir Ghika spre
sfârşitul anului 1925. Prietenul prin care principesa Maria
Cantacuzino ceruse să-l vadă e tot un Ghika:
matematicianul, scriitorul şi diplomatul Matila Ghyka.
Cu doi ani în urmă, Nae Ionescu participase la editarea
operelor lui Vasile Conta, prieten apropiat al lui Dumitru
Rosetti-Tescanu, tatăl Maria Cantacuzino, şi, în câteva
rânduri, asistase la serate muzicale organizate la conacul
familiei ei de la Tescani (Teţcani), invitat de un fost coleg de
la liceul Mănăstirea Dealu. Maria Rosetti-Tescanu devenise
prinţesă prin căsătoria cu Mihail G. Cantacuzino, fiul celui
mai bogat latifundiar al României, Gheorghe Grigore
Cantacuzino, poreclit Nababul. Fost ministru conservator al
justiţiei, afemeiat notoriu, Mihail se afla acum în tabăra
opoziţiei antiliberale, ca vicepreşedinte al unui Partid
Naţional condus de ardeleanul Iuliu Maniu, care va fuziona
cu formaţiunea naţionalistă a istoricului Nicolae Iorga şi
apoi, în octombrie 1926, cu Partidul Ţărănesc al lui Ion
Mihalache. Aplecarea spre un creştinism social a acestor
partide antiliberale era pe placul lui Nae Ionescu. Pe Nicolae
Iorga îl admira atât de tare, încât spunea despre el că, în caz

221
Scrisoare din 16.11.1925, arhiva Vladimir Ghika,
comunicată de Luc Verly.
că greşeşte, „e ca un popă beat cu sfântul potir în mână.
Dacă îl loveşti, răstorni potirul şi pângăreşti sfânta
împărtăşanie”.222
Maria Rosetti-Tescanu şi Mihail Cantacuzino se
căsătoriseră în 1898 şi aveau doi copii: Constantin (Bâzu) şi
Alice. Ca alte cupluri din înalta societate românească, trăiau
vieţi separate tolerându-şi reciproc infidelităţile ca să evite
complicaţiile patrimoniale ale divorţului. Cândva, Maruca
Cantacuzino îşi surprinsese soţul în pat cu propria soră şi,
de atunci, de comun acord, fiecare îşi trăia viaţa
sentimentală după cum socotea de cuviinţă. Pe timpul
războiului, Maruca devenise o apropiată a reginei Maria, care
o descria ca fiind stranie şi imperială, loială şi sinceră, şi
făcându-i „mare plăcere să vorbească şi să cerceteze totul
îndeaproape”, dar cu „un point de vue atât de bizar asupra
vieţii, încât uneori e greu să o lămureşti. Dintotdeauna a trăit
exact aşa cum a vrut, indiferentă la sentimentele altora…” 223
Într-o pagină de jurnal din timpul războiului, regina,
neostenită portretistă, intră în detalii: „egoismul ei nu e
gândit, e la fel de firesc ca planta care creşte sau soarele care
străluceşte. Trece singură prin viaţă, divin, absurd, irezistibil
de convinsă că ceilalţi sunt făcuţi să se plece în faţa
dorinţelor ei şi să-i accepte stăpânirea peste toate după voia
ei. Nu-i pasă prea mult peste ce sau peste cine domneşte,
important e să domnească, şi o face inspirându-le un
devotament de-a dreptul câinesc sclavilor ei, care-i sărută
mâinile şi picioarele pentru că li se dă ocazia să facă toată
munca grea pe care o lasă ea nefăcută. În acelaşi timp,
nebunia ei are o metodă surprinzătoare, nu ai voie să
glumeşti despre ea, se ia au sérieux pe ea însăşi şi lumea ei,
până când, dintr-odată, când îi cade ei la socoteală,
izbucneşte într-un râs nestăpânit la adresa propriei lumi şi o
dărâmă cu totul într-o singură zi, dacă îi vine poftă să
înceapă ceva cu totul nou, cu oameni cu totul noi,

222
Mircea Eliade, Memorii, 1907-1960, p. 369.
223
Regina Maria, Jurnal de război, Humanitas, Bucureşti,
2015, vol. II, p. 193.
altundeva!”224
În 1917, când regina Maria scria aceste rânduri, Maruca
avea 38 de ani şi se ocupa, alături de ea, de militarii răniţi
aduşi în coloniile sanitare organizate în spatele frontului, la
spitale din Iaşi, în incinta unor mănăstiri sau pe Valea
Trotuşului, la Coţofeneşti. Privită cu ochii unui soldat
sanitar, din infernul vaietelor, al rănilor deschise, al
operaţiilor, în mirosul greu al cangrenelor şi al morţii, într-o
Moldovă care „era toată un lazaret de exantematici”, prinţesa
Cantacuzino pare o Messalină într-un imperiu al
promiscuităţii, la graniţa dintre viaţă şi moarte.
În după-amiezile când apărea la spital, cerea să fie numită
„Domniţă”, personalul medical să regleze regimul cazurilor
urgente în funcţie de vizitele ei, în aşa fel încât să nu-i
tulbure întâlnirile galante din pavilionul de scândură
„somptuos mobilat”, unde se bârfea că şi-ar fi primit amanţii
şi de unde s-ar fi auzit, din când în când, „suspine patetice”.
Trei bărbaţi o vizitau, se pare, periodic: un bancher, un
diplomat şi un artist. Cei trei trebuie să fi fost Jean
Chrissoveloni, Matila Ghyka şi George Enescu.
Gurile rele mai spuneau că vizitele şi profesiunile lor nu
erau întâmplătoare şi că, în alegerea lor, domniţa Maruca ar
fi urmat îndemnurile unei culegeri franţuzeşti de cugetări
erotice care le sfătuia pe femei, „pentru a-şi menţine
proaspete senzaţiile amoroase”, să aibă trei amanţi simultan
şi cei trei ar fi fost recomandabil să fie un bancher, un
diplomat şi un artist. Iar „faptul că pavilionul deliciilor se
găsea în cel mai lugubru cadru al mizeriei omeneşti, în
spitalul acesta cutremurat de urletele durerii şi din care
căruţa ducea zilnic un vraf de cadavre, nu stânjenea divina
pasiune, ci, dimpotrivă, o intensifica prin contrastul
suferinţei şi al morţii”, va scrie peste ani un martor al
evenimentelor de atunci.225
Zeci de soldaţi convalescenţi mor zilnic. Moartea lor ajunge

224
Ibidem, p. 22.
225
Nichifor Crainic, Zile albe, zile negre: Memorii, pp. 157–
159.
să fie pusă pe seama extenuării pricinuite de capriciile
principesei: Maruca i-ar fi pus „să joace hore româneşti”, deşi
erau „secătuiţi de boală şi de nemâncare”, ca să „ofere
spectacole pitoreşti distinşilor meseni din pridvoare”, invitaţii
ei. Reclamaţiile personalului sanitar au dus, se pare, la
deschiderea unei anchete, s-au prezentat dovezi, date şi
numele celor decedaţi, dar, cum soţul Marucăi era ministru
de justiţie, cazul ar fi fost muşamalizat.
Cultivată şi predispusă la depresii şi tentative de
sinucidere, Maruca e atrasă, după război, de toate
spiritualismele la modă, de teozofie şi spiritism, îi place să
petreacă mult timp în clarobscurul odăilor de la Tescani, din
palatul Cantacuzino de pe Calea Victoriei sau din vila
„Luminiş” de la Sinaia dăruită de Enescu, muzicianul care o
divinizează.
Amintirea ei va situa începutul prieteniei cu Nae Ionescu
în vara anului 1928. Ea are 49 de ani, iar el tocmai
împlineşte 38. Celălalt admirator al ei, Enescu, le rămâne în
preajmă în etern triunghi erotic. Nae consumase deja câteva
aventuri extraconjugale cu Ileana Baston, se spune că şi cu
Luiza Onicescu, soţia prietenului Octav Onicescu, apoi cu
Charlotte Dominic, sora poetului evreu Alexandru Dominic
(Avram Reichman), şi se afla într-o nouă relaţie amoroasă cu
o poetă şi traducătoare pasionată de filozofia indiană şi de
teozofie, pe nume Ştefania Zottoviceanu, o femeie atrasă de el
„ca un fluture de o flacără în vecinătatea căreia a luat foc”,
„orbită ca de o lumină mare… şi care, iubindu-l pe Nae, şi-a
„ars aripile”.226 Va fi, adică, şi ea victima ulterioară a unui
„naufragiu sufletesc”, ca mai toate femeile din viaţa
filosofului care cultivă, repetitiv, un anume profil feminin:
femei adesea mai în vârstă decât el, inteligente şi cultivate,
predispuse la stări melancolic-depresive, iubitoare de muzică
clasică, din familii filogermane înstărite, cu aplecări
metafizice şi de o frumuseţe în răspăr cu canonul angelic al
vremii. În urzeala sufletească a preferinţei pentru acest

226
Mircea Vulcănescu, Nae Ionescu aşa cum l-am cunoscut,
p. 110.
model feminin se întrevede pecetea Antoanetei, sora lui mai
mare.
Pe Ştefania Zottoviceanu o abandonează, aşadar, pentru
Maruca cea din înalta societate, femeie cu vechi conexiuni
regale, cea pe care Matila Ghyka o descrie ca fiind, în prima
ei tinereţe, „înaltă, mlădioasă, cu ochi negri minunaţi sub
nişte sprâncene ce nu pot fi numite altfel decât trufaşe şi un
ten frumos, uşor îmbujorat”.227 Cunoscuţii remarcă, de acum
încolo, preocuparea lui Nae Ionescu pentru rafinamentul,
culorile, croiala cămăşilor şi a hainelor pe care le poartă şi
un interes nebănuit până atunci pentru descoperirea,
eventual prin familia Apostolu a mamei sale, a unei
descendenţe din vechi familii boiereşti. E demult trecută
vremea când pretindea, mai în glumă, mai în serios, că e
ţigan şi se trage din Răzvan, voievodul ţiganilor.
În iunie 1928, Nae se află la Tescani, de unde îi scrie
Elenei-Margareta: „Ce fac toată ziua? Întâi dorm. Al doilea,
mănânc. Al treilea, citesc. Al patrulea, mă plimb. Al cincilea,
ascult muzică. Mai ales. E aici şi Enescu. Fantastic!
Depăşeşte orice închipuire. Ce am auzit? Păi, să-ţi spun:
Simfonia neisprăvită a lui Schubert. Actul al II-lea din
Parsifal. Una din ultimele sonate ale lui Beethoven. Actul I
din Parsifal. Actul al III-lea din Tristan. Actul al IV-lea din
Oedip (Enescu); iar astăzi – Simfonia a IX-a (de Beethoven). Te
mai miri că nu plec astă-seară la Bucureşti? Te îmbrăţişez cu
drag şi vă sărut pe toţi”.228 Recepţiile se desfăşoară în
obscuritate, căci Maruca suferă de fotofobie, şi în saloane „cu
bucăţi mari de damasc roşu şi nenumărate blănuri puse pe
parchet ori pe divane, ceea ce crea o atmosferă oarecum
barbară, voită, în stilul Axël (de Villiers de l’Isle-Adam)”.229
Când invitaţii seratelor muzicale de la Tescani revin la
Bucureşti, în aceeaşi lună, Maruca îl revede pe Nae la

227
Matila Ghyka, Curcubeie I: Popasuri ale tinereţii mele,
Curtea Veche, Bucureşti, 2003, p. 205.
228
Corespondența de dragoste, vol. II, p. 332.
229
Matila Ghyka, Curcubeie I: Popasuri ale tinereţii mele, p.
205.
reşedinţa ei din capitală, în palatul Cantacuzino, adus de
„amuzantul, interesantul Matila Ghyka”. „E o dimineaţă
strălucitoare de iunie, îmbălsămată de mirosul de liliac şi de
salcâm.”230 Cu privirea lui albastră în care ea citeşte un
„suflet violent şi disciplinat”, învăluit într-o misterioasă
tăcere reflexivă, acest „credincios întunecat, creştin disperat,
blestemat, luminat de credinţă” „în dogma şi cultul strict
ortodoxe” intră în viaţa Marucăi ca „trimis extraordinar al
sferelor înalte ale gândirii şi ale metafizicii”, dar şi ca adus de
aripile negre ale fatalităţii, care, în acea vară, „s-au întins de
mai multe ori peste palatul Cantacuzino”.231 Retrospectiv,
Nae îi pare, pesemne, un vestitor fatidic: în august, soţul ei,
Mihail G. Cantacuzino, îşi pierde viaţa într-un accident de
maşină, iar fiul lor, Constantin, răzvrătit împotriva familiei,
se află undeva, în Transilvania, în plină aventură amoroasă
cu o anume Georgeta.
Nae Ionescu are asupra Marucăi efectul deopotrivă
fascinatoriu şi înspăimântător al unui om posedat de Idee şi
sfâşiat de contradicţii. Când îi vorbeşte despre Platon,
Pitagora, filozofia indiană sau Pascal, ea îi percepe vocea ca
pe a unui „mare rănit”, descifrând în inflexiunile ei
întunecate „plânsetul sufletului său chinuit”. Discuţiile lor,
întrerupte de lungi tăceri upanişadice, se poartă în
semiîntuneric, cum îi place ei, în timp ce ea şade „scufundată
în blănurile de pe divanul cel mare din mijlocul încăperii”, iar
Profesorul, la picioarele divanului, e întins „cu nonşalanţă”
pe o pernă mare, galbenă, trăgând dintr-o ţigară de foi.
Uneori, în aceeaşi configuraţie erotică, în vila de la Sinaia,
Enescu le cântă la pian. Târziu, în noapte, filosoful Nae, cum
îi spune unul dintre studenţii lui iubiţi232, va urca discret pe
o scară de lemn în spirală spre iatacul domniţei…
Acelaşi student bănuieşte că, în anii în care trăieşte cu

230
Maria Cantacuzino-Enescu, Umbre şi lumini: Amintirile
unei prinţese moldave, Aristar, Oneşti, 2005, pp. 270–277.
231
Ibidem.
232
Mircea Vulcănescu, Nae Ionescu aşa cum l-am cunoscut,
p. 111.
Maruca Cantacuzino, Nae Ionescu intră în pielea filosofului
„de casă”, curtean, curtenitor, precum Descartes la sfârşitul
vieţii, Leibniz, Voltaire sau Rousseau… Sau poate un soi de
Benjamin Constant cu discurs ultraconservator, inflexibil în
dogmatismul lui ortodox, dar predat cu totul trăirismului
personal. Modelul intelectualului situat prin vocaţie
deasupra moralei sexuale comune, care se foloseşte în
aventurile sale erotice de lecturi din Kant şi Schopenhauer pe
post de afrodiziac şi ca preludiu la o pasională noapte de
dragoste, e cultivat deopotrivă în viaţă şi în literatura vremii.
Profesorului îi place să interpreteze diferite roluri şi să
întruchipeze, făcând cu ochiul către puţinii cunoscători,
personaje celebre devenite mituri culturale. Cu o uimitoare
capacitate de dedublare, pe care unii o numesc duplicitate,
se joacă, de asemenea, pe sine însuşi. Pasiunea pentru
teatru îl apropie dintotdeauna de fratele lui actor, Alexandru-
Ghibericon.
Sensibilitatea nevrotică a Marucăi şi preocuparea ei pentru
ascunsele vibraţii ale spiritului descifrează însă resorturile
adânci ale jocurilor lui erotice, consumate adesea doar în
cuvinte şi în ceea ce discipolul lui Mircea Vulcănescu avea să
numească „drama de autocombustiune şi de autoconsumare
a fiinţei lui”.233 În mai multe rânduri, mai întâi Maruca şi
apoi şi Enescu asistă înfioraţi la un fel de transfigurare
demonică a Profesorului, de care acesta nu pare să fie
conştient.
E un fenomen straniu. Pătrunzătoarea Maruca desluşeşte
uneori pe chipul lui o „mască înspăimântătoare”: „orbite
scobite în adâncul cărora lumini fosforescente începeau să
joace, unica lui strălucire din acele momente, înaltul frunţii
teşite, pătrate, deodată animalică, de himeră gotică, nas
alungit fără măsură şi un hău întunecat în loc de gură.
Urechi de faun, lungi şi ascuţite, sfârşind în coarne ascunse,
dar ghicindu-se în întuneric”.234 Cu altă ocazie, Enescu
semnalează şi el cum „Necuratul i se suprapune

233
Ibidem.
234
Maria Cantacuzino-Enescu, Umbre şi lumini, p. 272.
profesorului”.235 Cu toţii sunt, desigur, conştienţi că
pasiunea lor pentru Wagner, Goethe şi drama lui Faust ca
dramă a cunoaşterii, devenită un mare mit european, nu va fi
fost străină de aceste proiecţii. Maruca face explicit această
legătură scriind că atmosfera de la Luminiş era uneori „foarte
faustiană” şi îl vedea în Profesor pe „Faust vizitat de Mefisto
şi semnând cu sânge faimosul pact”.236 Cum experienţa se
repetă, Maruca este convinsă că cel care se insinuează între
ei este „Intrusul”, „Spurcatul”, „Răul pentru Eternitate”, „rege
al neantului…” „ale cărui bucurii – sinistre bucurii – constau
în întinderea şi violenţa răului pe care îl seamănă, îl
infiltrează, îl propagă dintr-un capăt în altul al
Universului!”237
Demonismul lucidităţii tăioase, inuman de rece, era, de
asemenea, o vastă temă literară şi filozofică, pe care lecturile
Marucăi nu aveau cum să nu i-o sădească în memoria
emoţională. Citită în cheia unei fişe de personalitate,
descrierea amănunţită, cu accente din prozele eminesciene,
pe care o face ea măştii Profesorului se regăseşte în efigia
conturată de Mihail Sebastian, pentru care Nae Ionescu era
„un om neliniştit, purtând, mai sus de victoriile lui, o inimă
şi o inteligenţă împărţite între mari întrebări personale,
cărora «succesul» sau «insuccesul» nu le putea răspunde în
niciun fel”.238
Cu condiţia să fi fost autentic, şi nu trucat de un joc
narcisist şi manipulator, fenomenul demonismului fulgurant
al lui Nae Ionescu are caracteristicile a ceea ce mai târziu se
va numi, în psihologie, disonanţă cognitivă. Maruca îi face o
descriere surprinzător de precisă: lupta corp la corp între
sufletul şi inteligenţa lui, care dădea un caracter atât de
pătrunzător exteriorizărilor sale pe acest teren, nu s-a liniştit,
după câte ştiu eu, şi Nae Ionescu nu a cunoscut o unitate

235
Ibidem, p. 273.
236
Ibidem, p. 273.
237
Ibidem, p. 274.
238
Mihail Sebastian, Cum am devenit huligan, Humanitas,
Bucureşti, 1990, p. 274.
relativă decât în primii doi ani ai prieteniei noastre eterice în
domeniul transcendental al spiritului şi al exaltării
metafizice”239.
Contradicţia între ceea ce ştie el că este (un provincial
sărac, timid, negricios, strălucind doar graţie unei inteligenţe
mult peste medie) şi ceea ce ar vrea să fie (un aristocrat al
gândirii eliberat de problema banilor, integru, dedicat
Bisericii, regelui şi patriei, iubit şi adorat în înalta societate)
se traduce în lupta „corp la corp” între realitate şi fantasmă,
între eul lăuntric şi masca lui socială, între experienţa
autentică şi reflexul ei defensiv. Se crede că disonanţa
cognitivă induce în psihismul cuiva un disconfort major, o
persistentă durere sufletească. În termenii Marucăi, aceasta
e suferinţa care răzbate uneori pe chipul schimonosit grotesc
al lui Nae. Chinul se atenuează, mai spune teoria disonanţei
cognitive, fie prin construirea unei realităţi corespunzătoare
măştii sociale a individului, fie prin justificări care să
legitimeze eul fals, fie prin manipulare şi automanipulare.240
Oricum s-ar fi manifestat la el aceste stări psihice, Nae este
un iluzionist genial şi un talentat prestidigitator al cuvintelor,
capabil să ia în stăpânire, prin farmecul rafinat al măştilor
schimbate cu graţie erotică, sufletele sensibile şi minţile
însetate de cunoaştere.
Soţia lui, Elena-Margareta, ştie de relaţia lui cu Maruca.
Nu a depăşit crizele de gelozie nici trădându-l şi ea la rândul
ei. Într-o pagină de jurnal din mai 1929 se întreabă dacă
omul Nae de altădată fusese cel adevărat, sau gândurile lui
de atunci au fost „numai o haină de sărbătoare, pe care o
îmbrăcase la începutul căsătoriei noastre”. Acum e
„momentan îmbrăcat în haina altora? În orice caz, haina de
sărbătoare a fost mult mânjită. Că petele au fost uneori
acoperite cu pulbere de metal strălucitor sau cu diamante

239
Maria Cantacuzino-Enescu, Umbre şi lumini, pp. 276–
277.
240
Vezi lucrarea clasică a lui Leon Festinger, A Theory of
Cognitive Dissonance, Stanford University Press, Stanford,
1962.
false – se poate. Dar ele n-au strălucit, vai, decât pentru cei
neştiutori sau învăţaţi cu camelote [marfă ieftină, n.m.]”.241
Deznădăjduită, Elena-Margareta îi scrie lui Vladimir Ghika
în speranţa că el ar putea s-o ajute să-şi regăsească liniştea
sufletească. Cum Vladimir Ghika e rudă cu Maruca şi cum el
fusese cel care îi vorbise primul despre Nae Ionescu, Elena-
Margareta îl socoteşte responsabil de criza prin care trece
familia ei: „Iertaţi-mă, Părinte, dar, fără să vreţi,
dumneavoastră sunteţi cauza nefericirii mele. Iertaţi-mă că
vă spun asta, iertaţi-mi lipsa de forţă morală care mă face să
rup tăcerea pe care ar fi trebuit s-o păstrez. Rugaţi-vă pentru
mine, Părinte, pentru mântuirea sufletului meu, care îmi
pare din ce în ce mai greu de atins, trimiteţi binecuvântarea
dumneavoastră. În schimbul a tot ceea ce pierd, poate că ea
îmi va alina durerea şi va aduce sufletului meu o fărâmă de
pace”.242
Neliniştea, disperarea, aventura lui Nae cu Maruca o aduc
în pragul sinuciderii. Temându-se „să nu fac o prostie”, îi
mărturiseşte lui Vladimir Ghika într-o altă scurtă scrisoare
că se simte la capătul puterilor şi nu mai poate nici măcar să
se roage. „Ajutaţi-mă, sfătuiţi-mă, rugaţi-vă pentru mine.
Iertaţi-mă dacă abuzez de bunătatea dumneavoastră, vă
socotesc o fiinţă deasupra tuturor celorlalte, dar care poate
înţelege şi ierta orice.”243 Din alte două mesaje scrise în
aceeaşi perioadă, rezultă că Elena-Margareta se întâlneşte cu
Vladimir Ghika la Bucureşti şi apoi la Paris, ca să-i ceară
sfaturi şi îndrumări duhovniceşti în legătură cu marea
tulburare prin care trece. Peste câteva luni pare să se
contureze o decizie tranşantă. „Inima mai sângerează din
când în când, dar rana e pe cale de a se închide”, notează ea
într-o pagină de jurnal.244 Îl roagă pe un prieten comun să
vorbească cu Nae şi să-i comunice că vrea să divorţeze. „Dacă

241
Elena-Margareta Ionescu, Jurnal cu şi fără Nae Ionescu,
p. 29.
242
Scrisoare în franceză, nedatată, dar adresa, str.
Gherghel, indică perioada 1928-1929, arhiva Vladimir Ghika.
243
Ibidem.
aş putea obţine ceva bani de la el, aş pleca de tot şi astfel n-
aş mai vedea pe nimeni.”245
Divorţul nu va avea loc niciodată, cel mai probabil din
raţiuni practice. E de presupus şi că Vladimir Ghika şi
vechiul prieten Père Jérôme o sfătuiesc să aibă răbdare
creştinească şi să nu încalce Taina cununiei. Între ea şi Nae
însă, conflictul ia forme confesionale: pe măsură ce Elena-
Margareta devine mai catolică, Nae devine mai ortodox şi mai
anticatolic în conferinţele şi articolele sale din presă. Pagini
din jurnalul ei dau de înţeles că ea se roagă Rozariul şi arată
o devoţiune specială faţă de figura unei sfinte de la sfârşitul
secolului XIX, cu totul străină lumii ortodoxe: Tereza de
Lisieux, sfântă carmelitană (canonizată pe 17 mai 1925)
căreia Père Jérôme îi dedicase o carte şi o serie de prelegeri.
Elena-Margareta se retrage treptat în sine însăşi, continuă
să-şi cultive pasiunea pentru muzică mergând la concerte,
citeşte, se roagă, se îngrijeşte de cei doi băieţi, Radu şi
Răzvan, pleacă adesea în străinătate în călătorii plătite de
Nae Ionescu. „Ţin să ies cât mai puţin din lumea mea”, scrie
ea în jurnal. „Aici e linişte, pace, armonie. În afară e [sic/]
răutate, intrigi, murdărie. Simt o nevoie atât de mare să
trăiesc numai în mine! E atât de mult timp de când n-am
avut acest noroc. Am mulţi prieteni: Dr. Pauchet, Marc
Aureliu, Platon, Emerson şi alţii, după împrejurări.”246 Deviza
ei de viaţă sună ca un manifest al cumpătării americane din
perioada temperance movement de la începutul secolului XX,
cu ecouri din întâia Epistolă a Apostolului Petru (1,13–16):
clear thinking, clean living247 („să gândeşti limpede, să trăieşti
curat”).
Relaţia lui Nae Ionescu cu Maruca marchează începutul
vieţii separate pe care o vor duce de acum încolo soţii

244
Elena-Margareta Ionescu, Jurnal cu şi fără Nae Ionescu,
p. 31.
245
Ibidem, p. 32.
246
Ibidem, p. 34.
247
Elena-Margareta Ionescu, Jurnal cu şi fără Nae Ionescu,
p. 31.
Ionescu. El locuieşte adesea la palatul Cantacuzino şi ţine să
sublinieze această treaptă a existenţei lui întâmpinându-şi în
halat de casă şi papuci foşti studenţi veniţi în vizită. În 1929,
de altfel, creditul ipotecar neonorat duce la pierderea casei
din parcul Filipescu. Elena-Margareta şi cei doi băieţi se vor
muta într-o casă mobilată de Nae pe strada Roma, iar el va
locui câţiva ani cu chirie la diferite adrese, din când în când
la Maruca, la Bucureşti, Tescani sau Sinaia, întreţinându-şi
familia.
Justificarea infidelităţilor, a oportunismelor, a schimbărilor
de macaz şi a duplicităţilor, balansul între credinţă şi
raţiune, între mască şi eul autentic, felul în care luciditatea
survolează propriile abisuri rezolvând contradicţiile prin teorii
cu aparenţă obiectivă sunt cel mai bine redate de Nae
Ionescu însuşi într-un curs în care le explică studenţilor,
poate cu gândul la Bergson, că morala are două rădăcini:
„Una, care înseamnă constrângere şi care izvorăşte din
apăsarea semenilor asupra noastră. Ea face oamenii
cumsecade. Alta, care izvorăşte din noi înşine şi care
însemnează un anumit stil de viaţă personal, care face pe
oameni autentici. Îi face să fie ce sunt. Numai această din
urmă rădăcină face morala cu adevărat respectabilă.
Nietzsche are dreptate când numeşte pe cealaltă un paravan
al laşităţii şi o compensaţie virtuală a năzuinţelor pe care n-
ai avut curajul să ţi le-mplineşti aievea”.248
E un mod de a spune că morala socială şi publică
înseamnă un sacrificiu al autenticităţii. Or el, Nae, pretinde
că a ales morala privată şi autenticitatea riscantă a vieţii.

