X

ARGO
S
SCIENCE FICTION & FANTASY
Numărul 8, iunie 2014
 X

▫ Michael Haulică ▫
Presa literară ▫
În anii '80 ai secolului trecut, tot ce înseamnă literatură apărea în lume (şi) prin
intermediul revistelor literare. Citind revistele literare am aflat de Mircea Cărtărescu, Mircea
Nedelciu, Florin Iaru, Romulus Bucur, Gheorghe Crăciun, Gheorghe Iova, Alexandru Muşina etc.
Iar atunci când le-au apărut primele cărţi, ştiam despre cine e vorba, le cunoşteam scrisul, aveam
deja preferinţe.
Se publica destul de greu, dar (aproape) în fiecare judeţ exista o revistă de cultură/literară
în care se putea debuta, tinerii scriitori îşi puteau face un nume, pregătindu-se astfel să ia cu asalt
editurile (care nu existau numai în Bucureşti).
Apoi, după 1990, s-a întâmplat minunea: revistele literare s-au transformat în reviste
DESPRE literatură, publicând din ce în ce mai puţină literatură (proză, poezie) şi tot mai multe
texte despre literatură (cronici, articole, eseuri). A fost şi perioada în care au apărut reviste care
din start şi-au asumat rolul de analiză şi observaţie a fenomenului literar şi nu de a publica
literatură propriu-zisă.
Acum, în ultimii ani, situaţia revine, se pare, la starea ei de normalitate, poate şi datorită
apariţiei unei puzderii de reviste literare online, bazate pe voluntariat (nimeni nu plăteşte redacţia,
nimeni nu plăteşte colaboratorii, iar publicarea se face cu costuri minime, de multe ori fărăr
costuri). Aceste reviste, înfiinţate, de obicei, de tinerii scriitori tocmai pentru a constitui o tribună
de afirmare a lor, îmbină teoria cu practica, readucându-i în atenţia cititorilor pe tinerii care vor
să-şi construiască o carieră literară.
Asta e bine. Pentru că nu se mai poate vorbi despre cenzura economică, despre cenzura
vechilor generaţii, în general despre nici un fel de restricţii. Cine are o proză (sau poezie) şi
convinge un redactor de revistă că textul respectiv merită publicat chiar poate publica. Bine, aici
am putea nuanaţa discuţia, că şi redactorii sunt redactori şi redactori. Şi de aceea unele reviste
sunt mai credibile decât atele, unele reviste sunt mai citite decât altele (şi nu mă refer aici la
contoarele măsluite, cu rolul de a convinge cititorii că au în faţă o revistă super-populară, cum am
mai văzut pe ici, pe colo, chiar şi în grădina noastră, a sefeului), unele reviste sunt mai căutate
decât altele (de cititori, dar şi de scriitori, pentru că, vorba cuiva, una e să publici alături de alţi
anonimi şi alta e să publici alturi de nume mari ale literaturii). Aşa cum unele sunt mai îngrijite,
unele sunt mai exigente etc.
Important e că aceste reviste există, că tinerii scriitori au unde publica, au unde-şi face
cunoscute vocile, iar cititorii au de unde-şi selecta viitoarele preferinţe literare.
Desigur, nu trebuie să lăsăm pe dinafară blogurile literare, care tind să înlocuiască, pentru
 X

o anumită categorie de cititori, revistele literare: fie pentru că limbajul critic al celor din urmă li
se pare mult prea abscons, prea preţios, ratând din acest motiv comunicarea cu „andrisantul”, fie
pentru că mulţi cititori au ajuns să prefere părerea altor cititori (amatori), simţind că au mai multe
în comun cu aceştia decât cu criticii literari, deci presupunând a se potrivi şi la gusturi mai bine.
Nu vreau să discut aici despre cât bine şi cât rău au făcut şi fac blogurile literare, despre
contribuţia lor educaţia/pervertirea gustului. Dar e o discuţie de purtat cândva.
În domeniul nostru, al literaturii F&SF, lucrurile au stat cam la fel tot timpul: revistele au
fost în majoritatea lor covâşitoare platforme de lansare pentru povestiri, procentul de non-ficţiune
fiind foarte redus (poate şi pentru că mereu a fost penurie de autori de articole, recenzii, studii,
eseuri etc.). Şi – nici nu ştiu dacă e bine sau nu – mereu revistele de F&SF au fost (majoritar)
fanzine, mulţi trăind şi acum cu această nostalgie.
Voi numi de-acum înainte FANZIN o publicaţie făcută pe bază de voluntariat, care nu-şi
plăteşte nici redactorii, nici colaboratorii, şi REVISTĂ o publicaţie care îşi plăteşte cel puţin un
redactor, semi-profesionistă dacă nu-şi plăteşte colaboratorii (sau îi plăteşte în natură – cărţi,
exemplare de revistă) şi profesionistă când autorii au contracte de publicare, iar remunerarea se
face în bani (aşa cum e normalitatea aceea spre care toţi ne uităm cu jind, dar acceptăm realităţile
noastre în ideea că merge şi-aşa, că la noi nu se poate sau pur şi simplu pentru că altfel e greu).
Precizare: această împărţire nu are nici o legătură cu valoarea publicaţiilor, e clar că pot fi fanzine
foarte bune şi reviste foarte proaste.
Din fericire, cum spuneam, situaţia presei literare F&SF este una bună, există publicaţii
destule în care să se poată publica, toate sunt deschise spre toţi autorii (începători sau consacraţi),
doar exigenţele diferă, în funcţie de statutul publicaţiei, în funcţie de redactorul-coordonator.
Avem reviste literare, care îmbină ficţiunea cu non-ficţiunea (şi poate contează mai puţin că unele
sunt de grup sau de editură, câtă vreme orice grup şi orice editură poate avea propria-i publicaţie,
astefel încât toate tendinţele şi direcţiile să aibă acces la public) avem şi reviste de observaţie a
fenomenului.
Avem chiar şi bloguri, care exprimă atât opinii ale celor implicaţi în creaţie, cât şi ale
cititorilor.
Exact ca în restul lumii literare. Nu facem excepţie, nu suntem nici mai cu moţ, nici mai
prejos.
Iar rolul revistelor literare F&SF este acelaşi ca al tuturor revistelor literare: acela de a
lansa nume de scriitori, pe care, apoi, cititorii să-i urmărească în librării. Câtă vreme carte mai
înseamnă volum cu ISBN, publicat sub formă tipărită sau în format digital.
Proză

▫ Aurel Cărăşel ▫
Gravitaţie 0,7 ▫
Nicholas Gianini Barbossa strânse din buze şi se jură, în gând, să nu mai accepte nici o
 X

ofertă fără un studiu prealabil de fezabilitate.

Stătea închis de 34 de ore în sicriul metalic, de fapt un cufăr-bio, asemenea celorlalte 299,
care umpleau până la refuz cala bătrânei Lebede. Când se înălţase de pe pista minusculă a
Punctului de Tranzit 8 al Liftului, nimeni nu avusese habar despre defecţiunea fuzeei principale,
aşa că trebuise să aştepte 12 ore, în derivă controlată, pe una din orbitele de urgenţă, până la
sosirea portalului de reaparaţii, apoi alte 6 ore, până la recepţionarea chiulasei defecte şi a celor
patru solenoizi arşi.
Şi poate că nu ar fi fost o tragedie chiar atât de mare, dacă s-ar fi aflat în postul de
comandă. Acolo, ar fi băut cafea sau energizante, ar fi discutat cu celula de criză a filialei firmei
din Anzi, poate că s-ar fi certat puţin cu căpitanul hodoroagei. Sau ar fi văzut un film. Ar fi
ascultat nişte muzică. În fine, orice care să nu-l mai facă să se gândească la misiune.
Aşa însă se răsucea o dată pe oră, atunci când era programat costumul să execute
mişcarea, şi privea prin ochelarii uriaşi sutele de viermi albi, graşi şi lungi, care foşgăiau peste tot
în conserva aceea blestemată, în căutare de nutrienţi. Chiar dacă închidea ochii, formele lor albe
şi picioruşele înzestrate cu cleşti minusculi, îi stăruiau încă multă vreme pe retină, făcându-l să se
întrebe cum ar arăta corpul său mort, sub năvala acestor hăcuitori de cadavre.
— Habar n-ai! îl consolă vocea ironică a kipului, ascuns în pavilionul urechii drepte.
Viermii necrofagi au numai o imagine negativă, în realitate sunt cei mai buni doctori, în caz de
infecţii cu paraziţi din clasa…
— Scuteşte-mă! îl repezi obosit Nicolas. Fă bine şi dezactivează-te.
— Ştii foarte bine că nu am această posibilitate, replică ferm kipul. Am fost conceput
tocmai pentru a preveni eventualitatea apariţiei gândurilor suicidare în conştiinţa umană. Recte,
în conştiinţa ta. Nu am voie să mă închid. Şi nici tu nu poţi să mă execuţi. Sunt conştiinţa ta de
rezervă.
— Eşti pe dracu'! bombăni furios bărbatul, simţind cum la colţurile ochilor îi apar lacrimi
de neputinţă. Când o să ies din caverna asta nenorocită, primul lucru pe care am să-l fac o să fie
să dau cu capul într-un colţ de masă, până ce o să aud pocnetul carcasei tale. O să mă aleg cu o
fractură de craniu, dar vocea aia infectă o să-ţi fie redusă la tăcere.
Kipul nu îi răspunse. Medita la ameninţare sau, pur şi simplu, nu mai considera important
ce gândea el, hotărând că partenerul său întru inteligenţă nu avea nici intenţia şi nici nu dispunea
de mijloacele necesare pentru o operaţiune atât de delicată, cum era aceea de a-şi stinge singur
feştila?
Nicolas Barbossa nu avea să afle asta niciodată, deoarece timpul pentru meditaţie se
întrerupse fără veste şi lada bio în care era închis se puse în mişcare pe banda rulantă, se ridică în
aer, în ghearele unui cleşte magnetic, execută o voltă şi încă una, apoi se aşeză cu o zdruncinătură
pe o platformă mobilă, care se puse cu viteză în mişcare. După mai bine de un sfert de oră de
înaintări scurte şi staţionări lungi se opri, în sfârşit, definitiv şi bărbatul trase concluzia că trebuie
să fi ajuns pe raftul magaziei, unde era programată să se autofixeze.
Timp de câteva minute se strădui să nu facă nici o mişcare pentru a nu produce zgomote
 X

care să atragă atenţia vreunui salahor uman sau chiar a vreunei drone-vânător. I se proiectase un
filmuleţ cu ele şi se lămurise cât erau de eficiente: după apariţia lor, în urmă cu două decenii,
depozitele phoebiene scăpaseră de şobolani, şoareci şi chiar gândaci; orice mişca şi nu avea cip
recognoscibil era servit, în mod automat, cu o rază laser.
Simţi cum lada se clatină, manevrată din exterior, apoi capacul se deschise şi lumina albă
a lămpilor flourescente năvăli peste semiobscuritatea de până atunci, orbindu-l pentru câteva
clipe. Degete puternice îl apucară de umeri, de mâini şi de picioare şi îl smuciră afară. Fu aşezat
pe podea şi alte mâini (sau aceleaşi?) îi desfăcură casca, traseră de câteva fermoare şi costumul
alunecă de pe el, ca o păstaie prea coaptă. Îşi frecă ochii cu dosul palmei.
— Sunt doi salahori, spuse încet kipul. Şi o dronă ascunsă în spatele unui colet, pe raftul
al treilea. Fă ce ţi se spune şi mişcă-te cu precauţie. Aici nu eşti protejat de statutul pe care-l ai pe
Terra.
Vru să şuiere o înjurătură, dar se răzgândi. La urma-urmei, kipul îşi urmărea propriile
interese, nu avea să-i supravieţuiască mai mult de câteva zecimi de secundă după ce activitatea sa
cerebrală va fi atins cota zero.
— Eşti agentul N. G. Barbossa-0030? îl întrebă bărbatul cel mai apropiat, îmbrăcat într-o
salopetă portocalie, dintr-o singură bucată, cu masca de oxigen atârnându-i pe piept, în partea
dreaptă.
— Da, răspunse după câteva clipe. Ce naiba-i aia? întrebă, la rândul său, arătând cu
degetul către triunghiul de plastic transparent, de spumă poliuretanică întărită.
— Eşti prost?! se răsti celălalt, împungându-l cu un deget în piept. N-ai mai văzut în viaţa
ta o mască de oxigen?
Bărbatul celălalt se crăcănă puţin, ca şi cum s-ar fi pregătit să sară.
— Nu te da şmecher! aproape că ţipă kipul, asurzindu-l. Nivelul de adrenalină din ei a
urcat la 0,7. Sunt gata să-ţi facă felul.
— Am mai văzut, dădu el împăciuitor din cap şi se strâmbă. Dar pe Pământ arată altfel.
Nu înţeleg la ce naiba v-ar putea folosi aici. Dacă se produce o spărtură, aveţi nevoie de un
costum presurizat.
— Eşti prost, conchise celălalt. Ai un identificator la tine? Scoate-l! Dar nu prea repede…
Îşi duse încet mâna spre buzunarul de la piept şi extrase banda de identificare. Al doilea
salahor se apropie cu un cititor în mâna dreaptă şi scană brăţara. Se auzi piuitul liniştitor şi omul
vârî instrumentul în lăcaşul din centura ce-i înconjura şoldurile.
— Să mergem, spuse primul. Şi nu încerca să fii mai idiot decât pari: la prima mişcare
nelalocul ei, drona ce ţi-a fost alocată te va pârli instant.
Apoi îi făcu semn către capătul culoarului dintre rafturi şi o luă înainte.
Barbossa îl urmă, străduindu-se să se comporte cât mai normal. Cel de-al doilea, îmbrăcat
într-un halat lung, de un cenuşiu tern, îl încadră imediat, zdrăngănindu-şi trusa de scule.
— E pentru scăderile de presiune, îi spuse, apropiindu-şi capul de umărul lui.
 X

— Ce? tresări aproape surprins.

— Masca! rânji celălalt, încetinind pentru a-i lăsa timp să se îndepărteze la câţiva paşi.
Din când în când, din motive neştiute, presiunea scade brusc, chiar şi cu două-trei atmosfere, de
parcă cineva ar deschide o supapă de prea-plin. Până să apuce pompele să bage alt aer din butelii,
te ia gaia. Leşini şi, dacă nu te vede nimeni să te care de acolo, rişti să faci embolie.
— Aha…
Slalomul printre rafturi, în lumina albă a plafonului, se încheie într-un coridor larg, prin
care circulau maşini electrice telecomandate. Pista pentru pietoni era aproape goală.
Excavaţia trebuie să fi fost enormă, aprecie Nicholas, străduindu-se să vadă tavanul. Nu
reuşi, deşi sfere luminoase plutitoare existau peste tot, la diferite înălţimi.
— E mare gaura asta, spuse într-un târziu, nici prea tare, nici prea încet, ca şi cum ar fi
vorbit singur.
— Sala verde, şopti kipul. Nu mai vorbi ca şi cum ai fi încă pe Terra.
— Sala verde, repetă ca un papagal.
— Este primul dodecaedru săpat în punga de clor îngheţat, rânji salahorul din spate. Aici a
fost casa şi masa primilor o mie de colonişti, până să ajungă şi ei verzi ca mătasea-broaştei.
— Prima tranşă de colonişti a murit la numai câteva zile-lunare de la încheierea lucrărilor
de săpare şi consolidare a sălii, îl informă repede kipul. Undeva, stratul izolator de spumă de pe
unul dintre pereţi s-a fisurat şi gheaţa de clor s-a topit, inundând adăpostul.
— Aha…
Coridorul făcu un cot la stânga, apoi altul tot spre stânga. Sferele erau mai dese aici şi
reuşi să surprindă cu coada ochiului drona-vânător plutind puţin în faţă şi deasupra lor, într-un
unghi abrupt de aproape 60˚.
— Aici! se opri brusc salopeta portocalie.
În faţă, se întrezărea cadrul luminos al unei uşi, a cărei nuanţă era numai cu o idee mai
pală decât restul peretelui, acoperit cu o peliculă de spumă perfect transparentă.
— Intră, dobitocule!
— Nu te enerva! îl avertiză kipul. Nivelul de adrenalină a rămas constant ridicat, până
acum, semn că nu se vor gândi prea mult până să-ţi sară de gât. Cea mai bună mişcare este să taci
şi să intri.
— Nu-i prea iubiţi pe Terrieni, aşa-i?
— De ce-am face-o?! rânji salopeta portocalie. Ne-au trimis aici, ca să scape de noi. Au
scăpat, bine? Atunci de ce dracu' nu ne lasă-n pace? Noi suntem aici, voi sunteţi acolo. Avem
dreptul să trăim cum ne place, nu? De ce mama dracu' vă căraţi hoiturile împuţite prin cavernele
noastre? De ce ne spurcaţi aerul pe care-l respirăm? Şi, mai ales, cu ce drept îl respiraţi? Pentru
fiecare metru cub de atmosferă, suntem siliţi să forăm şi să expediem spre rahatul ăla albastru de
sub noi 20 m³ de gaze solide. Respiri ceva pentru care n-ai mişcat un deget, găozar nenorocit!
 X

— Intră! ţipă kipul, aproape asurzindu-l. Adrenalina a sărit de limite…

Îşi linse buzele şi le simţi sărate. Şi puţin iuţi, semn că exista o concentraţie destul de
mare dintr-un gaz necunoscut. Clătină din cap, apoi făcu un pas spre uşă, fără să riposteze.
Aceasta glisă lent spre dreapta. Păşi dincolo de raza roşie de lumină de la jumătatea cadrului,
întrerupând-o. În spate, uşa reveni în lăcaşul ei.
— Bună ziua, domnule Barbossa. Sau poate ar trebui să spun „bună seara”, ţinând cont de
diferenţele de fus spaţial orar dintre aşezările noastre?
Se răsuci suprins.
— John Phillip Romero Calvin, recită grăbit kipul. Directorul general al Exploatării
Miniere COMPRODUCT. Are 22 de ani tereştri în funcţia actuală şi încă 14 ani a servit pe Terra,
în Forţele de Securitate Chineze, ca mercenar. SUNA îl consideră un trădător complotist şi un
premiu de 10 milioane de dolari de argint sunt încă puşi pe capul său. Viu sau mort.
— Bună ziua, răspunse şi înaintă câţiva paşi, evaluându-şi din ochi gazda. Cu cine am
onoarea?
— Ha-ha! rânji celălalt bine dispus, făcându-i semn să ia loc în scaunul din plastic negru,
cu spătar, din faţa biroului său. Mă îndoiesc de faptul că mai ai nevoie de vreo confirmare. Sau
poate că ţi s-a defectat kipul.
— Sunt surprins că ştiţi de el, zâmbi Nicholas puţin forţat şi se aşeză. Este un supliment
bio greu de detectat de cititoarele obişnuite.
Calvin ridică din umeri şi se aşeză, la rândul său, într-un fotoliu mare, îmbrăcat în piele
sintetică uzată. Îşi puse mâinile pe masă.
— Uşa, spuse el şi ridică din umeri. Este un detector complex, inteligent şi independent.
O cafea?
Nicholas clătină din cap.
— După ce stai chircit atâtea zile într-o ladă, printre viermi, nu ai decât o singură dorinţă:
să intri sub un duş fierbinte.
— O să ai parte şi de un duş fierbinte. Când o să vină vremea. Deocamdată, trebuie să te
ferim de priviri incomode. (Ridică din nou din umeri.) Doar pentru asta ai pătruns fraudulos pe
Phoebe, nu?
— Şi ei? Viermii?
— Vrei să ştii ce o să se întâmple cu tovarăşii tăi de călătorie? Ha-ha, ai un simţ al
umorului foarte ciudat, domnule Barbossa. În fine, nu văd de ce nu ţi-aş satisface această măruntă
curiozitate.
Varietăţi de viermi albi necrofagi, modificaţi genetic, fuseseră importaţi de pe Pământ
încă din anul 36 ai Erei Cosmice, când pe Selena fusese inaugurată Colonia Minieră Egan &
Allamater. Serele de legume, cele de plante ornamentale, micile grădini personale şi Parcul
aşezării avea mare nevoie de ei pentru obţinerea materialului organic de bază. Containerele
speciale care-i transportau nu erau niciodată verificate de serviciile de pază, deoarece asta
 X

presupunea depresurizarea lor, riscul infestării cu agenţi patogeni mutanţi fiind extrem de ridicat.
Şi unde era vorba despre bani mulţi, foarte mulţi, securitatea rămânea pe planul al doilea.
Toate cutumele în ceea ce-i privea fuseseră preluate intacte, de noua administraţie de pe
Phoebe, când pe satelitul cu raza de 1336 de kilometri, rezultat în urma exploziei nimicitoare din
timpul „războiului de 87 de minute”, petrecut în anul 56 EC, se deschisese Colonia Minieră
COMPRODUCT, aflată sub patronajul Pactului Asiatico-Indian. Zeci de mii de deţinuţi politici,
opozanţi ai regimului despotic ai Khmerilor Roşii, îşi găsiseră rapid o nouă patrie, pentru care nu
exista decât bilet cu destinaţia dus. Gardienii erau voluntari albi, recrutaţi din lagărele de muncă
ale Statelor Unite Terestre ale Americii.
— O lume destul de amestecată, cred că ai tot dreptul să gândeşti în felul acesta, domnule
Barbossa. Şi tocmai pentru că lucrurile sunt atât de… compozite, am dorit să te aducem aici
incognito. Numai o mână de oameni ştiu despre sosirea dumitale aici, la pachet cu viermii
necrofagi.
Dădu din cap, în semn că a înţeles.
— Şi acum?
— Adică în ce scop am depus atâta efort, ca să te aducem aici… Chiar nu bănuieşti?
— Lucrez într-o specializare atât de strictă, încât nici nu îndrăznesc să mă gândesc că ar
putea fi vorba despre altceva. Aveţi o crimă, în subteran, şi un criminal în libertate.
Directorul Calvin bătu de câteva ori din palme, în semn apreciativ (sau depreciativ?), apoi
desfăcu o cutie din metal, plină cu trabucuri groase. Îl luă pe cel mai de deasupra şi îi făcu semn
cu el să se autoservească. Nicholas clătină din cap.
— Nu ştii ce pierzi! spuse celălalt şi îşi ţuguie buzele, după care muşcă vârful trabucului
şi îl scuipă într-o scrumieră groasă de fontă. Cubaneze. Mai au încă o făbricuţă acolo, în munţii
Sierra Maestra, despre care niciunul dintre regimurile politice care i-au urmat lui Fidel Castro nu
a avut habar. Preţul este neruşinat de mare, dar nu-l contestă nimeni: o ladă de trabucuri, contra
unei lăzi de geme din fluor, neon, argon sau kripton.
— Cum adică geme din gaze?!
John Phillip Romero Calvin ridică din umeri şi pufăi de câteva ori.
— În profunzimile depozitelor, gazele îngheţate ating, uneori, o puritate excepţională.
Miezurile acelea sunt mici, în general, şi permit tăierea şi şlefuirea unor veritabile pietre
preţioase, în culori imposibil de găsit în rândul adevăratelor pietre terestre. Atâta doar că nu pot fi
purtate la gât, la încheietură sau pe deget, trebuie păstrate în anumite condiţii de presiune şi
temperatură. Adevăraţii colecţionari nu sunt interesaţi însă de amănunte atât de…
nesemnificative. Dar asta are mai puţină importanţă acum, doar nu te-am chemat ca să-ţi ţin un
curs despre ceea ce facem noi aici.
— Aşa bănuiam şi eu. De regulă, sunt trimis în linia întâi, fără trabuc, cafea şi poveşti
despre geme, încă din primele cinci minute de contact. Criminalii nu aşteaptă să terminăm
elementele de protocol. Îşi iau tălpăşiţa cu prima ocazie.
 X

— Acolo, pe Pământul de unde vii, pesemne că aşa stau lucrurile. Directorul scutură
scrumul peste vârful retezat, din burta scrumierei, şi continuă: Aici însă, domnule Barbossa,
criminalii sunt nevoiţi să rămână alături de noi până la sfârşit. Nu există decât un singur terminal
cu acces la cosmodrom, iar acesta se află sub pază strictă. Nimic nu pleacă şi nimic nu intră în
COMPRODUCT fără ştiinţa noastră. Elementele de supraveghere sunt extrem de eficiente.
Arătă cu vârful trabucului către tavanul din spatele său. Nicholas răsuci capul şi văzu
drona bâzâind uşor, chiar sub una dintre aplicele ornamentale din ipsos galben-lămâie.
— A intrat odată cu tine, şopti kipul.
— Cred că interpretăm în mod diferit cuvântul eficienţă, domnule director. Există două
fapte care o contrazic. Şi ambele sunt de dată recentă: o crimă şi o violare a reglementărilor de
pătrundere în Colonie. Cazul meu. Ce l-ar împiedica pe criminal să găsească o metodă
asemănătoare de a păcăli metodele eficiente de supraveghere, despre care pomeneaţi, pentru a
pleca de aici fără să ceară permisiunea?
Calvin privi lung în direcţia fumului drept care se ridica din trabuc, apoi se strâmbă şi
bătu darabana cu degetele mâinii drepte pe suprafaţa lucioasă a biroului.
— Am cerut cel mai bun detectiv, domnule Barbossa. Şi se pare că l-am obţinut.
Felicitări! Există, într-adevăr o fisură în sistemul de securitate. Misiunea ta va fi să o descoperi şi
să-l prinzi pe asasin, mai înainte ca el să părăsească satelitul. Sau ca să mai facă vreo nouă crimă.
— Dar… sunteţi sigur că nu a plecat deja?
Celălalt rânji şi strivi trabucul de fonta cenuşie.
— Absolut sigur. IA-ul nostru deţine permanent datele fizice ale lui Phoebe. Pe baza lor,
la cerere, realizează tot felul de statistici. Greutatea satelitului nu s-a modificat decât cu câteva
zeci de grame, după crimă: meteoriţi, praf cosmic, reziduuri microscopice din atmosfera Terrei.
Criminalul nu a părăsit Colonia. Abia azi mi-a parvenit prima modificare majoră de greutate: cele
300 de lăzi cu necrofagi şi persoana dumitale. Deci ce doreşti să faci mai întâi: să vezi cadavrul şi
locul crimei sau să te vâri sub un duş?
Nicholas ridică din umeri.
— Apa mai poate să aştepte.
*
Dincolo de uşă îl aşteptau salopeta portocalie şi halatul cenuşiu, stând rezemaţi cu spatele
de zid. Salopeta portocalie trăgea dintr-o ţigară electronică şi urmărea ceva pe ecranul îngust al
ochelarilor digitali. Încercă să-i ocolească, dar individul îl înhăţă de cot şi-l izbi de perete.
— Şi zi aşa, te faci că nu ne observi? Ce, ţi-a ordonat Şeful să ne ocoleşti?
Îi apucă degetele cu mâna liberă şi încercă să i le dea la o parte, dar mâna celuilalt se
încleştă şi mai tare de braţul lui.
— Omul cu viermii… oi fi vreun mardeiaş de lux, pe rahatul ăla de Pământ al vostru, ha?
— Nu-l lua în seamă, interveni kipul. De data asta se dă mare, nivelul adrenalinei pe care
o răspândeşte în aer este aproape normal. Vrea numai să-ţi arate cine este şeful, dar a înţeles că îi
 X

eşti necesar directorului şi nu riscă să-ţi producă vreun rău. Expulzarea prin ecluză, în spaţiul
phoebian liber este una dintre cele mai mici pedepse pe care le poate primi aici.
— Trebuie să ajung la locul unde s-a produs… incidentul, răspunse cât putu mai calm.
Directorul John Calvin m-a autorizat să-l vizitez. Şi să-l cercetez.
— Să-l vizitez şi să-l cercetez, îl maimuţări celălalt, dar îi dădu drumul braţului. Nu
cumva oi vrea să faci şi vreun duş, ha?
— Am să-l fac şi pe acela, rosti cu prudenţă. După ce închei prima parte a investigaţiei.
— Aici, apa se plăteşte, cap-de-bou. Salopeta portocalie îl scuipă exact pe vârful
încălţării, cu o precizie remarcabilă, apoi spuse: De fapt, ar trebui să te pun să plăteşti şi flegma
aia. Dar pentru că te-a chemat şeful, e gratis. Consider-o un cadou din partea Companiei Miniere.
— O să plătesc. Pe lumea asta, nimic nu este pe gratis.
Se pare că răspunsul îi plăcu individului, pentru că îi întoarse brusc spatele şi o apucă
înainte, pe partea carosabilă, urmărind un şir de săgeţi fosforescente, imprimate pe zid, deasupra
capetelor lor.
— Ia asta, omule, şi petreceţi-o pe sub umărul stâng, aşa încât presorul să-ţi fie cât mai
aproape de gură.
Bărbatul în halat îi dădu un ham, cu două buzunare, un furtun subţire şi o mască atârnând
la capătul lui.
— Dacă simţi că încep să-ţi pocnească urechile, pune-ţi drăcia, fără să mai aştepţi vreun
îndemn.
Îşi petrecu hamul, aşa cum i se spusese. Mişcă din braţe: îl deranja puţin, totul părea însă
în regulă. Îi întinse mâna.
— Sunt detectivul…
— Ştim cine eşti, am fost instruiţi.
— Şi el a fost? întrebă, arătând spre spatele bărbatului care aproape că dispăruse în
semiîntuneric.
Halatul cenuşiu râse şi-i făcu semn să pornească.
— Şi el, desigur. Trebuie să înţelegi însă că suntem o Colonie de exilaţi pe viaţă. Nu avem
nici un motiv să-i îndrăgim pe cei care ne-au trimis în iadul ăsta. Iar tu vii de acolo. Nu are nici
un motiv să te accepte. În afară de ordinul şefului. Iar acesta nu are să-l împiedice să încerce, cât
poate, să-ţi facă viaţa amară.
— Aşa gândeam şi eu, îi spuse kipul. Cred că ar fi cazul să ne grăbim: miroşi din ce în ce
mai tare a cadavru şi cred că viermii au avut un anumit rol în treaba asta.
*
În Blocul Alimentar nu era nimeni când pătrunseră înăuntru. Nicholas înţelese încă de la
prima privire că, în spatele denumirii simpliste şi fade, se ascundea realitatea colorată şi foarte
diversificată a magaziilor alimentare, aflate în prelungirea Cantinei uriaşe în care, după cum îl
 X

asigură kipul, puteau să intre până la 6000 de persoane odată.

