Documente Academic
Documente Profesional
Documente Cultură
ARIEL
Traducere: A. Ţimpău & I. Andreescu
2
Aleksandr Romanovici Beleaev
(în rus. Александр Романович Беляев)
(n. 4 martie 1884,Smolensk - d. 6 ian. 1942, Puşkin)
Scriitor rus, maestru al genului SF.
Deşi a început cariera literară abia la vîrsta de 39 de ani, a
devenit repede cunoscut atît în URSS cît şi în alte ţări, mai
ales datorită romanelor sale ştiinţifico-fantastice:
Capul profesorului Dowell (1925),
Ultimul om din Atlantida(1926)
Insula corăbiilor naufragiate (1927),
Omul amfibie (1928),
Stăpînul lumii (1929),
Ariel (1941).
În total a scris 13 romane
3
Fiicei mele Svetlana
15
II. DANDARAT
23
III. EXPERIENŢELE LUI MISTER HEIGHT
38
IV. PRIETENII
42
V. PE UN NOU FAGAŞ AL VIEŢII
52
VI. SPRE O SOARTĂ NECUNOSCUTĂ
60
VII. BODEN ŞI HASELON
67
VIII. OBSTACOLUL
71
IX. FURNICAR OMENESC
75
X. CERŞETORI FĂRĂ CĂPĂTÎI
83
XI. CĂRŢILE SÎNT DATE PE FAŢĂ SAU DOI INDI-
VIZI DE ACEEAŞI TEAPĂ
88
XII. PASAGERII CLANDESTINI AERIENI
92
XIII. VISHNU ŞI PARIA
102
XIV. ŞI ZEII ÎI POT INVIDIA PE OAMENI
107
XV. POATE OARE PULBEREA DIN DRUM SA VISEZE
SOARELE?
112
XVI. DIN NOU ÎN CAPTIVITATE
126
XVIII. CERCETĂRI FĂRĂ SUCCES
130
XIX. STĂPÎNUL E MÎNIOS
1 Filozof german din sec. XIX, a cărui filozofie reacţionară a stat la baza teoriei ra-
siste. (n.t.).
132
Şi-atunci intra în scenă Mohita, care îşi cunoştea
stăpînul pînă în cele mai tainice cute ale sufletului.
— Ce mai e nou, Mohita? întreba rajahul, zvîrlind cu
nepăsare cartea pe covor.
Mohita „lua pulberea de sub tălpile stăpînului” şi în
cuvinte pompoase îl saluta, iar apoi îi dădea pe scurt ra-
portul cu privire la treburile administraţiei, la noile con-
venţii încheiate cu sahibii şi ţăranii, la plata arenzii şi în-
casarea dărilor de la datornici.
Astăzi, însă, rajahul îl asculta distrat şi îl întrerupea
punîndu-i mereu aceeaşi întrebare:
— Ce noutăţi mai ai, Mohita?
— Un grup de băieţi şi fetiţe au pregătit dansuri noi.
Rajahul îşi aminti de cancanul parizian şi zîmbi.
— Asta-i vechi! Dar, în sfîrşit, hai arată-mi!
Mohita bătu din palme şi perdeaua de catifea prinsă
de bolta înaltă a uşii se dădu la o parte şi în cameră,
zăngănindu-şi brăţările şi clopoţeii, intrară în goană feti-
ţe, învăluite în văluri trandafirii, şi băieţaşi în costume
multicolore. În sunetul flautelor ei începură să danseze.
Mişcările lor erau pline de graţie, iar pe feţele speriate
stăruia zîmbetul.
— E vechi – repetă rajahul şi dădu din mînă.
Flautele amuţiră, copiii încetară să mai danseze, se
adunară toţi grămadă, ca o turmă de oi speriate.
Rajahul începu să-i povestească lui Mohita despre
cancan, zugrăvindu-i costumele pe care le poartă femeile
şi mişcările lor: „Gîndeşte-te, îşi ridică picioarele mai sus
de cap şi toate volanele saltă-n sus.” Radjcumara porunci
să se facă şi fetiţelor lor. astfel de costume – fuste bogate,
tocuri înalte şi să înveţe cancanul. Îngrijorat, Mohita se
133
ploconi în faţa lui.
— Şi ce mai ai?
— Dansul cocoşaţilor, orbilor şi şchiopilor.
Era ceva nou.
— Arată-mi!
Copiii fugiră fără să-şi ascundă bucuria că totul se
sfîrşise cu bine: nimeni nu poruncise să fie biciuiţi sau
zvîrliţi în beci, iar drept hrană să primească numai pîine
şi apă, aşa cum li se întîmpla adeseori.
Răsună bubuitul surd al tobei şi în încăpere,
împiedicîndu-se, căzînd, şchiopătînd şi tînguindu-se, in-
tră un pîlc de oameni cu o înfăţişare ciudată, în costume
caraghioase din petice multicolore. Cît timp stăpînul fu-
sese plecat, Mohita nu pierduse vremea stînd degeaba.
Dar unde oare găsise el aceşti monştri? Cocoşaţi cu ditai
căpăţînile şi gura ca de broască se împiedicau de şchiopi,
îi doborau la pămînt cu ghebele lor, se prăvăleau şi ei,
orbii se ciocneau unii de alţii şi, ţipînd, se ţineau cu mîna
de locul unde primiseră lovitura, iar tobele bubuiau...
Rajahul rîdea în hohote. Mohita strălucea de bucurie.
— Cheam-o pe rani Siama! porunci rajahul.