248
Mircea Vulcănescu, Nae Ionescu aşa cum. l-am
cunoscut, p. 108.
 Masele şi Coroana

Într-o zi înnorată de ianuarie a anului 1927, pe aleile

cimitirului Stadtfriedhof din Bayreuth, oraşul bavarez unde
locuise Wagner şi compusese Amurgul zeilor şi Parsifal,
bărbaţi înalţi, cu chipuri împietrite, îmbrăcaţi în cămăşile
maro ale trupelor paramilitare ale Partidului Naţional-
Socialist German poartă solemn pe umeri un sicriu. Sunt
urmaţi de o altă echipă, care duce, la pas, o svastică enormă
alcătuită din flori. Pretutindeni au fost arborate drapele
negre. Sunt de faţă şeful partidului, Adolf Hitler, adjunctul
său, Rudolf Hess, Alfred Rosenberg şi alţi intelectuali ai
partidului, prinţul August Wilhelm, ţarul exilat al Bulgariei,
Ferdinand, membri ai familiei Wagner, prieteni, admiratori,
localnici. Hitler, un foarte bun vorbitor, ţine un discurs
încărcat de emoţie.
Unul dintre cei mai preţuiţi scriitori de limbă germană şi
ginere al lui Wagner, Houston Stewart Chamberlain, e
condus pe ultimul drum cu onoruri militare şi discursuri
politice. Chamberlain se număra printre primii intelectuali ai
Germaniei care intuise, încă din 1923, de la prima lor
întâlnire, o ascensiune politică strălucită pentru Hitler, îl
socotea ales de Dumnezeu să conducă Germania. Tot atunci,
Chamberlain devenise şi membru al partidului nazist. Era
considerat părintele spiritual al naţional-socialismului şi al
viitorului Germaniei. Înainte de război, împăratul Wilhelm II,
cu care purtase o lungă corespondenţă, îl preţuise ca pe
nimeni altul, citindu-i cu nesaţ celebra istorie a culturii şi
civilizaţiei Fundamentele secolului XIX.
Asistând la funeralii, Alfred Rosenberg are deja în minte o
continuare a monumentalei sinteze a lui Chamberlain: o
interpretare a istoriei raselor până în prezent, în care rasa
germanică să renască prin ţărănimea revigorată moral.
Cartea lui Der Mythus des zwanzigsten Jahrhunderts / Mitul
secolului XX se va bucura de succes enorm şi de repetate
tiraje. Noua religie a secolului XX, crede Rosenberg, trebuie
să fie o religie naţională, organică, izvorâtă din credinţa
ancestrală a poporului în contact cu pământul ţării, iar mitul
sângelui trebuie să înlocuiască vechile sacramente ale
Bisericii. Pe urmele lui Chamberlain şi Gobineau, cartea va
înălţa un elogiu filozofiei indiene, gândirii grecilor antici, lui
Goethe, Kant, Schopenhauer, Lagarde, Nietzsche şi rasei
ariene, definite în termeni vitalişti şi organicişti, exaltând
onoarea ca valoare spirituală, cultivând eroismul în locul
milostivirii, suferinţei şi iubirii faţă de semeni.
Rosenberg va relua teoriile antisemite ale lui Chamberlain
adăugându-le portretul unui celebru eretic din secolul II,
Marcion, care îndruma comunităţile de creştini să renunţe la
Vechiul Testament şi să-l considere o carte de reguli şi legi
întocmită de evrei în numele unui Dumnezeu străin şi
inferior celui al Noului Testament. Cât despre societatea
contemporană, evreii nu erau altceva decât nişte „paraziţi”.
În rândurile tineretului german, cartea lui Rosenberg, deşi
mai greoaie şi mai încâlcită decât cea a lui Chamberlain, va
provoca profunde metamorfoze. Deocamdată, ziarul
Partidului Naţional-Socialist Völkischer Beobachter, condus
de Rosenberg, dedică lungi articole operei şi ideilor lui
Chamberlain şi discursurilor ţinute la înmormântarea lui.
Intelectualii români filogermani ca Nae Ionescu urmăresc
evenimentele din Germania în timp ce se aşteaptă, în curând,
la un doliu regal în România. Regele Ferdinand, pe care
protectorul lui Chamberlain, Wilhelm II, îl exclusese din Casa
de Hohenzollern fiindcă nu sprijinise Germania în război, e
pe moarte, bolnav de un cancer de colon. Moştenitorul
tronului, fiul lui cel mare, Carol, renunţase cu peste un an în
urmă la drepturile sale dinastice, îşi părăsise soţia şi fiul şi
se exilase la Paris cu o iubită de origine iudaică, Elena
Lupescu. Chiar dacă România e condusă cu mână de fier de
liberalul Ionel I.C. Brătianu, poreclit „dictatorul”, perspectiva
iminentei dispariţii a regelui nelinişteşte pe toată lumea.
Partidele politice caută soluţii pentru îndepărtarea de la
putere a liberalilor.
De cea mai mare popularitate se bucură acum Partidul
Naţional-Ţărănesc, condus de un om politic ardelean, Iuliu
Maniu. Aflând despre boala regelui, ţărăniştii cer
parlamentului să revizuiască documentele de renunţare la
tron a lui Carol şi de înlocuire a lui, în linia de succesiune,
cu fiul său, Mihai, în vârstă de 6 ani. Carol, la rându-i,
solicită guvernului liberal, fără şanse de reuşită, să i se
permită revenirea temporară în ţară ca să-şi vadă tatăl. De
acum încolo, ţărăniştii vor sprijini întoarcerea şi repunerea în
drepturi a principelui Carol şi împăcarea lui cu principesa
Elena, din casa regală a Greciei, cu care se căsătorise în
1920. Liberalii vor încerca, dimpotrivă, să menţină exilul lui
Carol şi chiar o sfătuiesc pe principesă să divorţeze, în
speranţa, că astfel împiedică definitiv repunerea soţului ei în
drepturi.
Când regele moare, pe 20 iulie 1927, tronul României îi
revine micuţului Mihai, asistat de un consiliu de regenţă
format din principele Nicolae, fratele lui Carol, Patriarhul
Miron Cristea şi un magistrat, Gheorghe Buzdugan. Ţara e
împărţită între carlişti şi anticarlişti. Maruca Cantacuzino şi
mulţi dintre politicienii, diplomaţii, intelectualii şi artiştii
invitaţi la seratele ei muzicale se află în tabăra ţărăniştilor şi
de partea lui Carol. Nae Ionescu susţine şi el cauza
ţărăniştilor, cu atât mai mult cu cât are experienţa activităţii
unui partid ţărănesc occidental ca acela pe care îl sprijinea
editura la care lucrase pe timpul războiului. E de părere că
un stat individualist, parlamentarist şi democratic trebuie
înlocuit cu un stat sobornicesc (după modelul organizării
bisericeşti) şi ierarhic, guvernat printr-o doctrină ţărănistă.
După moartea socrului ei, „Nababul”, Maruca se mutase în
Palatul Cantacuzino de pe Calea Victoriei, socotit de esteţi „o
construcţie oribilă în stil neo-Louis XVI, străjuit de doi lei de
piatră şezând, ai căror ochi îşi trimiteau luminile în noapte
din becurile lor electrice” şi schimbase interiorul după gustul
propriu, etalând blănuri, icoane, covoare româneşti cu
modele folclorice.249 Invitaţii ei la seratele din Palatul
Cantacuzino vorbesc cu aprindere despre chestiunea
întoarcerii principelui Carol. Printre oaspeţi se află uneori
regina Maria sau Iuliu Maniu. Nici regina, care speră să mai
aibă încă un rol important de jucat în politică, nici Maniu nu
sunt entuziasmaţi de ideea revenirii lui Carol. Ziarul
Cuvântul al lui Nae Ionescu are, de asemenea, o poziţie
moderată.
Odată cu intrarea în cercul monden al Marucăi
Cantacuzino, Profesorul pătrunde în lumea politică a vremii,
unde se ţes marile proiecte şi intrigile, se răspândesc
informaţii de culise ori bârfe de alcov, se fac şi se desfac
alianţe şi înţelegeri electorale. Va fi stârnit vii dezbateri şi o
declaraţie a lui Carol făcută ziarului Le Matin din 31 iulie
1927, interzisă în România de cenzura liberală, dar
multiplicată de unul dintre susţinătorii activi ai cauzei
carliste, Mihail Manoilescu, şi expediată anonim deputaţilor,
senatorilor, ziariştilor, intelectualilor, patronilor, bancherilor,
industriaşilor. Carol declara că fusese silit să renunţe la
drepturile dinastice de lupta pentru putere a liberalilor, că
„poveştile de ordin sentimental” nu avuseseră nicio legătură
cu decizia lui şi că voia să fie folositor ţării, dacă aceasta era
dorinţa poporului şi dacă spre el se îndrepta chemarea
acestuia.
Împreună cu Nichifor Crainic, rivalul lui Nae Ionescu în
materie de teologie şi militantism ortodox, Mihail Manoilescu
lansează în toamna acelui an, cu acordul lui Carol, un ziar
„liber al tinerei generaţii”, menit să susţină revenirea
principelui moştenitor în ţară: Crai Nou. Ziarul a fost
suspendat încă înainte să apară, iar Manoilescu a fost
arestat fiindcă adusese în ţară scrisori de la Carol adresate
şefilor partidelor politice.
Într-un articol din Cuvântul din 27 octombrie 1927, Nae
Ionescu îl declară pe Manoilescu un neserios, o persoană
„fugoasă”, iar acţiunea sa, care urmează să facă obiectul

249
Vezi Matila Ghyka, Curcubeie II: Fericit ca Ulise… Curtea
Veche, Bucureşti, 2003.
unui proces, e calificată drept „o ridicolă conspiraţie de
operetă ridicată la rangul de complot”. „Nae Ionescu era
angajat astfel de Duca [ministrul liberal de interne] să
bagatelizeze acţiunea mea într-o notă de altfel inteligentă,
care-i dădea un aer degajat faţă de guvern”, avea să noteze,
mai târziu, Manoilescu.250
Procesul lui Manoilescu avea să creeze însă prilejul unei
dezbateri largi pe tema revenirii fostului principe moştenitor.
Rând pe rând, reprezentanţi ai principalelor partide
parlamentare iau cuvântul în faţa juraţilor şi cei mai mulţi
ţin discursuri în favoarea acţiunii lui Manoilescu. Ziarele
urmăresc pas cu pas desfăşurarea procesului, publicând
opiniile şi pledoariile prezentate în instanţă, în ciuda
restricţiilor impuse de guvern. Pe 15 noiembrie 1927,
achitarea lui Mihail Manoilescu marchează o mare victorie
publică a susţinătorilor carlişti împotriva guvernului liberal.
Peste zece zile, moartea neaşteptată a prim-ministrului Ionel
I.C. Brătianu îl aduce la conducerea guvernului pe fratele lui,
Vintilă. Ţărăniştii carlişti sunt cu atât mai decişi să
mijlocească revenirea în ţară a fostului principe moştenitor.
Se propune organizarea, în primăvara anului următor,
1928, a unei mari adunări naţionale antiliberale la Alba Iulia,
care să se încheie cu un marş triumfal către Bucureşti, după
modelul marşului prin care Mussolini preluase puterea la
Roma la începutul anilor 1920. Sponsori entuziaşti din
străinătate şi prieteni din România ai lui Carol visează să-l
aducă în fruntea acestui marş şi să-l instaleze apoi pe tron.
În prima parte a anului 1928, apele politice sunt încă
tulburi şi marşul rămâne doar un mare protest ţărănesc
desfăşurat la Alba Iulia, prin care se cere demisia guvernului
liberal. Tentativa de revenire în ţară a lui Carol eşuează, iar
Curtea de Apel Bucureşti declară desfăcută căsătoria lui cu
principesa Elena. În urma devalorizării accentuate a leului şi
a crizei economice, guvernul e silit, până la urmă, să
demisioneze şi, pe 10 noiembrie, preia puterea un guvern

250
Mihail Manoilescu, Memorii., Editura Enccclopedică,
Bucureşti, 1993, vol. I, p. 121.
ţărănist condus de Iuliu Maniu. Popularitatea ţărăniştilor şi
a lui Maniu e confirmată la alegerile din decembrie 1928,
când Partidul Naţional-Ţărănesc obţine 77,76% din voturi.
Schimbarea de guvern trebuia să însemne o schimbare de
regim, avea să scrie Nae Ionescu retrospectiv, într-un articol
din Cuvântul. Se implicase în campania electorală scriind
articole antiliberale. Constată însă că, odată ajunşi la putere,
ţărăniştii se mişcă greu: „dacă era vorba numai de înlocuirea
capacităţilor liberale printr-o serie de capacităţi naţional-
ţărăniste, asta nu satisfăcea pe nimeni. Un suflet nou, o
înţelegere nouă a realităţilor, o etică şi o valorificare nouă
erau singurele îndreptăţiri ale acţiunii şi pretenţiilor
naţional-ţărăniştilor”.251 De la primele decizii ale noului
guvern, cei care aşteptau marea schimbare au fost
dezamăgiţi de prudenţa excesivă a lui Maniu, care s-a pus de
acord şi cu Regenţa, şi cu fostul guvern. „Bătălia este
pierdută; totul trebuie reluat de la capăt”, îşi aminteşte Nae
Ionescu că ar fi spus încă din ziua învestiturii guvernului
ţărănist. În acelaşi articol, menţionează că refuzase oferta
guvernului pentru „o strânsă colaborare”. I se oferise
portofoliul Ministerului Artelor şi Cultelor. „Dacă am fost, şi
nădăjduiesc că voi rămâne, toată viaţa mea, slujitor al unor
cauze impersonale – nu pot fi totuşi sluga nimănui”, scrie în
altă parte.252 Le aminteşte ţărăniştilor că „am fost
independenţi chiar atunci când am construit ideologia
ţărănismului, care e şi a noastră”.253
Teoria lui politică, exprimată în multe articole din
Cuvântul, este că viaţa publică are două elemente
constitutive: masele şi Coroana. Guvernul ţărănist al lui
Maniu ar fi trebuit să aleagă: ori „să instituie o dictatură a
maselor”, ori „să consolideze monarhia, dând funcţiuni
efective Coroanei, care, în acest caz, ar fi lucrat în baza unei
delegaţii mistice a maselor, cu puteri nelimitate”. Îi
reproşează lui Maniu, ca preşedinte PNŢ, că nu a fost în stare

251
„Eroarea Iniţială”, în Opere, vol. XIII.
252
„Despre sinceritate şi convingeri”, în Opere, vol. XII.
253
Ibidem.
să aleagă niciuna, nici alta, pentru că el „este, prin structura
lui spirituală, democrat. Şi încă: democrat pur, clasic”.254 Or,
ţinând cont de ineficienţa partidelor politice, sistemul
democratic al alternanţei lor la putere trebuie depăşit, mai
scrie Nae Ionescu, consecvent cu propria „teorie a inutilităţii
primejdioase a partidelor politice”.255
Multe dintre articolele anului 1930 insistă asupra
inadecvării democraţiei de tip occidental la realităţile,
tradiţia, organicismul, religia şi spiritul poporului român.
Crezul lui politic e o pledoarie pentru un partid unic
(ţărănist) şi e rezumat prin fraze-manifest: „vrem să înceteze
dezmăţul partidelor politice; cerem restabilirea principiului
de autoritate, prin restaurarea unei monarhii efective, şi
instituirea politicei prizei directe prin crearea adevăratului
partid de mase. Regele şi Ţara, iată cei doi poli ai politicii
noastre”.256
Mihail Manoilescu situează în octombrie 1929 începutul
campaniei carliste a ziarului Cuvântul, căreia mărturiseşte că
nu-i găseşte totuşi destule explicaţii.257 O scrisoare din
septembrie 1929 a lui Nae Ionescu către soţia sa, aflată la
Paris cu cei doi fii înscrişi temporar la Ecole de l’Ile de
France, ar putea da unele indicii asupra campaniei lui în
favoarea lui Carol.
Scrisoarea e trimisă de la Oakhurst Court, Godstone, din
sud-estul Angliei258, unde se afla reşedinţa unuia dintre
sponsorii campaniei carliste, un evreu plecat din România
care făcuse avere din negoţul cu cafea şi mirodenii şi din tot
felul de alte activităţi mai mult sau mai puţin onorabile,
devenit, în anii din urmă, susţinător fervent al cauzei lui
Carol. Se numea Barbu Ionescu, pe numele adevărat
Mauriciu Leiba sau Leibovici. Cu un an în urmă pusese la

254
„Între imperativele istoriei şi aventură”, în Opere, vol.
XII.
255
„Politica «prizei directe»„, în Opere, vol. XII.
256
„Politica «omului excepţionali»„, în Opere, vol. XII.
257
Mihail Manoilescu, Memorii, vol. I, p. 174.
258
Corespondenţa de dragoste, vol. II, p. 343.
cale un plan pentru întoarcerea lui Carol în România la
bordul unui avion care ar fi decolat de pe un aeroport
apropiat de Godstone şi ar fi aterizat în mijlocul adunării
organizate de ţărănişti la Alba Iulia. Descoperit de Scotland
Yard, planul eşuase, iar Carol şi însoţitorii săi fuseseră
expulzaţi din Anglia.
Din scrisoarea lui Nae Ionescu către soţia sa rezultă că el
se afla în vizită la familia Ionescu, la Godstone, şi că soţia lui
Barbu, o aristocrată bogată de origine belgiană, îşi exprimase
dorinţa să o cunoască pe Elena-Margareta. „Eu prefer să vă
vedeţi la Paris, e – «politiceşte» – mai bine. Adaug că ei au fost
foarte gentili cu mine aci”, îi mai scrie el. N-ar fi fost o idee
bună să se afle în România despre întâlnirea lui cu Barbu
Ionescu, şi cum el şi Elena-Margareta nu mai locuiau
împreună, era mai bine, din toate punctele de vedere, şi ca
cele două femei să se cunoască la Paris.
Se poate presupune că Barbu Ionescu se va fi angajat să
sponsorizeze în deplină discreţie campania carlistă pe care
urmează s-o susţină ziarul Cuvântul. În orice caz, odată
întors de la Godstone, Nae Ionescu îşi va orienta ziarul către
prima linie a luptei pentru înscăunarea lui Carol pe tronul
României. Se zvonea în redacţiile de presă că guvernul ar fi
încercat să-i tempereze propaganda în favoarea lui Carol
oferindu-i un milion şi jumătate de lei, dar, după ce încasase
banii şi după o scurtă perioadă de acalmie gazetărească, Nae
ar fi cerut dublarea preţului, în replică, guvernul a suspendat
ziarul în ianuarie 1930 pentru câteva zile.259
Nemulţumit de guvernarea lui Maniu, pe care îl acuză că,
în secret, „lucrează sub egida d-lui Barbu Ştirbey”, versat
politician liberal apropiat reginei Maria, Nae Ionescu
încurajează, în schimb, tânăra generaţie pe care vrea să o
reprezinte în politica „prizei directe”. Se adresează în special
mişcării tineretului ţărănist din „cohortele de voinici”
organizate în Ardeal de Alexandru Vaida-Voevod, cel dintâi

259
Vezi Nichifor Crainic, Zile albe, zile negre: Memorii, p.
246 şi Carol al II-lea, Între datorie şi pasiune: Însemnări
zilnice, vol. I, Curtea Veche, Bucureşti, 2003, p. 144.
ministru de externe al României Mari şi apoi ministru de
interne ţărănist. Ziarul voinicilor apăruse în 1926 sub titlul
Chemarea tinerimii române şi, de aici, voinicilor li se mai
spunea şi „chemărişti”. Iniţial, nucleul lor se formase în jurul
lui Maniu şi al Partidului Naţional. Vocaţia lor colectivistă,
crede Nae Ionescu, ar fi creat două direcţii regionale în
mişcarea de tineret: „ardelenii, cari au păstrat contact cu
lumea apuseană şi structura spirituală catolică, înclină spre
o organizaţie personală, în frunte cu un «imperator» [aluzie la
greco-catolicul Maniu, n.m.], în sensul originar al cuvântului;
pe câtă vreme ţărăniştii noştri, dezvoltaţi în cadrul ortodoxiei,
se apropie de o democraţie ţărănească”, adică preferă o
reprezentare colectivă şi anonimă.260
Printre „chemăriştii” ardeleni se numără şi unul dintre
admiratorii şi imitatorii articolelor năiste, Ion Moţa.
Împreună cu Corneliu Zelea Codreanu şi cu ceilalţi foşti
studenţi arestaţi pentru complot în 1923 şi închişi la
Văcăreşti, Moţa se implicase, în 1927, în fondarea unei alte
organizaţii de tineret, intitulată „Legiunea Arhanghelului
Mihail”.
Nae Ionescu îndeamnă tineretul la conturarea unei
identităţi naţionale şi se simte solidar cu cauza prefacerii
morale a societăţii. Dezbaterile din presă pe tema definirii
noii generaţii încep cu între 1927 şi 1929, iar Profesorul
insistă asupra autohtonismului şi a ortodoxiei ca
fundamente ale spiritului românesc aşteptându-şi
configurarea politică: „o generaţie întreagă, valorând cât un
veac de istorie, stăm reculeşi asupra noastră înşine,
măsurându-ne puterea, ascuţind urechea, ca să auzim cum
ne vâjâie sângele în vine şi cum se ridică din străfundurile
fiinţei noastre chiuitul izbândei, pe care nu ne-o va putea
smulge nimeni. Nu ne-a sunat încă ceasul, desigur. Dar nu
degeaba se adună şi se despart apele şi se aleg oamenii ca
oile din Evanghelie. Ceasul acela îl aşteptăm. În el