Era vorba despre cuburi săpate în gheaţa colorată, în interiorul cărora totul era din gheaţă,
cu excepţia alimentelor, evident: rafturi, poliţe, dulapuri, uşi şi chiar câteva pseudoferestre, care
se străduiau, fără prea multă convingere, să asigure un aer cât mai terestru locului.
— Suntem pe Phoebe, la naiba! bombăni el. Spuneau că urăsc Pământul atât de mult,
încât ar fi gata să tragă un pişat mare pe el. Atunci de ce se străduiesc să imite ceea ce este acolo?
— Poate tocmai pentru că jetul urinei nu ar ajunge pe el. E mai uşor să facă asta aici, zise
kipul imediat şi bărbatul crezu că percepe un râs vag în fundal.
Trecură de primele rânduri de cuburi uriaşe, la intrarea cărora sclipeau diverse indicative,
săpate şi ele în gheaţă. Apoi pătrunseră într-o piaţă rotundă, unde aşteptau, părăsite în dezordine,
cărucioare metalice, cu acţionare mecanică, precum şi o mulţime de obiecte metalice, cu forme
lunguieţe, având un ham prins la unul din capete. Salopeta portocalie şi halatul cenuşiu aşteptau
rezemaţi de unul dintre cărucioare să termine cu examinatul locului.
— Aici, spuse primul şi făcu un gest vag.
— Aici, ce?
— Ştiam eu că au trimis un prost, se strâmbă scârbit celălalt. Aici s-a găsit cadavrul,
evident.
— Nu credeţi că ar fi cazul să-mi daţi câteva amănunte? Nume, prenume, sex, vârstă, tipul
rănii, arma cu care a fost efectuată crima… cine l-a descoperit şi când?
— Ai fost adus să oferi răspunsuri, nu să pui întrebări. Din alea avem şi noi o grămadă.
Salopeta portocalie aruncă o flegmă aţoasă pe mânerul unui cărucior şi îi întoarse spatele.
— Nu obţinem nimic în felul ăsta! îşi vărsă pământeanul năduful, izbind cu vârful metalic
al încălţării în peretele cel mai apropiat şi făcând să zboare aşchii colorate de gheaţă, în toate
direcţiile.
— Aici, spuse halatul gri, apoi îl luă de braţ şi îl trase până în dreptul unui cub verde-jad,
după care desenă cu un vârf de piolet ascuţit conturul unui corp uman aproximativ, jumătate pe
zid, jumătate pe podea. Nu ni s-a spus să păstrăm urmele, aşa că am lăsat roboţii să facă puţină
curăţenie. Au absorbit chiar şi petele de sânge.
Nicholas se aplecă şi examină terenul. Ceva-ceva se mai zărea încă, dar îţi trebuia răbdare
şi ochi format ca să descoperi informaţiile ciuntite.
— Poţi să înregistrezi locul prin mai multe filtre?
— Cu mine vorbeşti?
Întoarse capul. Halatul cenuşiu îl privea întrebător. Clătină din cap.
— Am prostul obicei să vorbesc de unul singur, ca să-mi pun ordine în idei.
— Aha.
— Pot, răspunse kipul, după câteva clipe. De fapt am şi făcut-o. Am rulat câteva metode
de analiză şi cred că am găsit un element interesant. Apleacă-te şi priveşte în dreapta ta, la două
 X

palme de zid. O să-ţi filtrez vederea peste trei… două… o secundă.

Se aplecă. Într-adevăr, pe podeaua din gheaţă striată, de culoare albăstruie, apăru o pată
întunecată, destul de mare. Se aplecă şi mai mult, iar kipul focaliză din nou. La aproape 37˚ C,
sângele acţionase ca o flacără violentă, pătrunzând adânc prin interstiţiile gheţii. Curăţarea şi
şlefuirea suprafeţei făcută de roboţii utilitari nu înlăturaseră şi picăturile de acolo.
— Poţi să-mi dai o racletă?
— Ce naiba să faci cu o racletă?! se miră halatul cenuşiu, dar îi întinse unealta cerută.
— Iau puţină gheaţă ca amintire, rânji pământeanul.
Râcâi o porţiune de câţiva centimetri, turnă acele de gheaţă în palmă şi le ridică în dreptul
ochilor, cât mai aproape de sursa de lumină de deasupra.
— Analizez, îl asigură kipul. Apoi: Gata, poţi să-l arunci. Am nevoie de câteva minute.
Nicholas se răsuci către bărbatul care-l privea vag intrigat.
— Vreau să văd cadavrul.
— L-am depozitat într-unul din frigoriferele Blocului, la aproape o sută de metri de aici.
Eşti sigur?
— Ce?
— Că vrei să-l vezi.
Ridică din umeri.
— Trebuie. Altfel chiar că nu prea ştiu ce anume să caut.
— Atunci, vino după mine.
Blocul Alimentar era decupat în gazul îngheţat conform unui plan arhitectural extrem de
utilitar, care nu lăsa loc nici unei stilizări estetice: linii drepte care întretăiau alte linii drepte,
fiecare înregistrată la intersecţii cu un număr din două cifre şi o literă. Numai culoarea diferită a
gazului îţi dădea uneori de ştire că ai trecut dintr-o arteră în alta. De cele mai multe ori însă nu
realizai acest lucru şi, dacă nu erai atent în numeroasele intersecţii la cifre, riscai să rătăceşti mult
şi bine prin labirint.
— Am terminat, anunţă kipul. Victima este un bărbat de 15-16 de ani, de statură medie,
atletică, păr blond şi ochi cenuşii. În copilărie, a suferit de Complexul Fedmark şi a rămas cu
unele sechele. Dispunea de doi amplificatori pulmonari şi de un ficat regenerabil, marca
Hoffmann, din acelea care se grefează gratuit persoanelor care urmează să lucreze mult timp în
spaţiu, într-o gravitaţie mai mică decât cea a Pământului. Mai doreşti şi alte amănunte bio-
fiziologice?
— Nu.
Nicholas se opri o clipă şi izbi cu vârful degetului în ureche.
— Să nu te închizi. Am nevoie de un martor şi de unele idei.
— Ştii bine că nu mă pot închide. Încerc să-l identific după grupa sanguină şi după ficat.
Trebuie să fie într-o bază de date a Terrei, toţi cei care ies în spaţiu au un dosar undeva. Chiar şi
 X

tu.
— Mda. Chiar şi eu.
Salopeta cenuşie se oprise în dreptul unui cadru negru fosforescent şi îl aştepta.
— Aici. Să deschid?
— Ar trebui, nu? O clipă, te rog.
Îi puse o mână pe braţul întins către consola încastrată în zid.
— Ce gravitaţie există pe Phoebe? Te întreb, pentru că nu-mi dau seama dacă mă simt sau
nu mai uşor decât eram pe Pământ. Mă aşteptam să ţopăi şi să fac salturi lungi de câţiva metri.
— Ha-ha, mi-ar fi plăcut să te văd! Halatul cenuşiu rânji: Deşi Phoebe este mult mai mică
decât vechea Lună, faptul că se găseşte numai la 78.290 km de Terra şi că se roteşte de aproape
cinci ori mai repede, face ca atracţia gravitaţională să fie de 0,7g. N-ai şanse să ţopăi. Dar un
obiect destul de uşor aruncat în sus va rămâne multă vreme lipit de tavan, până să-şi regăsească
momentul inerţial al căderii pentru a reveni pe sol.
Lovi cu dosul palmei într-o consolă şi cadrul se ilumină instantaneu. Zece sertare, fixate
unul deasupra celuilalt, începură să-şi pâlpâie luminiţele de poziţie. Halatul gri întinse palma şi o
fixă pe un cititor. Cadrul scoase un şuierat slab. Sertarul cel mai de jos începu să alunece spre
exterior, făcându-l să se dea un pas înapoi. Se aplecă, trase de fermoar şi lăsă foile sacului de
plastic să cadă de o parte şi de cealaltă. Îl pofti, cu un semn al degetului arătător.
Se aplecă, la rândul său, apoi se ridică brusc.
— Dumnezeule mare! exclamă, scuturând capul.
— Acum înţelegi de ce ai fost primit aşa… Habar n-ai avut de chestia asta, nu?
Dădu din cap şi-şi muşcă buza de jos. Respiră adânc de câteva ori, încercând să se
liniştească.
— Am înregistrat, interveni după câteva clipe kipul. Asemănarea este stranie.
Mai mult decât stranie, aprecie Nicholas, continuând să-şi muşte buza. În sicriul de metal
şi plastic, stătea întins un adolescent blond, care avea exact chipul lui Adolfo Suarez Ascinter, fiul
cel mare al preşedintelui SUTA, John Ascinter Jr. O copie exagerat de fidelă, numai că mai tânără
cu vreo 20 de ani. Cu o gaură extrem de subţire în gât, gata cauterizată, cu orbita ochiului drept
închisă, iar cu cealaltă goală, acoperită cu un plasture maro.
Oare ce-or fi crezut salopeta portocalie şi halatul cenuşiu, când l-au extras din lada cu
viermi?
*
Ieşise de sub duş de câteva minute şi aştepta pe grătar, să i se scurgă şi ultimele picături de
apă de pe corp. Deoarece toate categoriile de ape uzate se reciclau pe Phoebe, ca pe oricare din
Lumile Externe Satelitare, era interzis să te ştergi sau să foloseşti un uscător.
Când lumina verde pâlpâi de câteva ori în tavanul cabinei înguste, păşi repede pe podeaua
caldă şi se îmbrăcă exact cu aceleaşi haine cu care sosise, deşi pe un raft, lângă chiuveta din inox,
 X

aştepta un rând de schimburi, cu etichetele de non-folosinţă întoarse în sus. O regulă veche, dar
mereu actuală a Poliţiei Terriene afirma că în trei lucruri nu trebuie să ai încredere niciodată: în
partenerul de echipă, în femei şi în hainele pe care nu le-ai mai îmbrăcat până atunci. Hainele noi
puteau conţine orice, de la simple otrăvuri ce-ţi pătrundeau în fluxul sangvin direct prin piele,
până la identificatori de poziţie sau, mai rău, la kipuri parazite, care-ţi modificau traseele neurale,
determinând schimbări de comportament şi de gândire.
Dormitorul care-i fusese afectat abia de avea 7-8 m², patul nerabatabil ocupând aproape
jumătate din spaţiul locuibil. Chiar sub fereastra aparentă, care proiecta în acele momente un pisc
înzăpezit, văzut printre crengile unui brad cam decolorat, se găsea un dulap cu recipienţi cu
alcool sintetic şi pahare.
Se aşeză pe singurul scaun disponibil, scoase din dulap un clondir cu un gât subţire şi
foarte lung, pe eticheta căruia scria Cognac. Agită conţinutul maroniu şi răsuci dopul de sticlă. Îşi
turnă în pahar. Puse sticla pe dulap şi, când întinse mâna către pahar, se zgârie de marginea
aproape ascuţită. Un firicel de sânge se scurse de-a lungul mâinii către încheietură. Se şterse de
salteaua gonflabilă.
— Ai analizat?
— Da, dar puteai să ghiceşti şi fără analize. Directorul ştie de prezenţa mea şi nu ar fi
făcut nici un gest de felul celui la care te gândeşti tu acum. Dacă te-ar fi vrut mort, ar fi făcut-o
deja, într-o manieră mai directă. Ţi-am mai amintit de faptul că aici nu există scutul legislativ
protector de pe Terra. Dacă-ţi cade un bloc de gheaţă în cap şi directorul spune că a fost un
accident, aşa este înregistrat în Memorii şi nimeni nu are unde şi cum să conteste asta.
Dădu din cap, semn că a înţeles, şi sorbi din băutura tare şi proastă. Un fir de lavă încinsă
îi porni pe esofag, în jos. Scuipă pe podea, după care trase un gât direct din sticlă.
— Cum stăm?
Dincolo de uşă se auzi vaierul înfundat al unei alarme şi paşi tropăiră pe coridor.
— Este o alarmă tehnică, spuse kipul, răspunzând următoarei întrebări nerostite. În reţea,
apare o străpungere în izolaţia unui depozit aflat pe partea expusă la soare a lui Phoebe. Cred că,
în linie dreaptă, sunt vreo 400 de kilometri până acolo. Vor trimite platformele de lucru şi apoi
vor izola sectorul. Nu este treaba ta. M-ai întrebat cum stăm…
— Mda.
— Destul de prost. Am lansat nişte vânători-de-portrete, dar n-am primit nici un răspuns
până acum. Dacă puştiul are un dosar undeva, şi trebuie să aibă, sau este foarte bine protejat, iar
asta nu poate să o facă decât o agenţie guvernamentală, ceea ce e de rău, sau nu a fost înregistrat
niciodată drept cetăţean al Terrei. În această variantă, se poate presupune că s-a născut pe una
dintre Lumile Exterioare Satelitare, dar…
— Dar…
— Atunci, ce caută în lagărul de muncă de pe Phoebe? Lumile Exterioare au alte rezolvări
pentru infractorii lor.
 X

Clătină sticla şi coniacul clipoci. Era rău de tot la gust, dar alcoolul îi limpezea gândurile.
Turnă încă un pahar.
— Poate că s-a născut pe Phoebe.
— Într-un lagăr numai pentru bărbaţi? Destul de greu de imaginat.
— Mda.
Bău, apoi reflectă. Avea un cadavru, deocamdată neidentificat. O rană mortală în gât,
asemănătoare cu o incizie chirurgicală; extrem de îngustă, dar complet cicatrizată pe margini, ca
şi cum ar fi fost cauterizată. O armă lipsă. Un criminal în libertate.
— Singura concluzie logică este că provine de pe Terra. Chiar dacă nu vom găsi nici o
identitate pentru el acolo. Dosarele de aici ce spun?
Kipul tăcu vreme de 10 secunde.
— Mi se interzice accesul la ele. Cred că aş putea să forţez blocajele, dar mă vor
identifica repede. Şi atunci s-ar putea să ai necazuri. De ce nu încerci să-l întrebi pe director?
Ridică din umeri şi puse paharul şi sticla la loc. Îşi întinse picioarele pe pat şi se lungi în
scaun.
— Nu crezi că aceasta ar fi fost prima informaţie pe care mi-ar fi oferit-o, chiar şi fără să-l
întreb, dacă ar fi considerat necesar?
— Eu aşa aş fi procedat.
— Tu nu eşti director.
— Nu.
— Şi asemănarea cu fiul preşedintelui american?
— Nu am găsit nici un element de care să mă leg. I-am trecut în revistă întreg arborele
genealogic. Nu există frate, nepot, unchi, tată, bunic care să-i semene, în felul acesta. Nu are copii
legitimi şi nici nelegitimi.
— Asta ţi-aş fi putut spune şi eu, fără să te mai oboseşti să cauţi. E cunoscut ca un
homosexual înrăit.
Kipul râse uşor.
— Eu nu obosesc. Nu simt nevoia să mă odihnesc. Şi nici să beau alcool, ca să gândesc
mai clar.
— Du-te dracului!
— Inadvertenţă: nu pot să mă duc la cineva care nu există. Şi, apoi, gândeşte-te că ar
trebui să te iau cu mine, ca să mă pot duce acolo. Nu ştiu dacă-ţi doreşti asta.
— Nu.
Îşi ţuguie buzele şi fluieră, în falset, o melodie demult ieşită din topuri.
— Suntem ca la început, când am coborât din lada aia blestemată.
— Nu chiar, răspunse ironic vocea din ureche. Acum, avem un cadavru. Şi un criminal.
 X

— Un criminal, da. Bănuiesc că ar trebui să începem să-l căutăm.

— Ai vreo idee?
— Una singură; cosmodromul. Dacă nu vrea să fie prins (lucru care se va întâmpla mai
devreme sau mai târziu, cel puţin el crede asta, ceea ce îl va ţine sub presiune, mai ales că ştie de
prezenţa noastră aici), atunci trebuie să încerce să fugă. Şi nu poate decât pe acolo. Hai să
aruncăm o privire prin gaura aia prăfuită, ce zici?
*
Pentru a merge pe platforma externă unde se găsea spaţioportul, trebuia să ajungă mai
întâi în cabinetul directorului Calvin, ca să capete permisiunea de a părăsi Exploatarea Minieră.
— O să ne distrăm de minune, spuse Nicholas încet, când îi zări pe cei doi însoţitori
rezemaţi de peretele de gheaţă, jucând un joc de proiectat umbre pe el.
— Uite-l şi pe fratele tău geamăn, aproape lipit de tavan, râse sec kipul. Noroc că el nu
are resentimente.
Le comunică unde intenţiona să ajungă şi cei doi stinseră proiectoarele minuscule.
— Ai făcut duş! exclamă ameninţător salopeta portocalie. Receptorul meu de umiditate a
descoperit că pielea ta are porii încă deschişi. Ce s-a întâmplat, mâncătorule-de-rahaţi-de-vierme,
te-a copleşit putoarea lor? Nu acesta este mirosul vostru natural de pământeni? Viermii cresc în
rahatul vostru nutritiv, apoi voi îi adunaţi şi îi transformaţi în calorii. Vă mâncaţi propria scârnă!
Nicholas se gândi o clipă dacă să îi răspundă sau nu.
— Mai bine, nu, îl sfătui kipul.
— Pe Phoebe nu se întâmplă exact acelaşi lucru? Sau vă aruncaţi rahatul dincolo de uşile
de etanşeizare?
— Îl tratăm termic şi îl descompunem chimic în elementele de bază componente.
Salopeta portocalie se apropie de el, rânjind. Masca i se bălăngănea agitată pe piept.
— O parte din elemente, purificate, se întorc în alimentaţie. Celelalte ajung în sere, ca
îngrăşământ. Aici nu există viermi. Suntem nevoiţi să-i importăm de pe Terra, pentru că altfel nu
se poate închide circuitul biologic. Sunt gata însă, când va veni vremea să te ducem la cantină, să
sacrificăm câteva sute dintre ei, ca să nu te lipsim de plăcerile vieţii ăleia de căcat, pe care ai dus-
o până acum.
— Mergem? şopti kipul.
— Mergem? repetă el mecanic, privindu-i întrebător.
— Pe acolo, interveni halatul cenuşiu, arătând cu mâna către o platformă electrică, oprită
la marginea părţii carosabile.
Se urcară pe ea şi îşi fixară tălpile în chingile de susţinere verticală. Aparatul porni încet
către prima intersecţie, aflată destul de aproape, apoi o coti către stânga şi îşi mări treptat viteza.
Înainte de a lua curba, Nicholas apucă să zărească drona alunecând silenţioasă, la înălţime, în
spatele lor.
 X

Când, în sfârşit, goana pe centura de ocolire luă sfârşit, iar dunga de lumini colorate se
sparse într-o mulţime de globuri plutitoare, platforma încetini şi parcă într-o nişă înaltă şi îngustă,
trepidând uşor până ce terminară de coborât.
Nicholas trase aerul rece în piept şi se strâmbă. Un miros de sulf şi, mult mai slab, de clor,
îl râcâia pe căile respiratorii.
— Se întâmplă ceva?
— Domnul e sensibil la mirosuri? Cumva, acolo jos, nu…
— E-n regulă, Haile. (Aha, veşnicul nemulţumit se numea Haile!). A avut loc un incident
într-un sector îndepărtat. (Halatul cenuşiu îl privi zâmbind.) Au izolat coridoarele cu blocuri de
sulfat de ceriu şi, cum sulfatul este un element instabil, partea interioară a blocurilor a început să
oxideze, în contact cu oxigenul, până ce s-a reuşit acoperirea lor cu răşină. De aici provine
mirosul.
Pătrunseră în antecameră. Deasupra uşii culisante pe care stătea scris numele directorului
era aprinsă o fâşie îngustă de lumină roşie.
— Ia loc, îi arătă halatul cenuşiu şirul de scaune din plastic negru, de sub fereastra
holografică, pe care rula imaginea unei dune de nisip. Şeful este în şedinţă cu Lumile Exterioare.
Trebuie să aşteptăm.
Aşteptară. Salopeta portocalie îşi puse o cafea de la dozatorul fixat lângă uşă şi se
concentră asupra unui program oferit de ochelarii negri, coborâţi pe ochi. Halatul cenuşiu desenă
o telecomandă în aer şi începu să butoneze pe ea, schimbând imaginile ferestrei holografice.
— Tot nimic? întrebă foarte încet.
— Nnu… în fine, cred că nu, răspunse kipul ezitând.
— Crezi?
— Am reuşit să obţin analiza unei probe de sânge, de la o clinică de stat, care l-a tratat pe
Adolfo Suarez Ascinter de diabet, în urmă cu 10 ani. Partea proastă: este identică analizei făcute
de mine pentru cadavru.
— Asta numeşti tu parte proastă?
— Păi e cât se poate de proastă, pentru că este o singularitate. Dacă nu ar fi fost vorba
despre fiul preşedintelui, am fi avut o pistă de urmărit. Aşa însă… de când am închis comunicarea
cu Clinica Dial America, am fost realmente luat pe sus de programele-interceptoare ale
Guvernului. Chiar acum discut, în paralel, cu patru dintre ele, unul fiind un scout al Biroului
Federal de Investigaţii. Încerc să le duc de nas cât pot, dar este posibil să avem necazuri.
Nicholas îşi muşcă buza de jos.
Venise pe Phoebe ca investigator special, trimis de Poliţia Federală, care considera
Phobos drept moştenitoarea de drept a statutului Selenei. Şi cum pe fostul satelit natural al Terrei
nu fiinţase decât Colonia Americană Minieră „Egan & Allamater”, luna putea fi considerat drept
teritoriu colonial american. Care, după dezintegrare, rămăsese cu acelaşi statut. Adică un teritoriu
anexat Federaţiei SUTA. Iar dacă iţele afacerii prindeau să conducă spre centrele puterii lăsate în
 X

urmă, situaţia nu avea să fie deloc roz.

Se ridică şi merse către automat, cu gând să-şi ia o cafea. Chiar atunci lumina roşie de
interdicţie se stinse şi cadrul îngust al uşii prinse să pâlpâie în verde.
— Intră, îi făcu semn cu telecomanda aeriană halatul cenuşiu. Conferinţa s-a încheiat.
Dădu din cap şi îşi schimbă direcţia. Materialul uşii deveni transparent, apoi dispăru cu
totul. Păşi peste prag, aşteptându-se să se lovească de obstacolul invizibil. Nu se lovi de nimic şi
intră în birou, derutat. Directorul Calvin stătea cu spatele la el, părând că priveşte prin fereastra
uriaşă la imaginea unei fregate de luptă, din prima generaţie, andocată la un ponton independent.
— Bună ziua, din nou, domnule Barbossa, spuse el, după câteva clipe. De astă dată, nu va
trebui să ajustăm decalajele orare, deoarece ai apucat să prinzi câteva ore de activitate din ziua
phoebiană.
— Bună ziua, replică Nicholas scurt.
— Ai apucat să faci un duş şi să te odihneşti puţin?
— Să rămânem numai la partea cu duşul.
— E bine chiar şi atât. Întotdeauna e loc şi pentru mai rău, nu? E un truism, dar din păcate
trebuie să-l înghiţim, atunci când ne priveşte.
Se răsuci spre el. Avea ochii traşi şi pleoapa stângă i se zbătea, lipsită de controlul
muşchiului aferent.
— Este obosit, spuse kipul. Distras. Oboseală cronică. Are tensiunea arterială scăzută şi
dimineaţa, când se ridică din pat, suferă de hipertensiune ortostatică. Nu-ţi va ţine un discurs.
— Doreai să soliciţi ceva, nu?
Dădu din cap, foarte atent la reacţiile celuilalt.
— Permisiunea de a cerceta astroportul.
— Se potriveşte perfect cu intenţiile noastre. Pentru că, domnule Barbossa, întâmplarea
face ca motivul pentru care am apelat la serviciile Poliţiei Federale SUTA să fi încetat să existe.
Aşa că va trebui să te trimitem înapoi, în acelaşi mod în care ai ajuns, ilegal, aici: într-o ladă
goală pentru compost.
— A încetat să existe?! întrebă atât de surprins, încât rămase cu gura căscată.
John Phillip Romero Calvin bătu darabana cu degetele mâinii drepte în tăblia biroului.
Duruitul suna înfundat, asemenea tunetului îndepărtat al unui nor de furtună. Pleoapa stângă
continua să-i zvâcnească, dar restul trăsăturilor rămâneau imobile şi, oricât se strădui, Nicholas
nu reuşi să citească nimic dincolo de împietrirea lor.
— Este nervos, îi comunică repede kipul. Pielea sa risipeşte feromonii fricii. Ar fi bine să
nu-l contrazici.
— Un fel de a spune. Criminalul s-a predat în urmă cu 40 de minute. A fost interogat şi,
cum mărturisirea sa s-a suprapus exact peste faptele constatate, IA-ul securităţii locale i-a stabilit
vinovăţia şi l-a executat cu o injecţie letală. Vezi, deci, că motivul chemării dumitale aici a încetat
 X

să mai existe.
— Înţeleg.
De fapt, nu înţelegea nimic, dar dacă directorul Coloniei Miniere considera că nu mai are
nevoie de serviciile sale, nu vedea pentru ce ar mai trebui să insiste.
— Şi criminalul?
— Un nenorocit de la Sectorul de Întreţinere. O neînţelegere mai veche, scăpată de sub
supravegherea IA-ului. L-a prins, singur, pe inamic în Blocul Alimentar, a distrus camera de
supraveghere şi l-a ucis.
— Pot să întreb care a fost arma crimei?
Degetele încetară să mai plesnească suprafaţa lucioasă.
— Atenţie…, începu kipul, dar nu avu timp să continue.
— Ce-i asta, un in-te-ro-ga-to-riu? Am spus că ancheta dumitale s-a încheiat. Uşa este în
spate. Însoţitorii te vor conduce la spaţiul locuibil, ca să-ţi recuperezi efectele şi, de acolo, la
astroport. Unde voiai, de fapt, să ajungi. Călătorie uşoară, domnule Barbossa! Fii convins că
raportul care te va urma îndeaproape îţi va fi complet favorabil.
— Spune mulţumesc şi cară-te cât mai repede!
— Cred că…
— Cară-te naibii de aici! Miroase a moarte!
— …ar trebui să vă mulţumesc pentru excelenta colaborare pe care am avut-o, domnule
director Calvin. Vă doresc, la rândul meu, o activitate cât mai paşnică pe Phoebe.
Se înclină scurt, se răsuci pe călcâie şi ieşi, mai înainte de a zări rictusul sălbatic, care-i
săltă celuilalt colţul drept al buzelor în sus.
Pe coridor, Haile tocmai încheia o convorbire pe laringofon. Nu se auzea vreun sunet, dar
Nicholas îl vedea cum mişcă buzele. Nu avea nici un fel de îndoială cu privire la conţinutul
acesteia.
— Am primit dispoziţie să îl conducem pe domnul terran de rahat, înapoi la cutia de rahat
în care a sosit. Mă bucur că vom scăpa, în curând, de mirosul său rânced de mort.
— Când voi ajunge acasă, îmi voi aminti să trag o duşcă de coniac adevărat în amintirea
voastră, băieţi! rânji el, regăsindu-şi brusc aplombul. Şi o să vă plâng pentru poşirca pe care vă
obligă s-o înghiţiţi aici.
— Ştiam eu că o să pută ceva chiar şi după plecarea ta! îi înfipse celălalt un deget în
pieptul salopetei. Noroc că duhoarea nu durează cât prostia, altminteri v-aţi asfixia pe bătrâna
planetă albastră.
Şi porni imediat spre locul unde aştepta parcată platforma, mai înainte ca Nicholas să aibă
timp să riposteze. Halatul cenuşiu râse şi-l bătu pe spate.
— Voi doi nu o să mâncaţi niciodată din acelaşi blid, e clar… Să mergem, trebuie să te
conducem repede la astroport, cursa următoare spre Terra pleacă peste 2 ore şi 45 de minute.
 X

Nicholas înclină din cap.