Siama apăru într-o rochie pariziană, croită după ul-
timul jurnal, iar în picioare cu pantofi cu tocuri neobiş-
nuit de înalte.
Privind la dansatori, exclamă:
— Minunat! Şi deodată se aşeză jos, pe podea, îşi cu-
prinse genunchii cu braţele şi începu să rîdă,
clătinîndu-şi atît de tare capul, încît i se despleti părul.
Rajahul îşi scoase din deget un inel cu un briliant
uriaş şi i-l aruncă lui Mohita, care prinse din zbor darul
acesta scînteietor şi se ploconi pînă la pămînt.
134
Unul din orbi, zvîrlit la pămînt de un cocoşat, căzu pe
spate. Lovindu-se cu capul de o coloană, începu să urle
de-adevăratelea:
— O, de-aţi crăpa cu toţii, schingiuitori blestemaţi!
Într-o clipă, chipul rajahului se întunecă, de altfel ca
şi al lui Mohita – întocmai ca atunci cînd soarele este
acoperit de un nor şi pe pămînt se lasă umbră.
— Nu despre tine vorbea, stăpîne, ci despre cocoşat! se
grăbi să-l asigure Mohita.
Dar rajahul, întorcîndu-se cu faţa la perete, bombăni
plin de venin:
— O sută de bice şi să mă lăsaţi în pace!
Toţi se îndepărtară. Mohita era mulţumit că izbutise
să pună mîna pe inel. Dar stăpînul se mîniase. Mohita
porunci slugilor să-i mai tragă orbului, şi din partea lui,
încă o sută de bice. Era prea de ajuns pentru acest nefe-
ricit, ca să-l scape de toate necazurile ce i le mai putea
hărăzi viaţa.
Mohita clocotea de furie. Mai avea pentru rajah încă
vreo cîteva numere pregătite. Mai mulţi sclavi în pielea
goală, înarmaţi cu drugi de fier, prevăzuţi la capete cu
nişte cîrlige, se luptau între ei. Rajahului îi plăceau ne-
spus asemenea spectacole. Sclavii se repezeau unul la al-
tul zgîriindu-se şi sîngele curgea şiroaie pe trupurile lor
negricioase, în vreme ce adeptul lui Nietzsche, cuprins de
un adevărat extaz, privea cu ochi aprinşi de patimă şi cu
nările dilatate.
— Bate-l! Zgîrie-l! Mai tare! Aşa! Aşa! îi încuraja el pe
gladiatorii săi şi tare se mai necăjea cînd unul din ei că-
dea mort la pămînt şi jocul se sfîrşea.
Mai pregătise Mohita şi o vînătoare de tigri. Un elefant
135
splendid, cu nişte colţi uriaşi, de care avea prinse ţepuşe
ascuţite de aramă.
Dar în ziua aceea, rajahul nu-l mai chemă pe Mohita
şi acesta umbla năuc, neştiind cum să-şi recîştige bună-
voinţa stăpînului.
Chiar atunci se petrecu accidentul fiului său. Cînd un
servitor îl vesti că micuţul a căzut în fîntînă, Mohita dădu
fuga într-acolo şi văzu cu ochii lui cum Ariel îşi luă zborul
din stradă, se cufundă în puţ şi-l scoase pe băieţaş.
Mohita nu prea se sinchisea de feciorul său, întrucît
copilul era al primei lui soţii, pe care n-o mai iubea, de
vreme ce acum avea o a treia nevastă.
Dar omul zburător îl ului pe înaltul demnitar.
El nu stătu mult să chibzuiască dacă este vorba de o
fiinţă supranaturală sau de o nouă scamatorie. Principa-
lul consta în faptul că priveliştea era de o noutate sur-
prinzătoare, extraordinară, că omul acesta zburător, indi-
ferent cine anume ar fi el, putea să apară în faţa ochilor
ameninţători ai stăpînului său. Văzînd această minune,
rajahul va uita de toate şi Mohita îi va recîştiga bunăvoin-
ţa.
Şi înaltul demnitar porunci ca tînărul zburător să fie
legat, chiar de-ar fi el o reîncarnare a lui Krishna.
136
XX. PACEA E RESTABILITĂ
145
XXI. SÎNT DE ACORD
151
XXII. O NOUĂ JUCĂRIE
155
XXIII. MOHITA ADUNĂ DOVEZI
164
XXIV. FURTUNA S-A DEZLĂNŢUIT
169
XXV. STĂPÎNUL ARE O FIRE NESTATORNICĂ
172
XXVI. LUPTA PENTRU VIAŢĂ
176
XXVII. DESCOPERIREA
182
XXIX. ÎNCLEŞTAREA ÎN VĂZDUH
185
XXX. STRĂIN CERULUI ŞI PAMÎNTULUI
191
XXXI. ÎN JUNGLĂ
198
XXXII. NOUL CONVERTIT
204
XXXIII. „MINUNEA”
211
XXXIV. MINŢILE SÎNT ÎNFIERBÎNTATE
217
XXXV. O DISCUŢIE DE AFACERI
220
XXXVI. ZBORUL
223
XXXVII. UN LOCUITOR AL CERULUI SEMNEAZĂ UN
ANGAJAMENT
231
XXXVIII. „TOTUL TRECE CA UN VIS”
237
XXXIX. O DISCUŢIE APRINSA
241
XL. BINOE NEÎNVINSUL
245
XLI. DOUĂ LUMI
251
XLII. SUFERINŢA UNEI MAME
257
XLIII. DIN NOU ÎNŞELAT
265
XLIV. LA PRIETENI
SFÎRŞIT
272
Cuprins
274
275