260
„Între imperialism şi democraţia ţărănească”, în Opere,
vol. XI.
nădăjduim”.261 Noua generaţie este formată din „căutători ai
duhului”.262
Pe măsură ce Regenţa se dovedeşte slabă, guvernul nu
satisface marile aşteptări populare, iar Maniu, care îi jurase
credinţă micuţului rege Mihai, nu ia nicio decizie în privinţa
repunerii în drepturi a tatălui lui, se întrevede, din ce în ce
mai mult, ca unică soluţie, revenirea în ţară „neoficială” a lui
Carol, în fapt o lovitură de stat, pe care Nae Ionescu o va
descrie ca pe un descălecat mitic: „El va trece, pe calul alb,
pe drumurile ţării, ager, voinic, senin şi mândru, aşa cum îl
întâlnim astăzi la fiecare răscruce pe cărările sufletului
nostru […]. Va veni, deci, şi marele ostracizat, singura
noastră nădejde după prăbuşirea jalnică pe care am trăit-
o”.263
Ziarul Cuvântul şi directorul său trec astfel, cum avea să
observe un fost elev al lui Nae Ionescu, de la teoria maselor
apte să construiască un stat ţărănesc, la doctrina
restauraţiei şi a monarhiei salvatoare, apoi la aceea a regelui-
stăpân şi a dictaturii creatoare.264
Aşa se face că în luna iunie a anului 1930, Maruca
Cantacuzino îl invită, „în înţelegere cu Nae Ionescu”, pe
Maniu, „care avea mult respect pentru ea”, la Palatul
Cantacuzino, cu intenţia de a-l convinge ca, în calitate de
prim-ministru, să urmeze voinţa populară şi să-l cheme în
ţară în mod oficial pe Carol, „până nu era prea tarziu”.
Intrând pe porţile Palatului, Matila Ghyka îl întâlneşte pe
Maniu ieşind de la întâlnire „cu faţa aprinsă, furios, îngrijorat
şi bănuitor în acelaşi timp”. „Orgoliul şi încăpăţânarea”,
comentează Ghyka, îl făcuseră „să refuze ceea ce în fond era
un ultimatum”, fiindcă, nu mai departe de a doua zi,
„principele Carol ateriza în Transilvania şi era primit cu o
bucurie delirantă de tot poporul, afară de politicienii liberali

261
„Noua selecţiune”, în Opere, vol. XII.
262
„Gândirea, zece ani de spiritualitate ortodoxă”, în
Opere, vol. XII.
263
„Şi cei dintâi ca şi cei de pe urmă”, în Opere, vol. XII.
264
Petre Pandrea, Garda de Fier, p. 293.
şi ţărănişti”.
Într-adevăr, pe 6 iunie 1930, venind de la München la Cluj
şi apoi la Bucureşti, la bordul unui avion al cărui unic
pasager este, Carol ajunge la miezul nopţii la palatul
Cotroceni, unde e întâmpinat de fratele său, Nicolae.
Evenimentele se precipită. Luaţi prin surprindere, oamenii
politici caută să se adapteze situaţiei. Iuliu Maniu îşi dă
demisia din funcţia de prim-ministru, au loc consultări cu
partidele politice, Regenţa este dizolvată, documentul prin
care se luase act de renunţarea principelui moştenitor la tron
este anulat printr-o lege organică, iar pe 8 iunie, în aplauzele
şi uralele parlamentului, Carol depune jurământul ca rege al
României.
Nae Ionescu salută entuziast evenimentul într-un articol
intitulat „Trăiască Regele Carol al II-lea”, scriind: „Îl vrem
Rege! Unul şi indivizibil, ca aşezământul nostru milenar şi
latin, Alfa şi Omega, începutul şi sfârşitul, unic întocmai cum
e drapelul sfânt al Ţării şi jurământul de credinţă şi cum e
strigătul care cutremură zorile, când victoria îşi dezvălui faţa-
i radioasă”.265

265
În Opere, vol. XII.
 „Regele Realităţilor”

De la Palatul Cantacuzino, mergând pe jos pe Calea

Victoriei, se ajunge la Palatul Regal în 10-15 minute. Dar o
invitaţie la Rege nu poate fi onorată decât sosind într-un
automobil de clasă. Deocamdată, Nae n-are bani de maşină,
dar se foloseşte de automobilul cu care circulă Maruca.
Intrarea pe porţile Palatului regal şi salutul gărzilor în
uniforme de gală vor fi făcut asupra lui o impresie puternică.
Se numără acum printre prietenii şi apropiaţii regelui. Toate
zbaterile sale de până acum îşi găsesc făgaşul. E invitat la un
dejun regal alături de principele Nicolae, Puiu Dumitrescu,
Mihail Manoilescu, generalii Şuţu şi Dumitrescu (tatăl lui
Puiu Dumitrescu, secretarul regelui), coloneii Precup, Paul
Teodorescu, Benoniade, Orăşanu, Gavrilă Marinescu,
prefectul poliţiei, şi alţi ofiţeri care sprijiniseră activ
întoarcerea lui Carol.
Ecourile acestui festin, care trebuie să fi fost destul de
frugal, fiindcă regele era recunoscut pentru zgârcenia sa, dar
bogat în proiecte politice, apar a doua zi, sub semnătura lui
Nae Ionescu, în paginile ziarului Cuvântul, „când a venit
plinirea vremii, când ţara ajunsese pe marginea prăpastiei, s-
a ridicat stăpânul şi, pe aripi de pasăre măiastră, a purces
grabnic spre pământul ţării sale, unde, cu genunchi plecaţi şi
cu dragoste neţărmurită în suflet, îl aşteptau supuşii săi. […]
Zid de credinţă şi dragoste fac astăzi în jurul Tronului
supuşii Măriei Sale. Şi, recunoscători şi mândri, de la un cap
la altul al ţării, sărbătoresc fericita zi a izbăvirii”. 266 Fericita zi
e ziua de 8 iunie 1930, ziua Restauraţiei, ziua repunerii în
drepturi dinastice a lui Carol II.

266
„Aniversarea de un an a Restauraţiei”, în Opere, vol.
XIII.
 În adolescenţa şi tinereţea sa de prinţ moştenitor, până la
sfârşitul anului 1925, când fusese nevoit, în urma
conflictului cu liberalii, să părăsească ţara, Carol fusese
marele comandant al legiunilor de cercetaşi formate după
modelul pedagogic popularizat în Europa de generalul
britanic Robert Baden Powell. Prin educaţie şi prin rolul său
de întâi născut al familiei regale a României, lui Carol îi
revenise sarcina instruirii şi organizării tineretului în spiritul
credinţei în Dumnezeu, al loialităţii faţă de Rege şi al
construirii unei societăţi sănătoase, bazate pe ţărănimea
majoritară, cu idealuri şi proiecte naţionale care să ducă,
treptat, la prosperitate şi civilizaţie. Odată întors în România,
preocupat de educarea şi cultivarea maselor, regele e
nerăbdător să-şi reia şi să-şi întărească legăturile cu noile
generaţii. Rege neîncoronat al tinerilor intelectuali, Nae
Ionescu se implică, plin de entuziasm, în planurile regale.
Cu prilejul participării regelui la deschiderea anului
universitar la Cluj, aproape ridicând evenimentul la înălţimea
unui concept, Nae Ionescu scrie: „Regele Ţării a luat, prin
jurământ, noii generaţii, legământul solemn al sprijinului ei
necondiţionat. […] Asta arată în chip precis în ce direcţie se
orientează domnia regelui Carol: înspre viitor, înspre creaţie,
înspre viaţă”.267
Când e invitat să-l însoţească pe Carol II în vizite inopinate
în ţară, sfetnicul regelui consemnează în presă suflul nou pe
care îl aduce în viaţa ţării „Regele Realităţilor”, altfel spus,
Regele lui, căci şi el, părăsind vorbăria academică goală, se
afla, de ani de zile, în căutarea Realităţii fizice şi metafizice.
Interesul pe care îl poartă Carol populaţiei nevoiaşe,
şomerilor care duc în spate efectele crizei economice şi
consecinţele corupţiei oamenilor politici, cuvintele pe care li
le adresează cu prilejul fiecărei întâlniri sunt interpretate în
termeni propagandistici şi în cheia unei schimbări radicale
de sistem politic, în virtutea căreia „Regele Ţării instituie
marea solidaritate rodnică şi dătătoare de nădejdi a

267
„Jurământul de la Cluj”, în Opere, vol. XIII.
Neamului cu Coroana”.268
Dar aspiraţiile şi proiectele lor se întâlnesc mai cu seamă
pe terenul culturii şi al educaţiei. Carol se doreşte un
protector al scriitorilor şi artiştilor, avea să patroneze o
revistă lunară şi să conducă o editură sub auspiciile
Fundaţiei Regale, la care participă toţi scriitorii valoroşi ai
epocii şi care va publica, în ediţii elegant îngrijite, operele
clasicilor literaturii şi gândirii româneşti. Amicul lui Nae,
scriitorul, matematicianul şi diplomatul Matila Ghyka,
exaltând şi el iniţiativele culturale ale regelui, va fi de părere
că statutul de scriitor în următorii zece ani va atinge în
România un prestigiu şi avantaje materiale fără precedent,
întrecute, poate, în istorie doar de epoca lui Ludovic XIV în
Franţa sau de cea a dinastiei Tang în China…269
După întoarcerea lui Carol, neaşteptata moarte a lui
Vintilă Brătianu de la sfârşitul anului 1930 şi fricţiunile din
interiorul Partidului Naţional-Ţărănesc, pe fondul crizei
economice europene şi al fragilităţii instituţiilor României
Mari, partidele politice intră într-o perioadă de fărâmiţare.
Carlist convins, Nae Ionescu este teoreticianul noii politici a
generaţiei tinere şi, în culise, ambasadorul ei. E văzut adesea
descinzând în aleea Vulpache, unde locuieşte Elena Lupescu
şi unde Carol II îşi petrece serile cu bancherii Aristide Blank
şi Max Auschnitt, oamenii de afaceri Nicolae Malaxa şi Felix
Wieder, Puiu Dumitrescu, secretarul său, Gavrilă Marinescu,
acum şef al Siguranţei, şi unde se joacă poker şi se discută
politică.
Într-o seară, o discuţie despre o posibilă schimbare de
guvern capătă o întorsătură neaşteptată. Nae Ionescu şi
industriaşul Nicolae Malaxa nu sunt de acord cu ideea
schimbării, iar Nae ar fi răbufnit dând cu pumnul în masă şi
răstindu-se la unul dintre oaspeţii evrei: „Zadarnic vă trudiţi
să stăpâniţi această ţară, tot nu veţi izbuti. Ea nu va tolera
stăpânire jidovească”, ar fi spus.270
Cu altă ocazie, rămas în tête-à-tête cu Carol, Profesorul i-ar

268
Ibidem.
269
Matila Ghyka, Curcubeie II: Fericit ca Ulise..., p. 133.
fi atras atenţia că legătura cu Elena Lupescu îi strică
imaginea publică. Răspunsul regelui, răspândit cu umor
chiar de Nae, va deveni legendă urbană: „Bă, Tată Noe, eu te-
am considerat cel mai deştept rumân. Ce te-amesteci în
prohabul meu? Ieşi afară!”271 Se poate să fie o glumă de alcov
pentru uzul simpatizanţilor lui Nae. Şi el, şi regele ştiu că
„Tata Noe” nu e omul cel mai indicat să dea sfaturi în materie
de morală sexuală. Problema nu era, în fond, că regele avea o
amantă, ci că amanta era evreică. Fapt e că niciodată, nici
înainte, nici după revenirea lui Carol în ţară, Nae Ionescu nu
comentează în articolele de presă viaţa privată a regelui şi nu
va participa la campania de defăimare a Elenei Lupescu în
care se întrec, în anii următori, ziarele.
În primii ani ai Restauraţiei se succedă la conducerea
României cinci guverne ţărăniste, cu prim-miniştrii Gheorghe
Mironescu, Alexandru Vaida-Voevod, Iuliu Maniu. În
articolele din ziarul Cuvântul, Profesorul se face purtătorul de
cuvânt al lui Carol II, explicând adesea intenţiile şi
declaraţiile regelui pentru publicul larg şi pentru politicienii
care uneori le interpretează potrivit intereselor proprii. Viaţa
politică s-a „pulverizat”, s-a „dislocat”, s-a „dezagregat”, s-a
„dezgrădinat” în facţiuni lipsite de „nerv creator” şi de o
viziune clară a refacerii economiei şi a treburilor publice. În
timp ce liberalii, conduşi acum de I.G. Duca, sunt împărţiţi
între susţinătorii lui, cei rămaşi fideli liniei politice a lui
Vintilă Brătianu şi tinerii orientaţi către Gheorghe Brătianu,
ţărăniştii tot nu reuşesc să găsească o politică eficientă.
Ardelenii proveniţi din fostul Partid Naţional fac politica
prudentă şi încăpăţânată a lui Maniu, iar cei proveniţi din
fostul Partid Ţărănesc al lui Ion Mihalache sunt pragmatici,
dar împăciuitori. Celelalte mici formaţiuni (Partidul
Poporului, Liga Apărării naţional-creştine etc.) gravitează în
jurul liberalilor şi ţărăniştilor. Viaţa partidelor pare un fundal
zumzăitor care nu face decât să perturbe deplina unitate

270
Alexandru Vaida-Voevod, Memorii, Dacia, Cluj-Napoca,
1997, vol. III, p. 127.
271
Petre Pandrea, Garda de Fier, p. 293.
dintre Suveran şi Ţară.
„Rege şi Naţiune”, scrie Nae Ionescu cu fior mistic, „nu
sunt elemente de polarizare, ci una şi aceeaşi realitate, în
două hipostaze: Regele este Naţiunea. […] Cu înţelegerea
acestui adevăr fundamental, naţia noastră s-a regăsit, în
sfârşit, pe ea însăşi. De aci înainte, partidele politice,
rechemate la realitate prin însăşi slăbiciunea lor, vor renunţa
la pretenţia de a fi, fiecare dintre ele sau toate la un loc, naţia
şi-şi vor lua funcţiunea firească şi rodnică de instrumente
credincioase, harnice, eficace şi devotate, stând în slujba
adevărată a neamului nostru”.272
Când dinspre liberali vine propunerea unui guvern de
coaliţie, Nae Ionescu o combate în repetate rânduri, scriind
că vremurile cer „claritate, preciziune, disciplină şi…
comandament unic”.273 Ţara are nevoie de o revoluţie, sub
comanda Regelui, împotriva partidelor politice şi a
politicianismului. Negocierile guvernului Mironescu de a
obţine un împrumut salvator pentru bugetul ţării din partea
Franţei sunt sabotate de ziarul lui Nae Ionescu, care dă de
înţeles că sprijinul ar trebui să vină mai curând de la
prietenul regelui şi al lui, bancherul Aristide Blank.
În rândurile ţărăniştilor, pretenţia de ideolog al
ţărănismului, teoriile lui politice şi economice sunt calificate
ca ţinând de „perfectul lichelism” şi „de un cinism în care se
oglindeşte toată decăderea vieţii noastre publice”.274 E
considerat, fie cu admiraţie, fie cu dispreţ, fie cu invidie,
„confidentul, filosoful misticismului monarhic, omul
Palatului”.275 Pentru adversarii ţărăniştilor, gândirea lui
politică e cu totul nocivă. Pentru prietenii vechi, articolele lui
reprezintă o tristă dezamăgire: Nae le spune că generaţia

272
„Naţia care s-a regăsit. Anul politic 1930”, în Opere, vol.
XIII.
273
„Ne trebuie, oare, în adevăr? Guvernul de coaliție**, în
Opere, voi. XIII.
274
Grigore Gafencu, Însemnări politice, Humanitas,
Bucureşti, 1991, p. 48.
275
Ibidem, p. 121.
istorică a războiului şi-a încheiat misiunea, trebuie să lase
locul tinerei generaţii, iar din „sfărâmăturile” partidelor
lichidate „să se ridice adevăratele partide politice” 276 Dar nu
cumva lumea nouă propovăduită de idolul tinerimii e o formă
de totală anarhie? se întreabă ţărănistul Grigore Gafencu,
rezumând elanul politic şi luările de poziţie adesea
contradictorii ale lui Nae Ionescu în termenii unei subtil
intuite devize de viaţă: „Toată starea de spirit a lui Nae, aşa
cum reiese din articolele sale meşteşugite şi pedante, pare că
şovăie între absolutism şi anarhie. Singurul fel de a-i concilia
teoriile ar fi următorul: spre anarhie, prin absolutism”277
În schimb, ideile lui politice vin în întâmpinarea gândirii
lui Carol II şi a unuia dintre sfătuitorii săi, liberalul
Constantin Argetoianu. Şi ei cred că România ar trebui
condusă cu mână de fier de Suveran, sprijinit de un larg
partid de mase, reprezentat mai cu seamă de generaţia
tânără.
În anii care vor urma se va duce o bătălie aprigă între
politicieni, partide şi rege pentru cooptarea şi închegarea sub
un proiect de ţară unic a asociaţiilor, organizaţiilor, ligilor de
tineret apărute după război, în interiorul sau în afara
partidelor politice, pe teritoriul României Mari. Printre ele se
numără şi Legiunea Arhanghelului Mihail, care intră în
politică în 1930 sub numele de Garda de Fier. Conducătorul
ei este „de-al casei”, fost absolvent al liceului de la
Mănăstirea Dealu şi fiul unui profesor de germană deputat la
Huşi, Ion Codreanu, pe care Nae Ionescu îl cunoaşte bine şi îl
admiră pentru „încredere şi credinţă în puterile vii care
mocneau sub spuza întunericului şi a sărăciei satelor
noastre”.278
Între timp, Codreanu-fiul şi celălalt fondator al Legiunii,
Ion Moţa, îşi întăriseră prietenia prin legături de rudenie:
deveniseră cumnaţi. (Moţa se căsătorise în 1927 cu Iridenta

276
„Spre un acord al partidelor”, în Opere, vol. XIII.
277
Grigore Gafencu, Însemnări politice, p. 153.
278
„Scrisoare deschisă către moş Ion Codreanu. Cazul
Stere”, în Opere, vol. XII.
Codreanu, sora lui Corneliu Zelea Codreanu.) Timp de câţiva
ani, regele va ţine sub control discret Garda de Fier prin Nae
Ionescu.
Apropiaţii lui sunt la curent cu această misiune şi îl
socotesc ideologul Gărzii de Fier, „foarte util în rolul de agent
oficios de legătură” care să prevină orientarea gardiştilor
către politica Germaniei naziste, căci simpatiile lui Carol „se
îndreptau în întregime spre Anglia şi Franţa”.279
Odată domolit entuziasmul primului an al Restauraţiei,
Maruca Cantacuzino e dezamăgită de angajarea fără rezerve
a lui Nae Ionescu în politica de destrămare a partidelor
politice, de subminare a autorităţii lui Maniu, de rupere a
„chemăriştilor” din Ardeal de organizaţia de tineret a PNŢ şi
de febrilitatea cu care se erijează în eminenţa cenuşie a
politicii lui Carol II, cu încredinţarea că „ne călăuzeşte mintea
limpede, mâna hotărâtă, voinţa neştirbită a
280
conducătorului”. În două rânduri, în ciuda afirmaţiilor lui
repetate de neimplicare directă în politică, va fi deputat: o
dată de Brăila, în timpul unui guvern de uniune naţională
condus de Nicolae Iorga („noi suntem promoţia istorică
Neculai Iorga”, care reprezintă „primatul spiritualului”, scrie
într-un articol281), apoi de Vlaşca, în perioada mandatului
unui nou guvern ţărănist.
Relaţiile lui cu Maruca încep să se răcească pe măsură ce
ţărăniştii, tot schimbând şi remaniind guverne, sub biciul de
presă al filosofului regal care militează pentru respingerea
modelelor europene şi părăsirea „corăbiei găurite a
capitalismului bancar”, ajung să regrete colaborarea de
altădată cu ziarul Cuvântul, dar şi revenirea lui Carol. Se ştie
de acum că regele nu se va despărţi de Elena Lupescu şi
împăcarea cu principesa Elena nu mai este posibilă. Era
principalul motiv pentru care Maniu se retrăsese de la
conducerea guvernului şi, apoi, a partidului său. Prietena

279
Matila Ghyka, Curcubeie II: Fericit ca Ulise..., p. 134.
280
„Sărbătoarea Țării”, în Opere, vol. XIII.
281
„De la Sămănătorul la noul stat românesc”, în Opere,
vol. XII.
Marucăi, regina Maria, era la fel de indignată că fiul ei nu
renunţa la „jidoavca cu părul roşu” şi că, prin revenirea lui în
ţară, ea, regina războiului şi a întregirii, îşi pierdea cu totul
puterea şi influenţa politică.
Patima politică a lui Nae Ionescu o face pe Maruca să
creadă că are în faţă, din nou, un alt Nae decât cel care o
fascinase cu erotismul discursului filozofic: „m-ai înşelat,
Nae! Ai colorat totdeauna lucrurile şi abia azi văd adevărul”,
ar fi spus ea, referindu-se la ascensiunea lui ca sfetnic al lui
Carol II, după ce se folosise de ea ca să acceadă la sferele
puterii.282
În serile petrecute împreună îi întrezărise şi până atunci
cele două chipuri: solar şi tenebros, luminos şi întunecat de
umbra demonică a lucidităţii tăioase, flegmatic şi stihial. Dar
componenta lor politică se ivea acum în linguşirea, cu orice
prilej, a regelui, în fantasma unei societăţi autarhice de
ţărani credincioşi pământului şi Suveranului, în
transformarea politicii în dogmatism religios. Printre
cunoscuţi, umblă vorba că Maruca „isprăveşte cu Nae”. Unul
dintre studenţii lui observă aceeaşi prăpastie între gând şi
viaţă, între vorbe şi fapte, scriind că Nae Ionescu „trăieşte
într-un cadru pe care gândirea lui îl refuză, trăieşte cu valori
de care se dezice, se bucură de victorii pe care le contestă”.283
Celor care îi reproşează lipsa de coerenţă, Nae le răspunde
invocând adaptarea la realităţi, renunţarea la principii
abstracte şi la idei preconcepute în judecarea stărilor de fapt
politice: „ori de câte ori, în politică, gândeşti direct pe
evenimente, rişti să intri în conflict cu părerea curentă. Şi
devii astfel sofist sau paradoxal. Nici nu se poate să fie altfel,
de îndată ce, pentru părerea curentă, prejudecăţile sunt
luate drept realitate”.284 Adecvarea la starea de fapt a vieţii
ţine de pragmatismul mistic al opţiunii lui creştine şi de

282
Octavian Goga, Jurnal politic, 6 aprilie 1931, în Gabriel
Stănescu (ed.), Nae Ionescu în conştiinţa contemporanilor săi,
p. 169.
283
Mihail Sebastian, De două mii de ani, p. 141.
284
„Montesquieu a greşit”, în Opere, vol. XIII.
părăsirea Ideii de dragul Vieţii. „Nu am fost niciodată idealist
în filozofie”, afirmă bravând într-un articol şi invocându-şi
originile ţărăneşti, „organice”: „nu a fost neam de neamul
meu; că doară bunică-meu, Stroe Ivaşcu, era ţăran din
Bărăganul Brăilei; şi ce să aibă a face bunul-simţ ţărănesc
cu idealismul (filozofic); şi nădăjduiesc să nu fie nici băieţii
mei, pe care i-aş vrea crescuţi în frica lui Dumnezeu şi în
respectul realităţilor esenţiale. Cine a pătruns în miezul
lucrurilor ăstora a înţeles ce pacoste e idealismul filozofic şi
ştie de ce mă scutur eu aşa tare de el”.285
Enunţând ideea potrivit căreia creştinismul nu e o filozofie,
ci un mod de viaţă, dar exprimând-o în stilul lui teribilist şi
personal, o transformă într-o adâncă intuiţie proprie:
creştinismul nu e o altă formă de idealism, ci, mai curând,
una de trăirism ţărănesc.