— Apropo, cei de pe aici mă strigă Serge.
— Serge… măcar ne despărţim în condiţii ceva mai amiabile. Aş putea să te rog ceva,
Serge?
Bărbatul se trase un pas înapoi şi-l privi întrebător.
— Dacă am putea să facem un ocol la Blocul Alimentar… Cred că am pierdut un flash de
memorie acolo. Nu reuşesc să-l găsesc şi mă halesc cu fulgi cu tot cei de la Magazia de Efecte
dacă nu le predau toată recuzita.
— Cred… că nu o să fie tocmai un capăt de lume dacă, îndrum spre locul de cazare,
facem un ocol scurt şi pe la Bloc. În regulă, ţi-ai câştigat acest drept.
— Eşti sigur că faci bine? Vorbi kipul rar, de parcă s-ar fi temut că nu era înţeles din cauza
dicţiei. Directorul tocmai ţi-a spus că raportul va fi favorabil. Ancheta asta nu te mai interesează,
oricum.
— E vorba despre fiul preşedintelui SUTA, IA nenorocit ce eşti! Nu pot să mă car aşa, pur
şi simplu, înainte de a-mi lămuri nişte chestii.
*
Salopeta portocalie rămăsese furioasă pe platformă.
— Fix cinci minute, După care pun drona pe tine! ameninţase şi le întorsese spatele.
Acum, Serge căuta în dreapta depozitului frigorific cu decedaţi, iar Nicholas în stânga.
Dacă halatul cenuşiu ar fi avut curiozitatea să ridice privirea din pardoseală, ar fi văzut, cu
uimire, că terranul îşi căuta flash-ul pe tavan. Dar nu o făcu, aşa că, după două minute de
cercetare încordată, Nicholas se opri şi îi ceru kipului să-i comute filtrele de vizualizare pe
infraroşu. Îl zări, cam la trei metri deasupra capului său, plutind asemenea unei planete minuscule
printre sferele de iluminat.
— Pot să modific programul de urmărire al dronei şi s-o determin să se apropie până la un
centimetru de el, spuse kipul. Apoi îi scriu o traiectorie descendentă spiralată, care o să-l
antreneze în urma ei. Rămâne de văzut ce se întâmplă cu supraveghetorul.
— Reprogramează drona, acum!
Îl rugă pe Serge să se întoarcă la platformă şi să aducă de acolo un identificator.
— După ce îmi identifică statutul fiziologic, îi va fi uşor să repereze urma de feromoni pe
care i-a tras după el, în cădere. Avem toate şansele să-l descoperim imediat.
Halatul cenuşiu se lăsă păcălit şi dispăru după un colţ. Aproape imediat, drona îşi începu
dansul ciudat de coborâre, târând după ea, în vârtejul de aer, minuscula planetă organică.
Nicholas ocoli aparatul şi o culese din aer, ca şi cum ar fi vânat o insectă.
— De unde ai ştiut că ochiul lipsă va fi aici?
— Spune-i fler, rânji el, examinându-l cu atenţie, în lumina slabă.
Îl vârî într-un separator aseptic şi îl ascunse într-unul din buzunarele salopetei. Apoi
 X

scoase un flash negru şi îl puse, în dungă, într-una din dârele pe care le crestase în gheaţă cu
racleta, la vizita anterioară.
— Şi totuşi? insistă kipul.
— Gravitaţia de 0,7, ridică bărbatul din umeri. Am văzut din prima că plasturele era nou
şi că nu aderase complet la rană, cum ar fi făcut-o unul vechi. Victima şi-a pierdut ochiul în
timpul actului criminal. Probabil, la contactul cu un obiect ascuţit din mâna criminalului. Ochiul a
sărit înspre tavan şi, datorită greutăţii foarte mici, ar mai fi stat o vreme suspendat în aer.
— Cum te poate ajuta un ochi?
— Am un scanner retinian printre efectele personale. Ne trebuie un sistem de holoviziune
performant, al cărui laser îl voi adapta să citească ultimele imagini surprinse de straturile de
celule fotosensibile retiniene. Din păcate, va fi numai o singură citire. După care putem să
aruncăm ochiul. Dar rămânem cu imaginea. Care sper să fie aceea a asasinului.
— Inteligent, dar…
Nu apucă să termine. Serge apăru de după colţ, aproape alergând. Porni identificatorul, îl
trecu peste o mână a lui Nicholas, apoi se plimbă grăbit cu el de-a lungul coridorului. Când
ajunse în dreptul gheţii deteriorate, acesta începu să vibreze zgomotos.
— S-a rezolvat, domnule Barbossa. Ai tăi nu vor avea motiv să-ţi ciuntească din salariu.
Să ne grăbim, te rog, Haile aproape că a dat în fiert.
Într-adevăr, dacă privirea ar fi putut să ucidă, salopeta portocalie nu ar mai fi avut altceva
de făcut decât să-l adune de pe jos şi să-l împacheteze frumos într-o ladă metalică.
Haile bombăni furios, înjură de câteva ori întreaga rasă terrană, dar spre norocul său nu-i
aruncă nici o privire, mulţumindu-se să pornească platforma şi să-i imprime viteza maximă
admisă. Aerul le vâjâia pe la urechi cu un şuierat aproape vâscos, iar tempratura păru să coboare
cu 2-3 grade.
Ajunseră în sectorul cu Spaţii Locuibile în mai puţin de 5 minute, însă încordarea
muşchilor picioarelor, în încercarea de a menţine echilibrul corpului, fusese atât de solicitantă,
încât se clătină accentuat, atunci când coborî de pe platformă, iar halatul cenuşiu întinse mâna să-
l sprijine.
Nu rămase prea mult timp în încăperea minusculă, doar cât dură împachetatul efectelor
personale şi distrugerea oricărei urme a trecerii sale prin acel spaţiu auster. Apoi, cu geanta pe
umăr, urcă din nou pe platforma zumzăitoare şi se încordă în aşteptarea zvâcnetului de start.
— Ne grăbim?! strigă, ca să acopere vuietul înfundat al aerului. Cosmoportul nu pleacă
nicăieri.
— El nu, dar tu da. Şi trebuie să prinzi trenul care părăseşte COMPRODUCT-ul peste
aproape 40 de minute. În cufărul în care ai venit.
Serge rânjea şi-l ţinea de cot. Faţa i se lumina în roşcat şi apoi se întuneca, în funcţie de
cum se apropiau sau se îndepărtau de globurile plutitoare de iluminat.
— Cred că avem o problemă legată de revenirea pe Terra, interveni kipul. Scout-ul FBI-
 X

ului a reuşit să identifice ceva în legătură cu misiunea noastră de aici şi a obţinut un ordin
judecătoresc de reţinere pe numele persoanei tale, pentru 48 de ore. Te vor aştepta la toate
terminalele de pe teritoriul SUTA care întreţin legături spaţiale cu Phoebe. Odată arestat… ştii şi
singur ce metode folosesc cei de la Birou, atunci când vor să ajungă la o informaţie.
Nicholas îşi muşcă buza de jos. Asta îi mai trebuia acum, o relaţie încordată cu FBI-ul.
De la moartea lui Chandrayaan Surendra, singurul director al instituţiei ales democratic
prin votul intern al angajaţilor acestei instituţii uriaşe, cu peste 400.000 de angajaţi, la cârma ei se
petrecuseră mai mulţi politicieni, care habar nu aveau pe ce lume trăiesc, interesaţi numai de
rezolvarea problemelor solicitate de partidele ce îi numiseră acolo. După Războiul de 87 de
minute, o mulţime de oameni dispăruseră fără urmă din casele şi de la serviciile lor, numai pe
baza unui simplu proces-verbal digital de acuzare, pe care delatorul nu era nici măcar obligat să îl
semneze, cu atât mai puţin să aducă probe care să ateste adevărul celor susţinute în el. Ştia asta,
deoarece el însuşi fusese nevoit să închidă o mulţime de dosare, în care erau reclamate dispariţii
către Poliţia Federală.
— Ce soluţie îmi recomanzi?
— Există numai două opţiuni. Şi pentru că nu am posibilitatea să fac alegeri, în numele
tău, pot numai să ţi le recomand: să te foloseşti de unul dintre modulele de salvare, andocate
permanent la sol, şi să ajungi cu el pe platforma Turnului Artsutanov, de unde să iei un lift către
Taprobane, iar de acolo să te pierzi în masa de turişti care urcă sau coboară de pe orbită; sau să
aştepţi unul dintre cargourile care fac curse regulate între Centura lui Bode şi Phoebe şi să-ţi
cumperi un post de manipulator de sisteme, post care este mereu descoperit pe ruta asta. În
primul caz, rişti să fii acuzat de furt şi să fii arestat de poliţia locală, la ieşirea din staţie. În cel de-
al doilea, poţi să te prăjeşti, la propriu, în timp de lucrezi cu sistemele şi să ajungi într-o urnă de
cenuşă, ca un nou asteroid, în Centură.
— Încurajator, în ambele cazuri. Ca de obicei, găseşti numai variantele pesimiste. Pentru
început, trebuie să rămân în astroport numai cu Serge.
— Spuneai ceva despre mine? întrebă bărbatul din faţa lui, privindu-l cu atenţie.
— Mă gândeam la raportul pe care trebuie să-l fac, atunci când ajung pe Terra, îi şopti
kipul repede.
— Vorbeam cu mine însumi, zâmbi forţat Nicholas, înfigându-se mai bine pe picioare.
Trebuie să mă apuc de raportul misiunii, în aşa fel încât să-l am gata, când ajung acasă.
— Aha.
— Voi face o breşă în sistemul local de comunicaţii şi voi mixa nişte imagini cu nişte
sunete. Haile va fi trimis de directorul Calvin în sectorul contaminat, la 400 km de aici. Ce vrei să
faci mai departe?
Nicholas ridică din umeri. Avea de gând să citească informaţia de pe retina unui ochi ce
aparţinea unei clone. O clonă a fiului preşedintelui SUTA. O clonă care n-ar fi trebuit să existe,
întrucât astfel de operaţii genetice fuseseră interzise prin Edictul de la Nantes, în anul 67 EC. Iar
încălcarea edictului se pedepsea cu moartea. Viitorul se anunţa negru de tot.
 X

*
În sala de aşteptare a cosmoportului era linişte şi praf. Nu se aflau acolo decât el şi Serge,
salopeta portocalie plecând în mare grabă, să împlinească ordinul directorului.
Prea mult praf, constată Nicholas, uitându-se cu atenţie, amestecată cu uimire, cum paşii
lui Serge ridică norişori negri care rămâneau suspendaţi în aer, în urmă-i.
Nu pentru mult timp, îşi spuse, gândindu-se la uriaşele aspirante subterane, ale căror guri
îşi căscau colţii grătarelor chiar la nivelul podelei. După ce indicatorul de prezenţă umană în sală
se stingea, IA-ul care coordona activitatea în acel punct avea să pornească automatele de
absorbţie.
Şi, totuşi, pe unde intra? se întrebă, ridicând din umeri.
Nimeni nu ar fi putut să răspundă, firmele de construcţie dăduseră asigurările necesare cu
privire la etanşeitatea completă a Exploatării, iar roboţii utilitari verificau de mai multe ori pe zi
absolut toţi pereţii de contact cu exteriorul. O singură presupunere stătea cât de cât în picioare:
praful trebuie că provenea din gheaţa exploatată şi care se topea, în diversele operaţiuni de
manipulare a ei, în proporţie de 4-5%. Nu era exclus ca gazul să fi avut un conţinut oarecare de
praf, care se aduna mai ales în cosmoport, locul de expediere a milioane de metri cubi anual către
alte zone ale spaţiului.
Se aşezară pe două scaune din plastic, cu îmbrăcăminte din burete.
— Treizeci şi două de minute, până la sosirea cursei din subteran, anunţă halatul cenuşiu.
Vei avea exact 12 minute pentru intrat în ladă, pentru etanşarea acesteia şi ridicarea în container.
Cred că ar fi bine să îmbraci de pe acum costumul.
— Mai e ceva de stat, dădu din cap terranul. Crezi că ai putea să-mi faci rost de o
telecomandă pentru a porni holoviziunea locală? Trebuie să citesc un scanner, pentru viitorul
raport.
— Nici o problemă, spuse celălalt şi ridică din umeri. Tu îţi stabileşti priorităţile.
Îşi puse palmele sub raza verde a imprimantei matriceale şi, în câteva secunde, o
telecomandă de consistenţa unui abur suflat de vânt îşi făcu apariţia la câţiva centimetri de
mâinile lui. Îi făcu vânt prin aer, în direcţia sa.
Nicholas scoase scannerul din geantă şi îl poziţionă pe spătarul scaunului, cu fanta
îndreptată către uşa îndepărtată. Apăsă câţiva senzori pe telecomandă şi aşteptă ca fasciculul
laser, coborât din globul central, fixat în tavan, să identifice codul de acces şi să facă legăturile
aferente.
Brusc aerul din faţă căpătă culoarea mării în amurg. Scoase ochiul din separatorul aseptic
şi îl puse în lăcaşul cititorului, apoi dădu repede comanda de pornire, înainte de a apuca să se
răzgândească. Marea fantomatică din faţa lor începu să bâzâie gros, asemenea unui roi de albine
furioase. Tot ce putuse să facă, fusese făcut. Nu-i rămânea decât să aştepte. Să se roage. Şi să
spere.
— Unde doreşti să pun imaginea?
 X

— O introduci în sistemul intern de holoviziune. Vreau să fie afişată peste tot, cu cod de
prioritate 0. Poţi să-l obţii?
— Pare destul de simplu, odată ce am intrat în sistem. Ştii bine însă că nu putem să
păstrăm aparenţele mai mult de 5-6 de minute.
— Suficient. Avem nevoie, de asemenea, de un ordin de reţinere preventivă pe numele
directorului Calvin. Te simţi în stare?
— Dacă dau peste cap protocolul dintre noi şi FBI… Nu ar trebui să fie imposibil. Asta
înseamnă însă că ai renunţat deja la varianta cu Taprobane.
— Fă-o! Chiar acum!
— Am înţeles.
Acvamarinul ecranului de aer începu o mişcare lentă de la stânga la dreapta, semn că se
pregătea să primească o imagine. Nicholas îi aruncă o privire scurtă halatului cenuşiu. Acesta
aştepta, lăsat pe spate în scaun, cu mâinile încrucişate sub cap. În turbioane uşoare, praful negru,
strălucitor, continua să se răsucească şi să coboare foarte încet către podea.
— Am trecut de protocolul 114-03-66 EC, îl anunţă kipul. În câteva secunde, primesc
acces la biroul judecătorului federal care se ocupă de coloniile spaţiale.
Ecranul îşi acceleră mişcarea, în mijlocul roiului rotitor apărând, indistinct, imaginea unei
retine uriaşe, doar cu câteva nuanţe mai închisă la culoare decât restul imaginii. Apoi, brusc,
desenul deveni clar. Văzut din faţă, chipul bărbatului din scaunul de alături se schimonosea într-
un rictus de furie, în timp ce mâna dreaptă, ridicată în dreptul ochilor, apăsa pe burta unei
telecomenzi.
— Atenţie! apucă să rostească kipul.
— Eşti mai bun decât m-am aşteptat, domnule Barbossa! Mult mai bun! Încearcă să nu
faci nici o mişcare imprudentă. Ar fi păcat ca drona să-ţi găurească gâtul, ca bietului Jose.
Nicholas se răsuci încet către bărbatul din dreapta. Acesta stătea aproape exact în aceeaşi
poziţie, numai mâna dreaptă strângea uşor marginile aproape invizibile ale unei telecomenzi. Ale
altei telecomenzi!
— Da, există o dronă, în spatele ornamentului din dreapta barului, confirmă kipul. A fost
complet inactivă şi de aceea nu am identificat-o.
— Ai ţinut o dronă de rezervă în cosmoport! se miră el. Să înţeleg că nu aveai intenţia să
mă laşi să plec din COMPRODUCT, nu?
— Înţelegi bine şi faci legături repede, rânji Serge. Poate chiar prea repede, pentru modul
nostru de a convieţui aici. Sigur că nu te puteam lăsa să strici ordinea şi regulile acestui loc atât
de special. Trebuia să mori. Şi chiar o s-o faci. Cu tot regretul, de altfel. Îmi pare rău să fac asta
cu oamenii pe care-i stimez. Iar pe dumneata, Barbossa, chiar te stimez.
— Fi-r-ar…! aproape că-i explodă în pavilionul urechii vocea uluită a Kipului.
Nicholas se încruntă. Când se întâmplase ultima oară să perceapă un kip uluit?
 X

— Am primit ordinul de reţinere pe numele directorului general al Exploatării Miniere

COMPRODUCT, de pe teritoriul afiliat Phoebe. Ghiceşte cum arată, în realitate, individul ăsta!
— Nu cred că vreau s-o fac, subvocaliză cât putu de rar.
— Dacă priveşti drept în faţa ta, vei vedea chipul pe care l-am primit ataşat la respectivul
ordin. Pun pariu că grupa sanguină şi codul genetic corespund până la ultima linie.
Serge se ridică de pe scaun şi se deplasă, cu paşi rari, către fereastra ovală, din compozit,
care ocupa întreg peretele din dreapta. În spatele siluetei sale, Nicholas văzu aprinzându-se
balizele de poziţie, care marcau pista de asolizare: o cruce uriaşă, din lumini galbene, având în
mijloc un cerc roşu.
— Acolo, bătu el cu degetul în materialul transparent. Peste câteva minute, va coborî
trenul de containere de pe Terra. După o escală de 30 de minute, timp în care va descărca
conţinutul a 5 containere şi va încărca 12.000 m³ de gaze îngheţate, va porni în direcţia Ceres-
Juno-Vesta. Va trebui să te afli la bord, într-un container, aşa cum ţi-am mai spus. Din păcate, la
destinaţie, se va constata că o parte din costum a suferit avarii, din cauze necunoscute. Posibil
ciocnirea cu câţiva micrometeoriţi, care vor fi găurit containerul şi îl vor fi ucis pe pasagerul
clandestin. Exact, clandestin, domnule Barbossa. Îţi reamintesc faptul că ai sosit ilegal pe
teritoriul phoebian, unde de altfel nu figurezi în nici o înregistrare.
— Există vreo cale de scăpare? întrebă, cu ochii aţintiţi asupra mişcărilor celuilalt.
— Nu reuşesc să penetrez reţeaua IA-urilor de securitate, se plânse kipul. Ar fi binevenită
ceea ce oamenii au numit dintotdeauna o minune.
— Probabil că nu există altă cale, spuse cu voce tare.
Apoi, subvocaliză:
— Pune imaginea pe toate ecranele aflate în funcţiune. Şi scrie un text cu ceea ce credem
noi că s-a întâmplat. Chiar dacă ne va fi tăiat accesul în următoarele minute.
— S-a făcut.
— Nu putem ajunge la o învoială?
— Nu există învoială care să echivaleze o garanţie atât de mare, pentru tot ceea ce ai aflat,
domnule Barbossa. Îmi pare, sincer, rău.
Timp, trebuia să obţină timp, pentru ca imaginea să reuşească invadeze sistemul video.
— Pe Terra, exista cândeva un obicei nescris, numit „ultima dorinţă a condamnatului la
moarte”. Sunt terran, aşa că solicit îndeplinirea unei ultime dorinţe. Una fără însemnătate, de
altfel. O curiozitate, de fapt.
Serge râse şi dădu din cap, fără să mişte mâna cu telecomanda îndreptată spre spaţiul de
deasupra capului său.
— Aş vrea să ştiu de ce am bătut tot drumul ăsta… de ce urmează să mor… în fine, aş
vrea să ştiu ce este cu clona fiului preşedintelui SUTA aici. Conform legilor noastre, clonarea
umană este un procedeu interzis pe Pământ, după fabricarea lui Johann Frederick Griffith
Mendel, în anul 58 EC.
 X

— Pe Pământ, da, îl aprobă celălalt. Dar nu şi aici. Phoebe nu este chiar teritoriu
american. Şi nici nu aparţine Terrei, aşa cum ar dori unii dintre voi. Aşa că aici clonarea umană
este posibilă. Şi chiar reală. Pentru cei care au suficient de mulţi bani, încât să-şi poată comanda
una, care să plătească greşelile efectuate de donori acolo, jos, pe Pământul acela împuţit!
— Trei secunde… două… una… Gata, am penetrat reţeaua, anunţă kipul. Am postat
imaginea şi textul.
— Nu înţeleg…
— Păcatele umane se plătesc pe Pământ, dar şi în cer. Criminalii cei mai periculoşi sunt
trimişi să ispăşească pe Phoebe, o puşcărie perfectă, de unde evadarea este imposibilă, prin
definiţie. Numai că unii criminali au bani ca să plătească răscumpărarea, doar ştii asta, domnule
Barbossa. Avem laboratorul, clienţii şi solicitarea. Executăm clone la comandă. Clone direct
adulte sau în diferite stadii de vârstă, care execută anii de condamnare, la locul de muncă, în locul
clienţilor care plătesc. Şi care continuă să-şi ducă viaţa, ca şi cum nimic nu s-ar fi întâmplat.
Legea Zaponsky ne permite acest lucru.
— Legea Zaponsky este decăzută din drepturi!
— Da, dar nu este abrogată. Politicieni deştepţi şi, evident, corupţi, i-au susţinut
viabilitatea, iar ea funcţionează şi le permite celor vinovaţi de diferite delicte să amâne la
nesfârşit scadenţa faptelor lor.
Dincolo de fereastra ovală, luminile începură să alerge de-a lungul imaginii figurative, iar
praful se ridică, în vălătuci groşi, izbindu-se de compozitul transparent. Undeva, pe cerul negru,
îşi făcu apariţia o nouă stea, de câteva ori mai strălucitoare decât constelaţia Cygnus, care domina
craterul Hipparc.
— La fix! exclamă Serge, cu admiraţie. Întotdeauna m-am întrebat cum reuşesc IA-urile
de la Controlul Spaţiului să sincronizeze mişcările atâtor nave, încât să facă întârzirile aproape
insignifiante. Pune-ţi asta, domnule Barbossa!
Îi aruncă un obiect albastru la picioare. Terranul se aplecă şi îl ridică. Era o pereche de
cătuşe din plastic.
— Şi, pentru că ai fost cooperant, îţi voi răspunde chiar şi la întrebarea nepusă. Ei bine,
da, eu sunt directorul Exploatării. Când l-am omorât pe nenorocitul acela, ştiam că voi avea
necazuri din partea Poliţiei Federale, aşa că mi-am pregătit bine temele pentru acasă. Te-am
aşteptat sub această acoperire, în timp ce adjunctul meu juca un rol conspirativ. Ai pus cătuşele?
Nicholas stătea cu ele în mână şi aştepta ceva ce nici el nu ştia ce. Probabil o minune, cum
îi sugerase kipul. Nu era pregătit să moară. Dar cine fusese vreodată pregătit pentru asta? Cât de
pregătit fusese Jose acela, clona lui John Ascinter Jr.? Şi, chiar, de ce naiba murise?
— Nu am priceput care a fost motivul crimei.
— Evident că tot timpul trebuie să existe un motiv, nu? Altminteri voi, poliţiştii, v-aţi
pierde obiectul muncii. Să spunem că l-am ucis ca să mai pot stoarce ceva bani de la Ascinter,
pentru a fabrica altă clonă. E bine, aşa? Şi acum gata cu vorbăria şi fixează-ţi cătuşele. În două
 X

minute, trenul se va aşeza pe cosmodrom.

Îl privea cu atâta fixitate, încât bărbatul înţelese că nu-i mai rămăsese nici un spaţiu de
manevră. Orice întârziere ar fi putut să fie ultima sa clipă trăită în corpul acela. Îşi vârî
încheietura stângă în lăcaşul semirotund şi fixă partea opusă deasupra. Cătuşa se închise cu un
pocnet uşor.
— Perfect, dădu din cap Serge. Acum, fixeaz-o de piciorul scaunului din margine.
— Dacă nu o fac, o să mă omori. Dacă o fac, o să mor, oricum. Care ar fi avantajul ce m-
ar determina să te ascult?
— Avantajul de a mai trăi câteva ore. Contează?
— Am fost rejectat! se plânse kipul. IA-ul securităţii locale a schimbat toate parolele şi
încearcă să afle de unde provine imaginea. Este o chestie de minute să ajungă la noi.
— Nu mai contează, spuse o voce înăbuşită, venită din spate. Pentru tine, John Phillip
Romero Calvin, nu mai contează nimic, din acest moment. Ai fost atât de… lacom? De prost? De
lipsit de noroc? Ţi-am spus să-l fi lăsat în viaţă pe nefericitul acela de Jose. Dar tu, nu şi nu… că
ţi-a călcat pe mândrie… că i-a mirosit a libertate şi că va porni o revoltă…
Nicholas încremeni lângă scaunul din margine. Salopeta portocalie trecu prin dreapta sa şi
se apropie de bărbatul rezemat de fereastra ovală.
— Ţi-am spus încă de atunci că vom avea parte numai de necazuri: clonele nu mor
niciodată pe Phoebe! Asta e LEGEA, Calvin, şi tu ai încălcat-o pentru un rahat de mândrie.
— Tocmai mă asiguram că nu va mai exista nici un pericol din partea domnului Barbossa.
— Plecarea terranului nu va reglementa cu nimic situaţia. Haile întinse braţul cu pistolul
electric în direcţia celuilalt, apoi continuă: Ţi-am spus, doar, însă tu ai făcut-o numai din capul
tău. Iar acum o să plăteşti pentru asta. Pentru tot. Oho, şi cum ai să mai plăteşti! Nici să nu te
gândeşti că ai putea să resetezi drona, ca să mă vâneze pe mine: sunt doar paznicul IA-ului de
securitate, ai uitat? Nici o dronă nu-l vânează pe paznic.
— Ce naiba s-a schimbat, de când ai plecat pe teren?
— Totul, Calvin, totul! Imaginea retiniană cu tine făcându-i felul nenorocitului aceluia a
invadat sistemul video interior şi, până să-l resetăm, a fost reexpediată spre Pământ, umplând
memoria serverelor de acolo cu ea.
— Am uitat să-ţi spun despre asta, şopti maliţios kipul. Vrei să încerc să mă autoînchid,
drept pedeapsă? Oricum nu eşti într-o dispoziţie suicidară prea grozavă, nu?
*
Trenul de containere coborî pe pista de silicon într-o tăcere desăvârşită. Nicholas încercă
să-şi închipuie cum ar fi urlat jeturile de frânare în atmosfera terestră, dar nu reuşi. Se simţea atât
de obosit, încât căsca la fiecare minut.
Calvin fusese legat fedeleş, introdus într-un costum-sac şi pus pe o platformă electrică.
Haile mai ţinea încă pistolul electric în mână, iar el se întreba dacă îl uitase aşa sau aventura nu se
încheiase încă şi urma să fie din nou folosit.
 X

Se aşezaseră pe scaunele din plastic şi beau cafea fierbinte din pahare de hârtie, uitându-se
unul la altul pe sub sprâncene. Dincolo de fereastra ovală, trâmbele de praf negru, sclipitor, se
ridicau spre cer, ascunzând stelele. Urma să se depună foarte încet pe sol, iar atmosfera avea să
rămână tulbure peste 10-12 ore.
Gravitaţie 0,7, îşi spuse în gând poliţistul şi suflă în lichidul maroniu, urmărind cum
aleargă pe suprafaţa ei micile baloane de spumă. Fenomenul care făcuse ca ochiul victimei să
rămână ascuns în apropierea tavanului, parcă în aşteptarea cuiva de încredere, căruia să-i spună
trista poveste.
— Şi acum?
— La biroul directorului a sosit din partea Biroului Federal de Investigaţii o solicitare de
întrerupere a activităţii şi de expediere imediată a ta pe Terra.
— Aha!
— Aha, ce?
— Aha, adică am luat act de solicitarea Biroului, preciză, sorbind din cafea. Cred că va
trebui să mai aşteptaţi câteva ore pentru a-i da curs. Următoarea cursă către Pământ nu a fost încă
încărcată, nu?
Haile îl privi concentrat, apoi începu să râdă. Corpul i se mişca atât de necontrolat, încât
vărsă câteva picături de cafea. Acestea plutiră câteva clipe în jurul paharului, apoi zburară, prinse
într-un curent de aer, în direcţia unei guri de absorbţie.
— Chiar ne crezi atât de proşti, încât să ne intereseze cererea unui birou de rahat? Pe
Phoebe nu are autoritate nici măcar preşedintele Organizaţiei Naţiunilor Spaţiale. Or acesta este
singura persoană din universul locuit care ar putea să trimită peste noi o legiune de invazie pentru
„restabilirea ordinii de drept”. Nu, nu, domnule Barbossa, nu către gogoloiul acela murdar, de sub
picioarele noastre te pregăteşti dumneata să zbori, în următoarele ore, ci către itinerarul deja
anunţat de fostul director: Ceres-Juno-Vesta. Îl vei însoţi, pentru că, la destinaţie, va trebui să fie
cineva care să-l neutralizeze.
— Nu mă pricep la ucis oameni fără apărare.
— Ha-ha, dar sensibil mai eşti, poliţaiule! Nu ţi-a cerut nimeni să-l omori. Ci numai să-l
înscrii într-un loc vacant de muncă, pe asteroizi, şi să ai grijă să ajungă acolo. Mai departe, se vor
ocupa de el IA-urile locale.
— Şi eu?
— Tu? Întebă salopeta portocalie şi ridică din umeri. Îţi vei găsi un loc călduţ pe undeva.
Sistemul Solar e mare, iar colonizările sunt de-abia la început. Oricum, pe Phoebe nu eşti
binevenit, cred că ai priceput, în cele din urmă. Iar pe planeta aia nenorocită pândeşte FBI-ul. Nu
prea ai de ales, nu?
Nu părea să aibă. Ridică din umeri. La urma-urmei, nu-l lega nimic special de bătrâna
doamnă albastră.
— Costumul spaţial este în ultimul vagon-container. Acolo unde o să-l înghesui şi pe
 X

Calvin. Să nu ai nici o grijă, va sta sedat până la destinaţie.

Lăsă paharul gol pe un scaun din apropiere şi se îndreptă spre uşă. Aceasta se deschise
automat, aşteptându-l să treacă peste prag.
— Şi aici?
— Aici nu se va schimba nimic. Vom fi o colonie penitenciară minieră, care va lucra cu
clone, până când depozitele de gaze rare se vor epuiza. În timp ce pe Pământ criminalii vor
continua să-şi facă de cap, Phoebe va prospera din afacerea cu clone-substitutor. De altfel, noul
director tocmai şi-a luat locul în birou şi se familiarizează cu situaţia.
— Noul director?
Haile râse. Împunse cu vârful pistolului în direcţia lui.
— Ha-ha, să nu-mi spui că n-ai priceput! Ţi-ai şters mâna de sânge unde nu trebuia. O
clonă de rezervă, evident. Toţi suntem clone, domnule Barbossa, ce e aşa greu de înţeles?
Trecu dincolo de prag şi uşa glisă, închizând ermetic încăperea. Salopeta portocalie se
răsuci şi bătu cu degetul în compozitul transparent.
— Ca să nu te mai oboseşti să te întrebi de ce tace kipul din urechea internă… A fost
deconectat, în urmă cu câteva minute, de către IA-ul nostru. Aşa că pregăteşte-te pentru
singurătate, poliţaiule. Pentru o foarte lungă şi tăcută singurătate.
Plecă în direcţia platformelor, urmat de sferele de iluminat. Nicholas îşi atinse urechea cu
degetul arătător.
— Eşti acolo? subvocaliză, pronunţând silabele cât mai distinct.
Nu-i răspunse nimeni. Pe cosmodrom ploua cu praf negru, strălucitor, iar stelele de
deasupra craterului Hipparcus erau palide şi stranii. Îl aşteptau, răbdătoare, să ajungă mai aproape
de ele.
Nicholas Gianini Barbossa se cutremură fără voie. Niciodată nu plecase mai departe de
Terra decât îl putuse duce Liftul Spaţial. Acum însă îl aştepta un drum de trei săptămâni, în
condiţii de gravitaţie zero, legat între hamuri elastice şi într-un întuneric deplin. La numai doi
metri de clona John Phillip Romero Calvin, care avea măcar avantajul că dormea un somn fără
vise.
La urma urmei, părea că el era cel vinovat şi că ispăşea un păcat, nu clona-Calvin. El,
omul. Cine-i spusese lui că era om? Gravitaţia 0,7 era considerată normală de corpul unei clone.
Îşi aminti, cu spaimă şi încrâncenare, că nu simţise nici o diferenţă între gravitaţia terrană şi cea
de pe Phoebe.
Vru să îl întrebe ceva pe kip, apoi îşi aduse aminte că tăcerea urma să fie prietena lui
pentru eternitate. Strânse fălcile şi deschise uşa containerului în care aştepta costumul presurizat.
Proză
 X

▫ Don Simon ▫
Gothyc ▫
A trebuit să treacă o vreme până să-mi dau seama că ochii albiţi de moartea veche de zece
ani ai lui Dario Espinosa, mântuitorul găinilor vagaboande din delta amazoniană, mă studiau
dintre rădăcinile mangrovelor. La început n-am dat atenţie senzaţiei că sunt urmărit. Priveam
trecerea greoaie a serenităţii crapului care tocmai împlinise un mileniu şi mă întrebam dacă nu
cumva este trenul zugrăvit în scoici, acea fantasmă bântuitoare de sub ape, mă întrebam dacă nu
cumva o să gareze ca să elibereze din singurul vagon asasinii-pereche descăpăţânaţi de ura
îngerului Rafael. Este adevărat că mai devreme o boare rece trecuse pe deasupra apei şi umbra
fugară, încolţită de suflul de foc al unei după-amiezi în care până şi ţânţarii leşinaseră, se topise
repede, însă nu suficient de repede ca să nu-mi dau seama că Satan venise din nou să-mi cumpere
sufletul.
Dario Espinosa stătea în picioare, într-un rigor mortis, proptit în rădăcinile mâloase, cu
apa până la genunchi. În jurul lui apa forfotea înnebunită de foamea peştilor. Se uita fix la mine.
De sub pământ se auzea bocăneala constantă a oţelului peste oţel, semn că Hefiastos
asuda croind la harponul cu care urma să ucid crapul de o mie de ani şi astfel să intru în
panteonul de aur al pescarilor.
Cocoaşa vânătă a ambiţiei mele a continuat să taie apele, brădişul şi stufurile, în timp ce
Satan, preschimbat în gorgonă, s-a aşezat cu ghearele pe umerii mortului de zece ani. Dario
Espinosa nici n-a clipit.
Se prefigura o seară ciudată, ieşită din comun, poate puţin seducătoare. Ştiţi cum se
spune: „Dacă mingea ar avea mânere, atunci fotbalul ar fi mai seducător”.
În debutul serii ţânţarii au ieşit dintre mangrove în veşnica lor cruciadă împotriva a tot
ceea ce mişcă, în războiul venit din setea trompelor uscate în sânge vechi şi tot atunci Satan,
preschimbat din nou în diavol, a coborât de pe umerii lui Dario Espinosa şi m-a îmbiat:
„Hai, Meltik, să fumăm un trabuc. Sunt cubaneze, să ştii”.
Tertipuri simple, de diavol previzibil, neinspirat.
N-am scuipat în direcţia lui, prea mare şi prea direct ar fi fost afrontul, însă am scuipat
peste umăr, că mă săturasem ca delta să se umple de mirosul de pucioasă al enervării îngerului
alungat. Mi-am dorit în acea clipă să fi putut pleca pe coama crapului milenar, indiferent de ţintă,
sau să fi venit Rafael ca să-l taie pe Satan, să-i taie boaşele sau coarnele cu spada lui minunată,
ruptă din lumina zilei.
Soarele obosea din ce în ce mai tare, iar singurul zid al mânăstirii prăbuşite la cutremurul
de anul trecut se umplea de spini. Era clipa preferată a diavolului.
L-a apucat pe mortul vechi de ciuf şi l-a tras din apă. L-a ţinut câteva clipe în aer ca să-i
văd carnea mâncată de sub genunchi, apoi pământul malului s-a surpat şi diavolul l-a trimis pe
Dario Espinosa în laboratoarele cu pucioasă. A râs, s-a transformat în gorgonă şi şi-a luat zborul.
 X

De teamă n-am spus asta nimănui. O femeie din sat, pe nume Lucretia, a povestit într-o
seară că-l întâlnise pe Satan. A fost ucisă prin lapidare.
*
Singurătatea a evadat din Corfu, a trecut peste mine în drumul ei de răzbunare împotriva
tuturor neamurilor şi aşa se face că mi-am lăsat casa din Enzio ca să mă refugiez în imensitatea
deltei. Sunt mulţi ani de atunci, le-am pierdut şirul. Bântui apele ascunse între stufuri în căutarea
aprigă a crapului uitat de timp şi de moarte. Amazonul mi-e casă, masă şi iubită. Uneori duşman,
însă nu m-a ucis niciodată, deşi ştiu sigur că voi muri de trei ori şi voi renaşte după primele două
morţi, aşa cum mi-a prezis o bătrână care ştia poziţia stelelor şi mersul lor pe cer.
În primele zile ale sihăstriei mele m-am gândit la Dario Espinosa şi mi-am spus că un om
care fură găini ca să le ucidă, precis şi-a vândut sufletul lui Satan. Era deja o legendă printre hoţii
fluviului, o legendă a cărei imagine fusese estompată de o moarte stupidă, însă potrivită pentru un
slujbaş al sufletelor întunecate. Dario Espinosa murise în mijlocul unui chiolhan, înecat cu un os
de găină.
Tot atunci l-am cunoscut pe Satan.
Ca să nu devii fatalist, trebuie să alergi în calea destinului, să-l înfrunţi, să-i vezi
goliciunea sau să-l scuipi dacă nu-ţi este favorabil.
Ne naştem goi şi egali în faţa lui Dumnezeu.
Acest dicton mă face să-mi înfrunt soarta cu cerbicie. Viitorul va fi consecinţa faptelor
mele, poate un trofeu sau o singurătate dobândită cu mult dezgust, însă niciodată nu este clar.
După acea seară ciudată, în care îi văzusem laolaltă pe Dario Espinosa, pe Satan şi
trecerea greoaie a crapului milenar, mă simţeam sfârşit de oboseală. Noaptea, ca o prelungire a
unei aventuri aproape imposibile, s-a agăţat de mine ca să mă bântuie cu acreala întunecată a
deltei.
Am visat, stând sprijinit lângă zidul monahal, singura lucrare omenească rămasă pe acele
meleaguri, că pluteam în derivă printre stufuri şi că simţeam pe obraji briza eternă a oceanului
primordial. În zare se vedea un vas ciudat, cu optsprezece vâsle, însoţit de o barcă aproape
himerică. În visul meu, Satan, preschimbat în gorgonă, stătea pe vârful bărcii fără să-mi
vorbească, numai că, atunci când s-a uitat peste umăr, când a văzut ciudata corabie, a început să
respire greu şi ochii i s-au umplut de sânge.
Mirosea a alge putrede.
Deşi până şi-n vis era noapte, oceanul avea o strălucire serafică, venită din miezul
imposibilei nave bântuitoare de mări şi oceane.
Satan s-a prăbuşit din barcă şi apa l-a înghiţit generoasă, pentru că ea nu ţine cont de
suflete.
Ţin minte că m-am trezit zâmbind. A fost o minciună frumoasă, un vis de o ciudăţenie
nemăsurată care mi-a vindecat sufletul, că doar Satan nu putea muri decât răpus de spada
spectrală a îngerului Rafael, vânătorul de recompense al cerului.
 X

Am găsit lângă mine un harpon din argint, semn că Hefaistos îşi desăvârşise lucrarea şi că
aştepta de la mine ochii crapului de o mie de ani pentru laboratoarele sale subpământene. Când
mi-a promis unealta nu i-am cerut lămuriri. Prea mare era patima de a vâna o creatură imposibil
de bătrână. Mi-a spus doar că nu o pot ucide decât cu un harpon fabricat de el, că restul era treaba
mea, că peştele era atât de bătrân, încât îşi uitase obiceiurile de peşte, că umbla bezmetic prin
imensitatea amazoniană şi că solzii lui erau mai tari decât cea mai desăvârşită platoşă din lume.
Hefaistos îmi apărea doar în vis, ca o boare ciudată şi urât mirositoare. Nu avea o
trăsătură desluşită. În definitiv era un zeu. L-am întrebat odată dacă în laboratoarele sale se simte
miros de pucioasă şi am avut senzaţia că zâmbeşte deşi, cum v-am spus, nu puteam vedea nimic
din ceea ce însemna el. Mi-a răspuns fără menajamente că diavolul stă cu un etaj mai jos, că
imensele lui tunele, plecate de sub Olimp de-a lungul întregului glob, sunt foarte bine etanşeizate,
chiar şi pentru un cataclism nuclear, că-l doare în cot de Satan şi că preferă mâncarea mexicană.
Până la urmă este normal să mănânci condimentat când stai sub pământ, egal cu timpul.
Este un zeu bun, cu porniri ciudate, însă un zeu care nu-ţi cere niciodată să faci temenele
şi să sacrifici găini. Sau capre.
Vechiul zid al mânăstirii, enigmatic rămas în picioare, de care mă sprijin în fiecare noapte,
este ca o metaforă a ţării mele sătulă de dictaturi militare. Mai păstrează în surghiunul lui
singuratic o frescă cu simboluri neclare, şterse de vânturi şi ploi, şi o fereastră ascuţită care
dimineaţa se umple de corbi.
Am iubit odată o femeie care se numea Serena. Uneori diavolul se întruchipează în ea şi
pluteşte printre stufuri. Ar face orice ca să-mi cumpere sufletul. Cred că m-ar pupa şi în cur.
*
Am căutat crapul cu un sonar (singurul vestigiu rămas dintr-o lume părăsită) timp de
două săptămâni prin deşertăciunea amazoniană. Când credeam că-l văd, ba era capriciul vântului,
ba trecerea fantomatică a trenului zugrăvit în scoici, ba o iluzie a diavolului.
L-am visat în fiecare noapte, am atins apa deltei cu degetele, am simţit cenuşa oamenilor
cu suflete rătăcite, am văzut în ea singurătatea stelelor şi perversiunea fără margini a îngerului
alungat din cer. Am avut senzaţia vie că motivul ambiţiei mele îmi vorbeşte. Mi-a spus:
„Va trebui să mă ucizi. Satan va divorţa de tine”.
De parcă ar fi putut fi vorba de un mariaj cu diavolul.
Cunosc un bătrân în Enzio care mi-a spus odată că talibanii, când au un orgasm
neastâmpărat, mai ales când sunt şi în avion, atunci sigur se vor repede în turnuri gemene, în
clădirea C. I. A. Sau într-un restaurant cretin cu bere ieftină, după cum le dictează libidoul. Acest
bâtrân a murit înfipt în cuţitul lui Paco, tocmai pentru că avea o gură bogată şi definiţii şi mai şi.
Viaţa la ţară. Unde-or fi carnavalurile de la Rio? Unde-or fi ţâţele alea obraznice mărşăluind pe
bulevardul Paulista? S-au dus toate. Singurătatea evadată din Corfu şi-a lăsat amprenta asupra
destinelor, s-a răzbunat.
Serena s-a detaşat de mine tocmai pentru faptul că am fugit de responsabilitatea unei
familii. Acum are doisprezece copii şi o medalie de la preşedintele Brasyliei, pentru propăşirea
 X

patriei. Este adevărat că nu mai este ce a fost. Ţâţele îi atârnă bezmetice şi este plină de riduri. Eu
am rămas amant cu singurătatea şi cu fobia pentru crapul milenar.
Vine o vreme când îţi vine să plângi, când îţi vezi propria singurătate, când ştii că altfel
ar fi putut fi destinul tău.
Până şi diavolul mi-a spus asta. Mi se pare normal ca o filosofie atât de adâncă să vină
chiar din partea unui suflet întunecat ca al lui Satan. Diavolul este etern. Cine să ştie mai bine
toate astea?
Oamenii au ambiţii mici şi năvalnice.
Ia te uită ce dicton stupid! Păi eu nu visez să intru în panteonul de aur al pescarilor? Uite
pildă de ambiţie mică şi năvalnică.
Am căutat crapul, este adevărat. Când eşti centrat pe un scop, nimic nu mai are
importanţă. În general, îţi aşezi voinţa pe o acţiune atunci când eşti extrem de deprimat, tocmai ca
să te detaşezi de miezul angoasei tale.
Hefaistos îmi bântuie visele. Vine şi-mi spune:
„Avem un târg. Ai uitat? De ce pizda mă-tii nu-mi aduci ochii ăia?”
Ce-o face cu ei nu ştiu. Şi nici nu mă interesează. Problema mea este următoarea: după ce
voi ucide crapul milenar ce voi face? Probabil că voi rămâne cu adevărat singur în imensitatea
amazoniană şi mult mai sensibil la avansurile diavolului. Poate că-n visele mele, ca să-mi păstrez
sufletul, corabia cu optsprezece vâsle va traversa din nou oceanul ca să-l facă pe Satan să
lăcrimeze sânge, poate că Dario Espinosa va evada din cazanul cu pucioasă ca să mă urmărească
în timp ce dorm sprijinit de zidul mânăstirii gotice. Poate că Hefaistos îmi va ţintui tâmplele cu
nituri de argint ca să nu mai ştiu nimic despre lume. Poate. Ce generoasă şi imprevizibilă este o
realitate posibilă! Poate că mă voi întoarce în Enzio ca să cresc copiii Serenei care tocmai a rămas
văduvă prin capriciul unui şarpe care a sughiţat prin somn şi a visat că dacă muşcă bărbatul
femeii cu ţâţe bezmetice va trăi etern, poate că deliciul singurătăţii se va estompa atunci când îmi
voi mântui bântuirea prin delta Amazonului şi atunci când în cadrul ferestrei ascuţite nu vor mai
veni corbii ca să se odihnească, poate că motivul ambiţiei mele, setea de pescar pervers, crapul de
o mie de ani, este propria mea umbră, poate că m-am născut special ca să-l ucid şi poate că numai
Hefaistos ştie asta. Niciodată n-o să am tabloul complet.
Te iubesc, Doamne, dar te rog să-mi spui de ce am neliniştea asta în suflet?
*
De ce am neliniştea asta în suflet?
Ce-o face Hefaistos cu ochii crapului?
Ce relaţie poate fi în acest sistem de două ecuaţii cu o mie de necunoscute?
Îmi amintesc că timpul meu cu Serena a fost mereu limitat. Întotdeauna trebuia să fie
ceva. Ori trecea vreo cometă, ori trebuia să merg la cârciumă să-l iau pe bătrânul cu gura bogată
ca să nu moară în cuţitul lui Paco, pentru că nu era timpul potrivit. De atunci, femeia care am
crezut cândva că va fi a mea s-a pus pe făcut copii. Dacă şarpele cu vise halucinogene nu ar fi
 X

existat, atunci pornirea femeii ar fi fost mai generoasă decât o duzină de copii. S-ar fi crăcit şi
mai impetuoasă în delirul naşterii. Serena a iubit mereu copii şi, mai ales, drumul către ei.
Am iubit-o în urmă cu o veşnicie pe malul unui lac. Şi-a strigat orgasmul atât de feroce,
încât am avut senzaţia că tot Enzio şi-a cumpărat bilete la dragostea mea ca la un spectacol. În
deliciul cărnii m-am hotărât să ucid crapul milenar.
Era noapte când m-am suit în barcă, o noapte năucă, tăiată de meteori. De atunci nu ştiu
cât timp a trecut. Am prăpădit o grămadă de harpoane şi plase. Crapul le-a tras în adâncuri
laolaltă cu privirea mea aprinsă. Uneori, când îi văd coama vânătă, recunosc meşteşugul uneltelor
vitregite de neîndemânarea mea.
Ce poate să subjuge firea mai mult decât o ambiţie nemăsurată? Am lăsat în urmă o altă
existenţă. De atunci Satan încearcă să mă biruie.
Pământul plin de stufuri şi mangrove nu mai tremură de când Hefaistos şi-a desăvârşit
lucrarea. Aşteaptă. Poate un semn de la mine.
Într-o dimineaţă, când lungile mele căutări m-au dus dincolo de stufuri ca să redescopăr
oceanul, am găsit crapul milenar eşuat pe o plajă apoteotică. Avea nişte buze groase şi zbârcite cu
care se străduia să îşi înece eternitatea. Traversase sarea oceanului având în cârcă o mie de ani de
singurătate şi teama morbidă că îl voi ucide cu harponul magic al lui Hefaistos.
Nişte muşte mari, negre, începuseră să-l soarbă de viaţă.
L-am stropit cu apă în aşteptarea fluxului, apoi l-am legat de barcă şi l-am dus în deltă.
*
Nu-mi aduc aminte cu precizie în ce zi a anului am salvat viaţa crapului milenar. În orice
caz, curgerea timpului s-a accelerat. Aproape seară de seară trecea câte o cometă care îmbălsăma
acreala nopţii. Era ca un carnaval mutat de pe pământ în cer şi cete de îngeri sau suflete rătăcite
zdrenţuiau orizonturile întunecate.
Pe Rafael l-am cunoscut într-o noapte de ianuarie-decembrie, tocmai când Hefaistos
venise să-mi ceară socoteală pentru oboseala vânătorii mele sterile. Sigur că era un vis sau o
realitate, imposibil de precizat. Singurul lucru clar era barba care-mi creştea covârşitor în fiecare
noapte cu cometă, albă şi sălbatică, ca o prelungire a frustrării mele pentru o viaţă în care aş fi
putut fi altceva dacă ambiţia nu m-ar fi călăuzit printre stufuri. Era imposibil să nu mă gândesc de
câte ori aş fi putut s-o iubesc pe Serena în altă viaţă, poate mai meschină şi mai puţin imposibilă
decât aceasta, doar împins de năvălnicia cărnii. Aş fi iubit-o în pat, pe malul lacului care continua
să existe netulburat o altă veşnicie sau aiurea. Aş fi iubit-o şi după uşă.
Am început să cred că toate aceste comete năucite de peripluri cosmice cară după ele vise
şi destine neîmplinite. De câte ori le privesc mă gândesc ce aş fi putut fi. Asta mă ajută să-mi
păstrez sufletul.
Odată cu înfrângerea ambiţiei mele, corbii nu au mai venit să se odihnească în conturul
trist şi neconsolat al ferestrei gotice. Au dispărut pur şi simplu. Şi apariţia cometelor a stins
mirosul perfid de pucioasă. Pământul s-a surpat undeva, nu ştiu unde, şi l-a înghiţit pe Satan. Sau
 X

a trecut din nou corabia cu optsprezece vâsle ca să-l facă să lăcrimeze sânge. Sau s-a înecat cu
adevărat în burta deltei. În orice caz, dezgustul pentru salvarea crapului a fost atât de mare, încât
nu a mai venit să-mi cumpere sufletul şi nici Dario Espinosa n-a mai ieşit din fundul pământului
ca să mă urmărească. De fapt, timpul neveşniciei mele era foarte liniar. Nu se mai întâmpla
nimic, nu mai umblam printre stufuri, iar harponul lui Hefaistos se coroda sub lumina pasageră a
cometelor.
În seara când îngerul Rafael a venit să-mi tulbure singurătatea, Hefaistos tocmai mă
ameninţa că mă va surghiuni sub pământ, că-mi va pune copite de aramă, că voi umbla veşnic
legat în lanţuri grele şi că-mi va fura amintirile bătându-mi în tâmple nituri de argint. Se simţea o
boare rece şi un melanj greţos de mirosuri. Când a apărut Rafael, monologul aprins al prinţului-
miner s-a întrerupt brusc, iar ciudatul miros s-a estompat. Îngerul avea o privire cruntă, de etern
suflet fără răbdare. A spus doar atât:
„Cară-te-n mă-ta-n cur în Olimpul tău!”
Şi m-a privit cu real interes.
Noaptea a rămas goală, fără ameninţări, doar cu muzica nefirească pe care o căra cu sine
îngerul. M-a podidit liniştea. Cerul nopţii s-a potolit de strălucirea cometelor.
Am simţit mâna îngerului pe creştet şi atunci am văzut clar că, de fapt, sufletul milenar
urmărit de mine cu atâta sârguinţă ani în şir era o bătrână doamnă-crap care avea copii de 999 de
ani, de 998, de 997 şi tot aşa, că umpluse delta Amazonului cu progeniturile ei, alcătuind o
eternitate compusă din existenţe imposibile, dar indestructibilă, că şi dacă toate neamurile
pământului ar fi pornit să-i ucidă urmaşii tot n-ar fi putut distruge acel viciu al timpului.
Îngerul şi-a luat zborul pentru că, deşi avea o inimă atât de umană, nu putea să trăiască
mult timp alături de un muritor.
Am redefinit mitul crapului milenar într-un mit al crapului multimilenar. Am distrus o
legendă ca să construiesc alta. Şi pentru asta nu a fost nevoie să-mi vând sufletul. Amin.
Proză

▫ Ladislau Daradici ▫
Albastra şi neîndurătoarea strălucire a zăpezii ▫
Ninsese o săptămână şi încă o zi, omătul presărându-se ameninţător. Văile se umpluseră
ca de tăcere, dealurile părând cocoaşele unor cămile albe în somn, iar dincolo de casele mărunte,
pete fumegând pe fruntea însângerată a zăpezii, munţii se resemnaseră într-o singurătate mută şi
măreaţă, ca nişte statui de elefanţi bizari. Drumul abia se mai zărea printre nămeţi, iar camionul
se chinuia huruind ca un animal disperat, agăţându-se din răsputeri de carnea reavănă a zăpezii.
Şoferul avea faţa uscată şi părul rar, aproape lipsit de culoare. Din profil, semăna cu o pasăre.
Uneori părea că nici nu mai respiră, îşi umplea plămânii cu aer, trupu-i devenind parte din acel
monstru de oţel şi fier. Venele gâtului i se umflau de încordare, îşi strângea dinţii şi buzele, cu
ochii înroşiţi, ieşindu-i din orbite. Dumitru avea senzaţia că ceva ar putea plesni în el, neobişnuita
 X

lui forţă derutându-l, căci om şi maşină se ascultau reciproc, totul fiind sincronizat în gesturile
şoferului şi în reacţiile maşinii. Bărbatul avea braţele lungi şi palmele imense. Dumitru îşi privea
mâinile, înguste şi albe, pe care puful încă strălucea ca pe mâinile unui adolescent. Involuntar, le
ascunse, ruşinându-se apoi de propriu-i gest, dar şoferul nu părea câtuşi de puţin preocupat de
asemenea detalii; camionul se opintea cu îndârjire, parcă scuipându-şi rărunchii pentru a ajunge
pe creştetul trist şi uniform al colinei, iar el îi ţinea puterea în braţe, om şi maşină fiind legaţi
parcă prin o mie şi unul de fire nevăzute. Cerul se îngreunase, apăsându-i parcă spre valea
deznădejdii; în zările bolnave, lumina se stingea agonizând, adumbrind zăpada impasibilă şi
nevie.
Nu-şi dădu seama când au ajuns. Maşina se opri, clănţănitul lanţurilor înfăşurate în jurul
roţilor încetând. Urma o nouă colină, pe care drumul se prelingea ca un şarpe înmărmurit,
pierzându-se în depărtările albe. Când deschise portiera, aerul îngheţat năvăli în cabină. Şoferul îl
privea uimit, relaxat acum.
— Nu-i bine ce faci, omule, rosti. E zăpadă multă printre brazi şi te poţi rătăci. Sunt seri
în care lupii se ţin scai de camion, vin ca guzganii, flămânzi şi scârboşi…
Dar, în loc de răspuns, Dumitru râse doar.
— Ai putea veni în sat cu mine, îi propuse atunci şoferul. Om găsi un culcuş la mine şi
pentru mata… Iar în zori, când mă-ntorc spre oraş, te las aici: ziua te descurci mai lesne…
Îşi drese glasul, mângâindu-şi obrazul supt, ţepos ca o spinare de arici. Dumitru îl privi
prietenos:
— Trebuie să ajung în seara asta. Altfel aş fi putut înnopta în oraş.
Coborî. Cerul era înnorat. Rar, câte un fulg se clătina ca un fluture mort în văzduhul
îngheţat, alunecând încet şi mut, până atingea pământul. Aşteptă să se mai întâmple ceva, poate să
se urnească maşina, ca apoi, traversând drumul, să pornească spre pădure. Dar camionul nu mai
pleca, şoferul privindu-l cu blândeţe, nădăjduind poate că se va răzgândi. Dumitru însă ridică
mâna în semn de salut şi, aruncându-şi sacoşa pe umăr, trecu prin faţa balaurului de oţel,
grăbindu-şi paşii. În curând avea să se întunece. Noaptea avea să se pogoare dinspre munţi
precum o pasăre de pradă, legănându-şi ameninţător aripile degerate. Se îndepărtase deja, când
auzi motorul huruind: camionul parcă strănuta, scuturându-şi zalele. Nu-şi mai întoarse privirile,
simţind doar că omul care îl adusese până acolo dispare, ştergându-se ca o pată vie de pe obrazul
imaculat al zăpezii. Apoi, după clipe de încordare, când motorul abia dacă se mai auzea, îndrăzni
să se oprească, privindu-şi singurătatea în faţă: era imensă, albă şi rece. Era aproape nimicitoare.
Treptat-treptat lumina murea, însă ochii lui ageri şi flămânzi aveau să se sature de măreţia
şi orgoliul iernii, de verdele crud al brazilor şi chiar de tăria văzduhului, prin care nu mai cuteza
să se strecoare nici aripa invulnerabilă a vulturului. Totul părea sacru, de neclintit; se simţea,
cumva, stăpân. Era un univers al nuanţelor sublime, dar care se stingeau acum, continuând să-i
aparţină totuşi. Niciodată nu le cumpănise cu mintea, în artă existând o altă raţiune a lucrurilor,
mult mai de preţ, irumpând din adâncurile noastre, fascinându-ne ochii minţii; acolo culorile
rămân de-a pururea vii, universul pierzându-şi adevăratele dimensiuni, deformându-se; răsar
 X

monştrii bizari ai fricii, din cuibarele bezmetice ale coşmarului păsări sfidătoare îşi iau zborul,
sădindu-ţi în suflet deznădejde şi spaimă. De multe ori se gândise la asta şi ştia: trebuia să faci
totul ca între universul din afară şi cel dinlăuntrul tău să existe un acord, un echilibru. Munţii şi
codrii sunt leac pentru sângerările noastre, dar dacă lumina vieţii n-ar învia după fiece noapte,
lumea luminii lăuntrice l-ar fi pierdut. Ar fi înnebunit şi el ca atâţia alţii, care n-au putut împăca
universul real cu tumultul din minte şi din suflet. Sângele clocotea în trupul său şi încă nu ştia că
ceea ce va urma avea să-l smulgă din existenţa sa de până atunci, aşa cum se smulge zborul din
păsări ori stelele din noapte, purtându-l spre o altă realitate, o nouă lume înaltă şi mirifică, mai
albastră decât albastrul omătului în nopţile de iarnă, când însuşi sângele devine albastru, pulsând
nestăvilit în trupurile noastre.
Bocancii i se afundau în zăpada pufoasă ca o pulbere de alabastru. În depărtări, pădurile
semănau cu armate întregi de schelete reci peste care cerul se apleca greoi, aidoma unei mame
ostenite. N-avea să ningă. Şi-atunci îşi aminti de ei, furia ameţindu-l… Simţea dezgust gândindu-
se cum râseseră de el, considerându-l naiv, incapabil să se adapteze. Voiau să-l compromită, să-l
cumpere. Să-i afle, poate, taina. Fără a se gândi că el şi-o lăsase acasă, acolo sus, sub tâmpla
căruntă a munţilor. La un moment dat, îi oferiseră chiar şi femei, ar fi trebuit doar să aleagă. Îl
pusese în temă unul mai impertinent:
— Apropie-te de fata care-ţi place şi în noaptea asta va fi a ta. O vei găsi la hotel.
Dar el nici nu le privit măcar; ieşi, lăsând baltă toată sindrofia. Pe urmă hoinărise prin
parcuri, de unul singur. Ninsese şi acolo, dar nu mult. Zăpada îngheţase. Într-o grădină publică,
pe o bancă, descoperi un moşneag ciudat: era scund şi stătea înfăşurat într-un palton uriaş,
ponosit. Avea părul lung şi alb, semăna cu bunicul lui, care nu mai era. Când se aşeză lângă el,
bătrânul se prefăcu dormind. Crezuse, probabil, că e vreun copoi. Îl conduse până la un restaurant
ieftin, unde mâncară cârnăciori cu muştar şi băură bere. Dumitru îi vorbi despre munţi şi despre
tablourile sale, despre ţuica de acasă şi visu-i tainic şi îndrăzneţ, acela de a picta unul dintre
pereţii muntelui. Moşul trăgea avid din ţigară, ascultându-l docil. Îi dărui toţi banii pe care-i avea
în buzunar, iar pe urmă, întors la hotel, îi schiţă portretul; îşi amintea fiecare fir de păr din barba
lui. Iar a doua zi, părăsi oraşul.
Acum lumina murea, deşi nu se înserase încă. Zăpada imaculată era o sărbătoare. Verdele
îndepărtat al brazilor, piscurile uriaşe străpungând arcada cerului îl umpleau de un sentiment
aparte: era linişte şi încântare. Cărăruia nu se întrezărea din pricina stratului gros de omăt.
Fuseseră înecate şi gropile, iar el, păşind la întâmplare, se trezea afundat în adânciturile
pământului, în unele locuri zăpada ajungându-i până la brâu. Îşi simţea trupul istovit, greoi. Într-o
oră, prin pădurea înaltă, avea să ajungă în vale, la podul de peste râu. Apoi urma un urcuş de încă
un ceas, până la spinarea coastei de unde începeau cu adevărat munţii. De acolo se zărea deja
mica depresiune în care se adăposteau casele unui sătuc însingurat. Odată ajuns acolo, totul avea
să fie bine. Avea să fie bine pentru toţi.
La început fusese doar un joc, o fascinaţie a mâinilor şi-a minţii. Apoi ochii deveniseră
lacomi de culoare, sufletul structurându-se în straturi cromatice. Era un timp care îşi pierduse de-
acum prospeţimea, clişeele îngălbenindu-se în memorie ca fotografiile de odinioară ale
 X