285
„Tot despre «Dreapta» şi «Stânga»„, în Opere, vol. XV.
 Schimbare de macaz

E o zi de ianuarie a anului 1933. Iuliu Maniu tocmai şi-a

dat demisia (a treia oară de la revenirea lui Carol) din fruntea
guvernului. În faţa pasajului Imobiliara de pe Calea Victoriei
circulaţia e blocată de un protest al profesorilor şi
intelectualilor şomeri afectaţi de criza economică mondială
care lovise şi România şi se adâncea cu fiecare zi care trecea.
Un profesor bucureştean, Gheorghe Forţu, crease un Bloc
cetăţenesc pentru salvarea patriei şi, prin manifestaţii de
stradă, discursuri şi articole de presă, îi aducea la cunoştinţă
regelui viaţa de mizerie a profesorimii, dar îl şi înfiera, mai cu
seamă pentru relaţia cu evreica Elena Lupescu.
Protestul antisemit de pe Calea Victoriei viza acum
redacţia ziarului Cuvântul, considerat ziarul regelui. Sub
balcoanele clădirii Cristescu, unde se află redacţia, „o ceată
urlătoare” venise „să intoneze” „serenadele «purificării»”
etnice, avea să comenteze Nae Ionescu incidentul, plasându-l
în categoria faptelor diverse derizorii. 286 Concepţiile lui
antisemite, rod al lecturilor din Wagner, Chamberlain,
Gobineau sau Rosenberg, erau de natură teoretică, religioasă
şi filozofică. Pasionat de limba şi cultura ebraice, de Kabbala
şi de istoria evreilor, dar şi apărător vajnic al creştinismului
ortodox şi dogmatic, nu făcuse niciodată din antisemitism o
cauză politică în sine. „A avea opinii şi a vrea să fugi de
răspunderea lor în faţa legii e o întreprindere bună pentru
«purificatorii» din sursă secundară sau chiar primară – nu
pentru Cuvântul”, le transmite el manifestanţilor lui Forţu,
adăugând că „oricâte urlete ne-ar mai saluta balcoanele, noi
vom continua să apărăm libertatea opiniei împotriva celor ce
vor s-o confişte exclusiv pentru demagogii iconoclastiei

286
„Omagierea Cuvântului”, în Opere, vol. XV.
naţionale”.287
Pe 24 ianuarie, de ziua Unirii Principatelor, jandarmeria
interzice o procesiune organizată de legionari la mormântul
Soldatului Necunoscut din Bucureşti. Organizaţia lor,
lansată în politică sub numele de Garda de Fier, fusese deja
scoasă în afara legii de două ori pentru violenţe şi acţiuni
antisemite. Ca de atâtea alte ori, defilarea se încheie cu
ciocniri brutale, arestări şi răniţi, iar vestea confruntărilor de
stradă din capitală stârneşte proteste la Iaşi, Chişinău,
Cernăuţi şi Cluj. Pe 30 ianuarie se află că noul cancelar al
Germaniei este Adolf Hitler, iar studenţimea antisemită
cuprinsă de entuziasm se dedă din nou la violenţe
demonstrative faţă de colegii evrei din facultăţi. Este vizată
iar redacţia ziarului Cuvântul. Nae Ionescu reacţionează cu
aceeaşi ironie: „ «Jos jidanii!» şi «moarte jidanilor!»? Poate să
fie şi ăsta un program. Întreb însă: dacă mâne veniţi d-
voastră la putere, strângeţi de gât pe toţi jidanii din ţara
rumânească?”288 Cu altă ocazie va scrie că „dacă chestiunea
evreiască există încă la noi, asta se datoreşte în bună parte şi
antisemitismului, cu metodele lui primare şi lipsite de
eficienţă”.289
Marşurile legionarilor înfierbântă studenţimea, grevele
muncitoreşti se ţin lanţ, armata se află în centrul unui
scandal de corupţie în urma unor achiziţii supraevaluate de
arme şi muniţie de la firma cehoslovacă Skoda, guvernul
ţărănist al lui Alexandru Vaida-Voevod trece printr-o criză de
autoritate, economia ameninţă să se prăbuşească. Descriind
situaţia economică în mai multe articole, Nae Ionescu
propune soluţia pentru care milita de câţiva ani: „va trebui să
părăsim economia banului pentru economia producţiei,
organizarea producţiei pe schimbul mondial pentru producţia
de consumaţie naţională, statul politic pentru statul
gospodăresc, democraţia pentru ierarhia organică a

287
Ibidem.
288
„Noi ne judecăm singuri!”, în Opere, vol. XV.
289
„Între agresivitate «antisemită» şi pasivitate «filosemită».
Răspuns d-lui A.L. Zissu”, în Opere, vol. XV.
elementelor constitutive din colectivitate – cu o formulă pe
care noi am lansat-o şi alţii au compromis-o: înfăptuirea
statului ţărănesc”.290
Pe măsură ce mişcările sociale şi propaganda naţionalist-
antisemită sporesc, teoria revoluţiei ţărăniste şi ceea ce Nae
Ionescu numeşte „o mistică ţărănească revoluţionară”
conturează „ultimul brânci” care ar trebui dat „şandramalei
democratice”: „Pentru mine, semnul că societatea liberal
burgheză e nu numai istoric, dar şi politic coaptă morţii este
disoluţia ideii de libertate individuală. Când vor dispărea deci
toate nenorocitele prejudecăţi în legătură cu libertatea
individuală de a scrie, de a gândi, de a vorbi, de a face după
capul tău, când va fi distrusă până în rădăcini aberaţia
liberului examen, când în conştiinţa oamenilor se va înfige
realitatea colectivităţii naţiei, cu imperativele ei de ordine, de
ierarhie, de datorie, de dreptate, în opoziţie cu dreptul, când,
adică, insul se va îngloba organic şi armonic totului – atunci
momentul politic al răsturnării aşezării democratice va fi
sosit”.291 Guvernul ţărănist al lui Vaida-Voevod nu reuşeşte
să atenueze protestele, manifestaţiile de stradă datorate
şomajului, inflaţiei şi sărăcirii, nici să ţină piept criticilor
semnate de Nae şi nici capitalului politic pe care-l obţin
partidele extremiste de pe urma crizei economice mondiale.
În activitatea de gazetar şi comentator politic a lui Nae
Ionescu intervine, în anul 1933, o tăcere de două luni: din 4
iulie până în 7 septembrie. Peste ani, îi va mărturisi lui
Mihail Sebastian că aceea fusese o perioadă de răscruce în
viaţa lui: „Mă, eu sunt un om terminat, căzut, ratat. Viaţa
mea se frânge în două: până la 5 iulie 1933 şi de la 5 iulie
1933. Până-n ziua aia eram un om tare. De atunci nu mai
sunt nimic”. „Ce s-a întâmplat la 5 iulie 1933?”, se întreabă
Sebastian, şi presupune că aceea fusese ziua despărţirii lui
de Maria Cantacuzino.292 Dar declaraţia poate fi interpretată

290
„Spre marea hotărâre”, în Opere, vol. XV.
291
„Ce nu ştiu încă”, în Opere, vol. XV.
292
Mihail Sebastian, Jurnal, 1935–1944, Humanitas,
Bucureşti, 2016, p. 90.
şi altfel: se despărţise de Maruca tocmai pentru că nu mai
era un om tare, adică se îndrăgostise de o femeie, de data
asta, mai tânără decât el.
Lucia Popovici-Lupa, fiica lui Nicolae O. Popovici-Lupa
(1863-1949), profesor la Facultatea de Agronomie din
Bucureşti, autor de cărţi de agricultură practică şi de
cultivare a plantelor, precum şi legionar, avea, în 1933, 36 de
ani, iar Nae, 43. Relaţia lor va dura aproape şase ani. O
cunoscuse la Institutul de Educaţie Fizică – varianta sportivă
a liceului militar de la Mănăstirea Dealu –, unde era profesor
şi unde preda şi ea. E de presupus că familia Luciei
împărtăşea cu Nae Ionescu teoria germană a sângelui şi
ţarinei (Blut und Boden), transformată în politică de stat în
Germania, chiar în acel an, de noul ministru al Agriculturii,
Richard Walther Darré, artizanul ideologiei ţărăniste a
naţional-socialismului.
Prin Luli, cum e alintată fiica lui Popovici-Lupa, Nae
Ionescu părăseşte lumea boierimii de viţă a Marucăi şi îşi
face intrarea în familia legionară, pe poarta universitarilor
preocupaţi de concreteţea şi rodnicia pământului şi de starea
ţăranului. Va fi simţit că se întoarce astfel, pe altă cale decât
aceea a politicii regale, în fond dezamăgitoare, la ţărănia lui
funciară, la originile bunicului Stroe. Lucia e roşcată cu ochi
albaştri şi are „o fire străină de a lui”, de „înger păzitor” ivit
ca din altă lume „ca să-l petreacă şi să-l apere”.293 Cu
excepţia vârstei, corespunde modelului feminin de până
atunci al lui Nae: e cultivată, predispusă la preludii erotice
prin discuţii intelectuale, melomană (terminase
Conservatorul) şi filogermană. În aprilie 1933, Lucia se află la
Berlin, de unde trimite ziarului Cuvântul un lung articol
despre muzica lui Bach. În subtext, articolul conţine o
alambicat-indirectă declaraţie de dragoste.294
În iulie, după discuţia de adio cu Maruca, Nae pleacă în

293
Mircea Vulcănescu, Nae Ionescu aşa cum l-am cunoscut,
p. 113.
294
Articolul este reprodus în Dora Mezdrea, Nae Ionescu:
Biografia, vol. IV, Istros-Muzeul Brăilei, Brăila, 2005.
Germania, poate tocmai ca să se întâlnească cu noua lui
iubită. Disperată, Maruca e invadată de o depresie adâncă,
agravată mai apoi de o tentativă de sinucidere prin
desfigurare (şi-ar fi aruncat pe faţă vitriol). Enescu se
întoarce alarmat dintr-un turneu la Paris şi o îngrijeşte cu
devotament. În epocă se povestea că, pradă deznădejdii,
şedea uneori întinsă în cadă, după un paravan, în întuneric,
silindu-l pe Enescu „să-şi exercite degetele mâinii stângi pe o
bucată de lemn, căci nu mai voia să audă muzică şi nici să
mai vadă lumină!”295 După o lungă perioadă de internare în
clinica pentru boli nervoase de la Purkersdorf, lângă Viena,
Maruca îşi va reveni treptat şi se va mărita, în cele din urmă,
cu George Enescu.
Din articolele publicate de Nae Ionescu la întoarcerea din
Germania nu răzbate nimic din drama sentimentală pe care o
lăsase în urmă. Reiese doar că, după fatidicul 5 iulie, el
părăsise ţara plecând într-o „prelungită călătorie în
străinătate”, prilej cu care văzuse şi „o minunată realizare
artistică a Nunţii lui Figaro a lui Mozart”296, probabil în
compania Luciei Popovici-Lupa. Profitând de ocazie, la Berlin
s-ar fi întâlnit, la Hotel Adlon, cu Alfred Rosenberg şi Franz
von Papen, vicecancelar al lui Hitler, ulterior ministru de
externe, şi s-ar fi informat asupra „desfăşurării situaţiei
politice”.297
Succesul în alegeri şi ascensiunea din acel an a Partidului
Naţional-Socialist al lui Hitler se datorau şi donaţiilor
substanţiale primite de la cea mai mare firmă de produse
chimice şi farmaceutice din Europa vremii, Farbenindustrie
AG, cu sediul la Frankfurt. Firma număra deja, printre
chimiştii ei, trei laureaţi ai Premiului Nobel. E foarte posibil
ca prietenul chimist „savant de reputaţie mondială,
deschizător de drumuri” cu care corespondează şi pe care

295
Mircea Vulcănescu, Nae Ionescu aşa cum l-am cunoscut,
p. 113.
296
„Pe marginea unui «manifest»”, în Opere, vol. XV.
297
„De la economia banului la economia producţiei”, în
Opere, vol. XV şi Petre Pandrea, Garda de Fier, p. 293.
Nae Ionescu îl evocă într-un articol din martie 1933298 să fi
fost tot un angajat Farben, graţie căruia el va deveni unul
dintre reprezentanţi în Balcani ai firmei germane, în cadrul a
două filiale de la Bucureşti de distribuţie a medicamentelor şi
coloranţilor: Romigefa S.A.R. şi Romanil, primind 8% din
încasări.299
Dintr-un raport ulterior al Siguranţei va reieşi că legăturile
lui Nae Ionescu cu Farbenindustrie ar fi fost mijlocite şi de
una dintre fostele lui amante, Ileana Baston, care locuia
acum la Berlin şi avea relaţii strânse cu patronatul Farben.300
Când se întoarce din călătoria de două luni în străinătate,
Nae Ionescu vizitează, ca mulţi alţi intelectuali, oameni de
afaceri ori politicieni, şantierul recent deschis de legionari în
cartierul Bucureştii Noi, unde se construieşte sediul Casa
Verde, după modelul Casei Brune (Braunes Haus) a
partidului nazist de la München. Corneliu Zelea Codreanu
alcătuise deja o „echipă a morţii” formată din legionari de
frunte gata să moară pentru idealurile Gărzii de Fier
explicate pe scurt în Cărticica şefului de cuib, apărută în vara
aceea în serial, sub titlul Fascicola Legionarului.
E prima dată când Nae Ionescu îl întâlneşte pe Căpitan. E
impresionat nu numai de ţinuta lui, dar şi de faptul că făcea
ceva, punea în mişcare un nou şantier. Codreanu i-ar fi
întors lauda, spunându-i că şi el, Nae, făcuse nenumărate
lucruri constructive. „Nu, tot ce-am făcut până acum sunt
doi băieţi. Nu e mult, dar tot e ceva”, i-ar fi răspuns
Profesorul, adăugând, ca după o lectură proaspătă a
manualelor de grădinărit ale profesorului Popovici-Lupa:
„Restul n-am făcut eu: în politică, eu doar am grădinărit, am
smuls buruienile şi am udat arborii, florile, legumele. Dar
fructele nu le-am făcut eu. Le-am ajutat doar să crească, le-
am apărat de neghină…”301 Era un fel de a spune că se

298
„Aiurea şi la noi”, în Opere, vol. XV.
299
Petre Pandrea, Garda de Fier, p. 293.
300
Vezi Dora Mezdrea (ed.), Nae Ionescu şi discipolii săi în
arhivele Securității, vol. I.
301
Vezi Mircea Eliade, Memorii, 1907–1960, p. 283.
străduise să hrănească tineretul şi studenţimea cu ideile lui
despre o mare revoluţie ţărănească, organic izvorâtă din
spiritul naţional şi din credinţa ortodoxă, împotriva
politicienilor şi a politicianismului.
Vizita pe şantierul Casei Verzi, întâlnirea cu Codreanu,
apropierea lui Nae Ionescu de gardişti, poate şi seducerea
Luciei, toate făceau parte din chiar planul regelui? Profesorul
se va lăuda ulterior că ar fi primit misiunea să facă din
mişcarea legionară „Partidul Unic de Stat al Dictaturii
Regale”. În toamna anului 1933 petrece o noapte de discuţii
pe această temă cu Zelea Codreanu. În urma ei, Nae Ionescu
i-ar fi spus regelui că „ăştia nu sunt hahalere care să
aplaude şi să ovaţioneze când le dăm noi ordine. Ăştia sunt
însăşi Naţiunea şi trebuie să ne înţelegem cu ei pentru ca să
reuşească planul nostru de dictatură regală”. Bagă-te printre
ei”, i-ar fi răspuns Carol II. 302 Probabil că dialogul se purtase
în termeni mai puţin academici şi programatici dinspre
partea lui Nae, dar, povestindu-le ulterior episodul
legionarilor, găsise de cuviinţă să-l traducă pe limba lor.
Regele ştia că guvernul ţărănistului Vaida-Voevod îşi trăia
ultimele săptămâni. Părinte spiritual şi naş al Gărzii de Fier
cum se declara, prim-ministrul Alexandru Vaida-Voevod
sperase că îi „corectase ţelurile”, făcând-o să renunţe „la un
antisemitism negativ, iar pe de altă parte îndreptând
atenţiunea organizaţiei spre combaterea comunismului şi a
curentelor dizolvante”.303 Vaida-Voevod demisionează pe 9
noiembrie 1933 din fruntea guvernului şi apoi de la
conducerea PNŢ, în urma nemulţumirii regelui că legionarii
fuseseră scăpaţi de sub control. Acelaşi lucru putea să i-l
reproşeze şi mentorului tinerimii, Nae Ionescu. Cu o zi
înainte de demisia lui Vaida, de sărbătoarea Arhanghelilor
Mihail şi Gavril, ziua Legiunii, într-o demonstraţie de putere
şi autoritate, Codreanu se afişase, alături de şefii de cuib, cu

302
Vezi Dr. Şerban Milcoveanu, Memorii (1929–1989),
Pământul, Bucureşti, 2008, pp. 183–184.
303
Declaraţia făcută într-un Consiliu de Război va apărea
în ziarul Patria din 31 martie 1934.
omul care îi asigura sprijinul elitei bucureştene şi al familiilor
boiereşti: generalul Gheorghe (Zizi) Cantacuzino Grănicerul
apropiat al reginei Maria încă din timpul războiului. Un alt
Cantacuzino, Alexandru, era deja un apropiat al lui
Codreanu. Regele îi detesta pe amândoi.
Criza guvernamentală îl determină pe Carol să-i aducă la
putere pe liberalii conduşi acum de Ion Gheorghe Duca, deşi
Duca participase la campania de discreditare a lui din 1930.
Era, din partea regelui, un ultim pas strategic înainte de
adoptarea regimului autoritar plănuit împreună cu Nae
Ionescu şi Constantin Argetoianu, dar care nu ar fi devenit
legitim „până nu am încercat şi uzat şi pe liberali, până când
nu am făcut dovada că nici ei nu pot scoate căruţa din
noroi…”304
Mandatul lui Duca are ca principale obiective organizarea
alegerilor anticipate programate pentru data de 20 decembrie
şi desfiinţarea Gărzii de Fier. În consecinţă, propaganda
electorală legionară în oraşe şi sate e oprită violent de
jandarmi şi poliţişti, câţiva tineri legionari sunt asasinaţi,
comandanţii cuiburilor legionare sunt hăituiţi, arestaţi şi
torturaţi, publicaţiile Gărzii sunt confiscate, sediile devastate.
Până în noiembrie 1933 „n-a fost problemă, n-a fost
situaţie, n-a fost moment politic pe care Cuvântul să nu-l fi
înţeles şi luminat sub unghiul de vedere al revoluţiei”, fiind,
în acelaşi timp, „o serioasă redută împotriva
antisemitismului” şi a violenţelor studenţeşti, avea să scrie
unul dintre membrii redacţiei.305
Dar în noaptea de 9 spre 10 decembrie, Garda de Fier este
dizolvată şi împiedicată astfel să mai participe la apropiatele
alegeri, pentru care depusese liste de candidaţi în toate
judeţele. Acţiunile abuzive ale guvernului îndreaptă ziarul
Cuvântul şi pe Nae Ionescu către o campanie de apărare a
tineretului legionar revoluţionar. Nu e exclus ca această
campanie să fi făcut parte din planul iniţial, de transformare

304
Constantin Argetoianu, Memorii, vol. X, partea a VIII-a,
Machiavelli, Bucureşti, 1997.
305
Mihail Sebastian, Cum am devenit huligan, p. 264.
a Gărzii de Fier în partidul unic al lui Carol II. „Vin băieţii şi
depun mărturie, sub iscălitură, de toate grozăviile cari se
întâmplă. […] Sunt, de o săptămână, duhovnic chinuit de
neputinţă a zeci, sute de torturaţi şi îndârjiţi. Şi m-am
hotărât să o spun”, scrie Nae Ionescu într-un articol intitulat
„Ce e de făcut – şi ce nu se face”.306
„Tânărul care consimte azi să moară”, afirmă în altă parte
cu gândul înaripat că asistă la o mare prefacere spirituală a
neamului, „nu o face dintr-o coborâre a puterii lui de viaţă,
nu abdică de la existenţă pur şi simplu – ci abdică de la
existenţa individuală, cu scopul precis de a potenţa pe cea a
colectivităţii.307 I se pare că vede pretutindeni în Europa
tendinţa „destrămării „individului în folosul colectivităţii, că
identifică semnele culturii politice pe care o aştepta de ani de
zile şi, luând partea Gărzii de Fier, îi încurajează pe legionari
în seriei de acte prin care aşezarea omenească va trece de la
tipul individual la cel colectiv”.308 Punând în joc argumente de
logică şi filozofie politică şi presupunând că liberalii sunt
manevraţi de o conspiraţie antinaţională ocultă, Nae Ionescu
îi contestă guvernului Duca decizia de dizolvare a Gărzii de
Fier şi defineşte organizaţia lui Codreanu ca „reprezentanţa
cea mai vie şi mai puternică a revoluţiei naţionale”309 Recent,
într-o circulară, Codreanu susţinuse şi el că Garda a fost
dizolvată „din ordinul bancherilor iudeo-masoni de la
Paris”310 Căpitanul mulţumise apoi ziarelor Cuvântul şi
Calendarul (ziarul lui Nichifor Crainic) pentru „atitudinea lor
şi ajutorul dat”.311
În paginile Cuvântului, Nae Ionescu face responsabile
guvernele ţărăniste de până atunci pentru evenimentele

306
În Opere, vol. XV.
307
„Când ne vom dezmetici”, în Opere, vol. XV (subliniere
în text).
308
„Roluri blestemate”, în Opere, vol. XV.
309
Ibidem.
310
Corneliu Zelea Codreanu, Circulari şi manifeste (1927–
1938), Blassco, Bucureşti, 2009, p. 18.
311
Ibidem, p. 21.
acelui an, fiindcă „marea răsturnare, revoluţia naţională” ar
fi putut să se petreacă fără violenţe, „în chip evolutiv”, dacă
politicienii lor, credincioşi „misiunii lor revoluţionare de a
institui dictatura maselor”, ar fi trecut la timp „de partea
radicalismului”.312 Conştient de gravitatea situaţiei politice,
de „încordarea tragică” şi de violenţele în lanţ pe care le va
declanşa desfiinţarea Gărzii de Fier, el propune un armistiţiu
în trei condiţii, deşi are slabe nădejdi că guvernul Duca l-ar
lua în serios: să fie eliberaţi legionarii arestaţi, să fie repuşi
pe listele electorale candidaţii gardişti şi alegerile să se
amâne cu o lună în aşa fel încât partidele să aibă timp
pentru o campanie electorală echitabilă. Arestările continuă.
Pe 24 decembrie 1933, ziarul Cuvântul publică un
memoriu semnat de 39 de legionari aflaţi în greva foamei la
Jilava şi o scrisoare a lui Corneliu Zelea Codreanu cu titlul
Un cuvânt în chestiunea dizolvării Gărzii de Fier, în care prim-
ministrul I.G. Duca, şeful jandarmilor, şeful Siguranţei,
ministrul de externe Nicolae Titulescu şi subsecretarul de
stat din ministerul de interne Victor Iamandi sunt acuzaţi de
reţinerea ilegală, schingiuirea şi uciderea a numeroşi
legionari. Potrivit lui Codreanu, numărul celor hărţuiţi,
răniţi, puşi pe fugă şi arestaţi în „urgia” declanşată de guvern
ar fi atins cifra de 10.000.
În ziua de Crăciun, sub titlul aluziv „Măcelul”313, Nae
Ionescu evocă într-un articol împrejurările istorice ale
naşterii lui Isus, începând cu episodul uciderii de către Irod a
14.000 de copii de la doi ani în jos. E un articol-parabolă.
Portretul lui Irod, descris ca „o spăimântătoare pocitanie”,
canalie şi criminal fanatic, slugarnic faţă de romani, însetat
de putere şi trădător, ascunde o referire transparentă la I.G.
Duca. Printre rânduri e vizat şi Carol II: deşi cândva Irod
luptase împotriva unuia dintre triumvirii care conduceau
Roma, ca altădată Duca împotriva lui Carol, Irod/Duca
ştiuse să-l linguşească pe „tânărul triumvir” Antoniu/Carol,
obţinând de la el „arestarea şi decapitarea acuzatorilor

312
„Cum moare un regim”, în Opere, vol. XV.
313
În Opere, vol. XV.
săi”/legionarii. Altfel spus, Duca îl convinsese pe Carol II să
slobozească teroarea asupra legionarilor, deşi ei erau loiali
Coroanei.
În fine, Irod ucisese pruncii de teamă ca nu cumva unul
dintre ei să-i ia, într-o zi, locul… Adică regele voia să se pună
la adăpost de ziua în care Zelea Codreanu şi generaţia pe
care el o reprezenta ar fi participat la alegeri şi ar fi preluat
puterea. În interpretare mistic-politică şi în „această
întâmplare cu înţelesuri ascunse”, jertfa răscumpărătoare a
celor ucişi pe nedrept deschidea calea Celui prin care se
mântuia lumea. A lui Isus, dar, în lumea politicii româneşti,
a lui Zelea Codreanu. Fapta lui Irod – unealtă infamă a
apariţiei unui Mântuitor – nu va rămâne însă nepedepsită şi
Dumnezeu îşi va abate mânia asupra lui. „Căci şi cele rele se
plătesc. Toate. Şi chiar prin hotărârea lui Dumnezeu.”314
De bună seamă că nu numai legionarii vor fi înţeles
subtextul şi aluziile articolului din ziua de Crăciun, dar ei se
vor fi simţit dumnezeieşte îndreptăţiţi la răzbunare. În seara
de 29 decembrie, pe peronul gării din Sinaia, pe când se
întorcea de la o audienţă la rege, în care îi adusese la
cunoştinţă rezultatele măsurilor antilegionare şi ale alegerilor
câştigate de liberali, prim-ministrul I.G. Duca a fost asasinat,
deşi Siguranţa îl prevenise că existau informaţii despre o
răzbunare pusă la cale în casa lui Zizi Cantacuzino în
prezenţa lui Codreanu.315
În memoria legionară, atentatorii vor rămâne cunoscuţi
sub numele de „Nicadori”, prin alipirea numelor lor: Nicolae
Constantinescu, Ion Caranica, Doru Belimace. A doua zi,
Carol II declară stare de asediu. Ernest Urdăreanu îl
înlocuieşte treptat, ca om de încredere al regelui, pe
secretarul său Puiu Dumitrescu. Considerat, alături de
Nichifor Crainic, instigator moral al atentatului, Nae Ionescu
e arestat la începutul lui ianuarie 1934 şi dus la închisoarea
Malmaison de pe Calea Plevnei din Bucureşti. Ziarele