străbunilor, uitate prin sipete vechi ori rătăcite prin sertare. Aşa se întâmpla cu amintirile, erau
lucruri care nu se mai puteau picta, dar tot farmecul lor se adunase, strop cu strop, pe pânzele
care, la prima vedere, n-aveau nimic de-a face cu propriul său trecut, cu propria sa copilărie. Căci
lucrurile întotdeauna sunt înşelătoare, nu-i aşa, şi nu există timp trăit din care să nu fi rămas ceva
în vreo pată de culoare ori trăsătură de penel, în vreun gest sau nuanţă subtilă a unui peisaj;
pictorul e ca o sclipire iscată din durere, lumină ce se mistuie, risipindu-se pe pânze, ca în cele
din urmă să redevină el însuşi lumină şi culoare. Iar această a doua durere naşte bucuria: eşti ca
soarele, te împrăştii şi te stingi, lumina rămânând însă în urma ta ca o rană sângerândă. Aidoma
rănilor lui Iisus; îi plăcea să se gândească la asta… Fusese catalogat drept un tradiţionalist:
pogorâse din sânul munţilor şi era unul care folosea cuvinte puţine pentru a spune lucrurilor pe
nume. Copilăria i se părea o ţară îndepărtată şi îl obosea orice încercare de a-şi mai aminti.
Mintea lui se obişnuise să privească altfel lucrurile, iar acum, dimineţile acelea de fascinaţie şi de
taină, când privise uluit cum culorile prindeau viaţă întinzându-se şi diluându-se pe burta vaselor
de lut sau pe gâturile lor suave, deveniseră ceva de domeniul fabulosului sau al legendei.
Începând de atunci se deprinsese însă cu perceperea graiului culorii; niciodată nu îndrăznise să
mărturisească asta nimănui, nici măcar bunicului care, uneori, se purta ciudat, vorbea cu caii şi cu
păsările, cu soarele ori cu norii.
Odată îl surprinsese vorbind chiar cu ploaia. În faţa culorilor însă, rămânea întotdeauna
mut. Pe urmă, când Mitru a fost îndeajuns de mare ca să poată căra un vas de lut, fără riscul de a-l
face ţăndări, bătrânul îi spunea încet: Adă-mi oala cu roşu… Adă-mi-o pe cea cu negru… Abia
deschidea gura, parcă de teamă să nu se întâmple vreo nenorocire. Poate că atunci înţelesese şi el
că toate acele culori reprezentau ceva tainic şi sfânt, aproape de temut. Se apropia de oale, se
apleca, înghiţind cu lăcomie aroma lor de coji şi rădăcini arse, apoi le prindea în mâini şi le
ridica, simţind cum vasele îi pârjolesc degetele, şi, în timp ce le ducea până la bătrân, n-ar fi
îndrăznit să scoată un singur cuvânt: era o linişte desăvârşită şi, totuşi, culorile îi vorbeau,
privirile lui ascultând şi înţelegând, în timp ce sufletul le răspundea tainic, fremătând. Nu
îndrăznise niciodată să intre singur acolo unde se aflau culorile. Ore întregi îşi făcea curaj şi tot
nu izbutea, apoi, într-o zi, bătrânul îl chemă lângă dânsul şi, învârtind roata cu piciorul, îi spuse:
— Vasul ăsta este al tău. Înveşmântează-l în culoare cum se cuvine.
Ghicise oare ce-i apăsa sufletul? Iar oala aceea fu cea mai frumoasă dintre toate. Bătrânul
înghiţise în sec, trecându-şi degetele noduroase prin părul alb ca iarna, ridicând apoi o ulcică
plină cu vin şi golind-o. Trase apoi o înjurătură şi spuse:
— Mai fă una.
Pe urmă, când Mitru o vrăjise deja şi pe aceea şi bătrânului tot nu-i venea să creadă, îi
arătă oalele pregătite pentru a primi botezul sacru al culorii şi îi spuse:
— Sunt ale tale, băiete.
Apoi se duse în grădină şi o luă drept către munţi. Se întoarse abia a doua zi, atât de bine
dispus, de parcă şi-ar fi petrecut zilele şi nopţile acelea cu o femeie.
Dumitru plecase de acasă în urmă cu două săptămâni, hoinărind prin marile oraşe,
 X

dormind prin hoteluri de lux şi luând masa prin restaurante în care mâncarea era mai degrabă
estetică decât comestibilă. Devenise celebru. Experţii, rezervaţi la început, nu mai conteneau cu
laudele, iar confraţii i se învârteau prin preajmă, linguşitori. Ei îl chemaseră, regizând întreaga
tărăşenie, iar acum trăia cu senzaţia că participase la un spectacol execrabil, în postura de
personaj principal, cel de arlechin-artist. Se întreba de ce acceptase. Oare ce însemna pictura
pentru ei? Declarau în gura mare că sunt artişti, cutreieraseră muzee şi ţări străine, purtând acum
pălării şi batic de mătase la gât, cercei în urechi, lăsându-şi barbă şi vopsindu-şi unghiile. Mâncau
crenvurşti şi savarine, beau cafea cu frişcă şi lichioruri colorate, dându-se cu parfum pe la
subsuori; grăbiţi tot timpul, n-aveau timp nici pentru ei înşişi…
Îl fotografiară şi îl filmară pe Dumitru, îl pipăiră şi îl mirosiră, numindu-l cel-mai-bun.
Minţeau cu neruşinare. Şi oare de ce o făceau? Poate pentru că le era teamă… Dar acum era din
nou liber, abia stăpânindu-şi bucuria. Se simţea, în acelaşi timp, stors de puteri.
Brazii se apropiau, crescând parcă. Se ridicau încet spre cer, tăcuţi şi demni precum nişte
monştri blajini. Cunoştea această senzaţie, la fel se întâmpla şi cu munţii: din depărtare păreau
mărunţi şi şterşi ca nişte amintiri trecute, dar apropiindu-te, începeau să crească din propria lor
materie, parcă înălţându-se spre acoperişul lumii. Sacoşa îi atârna tot mai greu pe umăr. Celelalte
bagaje le lăsase în oraş, la gară; avea să-l trimită a doua zi pe Iacob, cu sania, după ele. Iacob era
fratele Oanei, iar Oana, soaţa sa; parcă trecuseră ani de când n-o mai văzuse. Zăpada era
orbitoare, iar brazii continuau să crească. Treptat, cerul se însenină şi răsări luna. Se simţea
cuprins de o moleşeală ciudată. Mişcându-şi braţele, îşi simţea pielea umedă. Asudase. Un timp,
îşi lăsă ochii să se odihnească, apoi încercă să-şi imagineze toată acea întindere albă umplută de
nuanţe şi culori. Ar fi fost fascinant să poţi picta pe zăpadă… Dar zăpezile se topesc, căci îşi au şi
ele propria moarte. Cu totul altceva ar fi fost să pictezi pe stâncă. Uneori, chiar nopţi la rând, visa
că pictează muntele. Îşi alesese un perete imens şi neted, vizibil din toată depresiunea. Se făcea că
e uriaş şi în loc de pensoane foloseşte brazii… Poate că Iacob avea dreptate: poate că, pur şi
simplu, îi lipsea o doagă…
După ce descoperise graiul tainic al culorilor, bunicul Matei îi burzului părul cu degetele
aspre şi îi spuse:
— E timpul să-l cunoşti pe Antochi.
Auzise deja de el, dar nu-l văzuse niciodată, locuia într-o căsuţă scundă din bârne de brad,
la marginea satului. De vechi ce era, lemnul se înnegrise. Antochi era scund, atât de scund încât
lui Dumitru nu-i venea să creadă. Mai ales că şi stătea jos tot timpul, gârbovit, într-o poziţie
ciudată, încât aveai senzaţia că se sprijină cu coatele pe pământ. Faţa-i era arsă şi sură ca cenuşa,
pielea obrazului zbârcită ca scoarţa de gorun. Iar când începu să se legene înainte şi înapoi, parcă
semăna cu un câine. În faţa lui zăceau, împrăştiate, câteva bucăţi de sticlă şi câteva oale cu paste
dubioase. Îşi ungea degetele în pastă, făcând semne ciudate pe sticlă. Se apleca, revenind apoi,
înmuindu-şi fără osteneală degetele în culori, pe sticlă adunându-se o pată de pastă cât un sticlete.
Dură aproape o oră până icoana fu gata şi încă o oră până să se usuce. Şi în tot acest timp,
niciunul dintre ei nu rostise o vorbă. Bunicul fuma tutun amestecat cu cânepă, din când în când
întinzând luleaua şi spre gura strâmbă a mâzgălitorului de icoane. Antochi trăgea cu voluptate
 X

fumul în piept, aproape nemaisuflându-l afară, acesta risipindu-se poate prin trupul lui pipernicit
şi înnegrit. Pe urmă, când icoana se uscase deja, i-o întinse: era Sfântul Dumitru. Şi doar acasă
îndrăzni să-l întrebe pe bătrân câţi ani avea Antochi. Bunicul îi răspunse că nimeni nu mai ştia
acest lucru, nici măcar nenorocitul de iconar.
— Şi de ce n-aţi vorbit deloc? îl mai întrebă.
La care bătrânul râse.
— Păi dacă-i surdo-mut…
Antochi muri în iarna care urmă. Nu era casă în satele de sub munte, să nu aibă măcar una
din icoanele sale.
În curtea împrejmuită de arbori, devenită sub magia albă a zăpezii o uriaşă arenă
aşteptându-şi gladiatorii, Oana clipea spre casa care părea o corabie ridicată şi împietrită pe un
gheţar imens. În urmă cu un an, în aceeaşi zi, trupul i se zbătea încă în mâinile medicilor ca o
mreană prinsă în ochiurile năvodului vieţii şi morţii. Era prea tânără să nască, durerea copleşind-
o, încât, la un moment dat, din tot ce fusese, rămase deasupra ei doar o senzaţie de sfâşiere şi
chin, de singurătate, moarte, teamă şi neputinţă, disperarea căscându-se în fiinţa ei ca golul unei
grote întunecate. Parcă totul devenise un coşmar, un vis blestemat; întotdeauna ni se pare că
visăm, în suferinţă sau când ne inundă bucuria. Băiatul se născuse deja şi, după ce fusese îndiguit
sângele trupului ei, iar rănile cusute, moartea, care planase deasupră-i ca o pasăre de pradă, se
risipi fărâmă cu fărâmă, parcă mistuită pe rugul vieţii care biruise.
Acum, puştiul o privea căţărat în pătucul său, zgâriind cu unghiile-i mici şi moi florile de
gheaţă care năpădiseră sticla ferestrei. O clipă o furaseră gândurile, dar se dezmetici imediat: nu
era timp de pierdut. Sângele curcanului ţâşni ca un şuvoi fierbinte, când pielea gâtului plesni sub
lama cuţitului: celelalte păsări asistau mute la această crimă premeditată, inutilă şi de neînţeles.
Zăpada se umpluse de picurii de sânge. Ţinea din răsputeri trupul greoi al păsării muribunde,
călcând pe aripile-i mari şi pistruiate, sângele aburind adunându-se în castron. Fiori reci o
străbătură simţind zbaterea păsării, apoi, când seva vieţii se scursese deja, slobozi trupul
agonizând care, jumătate alergând şi jumătate în zbor, înscrise un cerc în jurul ei, cu ciotul
însângerat al gâtului lăsând o dâră de sânge, cu care o însemna parcă pe cea care îi provocase
sfârşitul. Era ca o ultimă izbucnire încăpăţânată împotriva morţii, căci mai apoi se prăbuşi,
scuturându-şi spasmodic picioarele.
Privind dâra de sânge din jurul ei, Oana rămase năucită: era ca un cerc de foc pe fruntea
imaculată a zăpezii. Şi mai era ceva, ceva sublim şi de neînţeles la prima vedere, ca o ameninţare,
masca grotescă a unei presimţiri capabile să-i tulbure sufletul… Dumitru? În clipa aceea refuză
însă gândul; spaima îşi răsfirase tentaculele, încercând s-o biruie.
Acum pasărea nu se mai zbătea, dar era cu neputinţă s-o atingă, de parcă o forţă magică îi
paralizase mâinile. Celelalte orătănii o priveau cu o nedumerire imbecilă. Un croncănit
batjocoritor sfărâmă atunci tăcerea văzduhului. Întorcându-se, Oana zări doi corbi neruşinaţi pe
gardul de lângă casă. Cu botul ridicat spre cer, câinele începu să latre. Apoi poarta se deschise şi
Oana tresări: un bărbat înalt, mustăcios, cu un cojoc din piele de viţel şi căciulă îmblănită o
 X

privea cu nişte ochi arzând ca doi pumni de jar. Era Iacob, fratele ei.
— Tu eşti, frate?
— Eu. Da' ce te sperii aşa?
— Am crezut…
— Că-i Mitru?
— Nu, de el nu m-aş teme…
— Şi-atunci? Te pomeneşti c-a mai venit ăla, Văsiloaie…
— De trei zile îmi tot dă târcoale. Azi noapte a strigat că va da foc casei dacă nu-i
deschid…
— Şi tu? râse Iacob.
— Am ieşit cu puşca la el. Am zis că-l omor…
Acum Iacob râdea cu lacrimi.
— Trebuia s-o trimit pe Safta să doarmă cu tine! Fii convinsă că nebunul n-ar fi scăpat de
blestemele ei…
— Şi-a pierdut minţile, frate, mai spuse ea, ştergându-şi lacrimile. Sunt măritată, am un
copil. Ce mai vor de la mine?
— Ei cred că Mitru te-a părăsit de-acum. Ei cred că cine se duce acolo, jos, e ca şi pierdut.
Şi-apoi, uite-te la tine, fată! Orice bărbat te-ar pofti, măcar o dată. Dar ce-ai pus la cale aici?
— O crimă, şopti Oana zâmbind. Uite ce mi-a făcut: m-a stropit toată.
Şi Iacob:
— Semn bun, ascultă-mă pe mine! La abator, măcelarii se stropesc cu sânge, de parc-ar fi
apă sfinţită! Îl beau de parcă ar fi vin. Am cunoscut şi eu un astfel de om: era cât un taur, rumen
la faţă, plesnind de sănătate. O binecuvântare pentru muieri…
Oana îl privi cu asprime.
— Mai bine ai lua curcanul! M-am chinuit destul cu el…
Iacob prinse pasărea de picioare, ridicând-o.
— Îţi torn un pahar, îi spuse ea.
Iar ceva mai târziu, privind prin geamul îngheţat spre întinderile albe, avea impresia că îl
vede pe Dumitru apropiindu-se. Era ostenit din cale afară, dar stăpânit în acelaşi timp de o
bucurie fără margini. Însă în momentul în care se apropia într-atât că i-ar fi putut desluşi chipul,
se îndepărta din nou, devenind aceeaşi pată neclară pe întinderea pustie. Şi tot aşa, până ce Oana
simţi că o cuprinde disperarea.
Brazii erau înalţi, împovăraţi de omăt. Uneori întunecau pur şi simplu văzduhul cu cetina
lor deasă. Păreau făpturi imense, cu părul nins, veghind impasibil scurgerea neîncetată a timpului.
Dumitru aluneca la fiecare pas, crengile zgâriindu-i mâinile şi obrazul. De parcă n-aş fi al vostru,
zise. De parcă nu v-aş fi slujit…
 X

Lumina murea. Moartea ei venea din depărtări, prin văzduh. Zăcea ore întregi în nepăsare,
apoi încăleca pe spinarea serii şi pornea prin lume, pentru a prigoni lumina.
Dumitru îşi grăbi paşii. Trebuia să iasă din pădure, cât mai aproape de pod. Probabil că în
fundul văii, o prăpastie întunecată de fapt, râul îngheţase. Uneori i se părea că în urma lui
desluşeşte zgomote amorfe, de parcă ar fi păşit cineva acolo, o vietate invizibilă, făcând zăpada
să geamă, iar crengile să ofteze. Poate că era doar propria sa umbră. Sau poate Omul-zăpezilor…
Se oprea, nedumerit, întorcându-şi privirile, pădurea însă era pustie. Brazii întunecau totul. Peste
faţa brăzdată a zăpezii nu se mai zărea nici o mişcare. Vedeai doar trunchiurile drepte ca nişte
turnuri de bazalt, imense lumânări întunecate, înnegrite de fum. În vârfurile lor se aprinseseră
stelele: erau minuscule şi albe, părând a licări într-un alt timp, poate deja apus.
Şi atunci îşi dădu seama că încă nu pictase stelele…
Pădurea nu mai părea a fi aceeaşi. În urma lui paşii se desluşeau tot mai clar. Era un trup
ca o umbră şi totuşi viu. Paşi ce-i striveau parcă sufletul, două priviri întunecate săgetându-l.
Simţea că nu mai poate nici să respire. O şoaptă apoi… Era durere. Nu se întoarse, dar îl ştia de-
acum. Nu-l văzuse niciodată, însă era exact aşa cum şi-l imaginase şi-l pictase: n-avea un fir de
păr în plus, nu-i lipsea o geană. Era acelaşi, purtând în cârcă povara-i inumană: un număr
nemăsurat de ani. Apăsându-l ca un zid uriaş de cărămizi. I-ar fi zis Omul-care-a-murit-de-şapte-
ori sau, măcar, Apostolul… Privind pânza, unul din aşa-zişii critici îl întrebase stupefiat:
— Dumneata crezi în Dumnezeu?
— Noi, zugravii, avem fiecare câte unul. Altfel de unde atâta lumină? îi răspunsese.
Însă tabloul acela n-avea nimic mistic în el. Sugera doar o suferinţă pe care oamenii o
simt, dar sunt incapabili s-o traducă în cuvinte. Apostolul său era un bătrân atât de trist şi atât de
deznădăjduit, încât, privindu-l, simţeai nevoia să închizi ochii. Era, de fapt, şi lucrul pe care îl
făcu Dumitru în acel moment, căci moşneagul îl ajunse… Exista, aşadar…
Un timp crezuse că e doar o plăsmuire a degetelor sale. Căci degetele pictorilor au suflet,
îl au pe Dumnezeu în ele: pot naşte viaţă…
Mai făcu vreo duzină de paşi, pe urmă căzu. Era o groapă acolo, cât un mormânt. Simţea
cum alunecă în ea, coatele-i brăzdând omătul. Un timp rămase nemişcat, ascultându-şi propria
răsuflare. Cel-care-a-murit-de-şapte-ori îl privea din nou. Însă de data asta se afla în faţa lui. Se
furişase prin spaţiu şi prin timp, exact ca o nălucă. Ce voia?
— Ce vrei? îl întrebă cu teamă.
Tăcere.
— Trebuie să vrei ceva…
Voia ceva.
— Vreau să mă îngropi.
— Să te îngrop?
— Da. De atâtea ori am murit şi nu m-a îngropat nimeni.
Nimeni nu-l îngropase… Dumitru închise ochii, încercând să rămână lucid. Era drept:
 X

cineva trebuia să-l îngroape şi pe Apostol. Pe urmă rosti:

— O fac eu.
Şi începu să sape…
Zăpada îl orbea şi se gândea că Oana avea să se minuneze de isprăvile sale. Dar se afla
încă în pădure şi nici urmă de vale ori pod. Gerul coborâse din împărăţia gheţurilor, devenind
elastic, ca o lamă de oţel; aveai senzaţia că ar putea plesni oricând. Respirând, Dumitru parcă
înghiţea ace care îi răneau plămânii şi parcă tot pieptu-i sângera.
Poate că nici nu e adevărat, gândi.
Dar era. Era chiar mai adevărat decât îşi putea imagina el.
Treptat, zăpada îi intră pe sub haine, nevie şi rece. Prindea viaţă: se topea. Murea
născându-se şi se năştea murind. Poate că şi noi, sfârşindu-ne, doar trecem într-o nouă stare.
Starea de somn ori poate o nouă stare de veghe. Poate că azi suntem oameni şi mâine vom fi
brazi. Poate că ieri am fost doar lăcuste.
Un brad uriaş fusese dărâmat de vreo furtună năprasnică din acel an, blocându-i drumul.
Colosul părea încă viu, câteva rădăcini fiind smulse din pământ, celelalte retezate parcă de o lamă
imensă. Şi totuşi crengile îi rămăseseră verzi.
Mai bine, gândi Dumitru. Mai bine mort aici, decât ofilit şi uscat acolo jos, la şes… Căci
brazilor le place înălţimea. În câmpie se ofilesc şi mor. Aşa şi unii oameni…
Ocoli cadavrul uriaşului, nevrând să-l calce în picioare. Uite câte nu intervin, gândi.
Îi era frig şi cald în acelaşi timp. Îi era sete. Pădurea îl obosea, era prea scund ori poate că
zăpada era prea înaltă…
Urletul îl izbi ca un tunet născut dintr-un gâtlej ars de foamete, ţâşnind spre stele, ca apoi,
izbindu-se parcă de cer, să recadă ca o grindină de sunete sfărâmiţate în neputinţă. A doua oară
răsună fluid, curgând molatec spre înălţimi, rezonând ca geamătul unui corn însufleţit. Cu trupul
împietrit, Dumitru simţea că sufletul începe să-i vibreze: era o chemare. Se pare că până la urmă
Lupul-şchiop îi prinsese urma. Apoi chemarea deznădăjduită se auzi din nou. Dacă ar fi fost doar
cel şchiop, poate că ar fi meritat să-i acorzi o şansă…
Suprafaţa zăpezii părea de sticlă, trosnind sub greutatea trupului său. Măcar dacă direcţia
în care înainta ar fi fost cea bună… S-ar fi putut urca într-un brad să verifice, însă trunchiurile
erau îngheţate, iar peste crengi apăsa omătul. Şi apoi mai erau şi lupii: dacă se adunau mai mulţi,
îţi puteai petrece liniştit noaptea cocoţat printre crengi. În câteva ore ai fi degerat, iar în ceea ce îi
privea pe lupi, ei s-ar fi mulţumit şi cu ciolanele tale îngheţate.
Râse, imaginându-şi cum şi-ar fi spart colţii în tentativa lor de a-l sfâşia. Când urletul
răsună iarăşi, deja ştia că-i adulmecaseră urma. Erau acolo, aproape. Lungi paşii. Pe urmă începu
să alerge. Îi venea să se lepede de haine, să-şi uşureze goana. Zăpada se răvăşea în urma sa,
pulverizată. Dacă lupii l-ar fi văzut aşa, ar fi crezut că şi-a pierdut minţile. Însă lupii nu gândesc.
Sau cine ştie?
Noaptea devenise stăpână peste codri. Lumina lunii se prelingea albă, ca o vietate stranie,
 X

ireală. Razele-i subţiri şi tulburi se strecurau printre trunchiurile drepte, ocolind parcă umbrele
imobile care se iscaseră. O clipă rămase locului, ţinându-şi răsuflarea. Urca un povârniş îngust,
unde brazii creşteau mai tineri, însă atât de des, încât abia răzbea printre ei. Îşi dădea seama că
lupii erau avantajaţi: mirosul nu-i putea înşela şi nici măcar nămeţii nu le stăteau în cale. În timp
ce el n-avea nimic. O duzină de tablouri nepictate, poate. Atât… Pe urmă zări o fâşie albă şi
netedă despicând pădurea. Trebuia să fie drumul. Viscolul îl măturase, adunând zăpada lângă
trunchiurile brazilor mărginaşi. Rămăsese doar o crustă care se întărise de ger, ca o pojghiţă de
gheaţă, ca un scalp albiu, brăzdat de degetele unui uriaş capricios. Sări pe crusta nesigură,
alergând din nou, de data asta parcă mai cu spor. Urletele nu se mai auzeau, însă lupii erau tot
acolo, le simţea şi mirosul. Fiori de gheaţă îi străbăteau trupul scăldat în sudoare, simţind că-şi va
scuipa plămânii; gura i se umpluse de sânge, ceva apăsându-i cumplit pieptul, chiar acolo, în
dreptul inimii. Era ca o mănuşă de metal, ce se închidea peste un cuib fragil de cinteze. Nu-i era
frică, dar continua să alerge. Apoi desluşi tropotul mărunt şi discret al dihăniilor călcându-i pe
urme. Se afla deja pe pod când îl ajunseră…
Oasele mele le râvniţi, lumea mea mirifică şi sfântă,
O mie de vise reverberate-n inima care mai cântă…
Ce voi fi oare când n-oi mai fi decât o biată urmă-n ninsoare?
Luci-va-n nopţi târzii zăpada albastră şi neîndurătoare.
Ce vreţi voi, de fapt, ce vreţi, viaţa-mi e un nimic imens – lăsaţi-mă, o, vă implor, să-i dau
eu însumi un sens…
Zeilor, glasu-mi e mut, ruga mea cată spre 'nalt;
N-aş muri, aş trudi, aş iubi aici, nu pe tărâmul celălalt…
Se căţără pe balustradă şi coborî, ţinându-se de barele reci care-i paralizau degetele. Pielea
umedă i se contopea cu metalul rigid într-o dureroasă alianţă. Până şi lupii rămaseră năuciţi de
această îndrăzneală; era o haită completă, însă Dumitru nu încerca să-i numere, fiind mai
preocupat de propria-i aventură. Îl mira mai ales faptul că totul părea calculat până la limita
extremă, viaţa lui atârnând de cele câteva secunde ce-i constituiau avantajul faţă de sălbăticiuni.
Sub pod se aflau mai multe grinzi paralele, late de două palme, ca nişte şine uriaşe. Se
lungi pe una din ele, aşteptând. Lupii mârâiau nedumeriţi, gata să se încaiere. Mirosul dulceag al
cărnii le ajungea la nări. Venea de prea aproape, ameţindu-i. Însă era doar mirosul, căci omul
lipsea. Trebuia să răsară din gheaţă, din metal ori din nimic, şi atunci fiecare ar fi putut smulge cu
ură şi cu voluptate partea ce i se cuvenea. Cu ochii închişi, continua să-şi imagineze siluetele lor
blestemate. Avusese noroc, o ştia… Rezemându-şi umărul de o grindă transversală, încercă să-şi
consolideze poziţia. Abia acum realiza că situaţia sa nu era de invidiat, locul fiind din cale afară
de strâmt, iar suprafaţa şinei atât de îngustă, încât la orice mişcare nechibzuită ar fi putut porni în
zbor spre gheaţa râului din fundul prăpastiei. Simţea sudoarea prelingându-i-se pe sub cămaşă.
Amorţite, picioarele-i zăceau parcă lipsite de viaţă. Era în siguranţă, totuşi… Doamne
Dumnezeule, oare cu ce ţi-am greşit?
Scăpase de oraş, fugise de lupii-oameni, negândindu-se însă nici o secundă la lupii-lupi.
 X