314
Ibidem.
315
Armand Călinescu, Însemnări politice, Humanitas,
Bucureşti, 1990, p. 200.
Cuvântul şi Calendarul sunt suspendate. Pe 5 februarie
1934, regele învesteşte un nou guvern sub conducerea lui
Gheorghe Tătărescu, prieten din exil, reprezentant al
tineretului liberal şi susţinător fidel al Restauraţiei.
În închisoare, Nae Ionescu cere să i se aducă de acasă Sein
und Zeit / Fiinţă şi timp, cartea filosofului german susţinător
al naţional-socialismului Martin Heidegger, cu un an mai în
vârstă decât el şi care îi va fi fost model de implicare politică.
Heidegger era socotit îndrumătorul spiritual al studenţimii
germane şi devenise membru al partidului lui Hitler cu un an
în urmă, în 1933. Tot atunci li se adresase studenţilor de la
Universitatea din Freiburg în calitate de rector, spunându-le
că numai Führerul este prezentul şi viitorul realităţii
germane şi legea ei şi că revoluţia naţional-socialistă
presupune transformarea radicală a Germaniei.316
Fiinţă şi timp apăruse în 1927 şi lăsa în urmă vechea
distincţie a filozofilor între subiect şi obiect în favoarea
„faptului-de-a-fi-în-lume”, care defineşte fiinţa umană.
Platonician în concepţiile sale despre stat, societate şi
conducător, Heidegger devenise vestit printre studenţii
germani mai curând prin seminariile decât prin cursurile
sale. Iar seminariile erau atât de pline de tensiune, încât
studenţii părăseau „ca electrizaţi” mica încăpere în care se
ţineau. Îşi ţinea lecţiile după o metodă pedagogică originală
în epocă, implicându-i pe studenţi în lucrul pe text. Adesea,
studenţii petreceau un semestru întreg citind şi interpretând
doar două-trei pagini din opera unui filosof. Metoda prin care
îi cucerea cerea ca înţelegerea şi înţelesul noţiunilor să nu le
fie predate, ci împărtăşite printr-un discurs dramatic,
transmis cu forţa de iradiere a realităţilor decisive: viaţa,
iubirea, moartea, spărgând tiparele şi clişeele în paradoxuri
cu cheie, stârnind curiozitatea deopotrivă prin gravitate şi
flecăreală, ambiguitate şi alternanţa dintre vorbire şi tăcerea
semnificativă. Profesorul german punea viaţa şi gândirea pe
acelaşi plan contopindu-le în gândirea pasionată, cea care dă

316
Vezi Richard Wolin, The Heidegger Controversy, MIT
Press, Cambridge MA, 1992.
sens vieţii omului. Iar metoda nu se încheia, de fapt,
niciodată. Studenţii lui erau surprinşi „cu cât interes
urmărea Heidegger, timp de decenii, devenirea fiecăruia
dintre participanţii la seminariile sale, cum nu uita pe
niciunul şi cum îşi amintea de fiecare când, mulţi ani mai
târziu, venea vorba despre el”.317 Nicio altă pedagogie nu-l
inspira mai mult pe Nae Ionescu, şi el practicant, cu
măiestrie neîntrecută, al modelului paideic al înţelepciunii
clasice. Făceau parte amândoi din categoria gânditorilor
frământaţi de iscodirea dramei vieţii, pentru care nici
raţiunea, nici erudiţia nu erau de ajuns.
În cele două luni (ianuarie-martie) petrecute în închisoare
cu Fiinţă şi timp, Nae cere să i se aducă şi autobiografia lui
Goethe, Poezie şi adevăr, un alt autor apropiat inimii sale.318
Asasinii lui I.G. Duca sunt condamnaţi pe viaţă. Toţi şefii
legionari arestaţi sunt însă achitaţi şi eliberaţi. Nae Ionescu
este eliberat cu câteva zile înaintea procesului. Mai târziu, el
îi va absolvi de păcatul omuciderii pe asasinii lui Duca,
declarând aluziv că „nu orice asasinat e interzis de religie”. 319
Ziarul Cuvântul rămâne suspendat.

317
Walter Biemel, Heidegger, Humanitas, Bucureşti, 2006,
p. 25.
318
Mircea Eliade, Memorii, 1907–1960, p. 284.
319
Mihail Sebastian, Jurnal, 1935–1944, pp. 57–58.
 Iuda trebuie să sufere

Iosef Mendel Hechter e un evreu născut în lumea

cosmopolită şi multietnică a Brăilei, pe care Nae Ionescu o
cunoaşte bine din istoria propriei familii. Încă de la sfârşitul
secolului XIX, români, greci, bulgari, italieni, evrei, albanezi,
armeni, ruşi lipoveni îşi făcuseră case, deschiseseră prăvălii,
şcoli, spitale şi lăcaşuri de cult, trăind în bună şi prosperă
înţelegere din toate meseriile pe care le atrăgea cu sine
comerţul cu cereale. În anul naşterii lui Iosef Hechter, 1907,
Brăila era cel mai „neromânesc” oraş al Munteniei (58,93%
români), iar 5 ani mai târziu procentul evreilor se ridica la
aproape 20% din populaţie.320
Străzile comerciale din centrul oraşului erau pline de
drogherii, ceasornicării, blănării şi ateliere de meşteşugari cu
firme evreieşti. Diversele etnii îşi aveau ziare şi şcoli proprii.
Iosef Hechter provine dintr-o familie de negustori de grâne şi
meşteşugari care păstrau tradiţia iudaică a interpretării
Scripturii prin lecturi zilnice din Talmud. Bunicii lui mai
purtaseră încă bărbi şi kippa pe creştetul capului. În primii
ani ai României Mari însă, mulţi evrei îşi obţineau
naturalizarea şi îşi schimbau numele, cu dorinţa integrării
sociale.
Invitat să prezideze comisia de bacalaureat la liceul din
care el însuşi fusese cândva exmatriculat din pricina ideilor
republicane şi naţionaliste pe care le susţinuse, Nae Ionescu
a fost cucerit de lucrarea lui Iosef Hechter despre poezia
lirică românească. Încurajat de aprecierile profesorului,
tânărul de 19 ani avea să trimită câteva articole redacţiei
ziarului Cuvântul de la Bucureşti, semnate Mihail Sebastian.

320
Lucian Boia, Cum s-a românizat România, Humanitas,
Bucureşti, 2015.
Spre marea lui uimire, articolele îi sunt publicate şi devine
curând membru al redacţiei.
Va păstra pentru totdeauna în amintire revederea cu Nae
Ionescu, pe care o consemnează cu emoţie: „A venit spre
mine cu acel zâmbet grav, pe care mai târziu aveam să-l
cunosc în atâtea clipe fericite sau tragice, a venit spre mine
fără surpriza de a descoperi în Mihail Sebastian pe fostul său
elev de la examenul de bacalaureat Hechter M. Iosef. Mi-a
spus foarte multe lucruri în seara aceea şi toate mi se păreau
mari, decisive, copleşitoare, ca într-un ceas în care se
pecetluieşte o soartă sau se deschide un drum. Vorbea cum
vorbeşte totdeauna: animat şi închis, cu acea stăpânită
tensiune care îi străbate ca un fir de foc înşelătoarea lui
nepăsare. […] Îi plâng pe tinerii care n-au întâlnit la timp, în
viaţa lor, un astfel de om în care să creadă, un om în stare
să-i pasioneze până la a le modifica viaţa. E un noroc pe care
merită să-l plăteşti cu toate entuziasmele, oricât ar părea ele
de excesive, imprudente sau ridicole în ochii străinilor”. 321
În vara anului 1934, după şapte ani de gazetărie în
paginile ziarului Cuvântul, vremea de plată a acelui
entuziasm destinal vine pe neaşteptate.
Din 1931, când Mihail Sebastian a început să scrie un
roman intitulat De două mii de ani, şi până la apariţia lui în
librării, în iunie 1934, România s-a schimbat, ziarul Cuvântul
s-a schimbat, Nae Ionescu s-a schimbat. În Germania,
cancelarul Adolf Hitler îndrepta ţara spre o politică deschis
antisemită. Achitarea comandanţilor legionari moralmente
responsabili de asasinarea lui Duca sporise popularitatea
Legiunii lui Codreanu (cu diferitele ei nume) şi se vorbea din
ce în ce mai des de instaurarea unei dictaturi regale sub
comandament legionar. Revoltat de revenirea la putere a
liberalilor şi trăind acum cu Lucia Popovici-Lupa, a cărei
familie e implicată în mişcarea legionară, Nae Ionescu devine
simpatizant al Gărzii de Fier şi, din pasionat explorator al
culturii iudaice, intransigent antisemit.

321
Mihail Sebastian, Cum am devenit huligan, pp. 269–
270.
 Admiratorul, discipolul şi colegul său de redacţie Mihail
Sebastian nu mai este pentru el decât Iosef Mendel Hechter,
autor al unei cărţi care dovedeşte, o dată în plus,
legitimitatea unei politici antisemite. Vremea toleranţei a
trecut. La fel, au fost date uitării nuanţele de altădată din
articolele Profesorului, delimitarea între apartenenţa cuiva la
un stat şi apartenenţa la o naţiune, criticile severe la adresa
studenţimii care se deda la violenţe contra evreilor sau
perspectiva culturală şi religioasă asupra tradiţiei iudaice din
rândurile memorabile ale unui articol din 1927: „Pentru noi,
creştinii, evreii nu sunt necredincioşi, ci credincioşi întârziaţi
pe drumul mântuirii: noi am ajuns la noua legătură – ei o
aşteaptă încă; aşteaptă pe Mesia cu calul alb, care va veni
să-i mântuiască, şi nu vor să afle că Mesia a venit”.322
Mihail Sebastian îl rugase să scrie prefaţa la cartea lui
înainte de asasinarea lui Duca şi înainte de intrarea
Profesorului pe orbita antisemitismului legionar. Deşi mai
păstrează ecouri ale trecutelor sale teorii şi fine distincţii
terminologice în privinţa „problemei evreieşti”, textul rezultat
pare cu totul convertit la discursul Gărzii de Fier. Nae
Ionescu ar fi fost cel mai în măsură să înţeleagă miza
existenţială şi dilema profund umană, atemporală, a dublei
apartenenţe culturale, pe care o trăieşte personajul fără
nume din romanul lui Sebastian, dar el transferă discuţia în
câmpul politicii, afirmând „incompatibilitatea de umoare”
între creştini şi evrei, între spiritul revoluţionar al Germaniei
contemporane şi poporul ales, făcând din Iuda, apostolul
care îl vânduse pe Isus, evocat la un moment dat în roman,
simbolul neamului evreiesc, al lui Sebastian însuşi şi figura
centrală a romanului.
Iuda, prototipul evreului, suferă pentru că „trăieşte în
mijlocul unor popoare pe care nu poate să nu le
duşmănească”, pentru că a refuzat să-l recunoască pe
Cristos, pentru că nu crede în mântuirea prin El, în sfârşit,
suferă pur şi simplu pentru că este Iuda… adică trădător,
duşmănos, bolnav, orgolios, silit, prin rasa lui, să penduleze

322
„Congresul studențesc de la Oradea”, în Opere, vol. IX.
între sionism şi bolşevism.323 Începută în termeni de analiză
teoretică, continuată cu exemple din istoria pribegiei evreilor
şi cu participarea lor adesea salvatoare la prosperitatea şi
stabilitatea altor popoare, prefaţa lui Nae Ionescu se încheie
cu o condamnare dramatică, fără drept de apel, ca o cădere
grea de cortină, în care numele evreiesc al lui Sebastian
poartă povara unei întregi rase şi a vinovăţiei lui Iuda: „Iosef
Hechter, tu eşti bolnav. Tu eşti substanţialmente bolnav,
pentru că nu poţi decât să suferi; şi pentru că suferinţa ta e
înfundată. Toată lumea suferă, Iosef Hechter. Suferim şi noi,
creştinii. Dar pentru noi e o ieşire, pentru că noi ne putem
mântui. Ştiu, tu nădăjduieşti; nădăjduieşti că va veni odată
cel aşteptat, Mesia, pe calul alb, şi atunci vei stăpâni
pământul. Nădăjduieşti, Iosef Hechter. E singurul lucru ce-ţi
rămâne. Eu însă nu pot face nimic pentru tine. Pentru că eu
ştiu că Mesia acela nu va veni. Mesia a venit, Iosef Hechter –
şi tu nu l-ai cunoscut. Atât ţi se cerea în schimbul tuturor
bunătăţilor pe care Dumnezeu le-a avut pentru tine: să
veghezi. Şi nu ai vegheat. Sau nu ai văzut – pentru că
orgoliul ţi-a pus solzi pe ochi…Iosef Hechter, nu simţi că te
cuprinde frigul şi întunericul?”324
Această prefaţă va fi citită, în cheia antisemitismului
epocii, ca un manifest de luptă contra evreilor şi va stârni
dezbateri aprinse în presă timp de mai bine de un an.
Conţine, în subtext, noua profesiune de credinţă a lui Nae
Ionescu.
Sebastian e acum atacat din toate părţile: de presa
naţionalistă şi ortodoxistă, de presa democrată şi de stânga,
de conaţionalii săi. Tânărul scriitor va colecţiona sute de
pagini de ziare şi reviste în care numeroşi gazetari, critici
literari, scriitori, pornind de la prefaţa lui Nae Ionescu, îi
desfiinţează romanul. Mircea Eliade se numără printre
puţinii care îi iau apărarea împotriva dragului lor Profesor şi
cu acordul tacit al acestuia. Reacţiile stârnite de carte vor
face materia unui volum intitulat Cum am devenit huligan,

323
Vezi prefața la Mihail Sebastian, De două mii de ani.
324
Ibidem.
publicat un an mai târziu. Nimeni nu e însă mai uimit şi mai
umilit decât Sebastian de prefaţa semnată de Nae Ionescu.
Să fi fost în rândurile ei doar o implicită declaraţie de
adeziune la politica legionară, după suspendarea Cuvântului!
O punere la punct ideologică şi religioasă a evreimii? O
lepădare de unul dintre cei mai devotaţi discipoli ai săi şi o
demascare a lui ca evreu care se dorea asimilat? Să fi fost
această prefaţă încă una dintre marile contradicţii ale lui
Nae, de vreme ce într-un articol din 1926 făcuse o cu totul
altă analiză dramei iudaismului, ca tensiune interiorizată
între naţionalitate şi religie?
Intimidat, Sebastian se face că nu înţelege pe deplin
resorturile sufleteşti care determinaseră reacţia şi prefaţa
iubitului său mentor. Era obişnuit cu asprimea lui Nae
Ionescu şi cu „brutalitatea sinceră cu care ne obliga să dăm
socoteală faţă de noi înşine de propriile noastre fapte. Şi avea
dreptul să ne impună această brutalitate, pentru că cel
dintâi care o suporta de bunăvoie era el însuşi”, scrie, spăsit,
autorul lui Cum am devenit huligan.325
Constată totuşi că prefaţa nu e doar aspră, ci „de o
cruzime rece, metodică şi indiferentă” şi că „omul acesta, al
cărui scris liniar şi neted n-a izbutit niciodată să-i acopere
emoţia, scrie acum un fel de raport tehnic, îngheţat în idei
generale şi abstracţii. Este o piesă de dosar, este un rezumat
juridic, este un jurnal de grefă, din care a dispărut suflul
vieţii. Nu se aude nicio voce, nu se simte niciun om în acest
pustiu”.326
În textul prefeţei lui Nae Ionescu se aude însă, ca un ecou
şi ca un avertisment, numele de evreu al lui Sebastian: Iosef
Hechter. E un răspuns demascator la numele pe care
Sebastian i-l dăduse lui Nae Ionescu în romanul De două mii
de ani, evocându-l adesea ca personaj: Ghiţă Blidaru.

325
Mihail Sebastian, Cum am devenit huligan, p. 291.
Pentru relaţia complicată dintre Nae Ionescu şi Mihail
Sebastian, vezi şi Marta Petreu, Diavolul şi ucenicul său,
Polirom, Iaşi, 2016.
326
Ibidem, pp. 291–292.
Niciunul dintre studenţii ori apropiaţii Profesorului, cu atât
mai puţin un concitadin ca Sebastian, care îi datora nu
numai cariera de gazetar, dar şi studii făcute la Paris la
îndemnul lui, nu îndrăznise până atunci să-i dea un nume
atât de jignitor-aluziv, rănindu-i marele orgoliu.
Cine se credea Sebastian, acest evreu brăilean pe care el îl
făcuse om? Prenumele Ghiţă nu era întâmplător, mimând pe
derizoriul „Nae”: era împrumutat de la un publicist ortodox,
discipol al lui Nae Ionescu, Ghiţă Racoveanu. Că Profesorul
îşi asuma complexul numelui său banal, recomandându-se
autoironie „Nae”, îl privea. Dacă personajul lui Sebastian n-
ar fi fost atât de uşor recognoscibil, poate că Nae Ionescu ar
fi trecut cu vederea ironia implicită a numelui. Dar Blidaru?
Un blidar nu-l desemna doar pe meşterul de blide, adică de
străchini, ci şi pe linguşitorul oportunist, pe lingău. Era
exclus ca Mihail Sebastian să nu fi avut proprietatea
termenilor alegând tocmai acest nume pentru personajul său
care, fără nicio umbră de îndoială, îl întruchipa pe Nae
Ionescu. Orice cititor îl putea recunoaşte din replicile pe care
le dădea în roman, din citatele transcrise ale cursurilor sale,
din descrierile precise care îl identificau pe Ghiţă Blidaru cu
Nae Ionescu.
În acelaşi timp, numele Blidaru trimitea şi la originea
modestă a profesorului, la neamul lui de clăcaşi, de rumâni,
căruia el se străduia să-i confere o nobleţe şi un destin politic
aparte adoptând ideologia germană a sângelui şi ţarinei
străbune şi devenind, după ce trăise revoluţia germană din
1918–1919, teoreticianul revoluţiei ţărăneşti organiciste,
naţionaliste a României. Şi se găsise un venetic, un evreu, să
arunce un zâmbet zeflemitor peste construcţia unei vieţi!
Mai mult decât atât, Mihail Sebastian intuise principala
sursă a contradicţiilor lui lăuntrice, resortul acelei rupturi
între gândire şi viaţă a personajului Ghiţă Blidaru/Nae
Ionescu: pentru el „ «Europa e o ficţiune» o spune de şase ani
în universitate, la curs, dar el n-a încetat un moment de a
iubi spiritul acestei ficţiuni. Căci Brueghel acestei ficţiuni îi
aparţine, şi Bach de asemeni, şi Couperin nici vorbă. Totuşi,
după ce a trecut prin toţi şi i-a iubit pe toţi, Ghiţă Blidaru se
întoarce invariabil la butucul de viţă, în numele căruia
vorbea deunăzi la facultate. Rămâne mai departe neînţeles
pentru mine prin ce miracol omul acesta gândeşte totuşi,
fără efort, fără simulare, ca un ţăran. Viziunea lui de viaţă
pare să se deschidă spre atâta cer şi atâta pământ cât se
vede între coarnele plugului. De mai mult nu are nevoie. El
crede în legi de viaţă care se fac şi se desfac deasupra
capului nostru, crede în ierarhii pe care nimeni nu are
dreptul să le spargă, crede în stăpânirea fără control a
pământului asupra omului. «Eşti ceea ce pământul tău te
obligă să fii şi nimic mai mult»”.327 De o parte, sofisticata
gândire discursivă în marginea marilor culturi ale lumii,
experienţa vieţii occidentale, fineţea şi subtilitatea cu care
inteligenţa e modelată limbile străine. De cealaltă parte, o
privire elementar-simplificatoare asupra lumii şi asupra
oamenilor, o „ţărănie” lipsită de graţie, telurică, primitivă,
unilaterală.
Polemicile iscate în jurul romanului De două mii de ani şi
al prefeţei îi fac pe autor şi pe prefaţator cu atât mai celebri,
chiar dacă Sebastian se simte părăsit de prieteni, hulit de
duşmani, dispreţuit de conaţionalii săi evrei, expus umilirii
publice de omul pe care nu încetase să-l admire şi să-l
preţuiască. Nae Ionescu, în schimb, devine cavalerul care
mărşăluieşte sub flamura noului partid Totul pentru Ţară,
înfiinţat în iunie 1935 de Corneliu Zelea Codreanu.
Nu e limpede dacă înţelegerea lui Nae Ionescu cu regele, de
infiltrare în rândurile legionarilor, mai rămâne valabilă, dar
Profesorul ţine acum în ţară conferinţe cu evident substrat
legionar şi le împărtăşeşte cunoscuţilor un plan politic
potrivit căruia îi mai dădea celui de-al doilea guvern
Tătărescu cam trei luni de existenţă, după care era convins
că va prelua puterea un nou guvern Vaida, care „va trebui să
dea 60 de deputaţi gardişti”, pentru ca „opoziţia Majestăţii
Sale să fie Garda”. Iar la căderea guvernului Vaida,
conducerea le-ar fi revenit gardiştilor. Rezulta că el, Nae
Ionescu, îi manevra pe toţi oamenii politici ai vremii şi,

327
Mihail Sebastian, De două mii de ani, p. 141.
potrivit unei expresii favorite, „îi pusese cu curul pe
gheaţă”.328
Informaţii de culise avea însă. Profesorul păstra legătura
cu fostul secretar al regelui, Puiu Dumitrescu, acum în
dizgraţie, iar ţărăniştii organizau mari adunări populare
împotriva guvernului. Unul dintre ei, Armand Călinescu,
nota în mai 1935 că „începe campania noastră de întruniri
pentru răsturnarea guvernului. La Craiova manifestaţia este
foarte reuşită, participă circa 15.000 ţărani”.329 Peste o lună,
la Iaşi, participă la demonstraţii peste 25.000 de ţărani.330
Regele e informat chiar de preşedintele de acum al PNŢ,
Ion Mihalache, despre aceste adunări, ştie că partidul
aşteaptă să revină la putere cât de curând, dar „se teme de
formulele statului ţărănesc”331, pe care le cunoştea din
politica Germaniei, de unde veneau veşti că se pregătea
anexarea Austriei.
Chiar dacă nu mai este la fel de apropiat de rege ca în
primii ani ai Restauraţiei, raporturile lui Nae Ionescu cu unul
dintre bancherii aşa-numitei camarile regale, Nicolae Malaxa,
un Mecena al culturii româneşti interbelice, sunt mai strânse
ca oricând. Pe un teren de patru hectare cumpărat la
Băneasa în 1931 se începe, în vara anului 1935, şantierul
unei case destinate lui Nae Ionescu, cu grajduri, dependinţe,
grădină şi o fermă, ale căror costuri de construcţie şi finisare
(valoarea totală a proiectului depăşeşte 7 milioane de lei) cad
în sarcina lui Nicolae Malaxa, în schimbul a 2.000 de metri
pătraţi din terenul aflat în proprietatea lui Nae. „E cea mai
frumoasă casă din Bucureşti”, se va lăuda el mândru,
descriind mobile florentine, fântâni aduse din străinătate şi
detalii arhitecturale ale vilei de la Băneasa.332

328
Mihail Sebastian, Jurnal, 1935–1944, p. 21.
329
Armand Călinescu, Însemnări politice, p. 254.
330
Ibidem, p. 258.
331
Ibidem, p. 259.
332
Mihail Sebastian, Jurnal, 1935–1944, p. 110, iar pentru
detaliile financiar-administrative ale casei de la Băneasa, vezi
Dora Mezdrea, Nae Ionescu: Biografia, vol. IV.
 Anul început cu prefaţa la De două mii de ani deschide cea
mai prosperă perioadă din viaţa lui Nae Ionescu. Mai târziu,
odată stinse ecourile romanului său şi ale prefeţei, Mihail
Sebastian va sesiza din nou prăpastia între discursul
academic şi teoriile politice ale profesorului, pe de-o parte, şi
practica vieţii lui de fiecare zi, pe de alta. Vorbind degajat la
cursuri şi în discuţiile mondene despre neamul românesc
care nu cunoaşte decât sănătoasa evoluţie organică şi
colectivă şi nu poate fi judecat după criteriul libertăţii
individuale specific capitalismului occidental, Nae îşi petrece
vacanţele „pe terasa unei magnifice vile la Balcic”, priveşte
„din balconul unui somptuos palat la Băneasa”, conduce un
Mercedes Benz, îşi aduce haine de la Londra şi lenjerie de la
Viena, mobile din Italia, parfumuri şi săpunuri de la Paris.
Nu cumva teoriile lui politice „sunt un inconştient act de
apărare”? se întreabă, cu amară îndreptăţire, Sebastian.333
Intrigat de bârfele care circulă de ceva timp în mediul
universitar pe seama cursurilor de filozofie politică ale
Profesorului, Mihail Sebastian citeşte în traducere franceză
Jahre der Entscheidung / Anii decisivi de Oswald Spengler,
cel mai la modă filosof al epocii, şi are „surpriza de a găsi
fraze întregi, formule, idei, paradoxe din cursul lui Nae. Tot
cursul lui de anul trecut (politică internă şi externă, pace,
război, definiţia naţiunii), toate «loviturile» lui (Singapore,
Franţa care moare, Rusia putere asiatică, Anglia în lichidare),
totul e în Spengler cu o înmărmuritoare asemănare de
termeni”.334 Originalitatea cursurilor lui Nae Ionescu fusese
deja contestată de diverşi intelectuali ai vremii (de la
Constantin Rădulescu-Motru la Nicolae Iorga, de la Tudor
Vianu la Dimitrie Guşti) care recunoşteau în terminologia şi
abordările lui teorii ale unor gânditori mai cu seamă germani.
Cine este, până la urmă, acest fantastic iluzionist al
gândirii?

333
Mihail Sebastian, Jurnal, 1935–1944, p. 159.
334
Ibidem, p. 57.
 Cap, Căpetenie, Căpitan

Într-o seară de februarie a anului 1935, tineretul legionar

şi multă studenţime bucureşteană aşteaptă sosirea lui Nae
Ionescu în faţa Fundaţiei Universitare Regele Carol I. În jurul
lor, un lanţ de jandarmi. Se anunţase un ciclu de conferinţe
cu tema „Idealurile româneşti şi tânăra generaţie”, la care
urmau să participe şi Nichifor Crainic, Mihail Manoilescu,
Simion Mehedinţi, preotul Grigore Cristescu. Când apare, lui
Nae Ionescu i se aduce la cunoştinţă că guvernul interzice
conferinţa din seara aceea. Profesorul le spune glumeţ
admiratorilor săi că e nevoit să se retragă din cauza
„bunăvoinţei regale”.335
Tinerii huiduie, ţipă, intonează cântece legionare. Au loc
altercaţii şi ciocniri cu jandarmii, busculade, bătăi, petarde,
câţiva studenţi sunt răniţi în timp ce alţii, împinşi de
jandarmi în piaţa Ateneului, îl ridică pe umeri pe Nae care
„le-a vorbit, cu capul gol şi în paltonul lui cu blană de lup”.
„Era frumos Nae!” va exclama visătoare o participantă la
protest.336
Conferinţele publice îi sunt îngăduite Profesorului doar
dacă au subiecte culturale. O conferinţă despre Vergiliu,
bunăoară, atrage în jur de o mie de persoane. Între
conferinţe, Profesorul călătoreşte frecvent la Berlin, unde se
află la studii fiul lui cel mare, Radu-Mircea. Germania îi lasă
impresia că nemţii se pregătesc de război.
Rămas fără Cuvântul, Nae Ionescu mai scrie când şi când
articole nesemnate în publicaţii cu orientare religioasă, pe
care le şi finanţează (Iconar, Vestitorii, Predania). Tonul s-a

335
Vezi Dora Mezdrea (ed.), Nae Ionescu şi discipolii săi în
arhiva Securităţii, vol. I.
336
Mihail Sebastian, Jurnal, 1935–1944, p. 20.
schimbat, fervoarea politică a lăsat loc fervorii religioase,
frazele sunt abstracte, bine cumpănite, adesea aluzive, făcute
să fie descifrate doar de cei care le înţeleg subtextul.
Continuă să fie preocupat de starea ortodoxiei, de iradierea
credinţei în cultura naţională, de izvodirea unui limbaj
teologic proaspăt şi adecvat trăirii ortodoxe a dogmelor, de
dezvoltarea învăţământului religios şi teologic, de raporturile
Bisericii cu naţiunea şi cu statul laic.
Un articol intitulat „Cline face istoria? Puţină filologie”337
conţine, în filigran, semnele despărţirii de Carol II şi trecerea
în tabăra legionară, chiar dacă opţiunea lui politică nu e
însoţită de o înscriere oficială în Garda de Fier, iar articolul e
nesemnat. O aparentă problemă terminologică privitoare la
cuvintele prin care îl desemnează pe şeful statului „cele două
popoare care îşi caută drumuri noi în istorie”, Germania şi
Italia, e un pretext pentru evocarea „Căpitanului” Corneliu
Zelea Codreanu. Analizând cuvintele prin care sunt numiţi
conducătorii de-a lungul istoriei – Duce, Führer, Rex, Ţar,
Kaiser, Cârmaci autorul articolului ajunge la întrebarea
periculoasă: „Să înţelegem de aci că numai prin Regi şi
Domni se face istoria?” E, de bună seamă, o întrebare
retorică.
Se prea poate ca, în istoria unui popor, „Domnul să fie
nevrednic; să lipsească de la îndatoririle lui; să lipsească pur
şi simplu” sau se poate ca „istoria să fie bolnavă” şi „Domnul
nevrednic să rămână Domn, ca o pedeapsă a lui Dumnezeu”.
În fine, se poate întâmpla şi ca „Dumnezeu să treacă peste
Domn şi să facă istoria, de-a dreptul prin popor”. În acest caz,
scrie Nae Ionescu, se alege din popor un conducător vrednic,
care este el însuşi poporul (cum fusese în articolele de până
atunci şi Carol II), precum capul care este parte a trupului, şi
care se va numi, în succesiunea semantică a termenilor,
„cap”, „căpetenie”, „căpitan”. E un fel transparent de a spune
că Zelea Codreanu este alesul lui Dumnezeu, al poporului şi
al lui, al celui care scrie.
Codreanu va fi citit articolul lui Nae Ionescu în vila din

337
În Opere, vol. XV.
staţiunea Carmen Sylva (ulterior Eforie Sud), unde se
retrăsese să scrie, după modelul autobiografiei lui Hitler,
Mein Kampf, apărută cu zece ani în urmă, povestea activităţii
lui revoluţionare, „de la 19 la 34 de ani, cu simţirile, credinţa,
gândurile şi greşelile ei”.338 Dacă e adevărat că, în anul acela,
Zelea Codreanu şi Nae Ionescu fac o plimbare între Eforie,
Constanţa şi Balcic cu barca cu pânze Tata Noe, pe care
Profesorul o avea la dispoziţie la Balcic339, atunci e de
presupus că vor fi aprofundat triada cap, căpetenie, căpitan,
discutând şi pe marginea cărţii la care scria Codreanu. Între
ei e o diferenţă de nouă ani. Îşi vor fi împărtăşit amintiri de la
liceul militar Mănăstirea Dealu, păreri despre situaţia politică
şi asasinarea lui Duca, despre configurarea unei roze a
vânturilor ideologice prin care tineretul să fie orientat către
nordul mistic al naţiunii în învolburatul ocean al politicii
prezentului. Un indicator ar putea fi chiar cartea
Căpitanului. Sugestiile Profesorului îi sunt cu atât mai
preţioase, cu cât el nu e un maestru al cuvintelor, ci un
strateg priceput şi un om de acţiune.
Era neapărată nevoie de o carte care să răspundă
campaniei de presă declanşate împotriva lui Codreanu de
ziarul Cruciada românismului, condus de un fost comandant
legionar, Mihail Stelescu. Ziarul lui Stelescu făcea dezvăluiri
incomode despre originea nu tocmai românească a familiei
Căpitanului, pe numele lui adevărat Zelinski, îl acuza de
demagogie şi lipsă de scrupule, numindu-l „marele maestru
al crimei” şi îi avertiza pe simpatizanţii lui că foloseşte
discursul creştin în scopuri politicianiste, fără nicio legătură
cu credinţa autentică. Campania Cruciadei semănase
îndoială printre legionari, iar în cuiburile din ţară se
semnalau demisii, conflicte şi încăierări, care ar fi putut să
atragă sciziunea partidului Totul pentru Ţară şi subminarea
coeziunii legionare.
Stelescu va plăti cu viaţa tentativa de compromitere a

338
Vezi Corneliu Zelea Codreanu, Pentru legionari, Scara,
Bucureşti, 1999.
339
Petre Pandrea, Garda de Fier, p. 295.
Căpitanului: în luna iulie, pe când se afla în spital, e asasinat
ritualic – ciuruit cu gloanţe şi crestat apoi cu securi –, din
ordinul lui Codreanu, de zece tineri, cei mai mulţi dintre ei
studenţi teologi.
La două luni de la moartea lui Stelescu, Corneliu Zelea
Codreanu, cu un cap mai înalt decât mulţimea care îl
înconjoară, poate fi văzut la o librărie din centrul capitalei
semnând autografe pe cartea intitulată Pentru legionari, care
va deveni Biblia legionarismului, carte de căpătâi a
camarazilor, susţinătorilor şi simpatizanţilor săi. În saloanele
mondene unde începe să-şi facă apariţia, gazetari, scriitori,
actori, doamne şi domnişoare fascinate de tăcerile chipeşului
Căpitan şi de privirea lui de oţel îi cer cu pietate dedicaţii. Nu
se ştie care va fi fost contribuţia lui Nae Ionescu la alcătuirea
cărţii, dar pentru contemporani nu există niciun dubiu că
doctrina Gărzii de Fier e inspirată în chip firesc de articolele
şi conferinţele lui. Unii vor spune chiar că el „a condus din
umbră cu bani, planuri şi idei bătălia Gărzii de Fier…”340
Curând după publicarea volumului Pentru legionari,
cumnatul şi cel mai apropiat prieten al lui Codreanu, Ion
Moţa, îi face o vizită Profesorului în strada Gh. Mora nr. 25,
unde acesta locuia cu chirie în aşteptarea mutării în vila de
la Băneasa. Moţa se hotărâse să participe împreună cu alţi
şase legionari la războiul civil izbucnit în Spania între
republicani şi naţionaliştii monarhişti, unde „se trăgea cu
mitraliera în obrazul lui Christos”.341 Împreună cu vestea
plecării îi aducea lui Nae Ionescu mai multe scrisori sigilate
adresate soţiei, părinţilor, copiilor săi şi Căpitanului. Se
încredinţa astfel că, în cazul în care ar fi murit pe front,
scrisorile le-ar fi fost înmânate.
Scrisoarea către Codreanu se încheia cu un îndemn care
va deveni deviza şi lozinca mişcării legionare din acei ani: „Şi
să faci, măi Corneliu, din ţara noastră, o ţară frumoasă ca un
soare, şi puternică şi ascultătoare de Dumnezeu!”

340
Ibidem, p. 295.
341
„Testamentul lui Ion Moţa”, în Ion Moţa, Cranii de lemn,
Babel, Bucureşti, 2012.
 Ion Moţa va muri pe frontul din Spania împreună cu
celălalt tânăr admirator al lui Nae Ionescu, Vasile Marin.
Când trenul care le aduce trupurile neînsufleţite în ţară
ajunge la Bucureşti în februarie 1937, Nae Ionescu, cu
acelaşi palton cu blană de lup şi căciulă înaltă, tot de blană,
se află alături de Zizi Cantacuzino pe peronul Gării de Nord.
Strânge între degetele mâinii stângi o ţigară aprinsă. E
prezent, apoi, la marşul funerar impresionant de la biserica
Sf. Ilie Gorgani la sediul din Bucureştii Noi şi la ceremonia
solemnă a înhumării în curtea Casei Verzi.
Spectacolul uriaş, nemaivăzut vreodată în România, al
ceremoniilor religios-militare va aduce Gărzii de Fier o
extraordinară popularitate şi o avalanşă de noi membri din
toate păturile sociale. „Toată lumea e gardistă”, se spune în
saloanele mondene, în mahalale, în atelierele meşteşugăreşti,
în rândurile Armatei, în uzine, în Universităţi. Adunate sub
titlul Testamentul lui Moţa, scrisorile către părinţi şi către
Corneliu Zelea Codreanu ale fostului comandant legionar
circulă în toată ţara tipărite într-o broşură pe care Siguranţa
nu reuşeşte s-o interzică.
Apoi, în aprilie, la editura Cultura Naţională apare volumul
Roza vânturilor, alcătuit de Mircea Eliade din articole
semnate de-a lungul anilor de Profesorul său. „Roza
vânturilor” fusese titlul unui articol publicat în 1935, în care
Nae Ionescu punea problema orientării omului în istorie.
Orientarea e o chestiune de raportare, conchidea el, făcând
aluzie la viitorul mişcării legionare şi al „omului nou”:
raportare „nu la ce a fost – căci nu mai este –; nu la ce este –
căci nu este nimic –; ci la ceea ce va fi – care e mult mai
precis, mai pozitiv, mai consistent decât ceea ce s-ar părea că
este azi. Nu e decât o singură posibilitate pentru ca acţiunea
noastră să fie coerentă şi plină de sens: să o punem sub
semnul zilei de mâne”.342 Miza volumului Roza vânturilor e
tocmai aceea de a le arăta din nou tinerelor generaţii drumul
către o politică ţărănească, de mase, întemeiată pe realism
politic, organicism şi credinţă ortodoxă.

342
În Opere, vol. XV.
 Prefaţa e semnată de Nae Ionescu şi răspunde şi înteţitelor
atacuri legate de lipsa de originalitate a ideilor şi a cursurilor
sale universitare. Ca reflex al obsesiei individualiste pentru
afirmarea personalităţii omului, originalitatea este o valoare
cu totul relativă, scrie Nae Ionescu. Rostul cuiva care nu
doreşte decât să înţeleagă evenimentele epocii lui e acela „de
a formula, cât mai circulabil, şi deci mai rodnic, sensul
vremii şi al întâmplărilor pe care le trăieşte”. Ce înseamnă
lipsa de originalitate „pentru un om care îşi trăieşte toate
gândurile”? Ideile, gândurile cuiva nu sunt validate de un
„patent de exploatare”, ci de „prospeţimea de viaţă” pe care o
conţin. Profesorul le transmite astfel detractorilor săi şi celor
care îl acuză că nu prea menţionează autorii şi cărţile din
care se inspiră sau din care preia diverse noţiuni, teorii sau
fraze întregi că nu-i înţeleg pedagogia şi modul de gândire,
tributari fiind concepţiilor ştiinţifice şi personalismului
occidental.343
Consecvent cu propria teorie asupra originalităţii, refuzase,
de altfel, să-i fie publicate cursurile, tocmai pentru a nu fixa
într-o formă definitivă şi sterilă curgerea liberă, asociativă a
gândirii şi jocul ideilor pe care îl prezenta studenţilor în
inimitabile dramatizări discursive. Gânditul împreună cu
studenţii va fi fost, pentru el, o categorie filozofică aparte,
turnată efemer, ca un spectacol de teatru, în unicitatea
fiecărei reprezentaţii.
Articolele care formează volumul Roza vânturilor sunt
selectate tematic în aşa fel încât să alcătuiască un manual de
orientare în apele politice tulburi ale vremii, pe cele două
mari axe ale gândirii Profesorului: renaşterea şi
superioritatea Bisericii ortodoxe în raport cu alte Biserici
creştine şi acţiunea politică rezultată din realismul
comunităţii etnice şi de credinţă. Într-o formulare adesea
utopic-poetică, volumul pledează pentru dictatura maselor şi
participarea poporului la actul guvernării. „Parlamentarism?
Nu. Ci un sistem, o ierarhie de sfaturi pornind de la viaţa
autentică, în directă legătură cu concretul, a satelor şi

343
Prefața la Roza vânturilor.
ridicându-se prin delegaţia, anonimă (nu personală) şi
rotativă oarecum, până la sfatul ţării, instanţă supremă care
nu cunoaşte separaţia puterilor sau cine mai ştie ce alte
abstracţiuni decât întru atâta întru cât acestea însemnează
simple diviziuni tehnice ale muncii”, scria Nae Ionescu într-
un articol din 1931 reluat în noul volum.344
Era cu atât mai mult nevoie de o busolă care să determine
nordul politicii româneşti cu cât se prefigurau din nou, în
toamna acelui an, 1937, o campanie electorală şi alegeri
parlamentare. Anul care începuse cu marele marş de
înmormântare a lui Moţa şi Marin se apropie de final cu
moartea lui Zizi Cantacuzino, şeful partidului Totul pentru
Ţară. Cu acest prilej sunt reluate demonstraţiile religios-
militare funerare care stârnesc în cel mai înalt grad emoţia
populară. În locul lui Zizi Cantacuzino, Codreanu îl numeşte
în fruntea partidului pe un inginer silvic, Gheorghe Clime,
comandant al Corpului muncitoresc legionar şi prieten din
adolescenţă cu Nae Ionescu. În perspectiva apropiatelor
alegeri, Căpitanul încheie un pact electoral de neagresiune
cu ţărăniştii lui Iuliu Maniu şi cu tinerii liberali ai lui
Gheorghe Brătianu.
În seara alegerilor, pe 20 decembrie, Codreanu şi Nae
Ionescu au o întâlnire în casa unui comandant legionar,
Virgil Ionescu. Recent întors din străinătate, Nae Ionescu e
nerăbdător să afle cum s-a desfăşurat scrutinul şi ce estimări
fac legionarii în legătură cu rezultatul votului. Aşteaptă
împreună cu Codreanu, care se arată optimist, cifrele
oficiale. Se anunţă curând că guvernul lui Gheorghe
Tătărescu obţinuse doar 35,92% din voturi, Partidul Naţional
Ţărănesc 20,40%, iar partidul Totul pentru Ţară se afla pe
locul al treilea, cu 15,58%. Sfetnicul regelui, Constantin
Argetoianu, fusese însă informat că rezultatele iniţiale ar fi
dat gardiştilor 22% din voturi.345 Zelea Codreanu are motive
întemeiate să fie optimist.

344
Ibidem, p. 273.
345
Constantin Argetoianu, Însemnări zilnice, vol. III,
Machiavelli, Bucureşti, 2001, p. 295.
 Se zvoneşte imediat că regele i-ar fi propus lui Nae Ionescu
să preia conducerea noului guvern, dar el ar fi refuzat fiindcă
nu era de acord să fie luate măsuri împotriva Gărzii de Fier.
Acestea vor fi fost mai curând speranţele şi dorinţa
legionarilor la începutul anului 1938, când ziarul Cuvântul
îşi reia apariţia după patru ani de suspendare.346
Regele e pus însă în situaţia să aplice vieţii politice un
tratament „homeopatic”, un „vaccin” naţionalist, aducându-i
la guvernare pe rivalii gardiştilor: Partidul Naţional Creştin al
poetului Octavian Goga (partid rezultat din alianţa în 1935 a
Ligii Apărării Naţional-Creştine a lui Alexandru C. Cuza cu
Partidul Naţional Agrar al lui Goga).
În ianuarie 1938, guvernul Goga-Cuza ia severe măsuri
antisemite, suspendă ziarele socotite „evreieşti” (Dimineaţa,
Adevărul, Lupta), anulează licenţele negustorilor evrei de
alcool şi tutun, interzice angajarea evreilor în restaurante şi
cafenele şi adoptă un decret-lege de revizuire a cetăţeniei
care îi viza pe evreii naturalizaţi. „Sunt perfect conştient că o
guvernare cu aceste elemente destul de hotărât antisemite
nu va putea fi una de lungă durată şi că, după aceea, voi fi
liber să pot lua măsuri mai forte, măsuri cari să mă
descătuşească, atât ţara, cât şi pe mine, de tirania adesea
atât de nepatriotică a meschinelor interese de partid”, scrie
Carol II într-o pagină de jurnal.
Prilejul se va ivi curând. Politica virulent antisemită a
guvernului tradusă prin lozinca „Afară jidanii!” dezlănţuie un
val de samavolnicii pe străzi şi în universităţi, alarmând
presa din Anglia şi Franţa, ţări cu care România are strânse
legături politice şi comerciale. Nae Ionescu survolează în
paginile Cuvântului noile realităţi politice.
Într-un articol din 23 ianuarie 1938, intitulat „Domn şi
rege”, pare să revină la fidelitatea faţă de rege şi să
pregătească opinia publică pentru apropiatele decizii ale lui
Carol II. Un rege este „părintele” unei ţări, scrie el, şi „acceptă
ţara aşa cum este ea”, fiind arbitrul unei stări de fapt. Un

346
Vezi Dora Mezdrea (ed.), Nae Ionescu şi discipolii săi în
arhiva Securităţii, vol. I.
domn, în schimb, „este însuşi poporul”, ceea ce înseamnă că
„este întotdeauna plebiscitar” şi se află, cu poporul său, într-
o solidaritate mistică.347
Când guvernul anunţă din nou alegeri anticipate, fiindcă
are nevoie de susţinerea majorităţii parlamentare, Nae
Ionescu nu le vede rostul, scriind că un guvern naţionalist ar
trebui să se afle în deplină armonie cu masele, fiindcă „nu
există politică naţionalistă în afară de mase”.348 În acelaşi
timp, constatând confruntările electorale între cuzişti – ca
reprezentanţi ai vechii generaţii naţionaliste – şi gardişti – ca
reprezentanţi ai tinerimii precum şi abuzurile guvernului
Goga-Cuza contra legionarilor, se declară, fără rezerve, de
partea tinerei generaţii şi a spiritului ei protestatar, gata de
jertfă pentru idealul naţional: „studenţimea noastră de
astăzi”, scrie el, „departe de a fi anarhică şi iubitoare de
gâlceavă, simte, infinit mai mult decât noi, nevoia de a trăi în
comunitate; are, într-un grad mult mai înalt, simţul
încadrării şi al ierarhiei, şi trăieşte cu o adâncime
metafizică…” Conflictele, protestele, atentatele, „gâlceava”
care, de la începutul anului, zdruncină societatea
românească ar înceta, dacă i se va da tinerimii „ordinea ei
morală”, adică religia politică a unei comunităţi etnice şi
confesionale. Dacă nu-i va fi dată însă, „şi-o va instaura ea
singură”.349
Carol II e conştient de acest pericol şi se spune că l-ar fi
chemat pe Corneliu Zelea Codreanu într-o audienţă secretă
ca să-i cunoască intenţiile. Legionarii nu sunt încă pregătiţi
să preia puterea, i-ar fi spus Zelea Codreanu regelui, nici nu
plănuiesc o lovitură de stat, dar ar acorda o perioadă de
graţie unui guvern ţărănist condus de fostul prim-ministru
Vaida-Voevod, vechiul lor prieten.
Regele va aplica el o lovitură guvernului Goga-Cuza,
silindu-l să-şi dea demisia, şi-l va înlocui cu un guvern
condus de patriarhul Miron Cristea, veche ţintă a atacurilor

347
În Opere, vol. XV.
348
„Virgula holerei şi alte virgule”, în Opere, vol. XV.
349
„Pe vremea mea...”, în Opere, vol. XV.
în articolele de presă semnate de Nae Ionescu, însărcinat
acum să interzică înscrierea şi participarea preoţilor la
acţiunile partidului Totul pentru Ţară şi ale gardiştilor.
Ministrul de interne este şi el un vechi duşman al
legionarilor, Armand Călinescu. Din guvern fac parte, cu
funcţie de miniştri fără portofoliu, toţi foştii premieri. Regele
e decis să suprime propaganda legionară şi să pună capăt
ascensiunii lui Codreanu.
Pe 20 februarie 1938 e abolită Constituţia şi se declară
stare de asediu pe tot teritoriul ţării. Partidele politice sunt
dizolvate, ziarele sever cenzurate, alegerile amânate pe
termen nelimitat. Zelea Codreanu se conformează şi anunţă
desfiinţarea partidului Totul pentru Ţară şi a tuturor
activităţilor comerciale, sociale şi politice legionare.
Plebiscitul organizat pentru adoptarea noii Constituţii
sporeşte prerogativele regelui şi e votat cu majoritate
zdrobitoare. Nae Ionescu susţine necondiţionat plebiscitul şi
politica lui Carol II, cu aerul că rămâne promotorul statornic
al iniţiativelor regale: „Propusă Ţării direct de Majestatea Sa,
Constituţia nouă nu putea întâmpina decât primirea
populară pe care a avut-o. Între Rege şi Ţară a funcţionat ieri
o corespondenţă sufletească fără intermediar. […] Mai presus
de cuprinsul textelor supuse plebiscitului, au fost ieri,
înaintea poporului român, regele şi veşnicia Coroanei.
Înaintea înseşi fiinţei naţionale, oricare ar fi reţinerile şi
nepotrivirile trecătoare, nimeni din cei chemaţi la vot nu
putea răspunde altfel decât aşa cum a răspuns: DA! Da,
pentru Rege şi România eternă!”350
Nu scria oare Machiavelli, un autor atent studiat de Nae
Ionescu, că „un principe are întotdeauna la îndemână tot
felul de motive îndreptăţite care-i îngăduie să-şi calce
cuvântul sub aparenţe cinstite”? Cu atât mai mult un
principe al gândirii „nu poate şi nici nu trebuie să-şi ţină
cuvântul atunci când acesta s-ar întoarce împotriva lui şi
când motivele care l-au făcut să promită un lucru au încetat

350
„Pe vremea mea...” în Opere, vol. XV.
să mai existe”.351 În fond, Profesorul nu promisese nimic
nimănui.