Şi uite, chiar ei îi veniseră de hac! Simţea nevoia să fumeze. Abia acum îşi dădea seama că ar fi
putut face un foc din crengi de brad şi lupii s-ar fi ţinut departe de el. Un rug imens şi cineva tot
ar fi zărit vâlvătaia înroşind arcada cerului, venindu-i apoi în ajutor. Însă era prea târziu. Îşi
scotoci buzunarele, scoţând pachetul de ţigări. Cu mult mai mult dură până-şi găsi şi bricheta. Se
simţea singur şi îi venea să urle. Ar fi vrut să scape cât mai repede din acest joc primejdios şi
nedorit. Parcă moartea pândea de dedesubt şi de deasupra, se gândea la Oana şi i se făcea dor.
O iubea. O iubea aşa cum îi plăcea şi ei s-o iubească. Întotdeauna avusese grijă ca mai
întâi ea să obţină totul şi abia pe urmă devenea o parte din el, iar el o parte din ea, şi în felul ăsta
putea să-şi ducă dragostea până în piscurile cele mai înalte. Îl răsfăţa şi ea, uneori copleşindu-l cu
tandreţea ei. Avea un suflet de fluture, gingaş, l-ai fi putut strivi, din neatenţie, oricând. Pentru că
Oana era o fiinţă din cale afară de fragilă, deseori, chiar din nimic, apucând-o plânsul. Plângea
încet, cuminte, iar el începea s-o dorească. Până la urmă sfârşea prin a o dori cu disperare, ea
plângea şi el o dezbrăca, apoi îi privea trupul şi se minuna. Oana era înaltă, puţin mai înaltă decât
el. Dezbrăcată însă, părea o fetişcană. Doar când se îmbrăca în doliu părea într-adevăr femeie…
Dumitru îşi muşcă buzele. Lacrimile-i curgeau. Sângele-i umplu gura ca o durere
dulceagă, ca un întuneric roşu. Şi, în clipa aceea, i-ar fi plăcut să ningă.
Uite, mi-a spus, şi mi-a arătat portretul, că eu eram ca într-o icoană şi am mai stat un pic
şi mă întrebam ce-i asta şi el stătea nemişcat şi ar fi vrut să-mi spună ceva, dar buzele-i
tremurau şi parcă se temea de ce-i voi zice şi ce voi face şi-i era teamă că poate nu-l înţeleg şi
mi-am zis în gând prostuţ mai eşti, omule, şi încă nu ne luasem, dar îl iubeam deja şi asta-mi
spunea şi el prin tot ce-a mâzgălit, că mă iubeşte, şi când mi-a cerut mâna încă nu fusesem a lui,
că era un sfios şi toată viaţa a rămas timid, şi zice Oană, eu încă n-am făcut dragoste, şi eram şi
eu nepricepută şi atunci l-am iubit şi mai mult, că era ca un copilandru, şi ne-a trebuit un an să
învăţăm şi lui poate chiar mai mult, că se înfierbânta şi se topea cu totul, pe urmă a învăţat să nu
se grăbească şi a început să priceapă fiinţa mea de femeie, că toate suntem ale naibii de
complicate şi dacă nu ne iei aşa cum trebuie, că fiecare avem câte o taină, şi dacă n-o afli, n-ai
făcut nici o afacere, şi tare l-am mai iubit tot timpul că-l apuca dorul ca din senin, şi-mi spunea
să nu plângi, Oană, că încep să te doresc, şi nu voia să vină cu mine dacă murea vreunul prin
sat, că eu plângeam şi-mi ştergeam lacrimile şi el zice Oană, eu nu mă mai pot abţine să nu fac
dragoste cu tine, şi o dată-n drum spre casă, din cimitir, când murise bătrânul Logofătu de
optzeci şi nouă de ani, ne-am abătut într-un crâng cu vulpi şi bursuci şi acolo m-a pus jos şi tot
spatele-mi ardea de acele de brad şi ardea şi el ca o torţă vie, că tot timpul avea multă flacără în
el şi jar şi tot timpul vedea culori şi zice Oană, tu să nu vorbeşti acum, că eu tot nu te pot urmări,
că acum am în minte ceva grozav, un câmp imens cu bujori de munte şi mi-ar trebui zece metri de
pânză s-o întind între doi brazi şi să mă apuc de pictat, dar nu prea picta el flori, zicea că-s
pentru muieri, dar îl rugam şi-mi făcea şi mie că era obsedat să picteze Tăcerea, apoi Spaima,
apoi Zborul şi Căderea, şi lucruri pe care eu nu le prea înţelegeam, şi m-am rugat de el câteva
zile de mi-a pictat un buchet de busuioc şi tot tabloul mirosea şi când mi l-a dat de Crăciun zice
Oană, să nu-ţi faci cruce, dar era o treabă grozavă, să nu cumva să arunci tabloul ăsta pe foc că
nu-i nici o vrăjitorie, mi-a spus, şi când am văzut busuiocul, parcă era viu, şi zic Mitre, ce-ai
 X

făcut, trăieşte floarea asta şi are miros şi i-am zis tare aş vrea să-mi pictezi Fecioara şi el zice te
pictez pe tine fecioară că ai rămas copilă, neprihănita mea, când plângi te-aş iubi şi-n biserică,
şi o dată m-a prins în grajd, dar numai o dată, şi m-a aruncat în fân şi s-a pus pe mine, şi vaca
ne privea, şi ne privea şi Iacob din uşă, că venise, şi zice mă, ai dracului sunteţi voi, că vă asta la
coada vacii, dar noi terminasem deja şi stăteam cuminţi, şi Mitru adormise la sânul meu, cu
capul pe pieptul meu, îi plăcea să mă sărute şi-n somn, Mitru ăsta e ca un copil şi-l iubesc şi
numai dac-aş muri nu l-aş dori, el tace şi arde jarul în el, şi pare firav, şi pare stângaci, dar a zis
şi Iacob când l-a văzut odată pictând: cu ăsta ceva nu-i în regulă, ăsta e mai mult decât un biet
muritor, Doamne, ţine-l sănătos o sută de ani, că-ţi face cinste…
Gerul ustura ca moartea. Aerul se oţelise, plesnind parcă de propria-i greutate. Văzduhul
era înalt, înalt ori prea adânc. Sub ghearele lupilor zăpada scâncea rănită. Dumitru îşi imagina
gurile lor aburinde şi fierbinţi, guri căscate până la cer, guri canibale, fioroase. Iar în omăt, de jur-
împrejur, pete de sânge. De om şi de fiară, sălbăticiunile ajungând să se sfâşie între ele. Ar fi fost
un tablou înfricoşător: Canibalii-morţii, Sete-de-sânge sau, pur şi simplu, Viaţă…
La următoarea ţigară, scăpărând bricheta, îşi simţi degetele săgetate de o durere oarbă, iar
bricheta căzu. Trase avid din ţigară: din fericire, se aprinsese. Măcar atât, îşi zise. N-avu putere să
mai şi înjure. Pipăi pachetul din buzunar: mai avea şase ţigări. Exista o singură cale: să le aprindă
pe rând, una după alta. Şi dacă o singură ţigară se stingea, le putea arunca pe toate celelalte. Încă
şase ţigări, aşadar…
Se simţea ca un condamnat la moarte. Şi dacă era? Dar asta nu putea să se întâmple, nu,
nu, râse, doar mai avea câte ceva de pictat, câte ceva de trăit, de iubit… Mai rămăsese câte ceva
în lumea asta şi pentru el…
Treptat, frigul îl pătrunse cu lamele-i ascuţite şi înfiorătoare. Îşi simţi pielea străină,
crăpând. Avea senzaţia că are mâini şi picioare imense şi, pipăindu-şi degetele, aproape că nici nu
le mai simţea: deveniseră insensibile şi tari ca nişte surcele. Fumul îi ustura limba şi cerul gurii,
gingiile i se umflaseră, pline de băşici care, spărgându-se, îi umpleau gura cu o zeamă acidă.
Buzele îi crăpaseră, iar ţigara se lipea dureros de rănile adânci, sângerânde. Poate că ar fi fost mai
bine să arunce ţigara. Dar ce-i mai rămânea atunci?
Îşi aminti de Oana, simţind că, la rândul ei, şi ea se gândeşte la el. Odată îi spusese:
— Când voi muri, pe pereţii odăii în care voi zăcea întins să atârni toate tablourile pe care
le-am pictat.
Râzând, ea exclamase:
— Cam bizare personaje pentru un priveghi, nu crezi?! Şi-apoi, ar trebui să laşi în scris
acest lucru…
— În scris? o privise nedumerit. De ce în scris?
Făcuseră dragoste, o dragoste tandră şi caldă pe care o repetau zilnic, dar niciodată nu era
aceeaşi, o nouă renaştere de fiecare dată, moarte şi renaştere, şi de câte ori se istoveau unul în
braţele celuilalt, unul căutându-se în celălalt, urma o discuţie lucidă, pătimaşă.
— Da, continuase atunci Oana. Cred că va trebui ca alţii să-ţi îndeplinească dorinţa,
 X

pentru că, dacă tu mori, nu cred că voi apuca să particip la pregătirile de înmormântare…
Fusese o glumă? Un test? Aducându-şi aminte, îi venea să râdă şi să plângă în acelaşi
timp.
Ţigara i se părea insuportabilă. Pieptul i se umpluse de un gudron înecăcios. Deasupra lui,
podul şi lupii… Dedesubt, abisul… Încă nu-l pictase.
Îşi aminti că, în faţa morţii, Oana avusese întotdeauna o atitudine mai matură decât el. Şi
totuşi, făcea cu greu faţă realităţii de zi cu zi. La înmormântări, plângea tot timpul. Plângea încet,
aproape iresponsabil. Şi atunci, el începea s-o dorească…
Nu-şi mai simţea degetele. Oare voi mai putea ţine vreodată pensula? se întrebă. Şi-şi
aminti de Luchian şi-l podidi plânsul.
Oana avusese dreptate: erau cam bizare peisajele din tablourile sale. Dar somnul raţiunii
întotdeauna naşte monştri şi Gigantul lui Goya bântuise nopţile sale adolescentine. În schimb,
monştrii lui erau lipsiţi de monstruozitate: un Om-al-zăpezilor, înalt, alb, înecat în păr, ca o
umbră scrijelită pe obrazul pufos al zăpezii; trebuia să închidă doar ochii şi-l şi vedea coborând
dunele de gheaţă, căutându-şi un loc, o văgăună în văile fără de fund ale munţilor. Era o realitate;
bunicul l-a convins.
— Chiar aşa o fi? îl întrebase odată.
Iar bătrânul:
— Păi cum, băiete…
Şi el:
— Dar nu pot să cred.
Şi bătrânul:
— E rău atunci. Înseamnă că niciodată nu ţi se va întâmpla nimic miraculos…
Era copil încă şi mult timp rămăsese şi după aceea. Iar sălbaticul din poveştile bunicului
nu omora şi nu speria pe nimeni, nu făcea acte de bravură şi nici măcar nu era invincibil; se
ascundea de lume, într-o jalnică singurătate, având un unic scop: supravieţuirea. Căci era atacat
de pretutindeni, hăituit tot timpul. Dar nu asta îl măcina, căci instinctele îl apărau de oameni; la
urma urmei, nici nu erau prea isteţi, mai degrabă lacomi şi aroganţi. Povara sa cea mare era
singurătatea; din pricina ei se urcase într-o bună zi pe piscul cel mai înalt al muntelui, ca apoi, cu
braţele ridicate în semn de protest, să se arunce în gol…
— Deci tu l-ai văzut, bunicule? îl întrebase pe bătrân.
Păi cum să nu-l vadă: noaptea adormea şi îl visa!
— E cel mai frumos vis din câte am avut vreodată, îi mărturisise bătrânul. Crede-mă,
băiete, cel mai frumos…
A sfârşit şi el prin a-l visa, iar visul, repetându-se, devenea tot mai clar, tot mai fără
seamăn. Nu-i spusese nimic Oanei şi, după ce îl visase deja nopţi în şir, îşi dădu seama că nu are
nici o scăpare: trebuia să-l picteze. Când l-au invitat apoi pentru acea expoziţie colectivă, a fost
 X

unicul tablou pe care l-a luat cu el, însă organizatorul se îngrozi zărind lucrarea:
— Ăsta-i nebun, se văita ţinându-se de cap. Ăsta vrea să mă vâre în bucluc…
Era un amărât de activist, cu cravata murdară şi părul slinos. Dumitru începu să râdă: oare
ce era atât de fioros în tabloul acela? În ochii monstrului licărea, ca o lumină sfâşietoare,
deznădejdea… Omul-om nu putea privi astfel. Era teamă şi tristeţe, era umilinţă… Un monstru
jalnic care, paradoxal, nu avea nimic monstruos…
— Un abuz, un abuz…, se jelea organizatorul. Ine l-a adus pe ăsta aici?
Şi atunci, dintr-un colţ, se apropie un domn finuţ, surâzând, luându-l de braţ pe Dumitru:
era profesorul Ipsilanti.
— Vino, îi spuse. Se pare că ăştia nu au nevoie de artă, ci de propagandă…
Dumitru izbucni în râs.
— Cine eşti? îl întrebă atunci profesorul.
Cine era? Nimeni. Îi şi spuse:
— Nimeni.
A fost rândul profesorului să râdă:
— Nimeni nu a fost nimeni! Şi mai ales Ulise… Dar uite, am o idee: ia-ţi tablourile şi
caută-mă într-o zi la universitate. Ai putea expune într-unul din amfiteatrele noastre. Studenţii
mei te-ar putea ajuta.
Şi cam acesta a fost debutul. Iar după câteva luni, Dumitru era deja celebru.
Aprinse şi a doua ţigară şi îi mai rămaseră cinci. Se agăţa de ele cu încăpăţânare, de parcă
ar fi fost singurul lucru care-l mai lega de lume, de viaţă. Îi era sete. Apa era acolo, în adânc. Dar
era îngheţată. Însuşi timpul părea încremenit, prezentul şi ziua de mâine. Doar ceea ce a fost mai
plutea vag, pe aripi degerate de ceaţă, împrejurul său; era ca o povară. Însă trecutul nu e un jug, e
însăşi rădăcina noastră. Poate mormântul nostru. Poate că am murit cu fiecare clipă care a trecut
prin noi. Am murit şi am devenit alţii…
Lupii se mai auzeau încă, înghesuindu-se pe pod. Dumitru simţea prezenţa lor. Şi ei îl
simţeau, erau mai înzestraţi în această privinţă. Oricum, trebuia să ia o decizie: avea să termine
încă o ţigară, părăsind apoi grinda. Dar va izbuti oare? Şi lupii? Aveau să-l sfâşie. Sau, cine ştie…
Poate o să se sfâşie între ei şi o să plece…
Închise ochii, uitând pentru o clipă de ţigară. Din fericire, ardea încă. Grinzile păreau din
ce în ce mai reci. Întotdeauna fuseseră reci, trupul lui era cel care se răcea acum. Nu-şi mai
simţea picioarele.
Potopul nopţii crescuse din văi, inundând tăcerea necuprinsă şi albă. Spre miazăzi,
scăpărară stelele. Gerul îşi înfipse ghearele în carnea omătului şi a aerului, acaparând totul.
Degetele i se chirciră de durere, înţepenind. Ar fi putut scăpa ţigara. Ar fi fost împotriva voinţei
sale şi, dintr-odată, simţi neputinţa, propria-i neputinţă, ca pe o moarte înceată, sigură,
necruţătoare. Nu trebuia s-o scape. Nu trebuie s-o scapi, auzi?!… Ce-ţi mai rămâne? De parcă
jarul incandescent îi prelungea supravieţuirea. Era ca o chemare, ca o speranţă în noaptea aceea a
 X

neputinţei, când însuşi timpul părea împotmolit în ger.

Pe urmă unul din lupi începu să urle…
I-ar fi plăcut să-l vadă. Să-i privească furia şi neputinţa, ura înfometată sau foamea
devenită ură, acea disperare sălbatică de dincolo de gând şi peste simţire.
Iar lupul urla, urla la nesfârşit. Ceilalţi scânceau doar, parcă acompaniindu-l.
Buzele uscându-i-se şi crăpând, gura umplându-i-se de gustul leşiatic al sângelui… Ăsta
era, aşadar, sângele. Puteai să ţi-l bei, oricum ţi-era sete… Parcă era o farsă totul, o farsă inutilă şi
sinistră.
Privind în vale, avea senzaţia că tot hăul acela a fost creat doar pentru ochii săi; nimic nu
era real, adevărat. Dacă ar fi întins mâna, poate că ar fi atins fundul văgăunii. Podul părea un mic
balansoar putându-l răsturna în orice clipă, pământul răsucindu-se şi azvârlindu-l în haos, spre
stele. Poate că şi lupii ar fi fost aruncaţi odată cu el, ar fi putut muri în eter, mistuindu-se în
Marele-Haos.
Îi era greaţă şi îşi simţea capul îngreunat. Firele de păr se încărcaseră de un puf mărunt,
încovoindu-se ostenite, culoarea lor abia mai zărindu-se sub stratul pulberii de alabastru. Îi era
somn şi frig. Îi era teamă.
Între timp, lupii se mai potoliseră. Poate că plecaseră chiar. Oricum, nu mai conta:
niciodată n-ar mai fi putut urca pe pod de unul singur. Atinse cu palma oţelul grinzii şi pielea i se
lipi dureros de metal. Era ca un magnet uriaş, puternic.
Mă vrea, îşi zise cu amărăciune. Mă vrea numai şi numai pentru el… Era ciudat totuşi,
carnea şi oţelul… Cea dintâi efemeră, sensibilă, în timp ce metalul, veşnic. Ce slab e omul şi ce
mărunt şi cu toate astea izbuteşte să facă atâtea miracole! Cum ne topim în noi înşine ori unul în
celălalt, zămislind astfel vieţi noi. Apoi ne stingem. Ca lumânările. Cine-şi va mai aduce aminte
de lumina lor jilavă?
Îşi aprinse o nouă ţigară, gândindu-se la macii săi, celebrii săi maci. Acel Câmp-cu-grâu-
şi-maci în care culorile deveniseră fierbinţi sub degetele sale, radiind fascinant într-o combinaţie
ce rivaliza cu splendoarea naturii. Cu tine, Doamne, cu propria ta creaţie… Apoi se gândi iarăşi la
Oana şi dorul de ea prinse a-l mistui, ca o boală de moarte.
Ştia: avea să-i facă portretul. Îl mai făcuse de câteva ori, însă niciunul pe măsura ei.
Pielea-i era albă, presărată cu un puf mărunt, ca de prunc. Niciodată n-a simţit dorinţa de a
strânge în braţe o altă femeie; Oana era totul. Avea s-o picteze din nou şi poate că avea chiar s-o
sculpteze cândva.
Uneori există lucruri care pot fi exprimate doar în spaţiu, se simţea incomodat de limitele
pânzei şi atunci se apuca de câte un bolovan, încercând să întrezărească în materia-i inertă
formele care-l obsedau neîncetat. De multe ori a visat să facă statui, ca acum el însuşi să devină
statuie. Jalnică soartă mi-ai hărăzit, Doamne! Nemţii aveau obiceiul să dezbrace deportaţii,
expunându-i la ger pentru a testa rezistenţa trupurilor lor; după minute şi minute de aşa-zisă
acomodare, învineţite, trupurile deveneau cele mai uluitoare statui, cu o expresivitate şlefuită de
chinuri, topită în dezgust, neputinţă şi resemnare. Căci marmura a semnificat întotdeauna somnul
 X

sau moartea. Muza întruchipează forma şi expresivitatea morţii, însă nu ca idee, spaimă sau
obsesie, ci mai degrabă acea singurătate şi linişte desăvârşită a cadavrului uitat sub umbra
arborilor, într-un decor romantic.
El însuşi fusese un romantic: cruda realitate l-a înfrânt. Ghearele de fier continuau să
scrijelească podul ca un semn premeditat al răului. Poate că nici nu erau lupi, poate că existau
doar în imaginaţia sa bolnavă. Poate că toată viaţa se temuse de ceva, iar acum mintea i-o luase
razna. Se temuse de moarte, dar moartea răsărise acum din propriu-i subconştient, copleşindu-l…
O nouă ţigară, apoi încă una… Cel mai ciudat i se părea că în acel loc ar fi putut fi foarte bine şi
altcineva. Poate că totul era doar o iluzie, niciodată nu ştim unde ne aflăm cu adevărat. Nimeni
nu ştie, nici măcar Dumnezeu. Azi poate fi mâine şi mâine poate fi ieri, viaţa devine moarte şi
poate că noi am şi murit deja…
Păru-i era alb de un soi de fluturi mărunţi şi suprapuşi ca stropii de rouă pe petalele
crinilor. Poate că era chiar roua din nopţile de august, rămasă, cristalizându-se.
Poate că am trecut din acele nopţi în noaptea asta, a rânduielilor, îşi zise. Am rămas singur
cu mine însumi ca să mă caut şi să mă regăsesc. Nu mai am urechi, dar nici nu mai există ceva de
auzit. Poate doar tropotul lupilor nedumeriţi. Tropot de cai neastâmpăraţi şi răi. Tăcerea tocată de
pocnetul colţilor prelungi…
Voiau sânge…
Vor sânge, îşi zise.
Gâfâitul cald al gurilor trădând lăcomie. Limbi roşii, calde, arzând. Limbi aburinde, în
guri sănătoase de carnivori. Obrazul degerat s-o atingă cu o moliciune tandră, bucăţi din bucata
ce eşti învârtindu-se în acele cavităţi, în jurul acelei limbi devenite de-acum axul sacru al vieţii!
Ar fi trebuit să-şi descheie pantalonii şi să urineze, însă mâinile nu-l mai ascultau. Aprinse
o nouă ţigară. Era ultima, penultima? Simţi lichidul cald inundându-i împreunarea picioarelor şi-
şi dădu seama că, dacă altădată era o zonă de maximă sensibilitate acolo, acum o pierduse, aşa
cum unii îşi pierd glasul sau lumina ochilor. Apoi avu impresia că cineva îl strigă pe nume:
Dumitru!… Dumitru!… Se sforţa din răsputeri să-şi ţină pleoapele deschise.
Podul era scufundat în conul de umbră albastră ce învăluia pământul. I se părea că până la
gheaţa înzăpezită a pârâului e o distanţă de mii de ani. Avea impresia că pleoapele i se
metalizează, o stranie răceală le supunea, învăluindu-le treptat, pornind cu marginea genelor şi
coborând apoi spre rădăcini pentru a-i subjuga, în final, tot trupul.
Aşa trebuie să fie când eşti piatră ori pământ ori gheaţă. Aşa trebuie să se simtă statuile.
Totul e să te obişnuieşti şi să nu faci nici o mişcare, dar mai ales să n-ai conştiinţa propriului tău
sânge, a propriei tale călduri. Să fie totul în imaginaţia ta…
Uite, am închis ochii, dar nu-i întuneric, iar zăpada e albastră, strălucind neîndurător. Am
devenit una cu metalul, cu gerul, cu neaua, şi nici lupii nu-i mai pot vedea. Visând, eventual…
Ştia că e prins ca într-un căuş de moarte, iar ceea ce se mai zbătea în el, aproape
sufocându-se, era doar ideea de viaţă pe care n-o pierduse încă şi care, deşi stoarsă de vigoare,
avea să mai dăinuie deasupra lucrurilor. De ce aş mai pleca de aici? gândi. Poate că lupii mai
 X

aşteaptă. Niciodată nu ştii unde se ascund. Niciodată nu se gândise serios la ei şi iată că acum l-au
pândit, l-au urmărit şi-l mai aşteaptă.
Mai bine mă feresc, îşi zise. Pot rezista încă. Picioarele mi s-au obişnuit deja, la fel şi
mâinile, trupul. Doar gândurile n-au o lege a lor, par slobode ca vântul şi repezi ca secundele. Nu
mă mai pot mişca, de parcă aş purta în mine un şarpe rece, înfiorător, îl simt în piept şi în
abdomen, îl simt între picioare…
Adormi. Nemişcat, nepăsător, neajutorat… Aproape surâzând cu buzele însângerate,
amorţite de ger. Noaptea rămase imensă ca un clopot înstelat în care încăpeau timpul, viaţa şi
lumea de apoi. O umbră albă trecu prin văzduhul incolor, ca o aripă îndepărtată, spre stele.
Simţea ceva vag, din depărtări, ca o licărire a conştiinţei de sine. Apoi apele se limpeziră,
devenind vis. Şi astfel, aventura continua…
Visă o iarnă, o nemărginire. Apoi îl visă pe Omul-Zăpezilor. Îl văzu coborând spre pod, îl
văzu în vis şi zăpada strălucea în noapte. Nu pierise, aşadar… Căuta ceva. Pe mine mă cauţi…
Sunt aici, nu mă poţi vedea. Acum nu te mai văd nici eu, dar îţi aud paşii. Sunt paşi fără de
zgomot, ca-n moarte… Cerul e un ochi înstelat. Din ochi avem două perechi: una în orbite şi alta
în suflet. Dar ce straniu e totul, să visezi ce ţi se poate întâmpla şi o zăpadă albastră şi rece… Cât
e până aici? Distanţa dintre mine şi iarba vieţii… Eşti singurul care ştie ce se petrece. Brazii de-ar
şti… Viaţa omului e ca un brad pe care-l poţi reteza fără efort. Însă rădăcinile rămân. Vei spera
necontenit, chiar într-un vis de moarte. Căci unii mor strângându-se în braţe. Iubirile? Păcate
minunate… Femeia e un culcuş de fierbinţeală şi de moliciune, sufletul ţi-l înfăşoară ca o
primăvară timpurie. Când va răsări soarele, visul tău va deveni cenuşă… Nu mă părăsi, Om-al-
Zăpezilor! Iarna-i lungă, lungă peste suflet. Nemurirea zace în noi şi în clipa morţii noastre. Voi fi
atât de rece că nu vei simţi ce sânge dulce am. O picătură de-ar ajunge pe fruntea zăpezii, ar fi ca
un sărut pe fruntea mea…
Visele plânge-le, stelele strânge-le, 'nvolbură-mi somnul şi sângele…
Căci lupii nu mai au loc de oameni, iar oamenii nu mai au loc de lupii din ei. De fiecare
dată navigăm din noi înşine către lumea pe care am visat-o. Nu te întoarce, corabia se înclină şi
valurile acestui timp ostil trecând fugar alături ne împrăştie într-o imensitate rece. Această apă va
îneca durerile, căci dincolo de malurile spre care ne îndreptăm, oamenii sunt umbre, iar umbrele
sunt sufletele morţilor…
O luase razna. Lupii rămăseseră pe pod, sfâşiind din nou văzduhul cu urletele lor.
Albăstrimea nopţii se despica în bucăţi, lăsând urletele să se ridice către alte sfere. În vis, totul se
petrecea aievea şi Dumitru vedea totul ca într-un tablou, cum Omul-Zăpezilor, care-i păzea
somnul şi chiar visul ăsta straniu, îşi ciuleşte urechile, ridicându-se de printre sălbăticiunile care-l
urmăreau cu ochii însângeraţi.
Ceva se petrecea dinspre pădure… Omul-Zăpezilor se ridică din nou în două picioare,
legănându-şi braţele lungi şi păroase, scuturându-se apoi ca de frig. Era tot speriat, dar nu trist. Se
apropie de balustradă, aplecându-se şi privindu-l pe Dumitru. Ce vis… surâse acesta. Eu sunt sub
pod şi parcă ar fi altul…
 X

Între timp, sălbaticul fu înconjurat de lupi, dar nu se pierdu. Ridică din nou braţele,
începând să gesticuleze. Urla. Lupii mârâiau întărâtaţi. Un semn şi l-ar fi sfâşiat într-o clipită…
Dinspre pădure apărură doi cai înhămaţi la o sanie. Pe bârnele acesteia şedeau câţiva
bărbaţi.
— Uite lupii! spuse unul.
Sania se opri. Bărbaţii coborâră, privind spre pod.
— Uite-l şi pe Omul-Zăpezilor, se auzi un alt glas, uluit.
Prin propriul vis, Dumitru îl recunoscu pe Iacob; acesta chiar se pregătea să tragă.
— Nu, nu trage, îi strigă în gând, căci nu-şi mai auzea nici el glasul.
În momentul acela însă, Iacob apăsă pe trăgaci. Sălbaticul se cutremură, gemând. Dintr-un
salt, ajunse dincolo de lupii care rămăseseră năuciţi, luând-o apoi spre pădure şi lăsând în urma sa
o dâră subţire de sânge pe obrazul zăpezii. Se auzi o nouă împuşcătură. Un lup căzu, răcnind
înfiorător. Ceilalţi porniră în salturi uriaşe spre desiş.
Doi tineri coborâră sub pod, legaţi cu frânghii, încercând să-i elibereze trupul împietrit.
Când, în sfârşit a cedă, îl legară şi pe el, ridicându-l deasupra balustradei. Pe sanie aşternură
cetină, aşezându-l pe acest culcuş neobişnuit. Era un vis frumos şi, în sinea sa, Dumitru surâse.
Iacob îl cerceta cu băgare de seamă: pielea-i era sticloasă, bărbia părându-i de porţelan. Nu-l
acoperiră, înconjurându-l doar tăcuţi, uluiţi, atingându-l cu grijă, de teamă parcă să nu se sfarme.
Sania încă nu se urnise din loc.
— Nebunilor, râse Dumitru. Ce căutaţi în visul meu?
Nu erau trişti, mai degrabă îmbujoraţi de gerul aspru şi stăpân; păreau cu toţii nişte băieţi
cuminţi.
— Ar fi trebuit să plecăm mai devreme în întâmpinarea lui, spuse într-o doară Iacob.
În vis, Dumitru nu-i auzea glasul, dar îi înţelese vorbele după mişcarea buzelor. Parcă
totul se petrecea într-un imens tablou, înconjurat de ramele întunecate ale nopţii. Poate că odată
avea chiar să-l picteze.
Stelele licăreau reci şi nebune, nepăsându-le câtuşi de puţin de ger. Lumina lor verzuie
părea o blagoslovire. În cele două părţi erau brazii, valea în centru, cu râul îngheţat, şi podul, ca
un braţ înalt întins peste cele două buze întunecate ale prăpastiei. Iar pe pod, sania. Iacob şi
ceilalţi. Pe sanie, pe un aşternut de cetină fragedă, trupul său. Era atât de luminat de feţele
celorlalţi, încât părea un prunc venit printre oameni, pentru a mântui lumea.
E ca în Plumb, gândi. Pictase ceva legat de asta: totul de plumb, cavoul, sicriul,
veşmintele poetului care, şezând pe o lespede mucegăită şi rece, cu chipul palid şi ochii goliţi de
viaţă, îşi veghea propriul cadavru.
Sania se urni, iar caii scoteau aburi pe nări. Iacob îşi aprinse luleaua. Oare cât avea să mai
dureze? Şi ce se întâmplase cu Omul-Zăpezilor? Însingurat şi sângerând, retras în vreo peşteră
scobită în inima munţilor, îşi trăia, deznădăjduit, agonia. Răscolindu-şi visul, Dumitru l-ar fi putut
căuta şi privi. L-ar fi putut, poate, vindeca. Îl răniseră, din pricina lui.
 X