351
Niccolo Machiavelli, Principele, Humanitas, Bucureşti,
2019, p. 158.
 Un „fost”

Odată cu promulgarea noii Constituţii, la Palatul regal are

loc o festivitate de decorare a celor care contribuiseră
nemijlocit la acest act istoric. În fruntea lor se află Nicolae
Iorga, care primeşte de la Carol II „şi un portret cu o
afectuoasă dedicaţie”352 Nae Ionescu nu se află pe lista celor
recompensaţi pentru susţinerea politicii regale.
Istoric şi om politic, fost prim-ministru şi profesor al
moştenitorilor Coroanei, iniţiator al mişcării naţionaliste şi
antisemite studenţeşti de la începutul secolului XX împreună
cu A.C. Cuza, de care se va despărţi ulterior, teoretician al
etnicismului, artizan în bună măsură al mitologiei istorice
naţionale, Nicolae Iorga este acum ministru fără portofoliu în
noul guvern condus de patriarhul Miron Cristea. Îi scrie lui
Carol II discursurile şi se mândreşte cu ideea că vocea lui e
ascultată în sferele cele mai înalte ale politicii. Fostul părinte
al tinerimii naţionaliste este de părerea regelui şi a
ministrului internelor, Armand Călinescu: în contextul crizei
politice din Franţa şi Anglia, al proclamării lui Hitler ca
protector al tuturor germanilor din Europa, al pericolului ca
Cehoslovacia şi Austria să fie invadate de armata germană,
precum şi al epurărilor etnice ordonate de Stalin în URSS,
Garda de Fier trebuie suprimată cu orice preţ.
Până la promulgarea noii Constituţii la începutul anului
1938, Nae Ionescu evocase adesea în paginile ziarului
Cuvântul personalitatea lui Iorga, socotindu-l părintele
spiritual al noilor generaţii, „cea mai cuprinzătoare şi mai
patetică personalitate a vieţii româneşti de câteva sute de ani

352
N. Iorga, Jurnalul ultimilor ani, 1938–1940, Humanitas,
Bucureşti, 2019, p. 28.
încoace în conştiinţa noastră”353 „inteligenţa cea mai
adecvată realităţilor pe care a produs-o vreodată rasa
noastră”354, numind generaţia războiului din care făcea şi el
parte „promoţia istorică Neculai Iorga”, căci Iorga fusese
primul care a pus bazele „adevăratei civilizaţii româneşti,
care nu se poate ridica decât pe autohtonism”.355
Într-un articol din 1931, intitulat „Învăţătorii d-lui
Iorga”356, Nae Ionescu scria: „De un sfert de veac, D-l Iorga
creşte o nouă generaţie de oameni, descătuşează realităţi
comprimate şi prezidează spiritual […] procesul de disoluţie
al falsei spiritualităţi citadine rumâneşti (care nu a creat
decât tipul primar al mahalagiului); al falsei vieţi publice
(care nu a izbutit să ne dea decât tipul politicianului); şi al
falsului stat burghez (care a dus la ruina unui popor de
ţărani)”.
Apropierea Profesorului de Garda de Fier, căderea lui în
dizgraţie după asasinarea lui I.G. Duca, locul lui de sfătuitor
al regelui luat de Iorga şi de Constantin Argetoianu vor
schimba radical tonul articolelor din Cuvântul nou apărut. El
însuşi pendulează între rege şi „Căpitan”, dar Iorga i se pare
un trădător al idealurilor tinerimii.
Pentru Nae Ionescu, Iorga devine astfel un fost: „fostul meu
profesor” îl numeşte într-un articol şi subliniază fostul357,
acuzându-l pe Iorga că simplifică situaţia politică şi reduce
formele de guvernământ la dictatura personală (aluzie la
Carol II) şi la masele democratice, ignorând ceea ce el, Nae,
consideră a fi cea de-a treia şi cea mai bună cale: dictatura
omului pe care şi l-au găsit masele. Fără să-l numească pe
Zelea Codreanu şi reluând ideea dictaturii maselor, articolul

353
„Guvernarea electivă la răscrucre. Cu prilejul alegerilor
comunale din Bucureşti”, în Opere, vol XII.
354
„«Regele neîncoronat»”, în Opere, vol XII.
355
„De la Sămănătorul la noul stat românesc”, în Opere, vol
XII.
356
În Opere, vol. XI.
357
„Dictatură şi democraţie. Pe marginea unei conferinţe a
domnului Iorga”, în Opere, vol. XV.
este o pledoarie mascată pentru Căpitan, ca fiind omul „pe
care masele îl recunosc ca atare”. Or, „fostul meu profesor, d-
l Iorga, vrea să ignore că astăzi masele iau parte la viaţa
comunităţii cu o nemaipomenită intensitate”. Peste câteva
zile încheie un alt articol, adresându-i-se lui Iorga direct:
„Domnule profesor, dacă nu aţi fi uitat că, acum un an, la 13
ianuarie, a murit, aşa cum a murit, pentru ce a murit, Ion
Moţa, aţi înţelege, poate, că intensitatea cu care cred oamenii
de azi depăşeşte orice putinţă de tocmeală”.358
În ziua următoare, reia ideea şi continuă polemica scriind
că, din pricina unei mentalităţi patriarhale, Iorga trăieşte cu
convingerea învechită că „poporului trebuie să-i faci bine cu
de-a sila, chiar împotriva voinţei lui” şi nu înţelege că „de azi
înainte politica trebuie să plece de la un fapt: de la faptul nou
al maselor active”.359
Pe măsură ce poliţia şi jandarmii desfiinţează sediile Gărzii
de Fier, îi confiscă arhivele, îi închid cooperativele de
întrajutorare şi magazinele, îi hăituiesc membrii şi
simpatizanţii, atacurile lui Nae Ionescu la adresa lui Iorga se
înteţesc. Pe 9 februarie 1938 îi aduce aminte istoricului de
vremurile de dinainte de război, când fusese de partea
tineretului naţionalist care împărţea manifeste şi era apărat
de tinerii „care făceau de pază la locuinţa domniei-sale”,
pentru ca acum, la cei 67 de ani ai lui, să fie pentru „o
politică de mână forte împotriva mişcării d-lui Corneliu
Codreanu”, situându-se astfel în rândul „sufletelor moarte”
ale bătrânilor „cu un picior în groapă, cari, după ce au făcut
tot binele, desigur, dar şi tot răul pe care au putut să-l facă,
se aşază, cu tristă îndărătnicire, de-a curmezişul istoriei.
Pentru ce? Pentru că le scapă stăpânirea”.360
La începutul lunii martie, Hitler anunţă intenţiile
Germaniei de a anexa Austria. „D-l Hitler”, scrie Nae Ionescu,
„va putea intra acum în capitala fostei Austrii, făcând, prin
prezenţa lui acolo, din piatra de mormânt a rămăşiţelor

358
„Dincolo de tocmeală”, în Opere, vol. XV.
359
„Ce se poate – şi ce nu”, în Opere, vol. XV.
360
„...Despre o politică «tare»”, în Opere, vol. XV.
vechei şi strălucitei aşezări habsburgice, piatra de temelie a
unei noi ordini germane”.361 Anexarea Austriei e primită cu
mare entuziasm în rândurile legionarilor din România, în
timp ce guvernul îi somează să grăbească desfiinţarea
cuiburilor şi a sediilor.
Pe 25 martie, Nae Ionescu îi aminteşte lui Iorga că lui i se
datorează adoptarea naţionalismului etnicist şi că, în
România, spre deosebire de Germania, această formulă
politică „s-a împlinit fulgerător de repede. De ce? Pentru că
noi am avut norocul ca, începând de la 1900, toate noile
generaţii să crească în şcoala de gândire antiraţionalistă,
antiindividualistă şi antijuridică a d-lui Iorga. Vrea d-l
Profesor, astăzi, să uităm noi asta?”362
La două zile de la apariţia acestui articol în paginile
ziarului Cuvântul, Iorga primeşte de la Zelea Codreanu,
„printr-un automobil”, o plângere legată de închiderea
magazinelor legionare şi de afirmaţia făcută de Iorga în
gazeta lui, Neamul românesc, că în restaurantele legionare s-
ar pune la cale comploturi. „Eşti un necinstit sufleteşte, care
ţi-ai bătut joc pe nedrept de sufletele noastre nevinovate!” 363
îi scria Codreanu, făcându-l vinovat de amăgirea tineretului
şi de violenţa cu care era reprimată Garda de Fier.
Cu arta lui de mânuitor bizantin de intrigi politice, după ce
citeşte scrisoarea, istoricul notează în jurnal că e „o scrisoare
de injurii în care acuzându-mă că i-am închis eu prăvăliile (!)
şi citând un articol pe care nu l-am scris alături de un ordin
circular al lui Călinescu, care nu există, mă face, în fraze
rocambolesci, de o comică lipsă de inteligentă şi incapacitate
de a se exprima, «necinstit»”.364 Iorga îi dă un răspuns scurt
„că acela care mi-a trimes aceste rânduri nesocotite ar trebui
să se gândească la crimele ce a făcut şi ce a provocat şi că

361
„Fapte împlinite şi consecințe de evitat”, în Opere, vol.
XV.
362
„Naţionalismul de «import»„, în Opere, vol. XV.
363
Corneliu Zelea Codreanu, Circulări şi manifeste (1927–
1938), p. 265.
364
N. Iorga, Jurnalul ultimilor ani, 1938–1940, p. 39.
numai prin pocăinţă, nemaiadunând primejdii asupra ţării
sale, ar putea să ispăşească”.365 Şi adaugă pe aceeaşi pagină
de jurnal: „Îl voi urmări pentru ultragiu”. Nu-i poate ierta lui
Zelea Codreanu şi că îl trecuse în rândul oamenilor „cu
creierii uscaţi”366. Într-adevăr, sfătuindu-se cu ministrul de
interne, Armand Călinescu, îl reclamă pe Zelea Codreanu la
parchet. Ziarul Cuvântul trece sub tăcere toate comunicatele
guvernului împotriva Gărzii de Fier.
În noaptea de 16 spre 17 aprilie, în duminica Floriilor,
printr-o operaţiune secretă a poliţiei, Căpitanul e arestat la
Predeal pentru ofensă adusă unui „consilier regal” şi va fi
condamnat la şase luni de închisoare la Jilava. În aceeaşi zi,
Cuvântul e suspendat. Ultimul articol semnat de Nae Ionescu
poartă titlul „ «Dreptul» la bunăstare”. Nicolae Iorga notează
în jurnal: „Aseară a fost arestat Codreanu cu 150 din ai săi.
Poliţia ţine secret locul detenţiunii lui”.367

365
Ibidem.
366
Ibidem, p. 47.
367
Ibidem, p. 47.
 Arestarea

În vila de la Băneasa, Profesorul se pregăteşte de

Săptămâna Mare a Paştelui, timp de meditaţie şi post,
recitind, poate, exerciţiile spirituale ale lui Ignaţiu de Loyola
sau ascultând la patefon Matthäus Passion a lui Bach,
(Patimile Mântuitorului după Evanghelistul Matei). Oratoriul
lui Bach îl răscoleşte mai mult decât orice altă creaţie
muzicală. Cu mulţi ani în urmă îi vorbise iubitei sale Lucia
Popovici-Lupa despre spectaculoasa reprezentaţie a
oratoriului la Opera din Berlin. Împărtăşeau aceeaşi pasiune
pentru muzica lui Bach, egalată doar, cum îi spusese el, de
dantelăria arhitecturală a mântuirii reprezentată de catedrala
din Chartres. Vestea arestării lui Codreanu, despre care
ziarele au consemn să nu scrie, îi e adusă la cunoştinţă de
unul dintre apropiaţii săi legionari. Vechi prieteni din
anturajul regelui îl sfătuiesc să-şi ia o vacanţă şi să plece la
Balcic.
Petrece, aşadar, Paştele anului 1938 (24 aprilie) în vila de
vacanţă de la malul mării, din apropierea reşedinţei cu
minaret, Tenha Juvah („Cuibul liniştit”), şi a grădinilor
englezeşti construite de regina Maria cu peste zece ani în
urmă.
Primarul Balcicului, George Fotino, mult preţuit de regina
Maria pentru spiritul său cultivat şi iniţiativele gospodăreşti,
se prea poate să fi fost o rudă paternă a Elenei-Margareta
Fotino, soţia lui Nae. Vila înscrisă pe numele Luciei Popovici-
Lupa fusese construită între 1934 şi 1935, în primul an al
mandatului lui Fotino, după planurile uneia dintre fiicele
scriitorului Barbu Ştefănescu Delavrancea, arhitecta
Henrieta Delavrancea-Gibory. Pe o schiţă din 1934 a camerei
de zi spaţioase de la parter, arhitecta va scrie de mână:
„Proprietatea d-rei Popovici-Lupa, vedere spre colţul scării în
living room”. La Balcic îşi petrecea verile şi sora Henrietei,
Cella, care obişnuia să culeagă plante aromate de pe dealuri
şi să i le ducă Profesorului.
Casa mare, albă, în stil cubist mediteranean era numită
vila „lupoaicei”, „fata cu părul roşcat şi cu ochii de oţel,
albaştri, care avea ceva din înfăţişarea aeriană şi tare a unei
divinităţi germane”368, dar se ştia că fusese ridicată cu banii
lui Nae Ionescu şi costase 1.850.000 de lei.369 Nu se poate să-
i fi scăpat cuiva jocul de cuvinte „Lupeasca/ Lupoaica” şi Nae
se va fi amuzat să imite stilul de viaţă al regelui.
Vila se învecina cu alte clădiri concepute de aceeaşi
arhitectă şi aparţinând unor artişti, scriitori ori oameni
politici ai vremii. Nae Ionescu şi iubita lui puteau fi văzuţi
adesea „la mare, în cuterul pe care-l cumpărase, şi-n care
străbătea acum Marea Balcicului în lung şi-n lat…” „Ştii că
m-am făcut marinar?” îl întrebase ghiduş Profesorul pe fostul
său student Mircea Vulcănescu.370
Legătura cu Lucia Popovici-Lupa dura deja de ani buni şi
Elena-Margareta aflase recent că amanta soţului ei i-ar fi
oferit unei anume Madame Marie, pricepută în materie de
farmece, „15.000 de lei dacă va fi în stare să-l facă pe Nae să
divorţeze de mine şi să se însoare cu ea”.371 Elena-Margareta
se simte înfrântă, golită sufleteşte, ar vrea să se retragă
undeva, la ţară, obosită de prea multele aventuri ale lui Nae
„care e un om slab; e un om de cap, dar nu de acţiune.
Străluceşte ca aurul, dar nu ca diamantul: ca aurul se poate
transforma în praf. Inteligenţa lui rară poate cuceri
nenumărate spirite, dar mâna lui nu poate stăpâni pe

368
Mircea Vulcănescu, Nae Ionescu aşa cum l-am cunoscut,
p. 113.
369
Vezi Lucian Boia, Balcic: Micul paradis al României Mari,
Humanitas, Bucureşti, 2014, cap. „«Mica Gibory» şi casele
ei”.
370
Mircea Vulcănescu, Nae Ionescu aşa cum l-am cunoscut,
p. 113.
371
Elena-Margareta Ionescu, Jurnal cu şi fără Nae Ionescu,
p. 87.
nimeni; el e cel stăpânit de toţi şi de toate. Şi în primul rând
e stăpânit de dorinţa de a stăpâni şi nu ştie că nu acel care
vrea să stăpânească stăpâneşte, ci acel care e creat pentru
aceasta”372.
În anul acela, 1938, se află la Balcic, în perioada Paştelui,
şi Mihail Sebastian, care locuieşte la „Vila Dumitrescu” şi îi
face o vizită maestrului său. Nu încetase să se simtă ataşat
de el în ciuda scandalului în care îl târâse prefaţa lui la
romanul De două mii de ani. Îl găseşte plin de voie bună şi
mândru de felul în care îi explicase unui deputat laburist
englez, cu vreo două săptămâni în urmă, organicitatea
neamului românesc.
Nimic nu lasă să se înţeleagă că Profesorul ar fi fost
îngrijorat de arestarea lui Codreanu, sau pur şi simplu evită
subiectul. După agreabila lor întâlnire, Mihail Sebastian
notează în jurnal: „Neschimbat, etern Nae! Brusc, fără
pregătire, fără tranziţie, mi-a povestit tot ce i-a spus lui
Nicholson, de l-a pus – se înţelege – în cur. Inimitabilul lui
accent de modestie degajată! Cât e de copilăros, cât de mult
vrea să epateze şi cât de multă plăcere îmi face să-l ajut, cu
aerul meu de admiraţie interzisă, de mirare perpetuă, de
aşteptare surprinsă, intrigată. Copilăria asta a lui e unul din
ultimele lucruri pentru care îmi este încă drag”. 373
Să se fi datorat seninătatea lui Nae Ionescu unei strategii
îndelung puse la punct? Stăpânirea emoţiilor era
specialitatea lui îndelung exersată. Juca un joc dublu, aşa
cum ar reieşi din articolele de presă şi parcursul lui politic de
până atunci? Nichifor Crainic, fost susţinător şi el al Gărzii
de Fier şi al lui Codreanu, era convins că, după ce fusese
îndepărtat din anturajul regelui, Nae Ionescu întrebuinţa „o
îndoită tactică”: îl împingea pe Codreanu la acţiuni şi
atitudini ostile lui Carol II şi fără justificare faţă de interesele
mişcării legionare şi, în acelaşi timp, îi transmitea regelui că
„îi poate aduce pe tavă” Garda de Fier. „Nae Ionescu îi făcuse
regelui de mai multe ori această ofertă, între alţii, prin

372
Ibidem, pp. 87–88.
373
Mihail Sebastian, Jurnal, 1935–1944, p. 159.
Gavrilă Marinescu”, îşi va aminti Crainic, şi „nu s-a dat la o
parte să expună nimicirii înseşi mişcarea legionară. Palatul i-
a rămas închis. Jocul n-a izbutit decât să nimicească pe
Corneliu Codreanu şi pe fruntaşii Gărzii de Fier. S-a împlinit,
din nenorocire, vorba pe care i-am spus-o lui Corneliu, la
despărţire, în toamna anului 1934: «Spiritul diabolic al lui
Nae Ionescu, pe care nu-l cunoşti, te va duce la pieire!»”374
Dacă acesta era jocul politic al lui Nae Ionescu, atunci îşi
găsise în Carol II un redutabil şi de temut adversar, a cărui
gândire politică nu s-a lăsat nicio clipă tulburată de
fascinaţia pe care o exercita Profesorul asupra tineretului, a
intelectualilor cultivaţi şi a femeilor din lumea bună. L-ar fi
vrut de partea lui, dar nu-i subestima orgoliul. Cu ocazia
confiscării arhivelor şi documentelor legionare şi a arestării
lui Codreanu, Siguranţa descoperă şi noi informaţii despre
finanţarea Gărzii de Fier şi o listă „având în frunte pe Nae
Ionescu cu multe milioane”.375
După Paştele petrecut la Balcic, noaptea de 7 spre 8 mai,
Nae Ionescu este arestat în vila sa de la Băneasa şi dus „cu
domiciliu forţat” într-un lagăr improvizat într-o fostă şcoală
de agricultură de lângă Miercurea Ciuc. În urma percheziţiei,
poliţia ar fi găsit în seiful lui 22 de milioane de lei
(aproximativ 200.000 de dolari la valoarea din 1938). 376
Arestarea lui Nae Ionescu, considerat ideologul Gărzii de Fier,
se făcuse în aşteptarea unui nou proces intentat lui Corneliu
Zelea Codreanu, în care acesta era acuzat că ar fi pregătit un
război civil aflându-se în legătură cu un stat străin
(Germania).
Lagărul de lângă Miercurea Ciuc, unde Profesorului i se
alătură curând fostul său student legionar Mircea Eliade,
arestat ca membru gardist, „era o clădire de pe la începutul
secolului, cu trei etaje şi camere spaţioase; în fiecare din ele
dormeau între cinci şi zece deţinuţi. O curte de vreo sută de
metri lungime, de treizeci de metri lăţime, înconjurată cu

374
Nichifor Crainic, Zile albe, zile negre: Memorii, p. 350.
375
N. Iorga, Jurnalul ultimilor ani, 1938–1340, p. 73.
376
Petre Pandrea, Garda de Fier, p. 158.
sârmă ghimpată şi păzită de jandarmi înarmaţi cu puşti-
mitraliere. În colţuri, foişoare de lemn, cu mitralierele în
poziţii de tragere îndreptate asupra curţii. Aici ne plimbam,
stăm de vorbă, iar dis-de-dimineaţă, sub conducerea unui
instructor, făceam gimnastică”.377 Având experienţa lagărului
de la Celle, din tinereţe, Nae Ionescu îşi păstrează ţinuta
îngrijită şi imaginea publică: e totdeauna bărbierit, îşi
schimbă des cămaşa şi puloverele, alternează cele trei
costume care i-au fost îngăduite şi poartă cravată-papion.
Mircea Eliade nu-şi aminteşte „să-l fi văzut o singură dată
trist, abătut sau descurajat”.378
Câtorva dintre prietenii arestaţi le vorbeşte despre
proiectul unui Comentariu la Epistolele Sfântului Pavel, pe
care ar fi vrut să-l scrie ca pe un omagiu adus apostolului
neamurilor, omul care „arătase în ce sens se putea gândi
filozofic, în chip creator, după Întrupare” 379, şi despre o carte
intitulată Căderea în Cosmos, care i-ar fi fost dedicată unei
noi iubite, vechi cunoştinţe: Cella Delavrancea, pianistă şi
scriitoare, cu trei ani mai în vârstă decât el, fiica cea mare a
lui Barbu Ştefănescu Delavrancea.
O cunoştea pe Cella Delavrancea de pe vremea când era
soţia lui Aristide Blank. De ani de zile, de ziua onomastică a
Profesorului, ea îi aducea violete, iar el le adulmeca sălbatic
şi vorbeau apoi despre denumirile regionale ale florilor. Cella
e căsătorită acum cu diplomatul Filip Lahovari, partener de
bridge al lui Carol II. După două căsnicii eşuate (cu
diplomatul Viorel Tilea şi cu bancherul Aristide Blank), în
1938 făcuse o pasiune pentru Nae Ionescu, pe care îl
vizitează periodic în lagăr, la fel ca Lucia Popovici-Lupa, care
devine, treptat, o fostă iubită.
Ambele femei caută să intervină în favoarea eliberării lui,
iar lupta lor pentru Profesor face deliciul însemnărilor de
jurnal ale unuia dintre sfetnicii regelui, neîntrecut portretist
şi neostenit bârfitor politic, Constantin Argetoianu: „Cella l-a

377
Mircea Eliade, Memorii, 1907–1960, p. 351.
378
Ibidem, p. 353.
379
Ibidem, p. 353.
furat pe Nae de la d-ra Lucuţa şi toată vara a fost luptă grea
între cele două zâne răscoapte, în jurul bujorului deţinut
succesiv la Miercurea Ciucului şi la Braşov. Călinescu
[Armand Călinescu, ministru de interne] îmi povestea că
Cella venea regulat să-i facă scene cu leşin, ca să-l silească
să dea drumul lui Nae… şi când nu venea, îi trimitea scrisori
ca să le facă să parvină iubitului… Şi pe când iubitul se
îndeletnicea cu studii filozofice, la umbra şi sub auspiciis
Regis, pe când Cella leşina, d-ra Lucuţa fura pianul din vila
lui Nae de la Băneasa, ca să nu-l poată folosi noua ibovnică
când se vor înapoia cu toţii acasă! Ce vicleim… şi ce
bordel!”380
Pe 19 octombrie, în urma unei crize cardiace381 Nae
Ionescu este internat la spitalul militar Gh. Mârzescu-Nou
din Braşov. Între timp, la finalul unui simulacru de proces,
Corneliu Zelea Codreanu fusese condamnat la 10 ani de
muncă silnică. Ulterior, în noaptea de 29 spre 30 noiembrie,
sub pretextul unei mutări de la penitenciarul Doftana la cel
de la Râmnicu Sărat şi al unei tentative de fugă de sub
escortă, Codreanu şi legionarii condamnaţi pentru uciderea
lui I.G. Duca şi a lui Mihail Stelescu vor fi ucişi prin
strangulare de jandarmii care îi însoţeau, în pădurea
Tâncăbeşti. Cadavrele le vor fi stropite cu acid sulfuric şi
aruncate într-o groapă comună în curtea închisorii Jilava.
Ştirea va apărea în toate ziarele şi va fi transmisă în buclă
la radio. În primele momente, legionarii refuză să creadă că e
adevărat. Pe 19 decembrie, în schimbul unui angajament
ferm de desolidarizare de Garda de Fier şi abţinere de la
instigări împotriva noii ordini de stat, Nae Ionescu se întoarce
acasă.
Carol II tocmai înfiinţase un partid unic, de mase, Frontul
Renaşterii Naţionale, care spera să asimileze şi neutralizeze
mişcarea legionară rămasă acum fără Căpitan.

380
Constantin Argetoianu, Însemnări zilnice, vol. VI,
Machiavelli, Bucureşti, 2003, p. 33.
381
Ibidem.
 Cavaler al Apocalipsului

În noaptea de 11 spre 12 ianuarie a anului 1939, gerul

îngroaşă gheaţa lacului din faţa vilei albe, cu linii
brâncoveneşti şi arcade mănăstireşti construită de arhitectul
George Matei Cantacuzino la Băneasa. În curtea largă, în
apropierea foişorului de lemn, stăpânul casei avea de gând să
facă un şir de odăi, ca nişte chilii, în care să vină să lucreze
tinerii pe care îi forma în domeniul filozofiei. I-ar fi plăcut să
reconstruiască atmosfera de la Mănăstirea Dealu. Dincolo de
parcul îngheţat şi de zidurile înalte care îl înconjoară se aude
scârţâitul înfundat al zăpezii sub roţi de maşini.
Poate că Nae Ionescu zăboveşte încă în biroul lui de la
parter, aşezat la masa florentină pe care se află bustul în
bronz al Cellei Delavrancea, o vază cu flori, un roman poliţist.
Pe peretele din faţă, deasupra unei poliţe, o Coborâre de pe
cruce de El Greco. În şemineu, focul aprins. Pe peretele din
spate, de rafturile bibliotecii înălţate până în tavan se sprijină
scara de lemn cu care se ajunge la volumele rare de pe
rândurile de sus. De obicei, stăpânul casei trage tacticos
dintr-o ţigară răsfoind ziarele fiecărei zile.
În ziua aceea se publicaseră noi informaţii despre atentatul
pus la cale în ajunul Bobotezei de nişte ofiţeri gardişti şi
prevenit de poliţie, despre incendiul petrecut la un laborator
legionar de explozibile din strada Căpitan Oarca nr. 23,
soldat cu morţi şi răniţi, despre vizita la Roma, cu escală la
Paris, a miniştrilor britanici Chamberlain şi Halifax, ori
despre echipa de căluşari aflată în turneu la Londra şi care
se bucura de un imens succes.
Tihna casei e întreruptă de poliţişti care descind la porţi cu
un nou mandat de percheziţie. Acesta părea să fie răspunsul
ministrului de interne Armand Călinescu la bilanţul politic
însoţit de o scrisoare, pe care le primise de la Nae Ionescu în
primele zile ale noului an. Profesorul îl înştiinţase, pe un ton
oarecum ameninţător, că, prin asasinarea lui Zelea
Codreanu, făcuse „cea mai mare eroare politică pentru
România şi cea mai proastă afacere pentru propria
persoană”, fiindcă tineretul orientat până atunci spre viitor
cu deviza lui Moţa, „Să faci, Căpitane, o Ţară ca soarele sfânt
de pe cer”, acum nu mai avea decât un ţel: să răzbune
moartea lui Codreanu.382
Din însemnările lui Armand Călinescu şi din cele ale lui
Constantin Argetoianu reiese că vizita poliţiei nu era numai
un răspuns la memoriu, ci şi urmarea unui denunţ făcut
direct lui Armand Călinescu de Georgeta Cancicov, soţia
ministrului finanţelor, Mircea Cancicov. În timpul unui dejun
recent al soţilor Cancicov la Cella Delavrancea şi Filip
Lahovari, la care fusese prezent şi Nae Ionescu, acesta fusese
auzit spunând că „Regele Carol va termina ca Vodă
Brâncoveanu, cu capul tăiat!”383 În atmosfera de ameninţări
şi răzbunări legionare de după moartea lui Codreanu,
Georgeta Cancicov se simţise datoare să transmită imediat
ministrului de interne afirmaţia lui Nae Ionescu. Răutăciosul
Constantin Argetoianu nu exclude însă nici ipoteza ca Nae să
fi vorbit astfel „din ordin, ca să fie reinternat, deoarece ştie
dânsul că se vor întâmpla curând lucruri teribile şi că prefera
să fie în astfel de momente la adăpost de orice bănuială”384
Tratamentul special de care va avea parte Nae Ionescu în
închisoare ar părea să confirme această ipoteză.
Percheziţia durează până în zori, când apare, alarmată,
Cella Delavrancea urmată de câţiva dintre foştii studenţi ai
Profesorului. Niciunul dintre ei nu-i poate însă împiedica
arestarea. „Arestăm din nou pe Nae Ionescu (chestia cu
Brâncoveanu)”, notează sec Armand Călinescu pe 12
ianuarie.385

382
Vezi Dr. Şerban Milcoveanu, Memorii (1929–1989), p.
184.
383
Constantin Argetoianu, Însemnări zilnice, vol. VI, p. 38.
384
Ibidem.
385
Armand Călinescu, Însemnări politice.
 În lagărul de la Miercurea Ciuc, Nae Ionescu îşi reia
prelegerile improvizate de istorie a culturii şi de germană cu
ceilalţi deţinuţi, majoritatea legionari. În rest, citeşte cărţi de
istoria muzicii şi de istoria artei, pe care i le aduc de acasă
fiul lui cel mare şi cumnatul lui.
La începutul primăverii, cu prilejul unei inspecţii, este
întrebat dacă ar avea „vreo doleanţă”. „Dacă se poate, o
încăpere în care să dorm singur şi în fiecare dimineaţă să fac
o oră baie în cadă”, ar fi răspuns el şi imediat i-a fost mutat
patul într-o cameră separată, unde i s-a montat şi o cadă
„alimentată prin nişte tuburi cu apă caldă şi cu apă rece”.386
Noile condiţii îi asigură un regim de viaţă mulţumitor până în
luna iunie, înăbuşitoare în acel an, când din camera lui se
aud dintr-odată vaiete. E găsit întins pe pat, cu o mână la
inimă şi murmurând „Mă doare, mă doare”.
A fost transportat mai întâi la spitalul militar de la Braşov
şi apoi la Bucureşti, la locuinţa Cellei Delavrancea din strada
Roma, unde i s-a stabilit diagnosticul de cardiopatie
ischemică dureroasă şi i s-a interzis cu desăvârşire să mai
fumeze.387
După recuperare, aflat încă la Bucureşti, Nae Ionescu ar fi
obţinut o audienţă la prim-ministru. În urma recentei morţi a
patriarhului Miron Cristea, guvernul este acum condus de
Armand Călinescu. Nae Ionescu şi-ar fi cerut iertare în
genunchi pentru toate vorbele şi faptele sale în favoarea
Gărzii de Fier, conversaţia ar fi decurs „foarte violent”, el „îşi
pierduse controlul de sine”, în timp ce „Armand a fost foarte
calm şi stăpân pe sine”. Aflând din surse diferite despre
întâlnirea celor doi, Mihail Sebastian notează în jurnal, cu
ironie amară, că „bietul profesor, departe de a aştepta calm
«desfăşurarea faptelor» – ceea ce ar fi însemnat că mai crede
în soarta lui – se zbate să iasă din punctul mort în care se
află. Teribil destinul omului ăstuia – şi nu mă pot opri să nu

386
Vezi Dr. Şerban Milcoveanu, Memorii (1929–1989), p.
184.
387
Ibidem.
mă gândesc foarte des la el”.388
Nemaiavând nicio veste, Sebastian şi discipolii lui Nae
Ionescu sunt convinşi că, încă din noaptea aceea, după vizita
la Armand Călinescu, Profesorul fusese trimis înapoi la
Miercurea Ciuc. În realitate, a fost eliberat la scurt timp după
întrevederea cu Armand Călinescu, pe 21 iunie, cu condiţia
să nu părăsească domiciliul de la Băneasa şi timp de şase
luni să nu ia legătura cu nimeni.
Peste două luni, în liniştea regăsită a vilei de la Băneasa şi
în camera de lucru „scăldată într-o lumină albăstruie,
străbătută de razele soarelui care cădeau pieziş”389, o veste
neaşteptată se cere cumpănită. La radio şi în ziare se anunţă
că miniştrii de externe ai Germaniei şi Uniunii Sovietice au
semnat un pact de neagresiune. Ceea ce Franţa şi Anglia nu
reuşiseră, Uniunii Sovietice îi fusese îngăduit. Ideea de până
atunci că Germania ar fi protejat România de extinderea
bolşevismului se năruia peste noapte.
Vestea cade ca un trăsnet peste politicienii României şi
peste rege, care prevăd consecinţele pe termen lung ale acelei
alianţe contra naturii. „Se pare că asistăm”, scrie uluit în
jurnal Constantin Argetoianu pe 24 august 1939, „la ultimele
convulsii ale unei lumi hotărâte să se sinucidă…” 390 Într-
adevăr, pe 1 septembrie, trupele germane invadează Polonia.
Marea Britanie şi Franţa declară război Germaniei. Trupe
sovietice sunt concentrate la graniţa de răsărit a României.
Consiliul de coroană hotărăşte că trebuie păstrată cu orice
preţ neutralitatea.
La Bucureşti, toamna face risipă de culori şi pomii îşi
veştejesc coroanele luxuriant-orientale ca în fiecare an. Până
într-o zi, când, în amiaza mare, opt legionari atacă maşina
prim-ministrului Armand Călinescu şi îl împuşcă mortal,
după care pătrund în sediul radioului naţional şi îşi anunţă

388
Mihail Sebastian, Jurnal, 1935–1944, pp. 211–212.
389
Mircea Vulcănescu, Nae Ionescu aşa cum l-am cunoscut,
p. 137.
390
Constantin Argetoianu, Însemnări zilnice, vol. VII,
Machiavelli, Bucureşti, 2003, p. 77.
singuri fapta la microfon, dintr-un studio de emisie. Regele şi
fiul lui Mihai tocmai iau masa de prânz la palat, când
concertul de la radio e întrerupt de declaraţiile gâfâite ale
asasinilor.
Cei opt vor fi ucişi la rându-le de poliţie, iar cadavrele lor
vor fi expuse câteva zile, drept avertisment, la locul asasinării
lui Armand Călinescu. Comandanţii legionari din fiecare
judeţ, înjur de 250, sunt arestaţi şi executaţi. Alţii reuşesc să
se ascundă şi să fugă apoi în Germania. În următoarele luni,
ţara e condusă de guverne de tranziţie silite, în noua
configuraţie politică europeană şi a unui tratat economic cu
Germania, să poarte tratative cu legionarii rămaşi în ţară
pentru delimitarea lor de actele de violenţă trecute şi
înscrierea în Frontul Renaşterii Naţionale. Tot mai mulţi
oameni politici încep să creadă că politica externă a României
trebuie reorientată către Germania. Printre ziariştii străini
aflaţi în capitală circulă informaţia că profesorul Nae Ionescu
ar contribui, din culise, la negocieri cu gardiştii.391
În agitaţia şi dezorientarea sfârşitului de an 1939 şi la
începutul anului următor circulă tot felul de zvonuri: că
guvernul i-ar fi propus lui Nae Ionescu portofoliul unui
minister sau funcţia de ambasador, că ar fi fost silit, deşi nu
fusese niciodată înscris oficial în Garda de Fier, să semneze
şi el un act de abjurare, sub ameninţarea unei noi trimiteri în
lagărul de la Miercurea Ciuc, ba chiar că, în primele luni ale
anului 1940, când trupele germane înaintează în Norvegia,
Olanda, Belgia, Luxemburg, regele i-ar fi propus să preia
conducerea unui nou guvern.
„Nimic din toate acestea nu e adevărat. Guvernul n-a cerut
lui Nae Ionescu să semneze alături de gardişti. Regele nu l-a
primit în audienţă şi niciun portofoliu nu i-a fost propus…”
va scrie în jurnal Constantin Argetoianu. 392 Sâmburele de
adevăr era în altă parte, după cum îşi va aminti un membru

391
Vezi Dora Mezdrea (ed.), Nae Ionescu şi discipolii săi în
arhiva Securităţii, vol. I, p. 116.
392
Constantin Argetoianu, Însemnări zilnice, vol. VIII,
Machiavelli, Bucureşti, 2007, p. 184.
al Gărzii de Fier: „opinia unanimă a legionarilor din lagăre şi
din libertate era ca Prof. Nae Ionescu să fie ales drept noul
şef al Mişcării Legionare”393 După închisoare şi destituirea sa
de la universitate, e greu de crezut că Nae Ionescu ar fi
împărtăşit opinia legionarilor.
La începutul noului an e văzut la recitalul de la Ateneu al
pianistului şi compozitorului Walter Gieseking. Nae Ionescu
se află în fotoliile de la parter împreună cu Cella
Delavrancea, în timp ce soţia sa, Elena-Margareta, urmăreşte
concertul dintr-o lojă de la etaj.394
Iarna se prelungeşte cu temperaturi sub zero grade până
în luna martie, când Nae Ionescu îi face o vizită lui Nicolae
Malaxa, prietenul şi sponsorul său, cu care ar fi avut de
discutat termenii tratatului economic româno-german şi
„înalte probleme politico-industriale”. E însoţit de un ziarist
legionar, Nicolae Terianu, bănuit că ar fi fost informator al
poliţiei. Cei trei iau masa: Terianu vorbeşte verzi şi uscate,
Nae Ionescu face „comentarii savante”, Malaxa vorbeşte
puţin. Din cele 14 specialităţi culinare oferite oaspeţilor, Nae
alege curcan cu caise.
După festin, discuţiile continuă în salonul alăturat. Prin
uşa întredeschisă, secretara lui Malaxa îl vede, la un moment
dat, pe Nae Ionescu, prins în iţele unei demonstraţii logice,
că duce involuntar mâna la buze cu un gest de fumător
înrăit. Nu mai fumase de aproape un an. Terianu îi oferă o
ţigară spunându-i că e „denicotinizată”.
Nae şi-o aprinde şi e de presupus că trage în piept cu sete.
Mai cere una. La a doua ţigară se prăbuşeşte pe podea într-
un nou atac de cord.
E transportat acasă, la Băneasa, însoţit de amicul Terianu.
Ţigările ar fi fost „hipernicotinizate”, iar decizia lui Terianu de
a-l duce acasă, şi nu la spital, ar fi fost o dovadă în plus de

393
Vezi Dr. Şerban Milcoveanu, Memorii (1929–1989), p.
195.
394
Vezi Emanoil Bucuţa, „Fragmente de jurnal”, text
publicat şi prefaţat de Marta Petreu în Apostrof, mai-iulie,
1994.
tentativă de asasinare, va conchide medicul legionar Şerban
Milcoveanu în cartea lui de amintiri.395
În următoarele zile, îngrijit de medici şi de Cella
Delavrancea, Nae Ionescu primeşte, întins în pat, rând pe
rând, vizite din partea foştilor studenţi care îi rămăseseră
devotaţi. El este, pentru ei, nu doar Profesorul, ci învăţătorul,
îndrumătorul spiritului şi al vieţii. De la o zi la alta însă, sub
ochii lor, acest „cavaler al Apocalipsului de o fervoare
magnifică prăbuşită în sânge, teroare, dezordine şi
răzmeriţă”, „cu zâmbet mefistofelic” se pierde încet „în neguri,
păstrându-şi enigma deopotrivă faţă de cei pe care i-a iubit şi
pe care i-a urât”.396
Nae Ionescu se stinge din viaţă la 49 de ani, pe 15 martie
1940.

395
Dr. Şerban Milcoveanu, Memorii (1929–1989), pp. 197–
198.
396
Petre Pandrea, Portrete şi controverse, vol. I, pp. 236–
237.
 Epilog

Tăcerea adâncă în care vraja de altădată a casei se

risipeşte ca un fum e curmată violent de căderea unui obiect
greu izbit cu furie de podele. Bustul Cellei Delavrancea
sculptat în bronz de Miliţa Pătraşcu „fusese spart şi aruncat
afară-n cioburi de ciuda iconoclastă a surorii lui care, ca
toate surorile, refuzând să admită altceva din el decât felul ei
de a şi-l închipui mare, încerca, Erinie răzbunătoare, să
pună ordine în lucruri”.397
Înainte de a sparge bustul de bronz, Antoaneta ar fi
alungat-o din casă pe Cella Delavrancea. Orice urmă a
iubirilor fără rost trebuie ştearsă. În cadrul uşii care dă spre
odaia unde se află trupul neînsufleţit al lui Nae Ionescu
rămâne, împietrită de durere, soţia lui, Elena-Margareta.
În seara aceea, întoarsă la ea acasă, îl jeleşte într-o pagină
de jurnal: „Nae, Nae, cum e cu putinţă ca tu să nu mai fii?
Niciodată n-o să mai vorbesc cu tine? Niciodată n-o să te mai
văd? Niciodată, niciodată. […] Numai la atâta se reduce viaţa
unui om ca tine? Numai pentru atâta ai fost înzestrat cu
atâta dărnicie de Creator? Să mori fără să-ţi vezi realizat
niciunul din visurile tinereţii tale?”398 Elena-Margareta
Ionescu va mai trăi încă 30 de ani. Fiul lor cel mare, Radu-
Mircea, doctor în economie politică la Berlin, va muri peste
un an, în 1941, pe frontul de răsărit. Cel de-al doilea fiu,
Răzvan, devenit medic, va muri în 1974.
Vestea morţii lui Nae Ionescu se răspândeşte imediat şi,
odată cu ea, apar nenumărate scenarii ale unui posibil

397
Mircea Vulcănescu, Nae Ionescu aşa cum l-am cunoscut,
p. 115.
398
Elena-Margareta Ionescu, Jurnal cu și fără Nae Ionescu,
p. 98.
asasinat. O comisie de medici legişti şi procurori e
însărcinată să aducă la cunoştinţa opiniei publice cauzele
decesului şi raportul medico-legal. Datele vor fi publicate în
toate ziarele de a doua zi. Nae Ionescu murise în urma unui
infarct.
Înainte de a fi date publicităţii, concluziile raportului
medico-legal îi sunt comunicate regelui. Carol II e deopotrivă
întristat şi uşurat. În însemnarea din ziua de 15 martie 1940
revede parcursul omului care îl sprijinise cândva: „cu toate
defectele lui, a fost o personalitate interesantă, şi în zilele
când ţinea la mine mi-a fost de un mare folos, însă pe zi ce
trecea s-a stricat, şi defectele caracterului său au ieşit tot
mai mult la iveală. Logician strâns, dar de o logică care-l
ducea la ilogică, în loc de a fi un spirit constructiv devenise
unul disecător, destructiv. Avea în toată firea lui ceva
machiavelic. Devenise foarte interesat, iar în ultimii ani, de
când se legase de Garda de Fier, cu gândul tăcut de a fi
singurul ei conducător, devenise din ce în ce mai rău şi mai
duşmănos. Moartea lui aduce azi un mare serviciu ţării, căci
era una din marile piedici la ralierea legionarilor. Moartea lui
a fost subită, inima nu l-a mai ţinut. Suferea de multă vreme,
având o leziune la cord, încât pentru acei care erau la curent
cu starea lui n-a fost nicio surpriză. Fie-i ţărâna uşoară!”399
Stângace exprimare: „moartea lui aduce un mare serviciu
ţării”. Sau un act ratat?… „Ralierea legionarilor” în partidul
unic al regelui va complica şi mai mult raporturile lui Carol II
cu ce mai rămăsese din Garda de Fier.
Înmormântarea lui Nae Ionescu are loc pe 17 martie.
Zăpezile începuseră să se topească, streşinile să curgă,
primăvara părea să-şi între, în sfârşit, în drepturi. În ţară se
anunţau inundaţii. La biserica cimitirului Bellu se strânge
lume multă, cunoscuţi, prieteni, membri ai familiei.
După slujba de înmormântare, sicriul cu trupul
neînsufleţit al lui Nae Ionescu e purtat pe umeri spre groapă
de ucenicii mult iubiţi. Printre ei, cei doi Mircea: Vulcănescu

399
Carol al II-lea Regele României, Însemnări zilnice, vol.
III, Scripta, București, 1998, p. 100.
şi Eliade.
Cu prilejul unui parastas organizat în casa ei, Cella
Delavrancea interpretează la pian o piesă de Bach în
amintirea Profesorului. După ce micul recital se încheie,
imitând neprevăzutul realităţii, cum i-ar fi plăcut lui Nae
Ionescu să spună, monumentalul supraponderal Mircea
Vulcănescu cere să i se permită să facă şi el o interpretare a
aceleiaşi partituri, dar nu la pian, ci improvizând un balet
ad-hoc. „Şi, uriaşul care era, cu cele peste 120 de kilograme
ale trupului său, dovedind o desăvârşită graţie, nefiind nicio
clipă grotesc, urmând cu fidelitate linia melodică imaginată
de compozitorul german, spre uimirea celor prezenţi, l-a
interpretat prin dans pe Bach.”400
Apoi, foşti studenţi şi colaboratori ai Profesorului, printre
ei Constantin Noica şi vechiul prieten matematician Octav
Onicescu, vor alcătui un „Comitet pentru tipărirea operei lui
Nae Ionescu”. Prietenii lui Nae îi transcriu cursurile
stenografiate cu pietate de copişti medievali, fără să ştie,
poate, că singura, adevărata lui operă sunt ei înşişi, cei
„atinşi” de fascinaţia personalităţii Profesorului. Opera lui se
va întrupa în aventura intelectuală a fiecăruia dintre ei:
Mircea Eliade va urma calea filozofiei indiene şi a istoriei
religiilor, Mircea Vulcănescu va merge pe drumul ortodoxiei
şi al filozofiei creştine, Emil Cioran va desăvârşi răfuiala cu
ideile şi cu filozofia, Constantin Noica va prelua şi va duce
mai departe proiectul unei filozofii naţionale şi visul unei
pedagogii socratice. Toţi la un loc, în scrierile lor şi unii chiar
şi în vieţile lor, vor configura periodic, ca într-un caleidoscop
al memoriei intelectuale şi afective, portretul unui singur om:
seducătorul minţilor şi al inimilor, viforosul şi tulburătorul
domn Nae.
Doar neprevăzutele cruzimi şi ironii ale istoriei vor face ca,
după un scurt experiment de instaurare a unui stat legionar,
partidul unic şi politica de mase visate de Profesorul lor să fie
puse în practică pentru mai bine de 40 de ani de orânduirea

400
Ion Papuc, Sub zidurile tradiţiei, Mica Valahie,
Bucureşti, 2013, p. 102.
comunistă instalată în România după cel de-al Doilea Război
Mondial.
 Sursa ilustraţiilor

Ilustraţiile 1,19: Muzeul Naţional al Literaturii Române,

foto Dan Vaitamaniuc
Ilustraţiile 2, 5, 6, 7, 20: Arhiva familiei
Ilustraţia 3: G. Călinescu, Istoria literaturii române,
Fundaţia Regală pentru Literatură şi Artă, Bucureşti,
1941
Ilustraţiile 4, 8: Arhiva Octavian Carabela, fotografie din
albumul George Matei Cantacuzino: Arhitectura ca
temă a gândirii de Mirela Duculescu, Simetria,
Bucureşti, 2010
Ilustraţiile 9,10,11: Arhiva Sorin Mărgărit
Ilustraţiile 12, 13, 14, 15, 16, 18: Arhiva Răzvan Luscov
Ilustraţiile 17, 21: Arhivele Naţionale Istorice Centrale
Ilustraţia 22: Arhiva Vladimir Ghika
 Mulţumiri

Oricine se încumetă să scrie o carte despre Nae Ionescu

este îndatorat monumentalei biografii a Dorei Mezdrea, Nae
Ionescu: Biografia. Îi mulţumesc autoarei pentru datele şi
documentele puse la dispoziţia cititorilor şi lămuririle pe care
a avut amabilitatea să mi le dea în privinţa unor fotografii. Le
sunt îndatorată, de asemenea, nepoatei lui Nae Ionescu,
Anca Irina Ionescu, şi lui Marin Diaconu pentru că mi-au
pus la dispoziţie poze din arhiva foto a familiei lui Nae
Ionescu. Îi mulţumesc lui Luc Verly pentru scrisorile lui Nae
Ionescu adresate lui Vladimir Ghika, publicate acum pentru
prima oară. Pentru copertă am folosit, prin bunăvoinţa
Adinei Nanu, portretul în ulei al lui Nae Ionescu de Sabin
Popp, din colecţia familiei. De asemenea, ţin să le mulţumesc
tuturor celor care mi-au înlesnit accesul la fotografii de
arhivă, colecţii foto personale sau la albume de arhitectură,
precum cel dedicat lui George Matei Cantacuzino, Arhitectura
ca temă a gândirii, apărut la Editura Simetria în 2010. Le
sunt recunoscătoare Alinei Pavelescu, Mirelei Duculescu, lui
Sorin Mărgărit, Octavian Carabela şi Dan Vatamaniuc.
Mulţumiri speciale pentru fotografii mai puţin cunoscute ale
lui Nae Ionescu şi ale Luciei Popovici-Lupa îi datorez lui
Răzvan Luscov.