Bunicul nu m-ar ierta, îşi zise. Auzi, bunicule? Poate-l auzea din cea lume a nedurerii.
Caii păşeau fără grabă pe crusta de gheaţă. Sania aluneca uşor, aidoma unui fulg. Stelele
şi luna vegheau în visul devenit albastru, cetina strălucea reverberând lumina mută, dureros
răstignită pe marmura zăpezii. Noaptea înăbuşise viaţa într-un somn molcom, pustiit.
Poate că mâine mă voi trezi şi-mi voi putea porunci gândurilor, îşi zise. Atunci Iacob şi
ceilalţi îşi vor da seama. Mi-era teamă de lupi, dar iată că acum oamenii sunt cei care mă
înspăimântă. Căci ce le pasă? Ţigările nu li-s numărate. Mai au timp să caute şi să găsească. Să
descopere şi să se descopere. Mi-e dor de tine, Oana, dar n-aş vrea să apari şi tu în visul meu. E
prea trist, nu asculta de ei, căci tot ce se petrece e doar un coşmar, trebuie să mă trezesc şi te voi
căuta singur, te voi iubi şi vom trăi din nou, vom visa aceleaşi vise şi totul va fi ca înainte. N-ar fi
trebuit să te las… N-ar fi trebuit să plec de acasă… Dorul m-a secătuit, am istovit dorindu-te.
Întotdeauna m-ai înţeles, fă-o şi acum. Iubirea noastră nu e ceva banal, trebuie să te iubesc ca să
pot picta şi, pictând, te iubesc mai mult. O dragoste în sine n-ar supravieţui, o mare pasiune
trebuie s-o nutrească… Vieţile noastre pot fi limitate de alţii sau de noi înşine. Uite că acum, prin
visul ăsta, văd totul mai limpede. Şi cred că ştiu şi ce am de făcut, căci barierele pot fi sfărâmate.
Până acum le-am căutat prin preajmă, dar ele existau în propriul meu suflet, în propriile mele
prejudecăţi. Când vom fi din nou alături, îţi voi povesti totul: cum m-au ajuns lupii şi cum m-am
salvat, coborând sub pod. Cum mi-am fumat ţigările şi cum m-a răpus somnul. Îţi voi povesti
visul pe care l-am visat, pe care-l visez, un vis de care nimeni n-ar fi capabil. E un vis măreţ,
Oano, dar care mă înspăimântă acum: îmi văd trupul şi acest lucru mă nelinişteşte. M-aş adresa
lui Iacob, i-aş face semn, făcându-l astfel să renunţe, să abandoneze această iniţiativă care, deşi se
petrece în vis, mă îngrozeşte. De fapt e singurul indiciu care mă mai încurajează: cât timp visez şi
sunt conştient de acest vis, oricât de bizar ar părea, trăiesc! Nu ştiu cine ar fi în stare să rezolve
ecuaţia asta. Acum Iacob vorbeşte cu ceilalţi şi unul îşi priveşte ceasul. Pe urmă tac. Caii par
făpturi miraculoase, parcă plutesc şi uneori am senzaţia că devin şi ei albaştri. Ca noaptea, ca
cerul, omătul sau sufletul meu zbuciumat, Oana…
Soarele răsări deasupra elefanţilor stâncoşi şi înzăpeziţi strălucind a biruinţă. Neaua ţâşni
din sine spre lumina geamănă într-o sacră încântare. Doar gerul rămase necruţător. Florile de
gheaţă răsărind din tremurul aburului pe oglinda sticlei plesniră sub mângâierile luminii în
minuscule petale casante.
Mitru zăcea acum în sicriul mirosind a răşină de brad, pielea-i rămăsese lucioasă, iar
ochii, sub pleoapele ce nu putuseră fi curăţate de brumă, continuau să vadă prin visul care
devenise cât se poate de real. Oana nu putuse accepta ideea morţii soţului ei. Îl învăluia cu
sufletu-i fierbinte, clădindu-şi iubirea în jurul acestui cadavru viu, din cale afară de blând şi din
cale afară de frumos. Nu i se putea întâmpla nici un rău atâta timp cât dragostea ei îi împrejmuia
fiinţa, nimeni n-avea să-i pricinuiască supărări şi, în clipele singurătăţii sale, i se adresa cu o
naturaleţe izbitoare, uneori având convingerea că el, drept răspuns, îi surâde.
Sosiseră bărbaţi şi femei, cunoscuţi şi necunoscuţi, prieteni şi neprieteni.
— E ger aici, în casă, le spunea Iacob. Am face focul, dar nu se cade, căci mortul e aici şi
 X

parcă n-ar fi mort, stă ţeapăn şi e rece şi, totuşi, parc-ar dormi… Zici că vede şi-aude totul…
Cei care intrau se strângeau în jurul sicriului să-l vadă pe artist. Ajutată de un băietan
pistruiat, Oana începu să care în odaie tablourile care se mai găseau prin casă. Iacob aduse cuie şi
ciocan, începând să le atârne pe pereţi. A fost dorinţa lui, spunea, şi nimeni nu se mira, îşi
întoarseră privirile spre pânzele imense, uluiţi.
Visul devenea confuz, prelungindu-se îngrijorător. Se strecuraseră chiar câteva erori…
Dumitru însă ştia, ştia totul. Era conştient de tot ce se petrecea, de tot ce fusese şi avea să fie.
Trupu-i era inert şi-i era cu neputinţă să-i comande. Visul aluneca, purtându-l spre nebănuitele
văgăuni ale haosului. Cineva ar fi trebuit să oprească totul. O usturime cruntă îi inundă creierul,
apoi tot trupul, era ca o lavă ce se scurgea prin el, radiind.
La un moment dat, copilul se apropie de sicriu, uimit şi senin. Mitru nu-l mai văzuse
mergând. O femeie îl prinse în braţe, ridicându-l. Nemişcată, Oana stătea alături. Parc-ar trăi,
şopti cineva.
Afară, din cerul degerat se presărau fulgi albi şi mărunţi. Uneori, dacă-i priveai cu atenţie,
păreau transparenţi. Prin curţi, câinii lătrau a moarte.
Când sosi părintele, Iacob îl pofti în casă. Bătrânul îşi înclină capul şi păşi în odaie,
privindu-l cu ochi reci pe Mitru: chipul lui îşi recăpătase culoarea, părea mai degrabă scufundat
în somn, gata-gata să deschidă ochii.
— Nu-l putem îngropa mâine, părinte! izbucni atunci Oana. Priviţi-l, e viu, Mitru al meu
trăieşte! N-a murit…
Preotul păşi lângă tânăra femeie.
— Am mai văzut oameni ucişi de ger, fata mea… Pe front. Şi toţi sunt aşa, parcă ar dormi.
Apoi, întorcându-se spre sicriu, îl cuprinse un sentiment ciudat: avea impresia că prin
pleoapele închise Mitru îl privea anume…
Ninse întreaga noapte şi ninse şi a doua zi. În depărtare, munţii nici nu se mai zăreau. Veni
tot satul la înmormântare.
Când sicriul fu scos în curte, primii fulgi care atinseră obrajii lui Mitru se topiră subit, în
locul lor pielea rămânând catifelată şi roşie. Păru-i strălucea de stropii de apă, iar părintele parcă
se ferea să-l privească. O stranie nelinişte i se furişă în suflet când îşi dădu seama că oamenii erau
conştienţi că-i era teamă.
— Ninge, îi spuse lui Iacob. De ce nu închideţi sicriul?
— Oana nu vrea asta, îi răspunse bărbatul, adăugând: La urma urmei, e soţul ei, nu-i aşa?
Era. Între timp, oamenii formaseră un cerc în curtea înzăpezită, sicriul aflându-se la
mijloc, aşezat pe două scaune. Alături se aflau Oana, Iacob, soţia acestuia şi câteva rude şi
prieteni.
Părintele îşi începu predica. Viaţa omului, spunea, e precum flacăra lumânării: oricând se
poate stinge. Există lumini palide şi puţine, mistuindu-se în bezna ce le înconjoară, dar şi lumini
puternice şi adânci, răspândind o nebănuită cunoaştere, aidoma ochilor lui Dumnezeu. Acestea
 X

sunt adevărate stele… Mitru a fost un om cinstit şi cuminte trăind pentru semenii săi şi pentru
arta sa. Şi-a dăruit viaţa şi vrerea oamenilor şi pasiunii sale, iar amintirea lui va rămâne de-a
pururi. Sufletul lui nobil şi larg va dăinui pe toate acele pânze lucrate cu sânge şi sacrificiu. Căci
pictorul era un om care-l iubea pe Dumnezeu, iar Domnul s-a îndurat de sufletul său, chemându-l
acum la Dânsul şi eliberându-l astfel din această lume ostilă şi strâmbată de păcătoşenii…
Aşa grăia părintele, simţind că vorbeşte în gol, că nu-l ascultă nimeni. Cu o excepţie
poate: cea a lui Mitru. Niciodată nu-l ascultaseră. Niciodată n-avuseră nevoie de el. Erau prea
trufaşi, prea siguri pe ei. Chiar şi acest pictoraş nebun, care niciodată nu crezuse cu adevărat în
Dumnezeu. Dar oamenii l-au iubit. Chiar şi acum, mort fiind, continua să-i subjuge prin simpla sa
prezenţă acolo, în acel sicriu de brad, învăluit în ninsoare. Dar coşciugul avea să fie închis în
curând. Avea să fie dus în cimitir, pogorât în mormânt şi acoperit cu ţărână îngheţată. Iar acolo
nimeni nu mai însemna nimic, căci puterile se pierd sub clopotul de gheaţă şi de lut… Chiar aşa.
Acolo totul se pierde…
Oana îşi privea mirată soţul. Şi ea visa şi nu voia să-şi accepte visul. Aştepta cu
încăpăţânare, continuând să spere, căci ceva trebuia să se întâmple. Ceva. Ea ştia asta. O minune.
Orice. Dragostea şi durerea o copleşeau. Simţea că nu le va mai putea face faţă. Îi era teamă.
Presimţea ceva cumplit, nedefinit. Era ceva subconştient însă, asemenea unei ape tulburi.
Sicriul fu închis doar în cimitir. Purtat pe frânghii groase de cânepă, câţiva bărbaţi îl
coborâră în mormânt. Iacob îi întinse lopata părintelui. Acela o înfipse în bulgării îngheţaţi şi, în
timp ce o sălta cu o grabă nervoasă, buzele-i tremurau uşor, rostind ca pentru sine:
— Fie-i ţărâna uşoară…
Apoi zvârli pământul peste capac, în groapa căptuşită cu omăt şi gheaţă. Trei bărbaţi se
apucară să împingă pământul cu o iuţeală aproape haotică, în timp ce jos, în cutia neîncăpătoare
de scândură uscată, Mitru, zâmbind parcă de visu-i ireal, părându-i-se mult prea straniu şi mult
prea crud, deschise ochii, ridicându-şi pumnii într-o încleştare târzie, izbindu-i în capacul
coşciugului ce parcă-i apăsa trupul şi-i strivea sufletul şi, înspăimântat de întunericul care-i goli
ochii de orice licărire, scoase un urlet înfiorător:
— Nuuu!…
Oana tresări, privindu-şi speriată şi palidă fratele:
— A strigat, şopti.
Însă Iacob îi prinse doar braţul, îndepărtând-o de mormântul încă neacoperit.
— Ţi s-a părut, surioară, îi spuse. Ţi s-a părut doar…
Însă ea ştia că nu i se păruse, ştia cu siguranţă acest lucru. Şi această nepotrivire dintre
ceea ce ştia şi ceea ce credeau ceilalţi avea să-i schimbe radical viaţa, chiar dacă ea nu bănuia şi
nici n-avea să înţeleagă vreodată acest lucru. Căci nebănuite sunt cărările destinelor noastre, nu-i
aşa?
Doar neaua cade aceeaşi, an de an. Neîndurătoare, strălucitoare şi albastră… proză
 X

▫ Andreea Ban ▫
Vulcanul ▫
Cei doi bărbaţi aşteaptă să fie chemaţi. Au ajuns mai devreme. Discută în şoaptă aruncând
din când în când câte o privire către secretară. Femeia nu le acordă atenţie. Priveşte monitorul
calculatorului şi apasă câte o tastă la răstimp de câteva zeci de secunde. Ţârâitul telefonului
atrage privirile celor prezenţi. Secretara îi invită pe cei doi în biroul domnului avocat.
Bărbaţii intră în birou. Sunt invitaţi să se aşeze. Pe peretele din spatele avocatului este
agăţat un tablou impunător. Un vulcan fumegând tronează în mijloc. Surprinzându-le privirile,
avocatul le spune că e locul în care doreşte să revină cândva, este vulcanul Arenal din Costa Rica,
o adevărată minune a naturii. Bărbaţii îl ascultă indiferenţi, apoi trec la subiect. A venit timpul ca
avocatul să tragă anumite sfori pentru ca şeful lor să fie eliberat. Avocatul îşi aprinde o ţigară şi
suflă fumul spre tavan. Pictura din spate pare a fi o fereastră şi, dincolo de ea, vulcanul începe să
arunce roci incandescente. Cei doi, iritaţi de atitudinea indiferentă a avocatului, încep să
ameninţe. Bărbatul din faţa lor se ridică de pe scaun şi se apropie de ei. Nu pot, spune. E vinovat.
Cu fiecare ameninţare pe care o primeşte, avocatul începe să respire din ce în ce mai rar. Pielea
îşi pierde culoarea şi mâinile îi tremură. Ţigara cade pe jos, lăsând scântei în urma sa. Cei doi
ridică pumnii îi aer, însă avocatul încetează să mai respire. Îi priveşte fix pentru câteva secunde şi
cade pe spate.
Vulcanul e din nou doar o pictură. Avocatul este alb precum camaşa de pe el.
*
O fetiţă merge pe cărarea de lângă lac. Cară după ea un ghiozdan jerpelit. Căciula roşie îi
acoperă ochii şi e nevoită să ridice bărbia pentru a privi înainte. Se opreşte pe marginea apei şi îşi
cufundă mâna în apă. O retrage repede. E fierbinte. Sticla cu apă îi este goală. Trebuie să ajungă
acasă. Se întoarce la cărare şi merge mai departe, privind spre apus. Soarele se ascunde după
munte. Ultimele raze par a fi flăcări. Un tremur îi străbate fetei tot corpul. Trebuia să o asculte pe
bunica şi să nu mai plece singură în vale. Grăbeşte pasul. Tot privind în spate se împiedică şi
cade. Căciula i se rostogoleşte în lături şi un firicel de sânge se prelinge pe piatra de care s-a lovit.
Chipul rozaliu al fetei este alb. Albul norilor de deasupra, al aburilor care se văd în jurul
muntelui. Din depărtare se aude zgomotul unui motor. O maşină se apropie.
*
Un bătrân merge pe şoseaua pustie. Chitara de pe umărul lui pare la fel de veche ca el.
Bătrânul ţine în mână o fotografie îngălbenită de vreme. O priveşte o dată la câteva minute. Cu
cât se apropie de munte, cu atât priveşte mai des fotografia. Un zâmbet i se iveşte în colţul gurii.
Cutele din jurul ochilor i se strâng într-un evantai de ani. Visează de atâta timp la momentul ăsta
şi acum, uite, e chiar în faţa lui. Se opreşte pentru a-şi trage sufletul şi frânturi de amintiri îi trec
prin faţa ochilor. Când vei simţi o durere puternică sau poate o supărare mare, atunci vei şti ce
să faci. Muntele te va chema la el. Asistenta aceea drăguţă îi lăsase o fotografie. Un munte
pierdut în nori, cu bulgări aurii odihnindu-se la poalele lui. O minune a naturii, asta era. Când el
 X

era la cel de-al patrulea atac de cord, soţia lui s-a stins din viaţă. Un somn adânc din care nu s-a
mai trezit, atât a fost. A văzut-o cum zace acolo, în pat, albă ca varul. Nu putea face nimic. Nici
măcar să moară. A plecat în căutarea minunii. Amintirea îi dă fiori reci pe şira spinării. Porneşte
mai departe însă, cu fiecare pas, îi este tot mai greu să avanseze. Simte chitara grea. Se lasă în
genunchi în mijlocul şoselei şi lacrimile încep să-i alunece pe obrazul alb. Când cade, se aude un
sunet sec. Fotografia este mototolită între degetele încleştate pe ea.
*
O femeie însărcinată citeşte pe o bancă, în parc. Vântul adie uşor şi îi saltă poalele rochiei.
Ridică privirea din când în când şi se uită la copiii care aleargă pe alei. Mâna i se aşază involuntar
pe burta proeminentă şi zâmbeşte. În fiecare zi merge în parc şi stă pe aceeaşi bancă. Obişnuia să
stea acolo împreună cu iubitul, să-şi povestească despre trecut, să-şi facă planuri de viitor. Tot
acolo l-a văzut căzând toamna trecută. A căzut şi nu s-a mai ridicat. L-a privit neputincioasă cum
se albeşte. Când a ajuns ambulanţa, era prea târziu. Acum, copilul parcă-i citeşte gândurile.
Începe să dea din picioruşe facând-o să se îndoaie de durere. Femeia scapă revista din mână şi
paginile sunt fluturate de vânt pâna la pagina cu vulcanul. Acelaşi vulcan despre care îi vorbise el
în acea zi oribilă. Se întinde pe bancă şi îşi priveşte mâinile. Îi sunt amorţite. Copilul s-a liniştit.
Femeia este cuprinsă de panică. Nu-l mai simte pe cel mic. Îşi caută telefonul şi sună. Are nevoie
de ambulanţă. Câteva minute mai târziu, un băieţel aleargă speriat la bunica. Îi spune dintr-o
suflare ca tanti care citea e albă ca hârtia şi nu respiră.
Mâna femeii strânge în pumn articolul din revistă.
*
Un grup de bărbaţi îmbrăcaţi în halate albe stau în jurul mesei. Trebuie să ia o decizie.
Ultimele teste au ieşit bine. Aceasta pare a fi singura soluţie de a salva omenirea, deşi sunt şanse
foarte mari ca unii să nu fie de acord. Uşa sălii de şedinţe se deschide şi intră directorul împreună
cu Femeia de Gheaţă, aşa îi spun ei psihoterapeutei. Ea a fost prima care şi-a dat acordul ca, în
cazul în care va păţi ceva, să se facă teste pe ea. Cu un an în urmă a făcut un atac de panică şi
inima i s-a oprit. Pielea i-a devenit albă, la fel de albă ca a celor care mureau zi de zi în lume. Dar
ea şi-a dat acordul. Globulele roşii care fuseseră mâncate de cele albe – asta susţineau ei – i-au
fost înlocuite cu globule albastre. Cercetătorii de la Institutul Internaţional de Hematologie au
găsit soluţia, însă aceasta a fost respinsă în repetate rânduri de Conducere, argumentându-se că
folosirea globulelor albastre ar fi încălcat regulile şi ar fi adus întreaga lume în pragul nebuniei.
Cercetările au continuat, însă aceste globule păreau a fi singura şansă de salvare. Când Eliza
Gheţea s-a stins din viaţă, au profitat şi au făcut primul test pe o fiinţă umană. Inima şi-a revenit
aproape instantaneu. A pompat lichidul albastru cu o oarecare dificultate, însă starea ei se
ameliora văzând cu ochii. După cinci zile Eliza a deschis ochii. Starea ei era bună. Dacă nu ar fi
avut pielea aceea albăstruie, nimeni nu ar fi zis că în urmă cu câteva zile murise de Moartea Albă.
— Doamnă doctor, trebuie să folosim globulele albastre, ştiţi bine că e singura soluţie,
zice unul dintre bărbaţii de la masă.
— Da, ştiu asta, însă Conducerea nu este de acord tocmai pentru că rezultatul folosirii
 X

globulelor este o aberaţie. Credeţi voi că vor fi de acord să arate… aşa ca mine? Priviţi-mă! Voi
ştiţi că sunt tot eu, dar dacă m-ar vedea cineva pe stradă, un om obişnuit, ce credeţi că s-ar
întâmpla?
— Eu zic că ar prefera asta decât moartea, zice directorul.
— Şi totuşi, Conducera nu este de acord, adaugă femeia.
— Ce altă soluţie avem? întreabă un doctor.
— Găsirea cauzei. Asta e soluţia. Dacă vom şti cauza, vom şti ce decizie să luăm. Am
vorbit cu inspectorul care cercetează împrejurările în care au avut loc morţile şi se pare că toate
au în comun două lucruri: starea subiectului – panică, depresie, durere, şi muntele. Vulcanul
Arenal din Costa Rica.
— Cum adică vulcanul?
— Da, fiecare dintre subiecţi aveao oarecare legătură cu acel vulcan. Unii nici nu ştiau că
ar fi vulcan. Eu, de exemplu, credeam ca e un simplu munte. Înainte de… ei bine, înainte de a
muri, îl visam. Mă visam mereu în drum spre munte şi mă trezeam de fiecare dată când apăreau
nori de fum sau foc în jurul meu. Nu m-am gândit niciodată la însemnătatea acestor vise până nu
am vorbit cu inspectorul.
— Şi ce este de făcut?
— Aşteptăm. A strâns o echipă şi va pleca să vadă ce se întâmplă acolo.
— Dar oamenii aceia… crezi că vor rezista? În fiecare zi apar alte şi alte cazuri.
— Nu ştiu de bătrân şi de copilul femeii însărcinate, dar ceilalţi sigur vor rezista. De fapt,
e posibil să o pierdem şi pe cea mică. Lovitura la cap a fost destul de gravă.
*
Şapte siluete negre privesc în jos de pe creasta vulcanului. Pe fundul craterului e se vede o
lumină roşie. Nu e ţipenie de om, nici vântul nu se aude.
— Poate că ar trebui să cobor eu, spune Eliza.
— În nici un caz! Ştii bine că nu am fost de acord să vii cu noi, d-apoi să te trimitem la
înaintare.
— Dar eu am murit deja, ce pot să mai păţesc?
— Nu! zice inspectorul apăsat.
— Atunci vino cu mine.
Douăzeci de minute mai târziu, cei doi privesc sfera lichidă ce pluteşte în inima
vulcanului. E înconjurată de o substanţă lipicioasă care, de la distanţă, aduce cu un nor de fum
alb. Eliza se apropie. Când inspectorul încercă să o oprească, îi simte mâna rece. Se întoarce către
el şi îl priveşte de aproape.
— Trebuie să pleci. Acum! Eşti foarte palid.
— Nu plec fără tine, zice bărbatul, cu o voce tremurândă.
— Pleacă, eu sunt bine. Nu mai are ce să-mi ia.
 X

Eliza îl priveşte pe inspector cum se retrage şi revine la „subiectul” ei. Substanţa din jurul
sferei se lipeşte de ea pentru câteva secunde, dar se retrage din calea ei. Îi lasă un culoar până la
sferă. Eliza îşi lipeşte palma de globul acela lichid şi simte o bătaie repetată, ca un puls. Mâna îi
intră în glob şi acesta începe să tremure tot mai tare, ca o gelatină. Eliza mai face un pas. Buzele
ei schiţează un zâmbet, de parcă ar primi răspuns. Formulează întrebări în gând şi zâmbetul îi
creşte încet-încet. Când ajunge în mijlocul sferei, femeia râde în hohote. E pentru prima dată,
după foarte mult timp, când râde cu atâta poftă. Îşi imaginează cum va arăta lumea peste câteva
zeci de ani.
*
— Soluţia, singura soluţie de fapt, sunt globulele albastre, zice femeia.
Un murmur umple sala de conferinţe, dar privirea ei rece îi reduce pe toţi la tăcere.
— Vulcanul nu se va opri şi nici noi nu avem cum să-l oprim. Nu va erupe niciodată, deci
nu e un pericol din punctul ăsta de vedere. Visele, halucinaţiile şi dorinţa cu care ne-am trezit
fiecare dintre cei care am murit, de a merge către el, au fost date de substanţa aceea care s-a
aşezat în crater. Este un fel de fiinţă venită din altă galaxie, care a găsit în noi soluţia problemei
cu care se confruntă speciile de acolo. Globulele noastre roşii.
Tace o clipă pentru a-şi trage răsuflarea, apoi continuă:
— Noi suntem salvarea lor, aşa cum globulele albastre sunt salvarea noastră. După cum
vă poate confirma şi inspectorul aici de faţă, cu cât eşti mai aproape de acea substanţă, cu atât
creşte starea de panică, inima începe să pompeze din ce în ce mai tare pentru ca apoi să se
oprească. Gobulele roşii sunt extrase din corp, absorbite de acea substanţă. Este un fenomen pe
care nu am reuşit să mi-l explic.
— Dar, mă scuzaţi doamnă doctor, nu putem să exterminăm acea… substanţă, materie,
ce-o fi?
— Nu. Încercarea asta ne va induce starea de teamă şi teama ne duce mai aproape de
moarte. Mă rog, aceia care sunt cuprinşi de teamă vor fi atraşi de vulcan şi, mai departe ştiţi
povestea.
În sală se lasă o tăcere adâncă.
*
O femeie cu un copil de mână intră în biroul avocatului. Are pielea de un albastru-palid,
uşor sidefie. Îl sărută pe bărbat şi lasă copilul să sară în scaunul de la birou. În spatele scaunului,
pe perete, se vede acelaşi vulcan fumegând. Biroul e neschimbat, mai puţin oamenii care îi calcă
pragul. Tot mai puţini oameni normali îl vizitează. Majoritatea sunt albaştri. În curând, avocatul o
să se întrebe ce înseamnă, de fapt, să fii normal, care sunt criteriile normalităţii.
Copilul se învârte în scaun mormăind un cântecel. Femeia îi priveşte pe amândoi,
mulţumind în sinea ei acelui munte-vulcan care i-a adus împreună. Au murit şi au păşit împreună
într-o nouă viaţă. O viaţă ca un cer de primăvară.
Proză
 X

▫ Mădălina Aldea ▫
Ebi ▫
Singura femeie pe care tata a atins-o vreodată este bunica mea, Maria Luiza Camero.
Înaintea lui, singura femeie pe care bunicul a atins-o vreodată a fost mama lui, străbunica mea,
Cristina Camero. Mama mea, Irina Camero, este singura femeie pe care am atins-o vreodată şi
asta pe vremea în care eram incapabil să mă hrănesc singur.
Când eram mic, într-o dimineaţă mi-am atins cuculeţul. Ebi a sunat alarma în toată casa.
Mama a venit la mine în cameră şi a pus-o pe Ebi să îmi ia temperatura. Mi-a zis să mă întind pe
pat şi m-a întrebat de mai multe ori: Ai făcut-o intenţionat? N-am ştiut ce să zic, n-am ştiut ce se
întâmplă. Aveam 6 ani, era anul în care intram în sistem. La scurt timp a ajuns şi tata acasă. M-au
ţinut în pat trei zile. M-au hrănit doar cu strictul necesar şi doar Ebi a stat cu mine. Ebi este
singura mea prietenă.
Am aflat mai târziu că a fost un incident puternic mediatizat. Jurnaliştii se trezeau cu
noaptea în cap, să îl prindă măcar cinci minute pe tata, înainte să plece la birou, să le dea prin
robicul lui o scurtă declaraţie despre starea mea, apoi mama îi invita în casă şi stăteau la piscina
de pe acoperiş toată dimineaţa, discutând incidentul prin intermediul robicurilor. Aş fi vrut să o
întreb pe Ania, prietena mea de la şcoală, dacă ea şi-a atins vreodată cuculeţul. Nu înţelegeam
prea multe şi nimeni nu îmi explica. Ziceau că o să treacă, că nu îşi explicau cum a apărut, însă
pur şi simplu dispare.
La 16 ani am plecat în prima mea tabără împreună cu Ebi. Ne-am luat la revedere de la
mama şi de la tata şi am zburat în Norvegia, pe o insulă oarecare, nu mai ştiu exact cum se
numea. Tabăra era cu tematică istorică, învăţam despre cum era lumea înainte de explozie.
Noi am ajuns ultimii şi am primit un avertisment. L-am acceptat cum ar fi făcut orice
puşti de 16 ani, cu zâmbetul pe buze. A fost primul meu act de rebeliune. În tabără l-am cunoscut
pe profesorul Alamo, profesor de istorie antică. Mi-a explicat prin intermediul lui Ebi care erau
atribuţiile mele în perioada şederii în Norvegia. Trebuia ca, o dată pe zi, timp de 7 minute să
renunţ la Ebi. Să o las singură în cameră, iar eu să port o conversaţie întreagă fără ea. Ştiam că ai
mei n-ar fi fost de acord. Alamo m-a rugat să mă mai gândesc.
— Tomas, în afară de părinţii tăi, de Ania şi de mine, în cei 15 ani de când poţi comunica
n-ai avut o interacţiune directă cu nimeni. Niciunul dintre profesorii tăi nu ţi se adresează direct.
Toţi îţi vorbesc prin mine. Ar fi ilogic şi chiar ridicol să începi acum.
— Ştiu foarte bine regulile, Ebi. Îmi aduc aminte când mă jucăm cu Ania şi mama mă
certa că nu interacţionez prin tine. Zicea: rolul unui robic este să fie comunicatorul, el este
integratorul oricărei relaţii pe care o generezi de-a lungul întregii tale existenţe, pentru că robicul
este creat în laborator din propriile tale celule, Ebi e parte din tine, aşa cum Mika e parte din
mine. De atunci am comunicat cu Ania prin tine şi prin robicul ei. Îmi amintesc că nu îl suportai.
— Era un arogant şi un prostovan, dar asta nu e important acum. Ceea ce vrea Alamo este
să te facă să înţelegi cum trăiau oamenii pe vremea stră-străbunicilor tăi. Pe vremea în care eu nu
 X

eram şi vremea aceea nu contează. Nu cred că e bine pentru tine.

— Sunt curios. Mă uit la animalele din adăposturi care încă au manifestări sexuale. E
ciudat că, deşi s-au făcut diferite studii şi s-au aplicat diverse tratamente pentru stoparea reacţiilor
sexuale, după o vreme ele reapar.
— O explicaţie pur ştiinţifică nu există, sau cel puţin nu o cunosc eu. Tot ce-ţi pot spune
este că animalele au reacţionat diferit la explozie. Ele nu au fost afectate în acelaşi fel în care aţi
fost voi.
— Am să încerc pentru câteva zile. În cazul în care n-o să fie bine, zburăm spre casă.
— Cum vrei. Îi spun mâine dimineaţă robicului profesorului Alamo.
— E simpatic, mai simpatic ca Rick al Aniei.
— Oricine e mai simpatic ca robicul ăla fără vlagă.
Prima mea întâlnire cu Alamo, fără robicuri, a fost în bibliotecă. Vocea îi tremura când m-
a salutat. Era emoţionat, simţeam că şi pentru el era greu să comunice fără robic şi asta mă făcea
să mă simt mai bine. Am aflat apoi că restul studenţilor au refuzat cererea lui şi că eu sunt
singurul care a fost dispus să încerce. La prima întâlnire nu am vorbit. N-am putut.
Mi-a povestit despre secolul 21, ultimul secol înaintea erei noastre. Mi-a povestit despre
omul de atunci, omul-ştiinţă, omul-fiară, omul-muncă. Mi-a povestit despre cum încetâncet stră-
străbunicii noştri erau absorbiţi de mediu şi despre ceea ce ei numeau pe atunci stres. Din ce
spunea Alamo acest stres era de fapt o lipsă de reacţie pozitivă la stimuli externi şi uneori interni,
care, într-un final, a fost una dintre cauzele principale ale exploziei.
Nimeni nu mi-a explicat vreodată ce fusese explozia asta mai exact. Ebi nu ştia, iar ai mei
nu vorbeau despre asta. Îmi spuneau că în momentul în care voi fi integrat complet în sistem, voi
afla. Nici Alamo nu mi-a zis. Pe parcursul celor două săptămânii de studiu şi de conversaţie
directă mi-a povestit tot, mai puţin asta. Mi-a povestit despre tot felul de activităţi pe care
oamenii le aveau înaintea robicurilor. Mi-a arătat chiar şi poze cu ei dezbrăcaţi. Organele lor
genitale erau mult mai dezvoltate decât ale noastre.
— E explicabil, Tomas, n-are de ce să te mire. Ei se foloseau de organele acestea pentru
reproducere şi alte activităţi care, în mod straniu, le provocau o stare euforică, din câte am putut
eu să îmi dau seamă.
— Ce fel de activităţi?
— De exemplu, dacă femeile goale, în special cele cu proeminenţe fizice, fie cu sânii
mari, fie cu posteriorul mare, îşi atingeau aceste părţi ale corpului într-un mod anume în faţa
soţilor lor, aceştia reacţionau fizic: cuculeţul, cum îi spunem noi, care era viu şi independent într-
un fel de restul corpului, se activa şi transmitea senzaţii foarte puternice în tot trupul. Se termina
totul printr-un fenomen pe care ei îl numeau „ejaculare”. Altfel spus, sperma, pe care noi o
folosim azi în experimente medicale şi pe care o culegem direct din testicule prin intermediul
robicurilor, era împinsă la exterior şi îşi găsea drumul spre organele feminine, într-un act
asemănător cu cel pe care îl mimează animalele în adăposturi azi.
 X

— Pare dureros.
— Se pare că, uneori, era. Femeile chiar sângerau la primul act de acest fel, însă fără nici
un fel de explicaţie ştiinţifică ele continuau practica asta chiar şi după ce obiectivul era atins şi
rămâneau însărcinate – ăsta era termenul pe care îl foloseau atunci.
— Mă întreb ce îi împingea spre un asemenea act.
— În urma cercetării făcute în perioada în care am stat aici, cred că le plăcea să atingă şi
să fie atinşi. Cred că atingerea unui alt organism, asemenea lor, trezea ceva fizic în ei.
— Dacă era fizic, înseamnă că îl puteau controla, îl puteau educa.
— Uneori da, alteori nu. Se pare că oamenii ăştia, ai căror purtători de material genetic
suntem, ajunseseră să comunice măcar parţial prin atingere. Se atingeau şi, în funcţie de reacţia
celuilalt, puteau estima starea în care se află.
— Uneori nici Ebi nu poate estima starea în care mă aflu eu, iar Ebi a fost creată special
pentru plăcerea mea, pentru mine.
— Ebi nu te poate atinge.
— Nimeni nu mă poate atinge şi nici nu mi-aş dori.
— Nu? Eu mă întreb uneori… mă întreb dacă mai există ceva în noi, ceva care să ne facă
să reacţionăm la atingerea altui organism viu, sau nu, chiar a robicului nostru.
— Au expirat cele 7 minute. Mă întorc în cameră la Ebi.
Experienţa cu profesorul Alamo a fost interesantă. Am învăţat multe despre secolul 21.
Am învăţat multe despre stră-străbunicii noştri. Când am ajuns acasă, într-o seară, i-am spus lui
Ebi într-o doară să mă atingă. Alarma a sunat în toată casa. Ştiam ce va urma.

▫ Michael Haulică ▫
Altfel despre scriitori ▫
Scriam în numărul trecut despre traducători. Despre cât de minunată este munca lor,
despre cum ar trebui apreciată, dar… şi despre reversul medaliei, despre apucături, metehne,
obiceiuri.
Şi scriitorii? Dincolo de lumile mirifice pe care le inventează ca să ne spună nouă
poveşti… cum sunt? Cum se comportă scriitorii profesionişti, ce fac diletanţii, unde găsim
scriitorii închipuiţi şi unde şi cum depistăm geniile?
Bineînţeles că n-o să fac eu toate lucrurile astea aici şi acum. Dar câte ceva despre
păcatele scriitorimii tot am să povestesc. Şi tot ce-am să povestesc am să povestesc din trăite, din
experienţa mea directă de editor.
Coşmarul Unu al unui editor este scriitorul care are un dispreţ profund pentru limba
română, pe care nici n-o cunoaşte, nici nu consideră că ar trebui s-o cunoască, pentru că de-aia
sunt redactori la reviste/edituri, nu?
Extensie: scriitorul care profită de internet şi umple zilnic spaţiul public (Facebook, blog,
 X

forumuri) cu fragmente de proză şi opinii în care cititorii nu mai recunosc scrierea frumoasă şi lin
curgătoare din textele tipărite. Ups! Internetul nu e pentru semianalfabeţi, nici măcar pentru cei
cu „scăpări”. Din păcate, cei care nu ştiu limba română nu ştiu că nu ştiu.
Contraexemplu: scriitorul care cunoaşte limba română şi are proprietatea termenilor.
Acesta este scriitorul pe care se bat redactorii în edituri.
Coşmarul Doi este scriitorul care consideră că trebuie să-şi aranjeze frumos textul în
pagină, ca să-i arate editorului cam cum ar trebui să se prezinte textul lui în pagina tipărită. Şi
cum face asta scriitoraşul nostru? Folosind fel şi fel de formatări, fonturi… şi să nu uităm
formatele de text, să nu le uităm pe-astea! Dacă editorul chiar are timp şi e în penurie de texte, va
purcede la eliminarea tuturor formatelor, la schimbarea fontului în Times New Roman, corp 12 şi
ce mai e de refăcut (frumoasă din cale-afară e tratarea textului scris cu opţiunea bullets&numbers
activată!).
Contraexemplu: scriitorul care citeşte Ghidul colaboratorului (în caz că revista/editura are
aşa ceva, dar toate revistele/editurile ar trebui să aibă aşa ceva pentru a evita Coşmarul Doi).
Coşmarul Trei este atunci când editorul îi trimite scriitorului textul redactat, ca acesta să-
şi dea acceptul final asupra versiunii care se va publica. Iar scriitorul ce face? Trimite înapoi o
altă versune a textului, în care a făcut alte modificări. Şi editorul, dacă nu renunţă la text, ia la
comparat cele două versiuni, unificându-le.
Coşmarul Patru. Termenul pentru predarea textelor este n, scriitorul trimite textul la m zile
după termen.
Coşmarul Cinci. Editorul cere un text cu tema T pentru o antologie, scriitorul trimite unul
cu tema K. Variantă: textul cerut trebuie să aibă cel mult n semne cu tot cu spaţii, scriitorul trimite
unul dublu.
Contraexemplele la Trei, Patru şi Cinci sunt evidente: scriitorii care respectă întocmai
indicaţiile editorului.
Coşmarul Şase. Editorul lucrează cu un scriitor 4 – 6 – 8 povestiri pentru revistă, apoi îi
propune trecerea la nivelul următor, publicarea unui volum. La care răspunsul scriitorului vine
mirobolant: nu mă interesează, nu vreau să public cărţi, eu nu mă consider scriitor etc. Adică ai
muncit de pomană cu mine, fraiere, în loc să te ocupi de unul care chiar vrea să fie scriitor etc.
Contraexemplu: scriitorul care scrie pentru că asta vrea să facă în viaţă, să fie scriitor. Şi
care nu-şi bate joc de ceilalţi.
Coşmarul Şapte. Scriitorul care mie de ce nu mi-ai făcut atâtea lansări ca lui X? Mie să-mi
trimiţi maşină să vin la lansare. Mie să-mi faci aia, să-mi dai aia, să una-alta şi ceva pe deasupra.
Indiferent dacă vânzările scriitorului sunt de 5000 de exemplare sau de 20, chestia asta cu
vânzările neavând (evident!) nici o legătură cu planurile de marketing.
Contraexemplu: o amintire cu Jeff VanderMeer, care, venit în România pentru a-şi lansa
volumul Veniss Underground, a spus încă de la aeroport că din acel moment este la dispoziţia
editurii şi tot ce i se va spune va face (inclusiv în materie de ţinută, cu sacou sau fără, deşi era
luna august).
 X

Coşmarul Opt. Scriitorul care combate puternic cartea (sau viaţa) unui alt scriitor, publicat
de aceeaşi editură. Pentru că – nu? – există libertatea de expresie, dreptul la opinie, că doar şi
inginerii de la Dacia spun pe toate drumurile cât de proastă e maşina Dacia, şi realizatorii de
televiziune spun peste tot cât de proaste sunt emisiunile colegilor lor şi nu-i dă nimeni afară
(libertatea de expresie, dreptul la opinie etc.). Dacă tot am băgat bani în cartea ta, măcar nu-mi
sabota veniturile, dragă scriitorule, că poate din cartea sabotată îmi acopăr pierderile cauzate de
vânzările slabe ale cărţii tale.
Coşmarul Nouă. Scriitorul care, mai devreme sau mai târziu, tot îşi scuipă între ochi
editorul care a muncit pe textele lui, l-a publicat, l-a făcut cunoscut etc. Pentru că de-aia. Pentru
că s-a supărat el pe lume şi viaţă. Pentru că editorul e prieten cu ăla care l-a supărat pe el. Pentru
că, în general editorul e duşmanul numărul unu al scriitorului şi bine-ar fi de n-ar mai fi.
Contraexemple la Opt şi Nouă: mai e nevoie, oare, să vorbim despre bun-simţ, decenţă şi
alte lucruşoare de-astea?
Coşmarul Zece. Scriitorul care nu trimite texte la reviste sau cărţi la edituri, dar declară pe
toate drumrile că e greu să publici în România.
Contraexemplu: scriitorii celebri care au acasă colecţii cu refuzuri, dar au perseverat până
şi-au găsit editorul. Se spune că pentru orice text/carte există un editor. Problema e de potrivire.
Coşmarul Unşpe. Scriitorul care scrie o carte la cinci ani, vinde 40 (uneori chiar 200!) de
exemplare din ea şi declară că nu se poate trăi din scris în România. Variantă: scriitorul care a
apucat să publice într-o revistă pentru începători şi acolo rămâne ani de zile, nici prin cap nu-i
trece să-şi încerce puterile şi cu o revistă mai de calibru, cu un redactor mai exigent etc. Iar după
ani şi ani spune că n-a avut noroc în viaţă, că a fost persecutat, că nu l-au băgat în seamă
revistele/editurile mari.
Contraexemplu: scriitorul care a reţinut din contractul semnat cu editura că drepturile de
autor sunt n% din ÎNCASĂRI. Ba chiar face tot ce poate pentru a creşte vânzările propriei cărţi.
Coşmarul Doişpe. Scriitorul care are numai certitudini. Ştie el că acel cuvânt se scrie aşa,
ştie el că informaţia aia e aşa, ştie el că una, că alta. N-are îndoieli, nu e nevoie să verifice. Cel
mai periculos scriitor din această categorie este cel de non-ficţiune, care ar trebui să fie cel puţin
bine documentat. Pentru că la două – trei – cinci dume îşi pierde credibilitatea şi nu-l mai citeşte
nimeni.
Nu e nevoie de contraexemplu, îmi pare să este sugerat în enunţ.
Coşmarul Treişpe. Scriitorul cu declaraţii care dau bine, dar îi fac rău. De pildă: eu nu
vreau să public la editura X (una dintre cele mai mari), eu vreau să public la editura Y (una de
pluton). Cuma adică, frate? Păi nu ăsta e motorul progresului, să vrem să fim mereu mai buni, să
vrem să fim mereu mai sus? E ca şi cum ai spune eu nu vreau să fiu un scriitor foarte
bun/important, eu vreau să fiu un scriitor de duzină. Păi, se poate?! Uite că se poate, am văzut eu.
Dar poate era doar un gest frumos faţă de editura care l-a publicat. Deşi ar trebui să fim mereu
atenţi cu declaraţiile pe care le facem în public. Că nu se ştie niciodată…
Vezi contraxemplele de la Opt şi Nouă. Cu o adăugare: decât să pui umărul la sabotarea
 X

editurii, mai bine pui umărul la prosperitatea ei, pentru că – îţi aminteşti? – drepturile de autor
sunt n% din încasări.
Coşmarul coşmarurilor? Să fii editor în România.
Contraexemplu? În ciuda tuturor celor spuse mai sus, munca asta este una tare frumoasă,
cu multe satisfacţii, şi nu e neapărat nevoie să fii masochist ca să fii un bun editor. Dovadă este că
unii o fac ani şi ani de zile, iar în urma lor rămân rafturi de cărţi şi scriitori care, poate, în alte
condiţii n-ar fi existat.
Recenzii

▫ Antuza Genescu ▫
Nuanţe de verde cu colţi ▫
Dănuţ Ungureanu şi Marian Truţă – Vegetal.
Editura Nemira, Bucureşti, 2014.
În ultimii opt ani, am avut prilejul să lucrez cu seturi de manuale şcolare de Limba şi
literatura română pentru gimnaziu şi liceu, apărute la două edituri. Întrucât perspectiva pre-1989
asupra modului de învăţare a fost considerată greşită, pentru că elevii învăţau pe de rost
comentarii dictate de profesori, noile manuale au venit cu o restructurare a literaturii şi cu o
metodă haotică de predare-învăţare a ei. Una dintre consecinţele acestei noi metode este că îi
îndepărtează şi mai mult de literatură pe elevii care oricum vin de-acasă cu inapetenţă cronică
pentru lectură. Nu ne mai mirăm atunci că Alexandru Macedon e „tot aia” cu Alexandru
Macedonski, nici că Arthur Rimbaud e asimilat, printr-o legătură fonetică suspectă, lui Rambo.
Indiferent de metodă însă, materialul cu care se lucrează, anume scriitorii noştri de demult, tot
acelaşi rămâne, iar operele lor nu le putem schimba.
Dar le putem înmulţi. Cu prozele autorilor contemporani cu noi, care scriu cu mult talent
despre spaţiul românesc, conferindu-i universalitate, adică exact trăsătura care a lipsit
dintotdeauna, cu prea puţine excepţii, literaturii române. Iar Vegetal este unul dintre romanele
româneşti actuale pe care le-aş include în manualele de liceu, cu atât mai mult cu cât este pus sub
sigla science-fictionului.
Romanul lui Dănuţ Ungureanu-Marian Truţă este însă mai degrabă fantastic decât
science-fiction. Aparţine „dulcelui realism fantastic românesc”, categorie de care pomeneşte
Tudor Ciocârlie în Literatura speculativă românească în 2013 (Argos, nr. 6). Şi trimite, prin
atmosferă, la Dropia lui Ştefan Bănulescu, iar mai discret, prin ton, la nuvelele fantastice ale lui
Vasile Voiculescu. Trecând graniţele cu îndrăzneală, mai amintesc acum şi de nuvela lui Stephen
King, În iarba înaltă, apărută, în traducerea lui Liviu Radu, în numărul 6/2013 din CPSF. „Iarba
cea înaltă ştie totul”, ne spune King. În Vegetal, regnul verde nu e omniscient, ci omniprezent,
stăpânit de o sete ancestrală de sânge cald.
Simţeam nevoia nedesluşită a unui astfel de roman românesc. L-am citit fără să-mi scot
din minte ideea că e scris de doi autori la care nu m-aş fi gândit niciodată ca la unul singur. Să fi
 X

fost semnat cu pseudonim, n-aş fi bănuit că a fost scris la două mâini. Cu atât mai mult e de
admirat blânda coabitare a două stiluri diferite într-o voce auctorială uniformă. Spaţiul, definit
limpede – un sat dintre Piteşti şi Dunăre, nu oarecare, ci tipic moromeţian, asta dacă nu cumva, în
regiunea respectivă, toate satele sunt tipic moromeţiene şi s-ar putea numi, fără excepţie, Siliştea-
Gumeşti – şi modul în care vorbesc personajele sunt ale lui Marian Truţă, de la ideea căruia s-a şi
născut romanul. Se recunoaşte imediat ruralul istoriilor alternative din Vremea nebuniei şi Cu
Gagarin pe Calea Victoriei. Dar secvenţele în care „vorbele pot fi decojite încet, aidoma
seminţelor şi… gustul lor se schimbă de la un strat la altul: dulci, mieroase, amărui, acre,
toxice…” sunt ale lui Dănuţ Ungureanu. Le-am recunoscut în gândurile şi trăirile băiatului-erou
Milu, şi nu doar acolo. Am citat din Ameţeala, povestirea mea preferată din Basme geostaţionare
(Bastion, Timişoara, 2008).
Romanul impune două cadenţe de lectură, corespunzătoare celor două părţi, Aşteptarea şi
Drumul. Strict semantic vorbind, titlurile sunt înşelătoare. Aşteptarea sugerează răbdare şi calm,
drumul presupune nerăbdare şi dinamism. Totuşi, prima parte, a suspansului obiectiv, e cea
dinamică, fiind o naraţiune clasică, omniscientă, cu personaje adulte care îşi cunosc bine locul şi
menirea în sat, dacă nu chiar în lume, şi acţionează în consecinţă, cu dialoguri scurte şi aspre, cu
evenimente redate cronologic. Partea a doua, a suspansului subiectiv, e mai degrabă vegetativă
(!), evoluează deliberat mai lent, în ritmul gândurilor personajului care rămâne să înfrunte singur
pericolul verde, cu ajutorul închipuirilor lui salvatoare.
Ne aflăm într-un univers al plantelor crude şi flămânde. Porumbul e cel mai avid şi mai
acaparator. Dincolo de lanurile-zid nu treci decât cu mintea sau ucis de săbiile-frunze, dacă ţi s-a
urât să sapi în fiecare zi, ceasuri întregi, ca să distrugi ştiuleţi, dovleci, vinete, roşii, cârcei ori
lujeri care cresc mai abitir dacă le tai. Casele şi grădinile sunt insule temporare ale supravieţuirii.
S-a întors roata, iar înfrângerea ecologicului perfid pare să fie o iluzie: umanul a devenit hrana
vegetalului. Cel din urmă atacă brutal, pe neaşteptate, peste noapte, peste zi, cu forţă tot mai
mare. Cel dintâi, uitând de mult de ideea de evoluţie, se luptă doar ca să existe. Şi trăieşte cu
nădejdea naivă că „oamenii sunt mai tari ca porumbii şi toate celelalte”.
Încă din primele pagini ale cărţii aflăm despre luminişurile răsărite în lanurile de porumb:
„nu prea mari, schimbătoare, colorate cu zeci de pungi de plastic”, dispărând „după o vreme”.
Impresia iniţială e că ar fi simboluri posibile ale mântuirii de verdele care a aruncat umbra deasă
a ignoranţei peste rămăşiţele umanului din care se hrăneşte. Dar ce e mântuirea şi de ce e nevoie
de ea, omul din Vegetal nu mai ştie. A uitat să creadă. Şi-a pierdut componenta spirituală, vag
reflectată într-un tablou cu „Pruncul Isus” din casa bunicii lui Milu. Ulterior, aflăm că
luminişurile sunt locuri de care trebuie să te fereşti, pentru că ar fi mai primejdioase ca plantele şi
în ele „se întâmplau lucruri”.
Milu, oricât s-ar teme de ele, tot părăseşte satul după ce bunica lui dispare în cuibul
nesătul al porumbilor. Tentaţia e să numeşti acest drum iniţiere, dar cazi într-o capcană. Milu nu
pleacă pentru că aşa i-ar cere tradiţia (şi ea defunctă), ci pentru că aşa vrea. O lasă în urmă şi pe
prietena lui, Ina, care nu aştepta decât să crească amândoi şi să se mărite cu el. Întristat şi nervos,
pleacă pe urmele lăsate de Tractoristu, eroul aclamat de tot satul, care vine din când în când şi
 X

înfruntă porumbul cu unul dintre puţinele tractoare rămase. Numai că eroul piere destul de
repede, iar Milu trebuie să ducă singur povara dezamăgirilor: Tractoristu l-a minţit că-l va lua cu
el la Dunăre. Tractoristu s-a îmbătat. Tractoristu a murit. Bine că măcar i-a lăsat maceta.
Ajuns, într-un sfârşit, la Dunăre, Milu, purificat parcă de apa fluviului, poposeşte – cu
văzul?, cu mintea? – într-un spaţiu al mântuirii, al înfrângerii vegetalului distrugător: „Nu mai
erau neamurile de porumbi fără număr, copii verzi şi adulţi galbeni şi bătrâni albicioşi de cenuşă,
la fel cu neamurile holdei de grâu […] Nu mai erau pălăriile mari ale florii-soarelui, pe tulpini cât
pomii, trăgând hotare între împărăţii. Nici şerpăria de cârcei, viţe şi vrejuri, fălcile conopidelor,
ţepele de ceapă, capcanele fără scăpare ale cuiburilor de gogoaşa-dracului”. Umanul pare a fi
învins, căci locul porumbului nimicitor e luat de case frumoase, garduri solide, fântâni cu apă
limpede, maşini, poduri de fier, „stâlpi electrici”, „antene de televizor” şi câte şi mai câte
minunăţii de-ale omului, într-o „lume nouă”. Verdele perfid însă se insinuează şi în ea, sub forma
unui ghiveci în care creşte floarea-soarelui. Plantele cultivate cândva pentru hrană au devenit
şarpele crescut la sân.
Titlul romanului, oricât de frumos, mai degrabă trădează (ajutat şi de copertă, reuşită, de
altfel) decât anunţă. Să ne gândim la o continuare gen Mineral? E singurul neajuns pe care l-am
sesizat la prima lectură. Şi e compensat de virtuţile cărţii.
Dănuţ Ungureanu şi Marian Truţă creează două personaje parcă luate din filmele lui Emir
Kusturica. Milu e echivalentul trist al lui Tsane, flăcăul care pleacă de acasă ca să vândă o vacă şi
să se întoarcă cu o nevastă, iar Ina e Jasna (Zavet, 2007). Milu e Zare din Pisica albă, pisica
neagră, 1998), iar Ina e Ida.
*
Asemenea romane ar scutura de apatie vârstele tinere. Refuzul lecturii din autorii „stinşi”
ai literaturii e un semn al dezinteresul condamnabil pentru trecut, concentrarea exclusivă şi
riscantă pe viitor. La început, Milu, băiatul de paisprezece ani din Vegetal, nu crede în curentul
elecric, în calea ferată şi-n tren, nu ştie ce-i antena şi televizorul, iar harta i se pare un obiect
inutil. „La ce-mi trebuie să ştiu unde sunt privind o bucată de hârtie? Ştiu mereu, sunt la mine
acasă sau la tine în ogradă sau la şosea, pe marginea şanţului”. Aşa se gândeşte azi în rândul
tinerilor (oare numai al lor? – vezi articolul de Tudor Ciocârlie, sus-menţionat). Însă Milu se va
desprinde de starea vegetativă, de stadiul larvar, tip Riga Crypto, spre care se îndreaptă umanul
cotropit de vegetal, şi o va face cu ajutorul imaginaţiei.
„Frumos lucru închipuirea asta” conchide Milu. Aşa mi se pare şi mie.
Recenzii

▫ Tudor Ciocârlie ▫
Nuanţe de întuneric ▫
Roxana Brânceanu – Nuanţe de întuneric.
Millennium Books, 2014.
 X

Colecţia Millennium Novella.

Materia întunecată reprezintă 85% din masa totală a Universului, care e format în
proporţie de 95% din energie şi materie întunecată. Având în vedere infinitatea de nuanţe de
întuneric ce există în Univers, este greu de crezut că ele nu vor reacţiona la trecerea fiinţei umane
şi că privirile omului nu vor fi întoarse de întunericul ce priveşte înapoi. În tot secolul XX
science-fictionul a refuzat să exploreze acest întuneric, ocupându-se cu fărâmele de lumină care
sunt planetele, sateliţii lor sau stelele. Însă a devenit din ce în ce mai evident că omului îi va fi
aproape imposibil să iasă din Sistemul Solar, chiar şi părăsirea Pământului reprezentând un
obstacol uriaş. Restul universului pare din ce în mai mult nu un loc în care fiinţa umană să-şi
dovedească puterea, umanitatea şi iluminarea, ci o întunecime care vrea să o ucidă în fiecare clipă
şi care va scoate la iveală absolut toate nuanţele de întuneric ce sălăşluiesc în mintea şi sufletul ei.
În ultimii o sută de ani science-fictionul a încercat din răsputeri să convingă omul să-şi
ridice privirea spre stele, dar, din păcate, literatura nu transformă aproape niciodată realitatea şi
nu generează curente sociale, ci este ea schimbată de transformările prin care trece umanitatea.
Astfel, am ajuns ca locul Fundaţiei lui Asimov şi Războiului stelelor al lui George Lucas din
secolul XX, să fie luat de The Explorer al lui James Smythe şi Gravity. Şi este bine că s-a
întâmplat acest lucru, pentru că doar aşa science-fictionul poate să rămână un curent literar
relevant în acest secol.
Şi pentru ca science-fictionul românesc să rămână relevant, trebuie şi el să creeze lucrări
care să exploreze întunericul, iar Roxana Brânceanu şi nuvela ei, Nuanţe de întuneric, se achită
cu brio de această sarcină. Ultima creaţie a autoarei aparţine universului Restauratorilor şi are
toate elemente unei adevărate space-opera: staţii orbitale, nave stelare, salturi supraluminice,
extratereştri, bătălii spaţiale şi „sense-of-wonder”.
Ca orice space-opera, şi Nuanţe de Întuneric este o călătorie, o călătorie pe care Tim,
personajul principal al nuvelei, o întreprinde împreună cu fratele său, Camargue. Tim visează
mereu la libertate, la evadarea de pe planetă, la stelele Universului, însă abia după problemele cu
legea ale lui Camargue fraţii reuşesc să se angajeze pe o navă stelară aflată cam în paragină – Mi
Vida de Nonsens (se vede că autoarea noastră l-a tradus pe Iain Banks), navă care-i va purta
printre epsilonii cântători, Restauratorii telepaţi sau militariştii Cayene.
Şi Tim, şi Cam sunt personaje interesante, bine realizate, ale căror călătorii, atât
exterioare, cât şi interioare, îi fac să treacă cu brio testul lui E. M. Forster pentru personajele
„rotunde”, iar transformările pe care le suferă aceştia sunt în perfectă concordanţă cu
evenimentele pe care le trăiesc şi destul de surprinzătoare pentru cititori. Celelalte personaje,
adică echipajul navei format din pilotul Veron, căpitanul Clara, biologul şi psihologul Jasp,
expertul militar LaMoll şi cei doi Restauratori pe care aceasta îi transportă, Apus de Stele şi
Vântul pe Ţărm, nu au timp să-şi depăşească statutul de personaje „plate”, însă puţinele fraze în
care sunt caracterizaţi îi fac destul de interesanţi pentru a ne face să dorim a afla mult mai multe
despre ei. Trezirea curiozităţii cititorului în legătură cu personajele secundare este până la urmă
maximul pe care-l poate realiza o proză scurtă, în care se pot caracteriza cu adevărat doar unul-
două personaje (nu, Gogol nu este decât excepţia care confirmă regula).
 X

Contrastul dintre atmosfera distopică, claustrofobă, apăsătoare şi cenuşie de la începutul

nuvelei, şi libertatea, exotismul şi fascinaţia spaţiului cosmic, în care evadează Tim şi Cam, este
foarte bine creionat, culminând cu câteva imagini pe care le consider unele dintre cele mai
spectaculoase şi mai frumoase tablouri pe care le-am întâlnit vreodată într-o space-opera. Dar
acest contrast este extrem de înşelător, iar Universul încântător şi pitoresc nu este până la urmă
decât o altă formă de robie. În acelaşi timp, întunericul infinit şi necunoscut poate fi la fel de
claustrofob şi de apăsător precum este lumina finită şi prea bine ştiută. Şi fiinţa umană se poate
pierde cu uşurinţă printre infinitatea de nuanţe de întuneric, iar întunecimea spaţiului cosmic nu
este până la sfârşit decât o oglindă ce reflectă întunecimea sufletului uman.
Călătoria noastră şi a lui Tim, care începe cu următoarele cuvinte „Tim stă cu faţa lipită de
geam şi priveşte cerul. Nu se satură să-l privească”, se sfârşeşte cu „Întregul univers îi pare acum
absurd, lipsit de sens, de lege. De ce? îşi repetă iar şi iar, privind pe ecran negrul spaţiului care nu
mai e un negru pur, nu fost niciodată, dar acum orice altă pată de lumină sau culoare nu mai are
nici o frumuseţe”. Roxana Brânceanu creează astfel, în Nuanţe de întuneric, un univers fascinant
şi o călătorie răscolitoare, care vă vor face cu siguranţă să vreţi să citiţi mult mai multe despre
Tim, despre Mi Vida de Nonsens şi despre Restauratori. Sper ca acest lucru să se întâmple cât mai
repede pentru că merităm şi noi, românii, să avem un Alastair Reynolds al nostru, nu?
Interviu

▫ „Scrisul a venit de la sine” ▫

un interviu în exclusivitate cu Roxana Brânceanu ▫
Născută la 18 iunie 1969 la Craiova, Roxana Brânceanu a absolvit Facultatea de
Electromecanică în 1992 şi Facultatea de Ştiinţe Economice în 1997 (ambele la Craiova). În
prezent lcrează ca economist în Bucureşti. A debutat în revista Lumi Virtuale (nr.42-43 / 2003) cu
povestirea „Colecţionarul de îngeri”. Ulterior, povestirile i-au apărut în numeroase antologii şi
periodice, iar una dintre acestea a fost tradusă în Japonia. A tradus romane de Orson Scott Card,
Richard Morgan, Iain Banks, Philip K. Dick, Stephen Donaldson etc. Debutul editorial s-a produs
în 2005, cu romanul Sharia (Tritonic). În mai 2014 a publicat Nuanţe de întuneric, în seria
Novella de la Millennium.
Horia Nicola Ursu: Când ai început să citeşti science-fiction şi cum anume ai ajuns să
scrii acest gen de literatură?
Roxana Brânceanu: Cred că am început să citesc science-fiction atunci când am început
în general să citesc. Nu mi s-a impus niciodată ce trebuie să citesc şi ce nu, şi printre aventurile
citite în copilărie multe se desfăşurau pe alte planete, în viitor sau în locuri fantastice. Scrisul a
venit de la sine – nevoia de a-mi inventa propriile lumi, propriile aventuri. Dar până la a scrie
ceva publicabil drumul a fost destul de lung… „Ieşirea în lume” o datorez internetului, un mediu
care oferă multă libertate atât pentru citit cât şi pentru publicat.
HNU: Eşti îndeajuns de parcimonioasă în ceea ce priveşte textele pe care le publici. Scrii
 X

puţin sau doar publici puţin? Cum se desfăşoară procesul de scriere pentru tine? Ai tabieturi
legate de scris?
RB: În ultima vreme din păcate scriu puţin. În perioada în care m-am ocupat de tradus nu
am scris aproape deloc şi asta se simte. Poate restrângând activitatea de traducător să obţin timp
şi minte liberă ca să scriu mai mult, pentru că ţin mai mult să scriu decât să traduc.
Nu am tabieturi speciale, scriu oarecum instinctiv, dacă am ceva în minte sau pe suflet,
pun pe hârtie – de multe ori dintr-o bucată, dar nu e o regulă – iar corecturile şi modificările
ulterioare sunt mai mult de formă şi estetică decât de fond. Probabil de asta nici nu reuşesc să
scriu romane sau texte mai lungi.
HNU: După câteva povestiri apărute în publicaţiile – puţine! – ale vremii, ai debutat în
iarna lui 2005 cu un roman SF apreciat deopotrivă de cititori şi de critici, un roman care
înfăţişează o lume foarte bine închegată, Sharia. Care a fost geneza acestui roman? Şi cum a
ajuns el să fie publicat?
RB: Sharia reprezintă excepţia la textele mele scurte şi evident a început cu o poveste şi a
ajuns să fie cu totul altceva. Aş putea spune că a pornit de la un trotuar spart de lăstarii unui copac
tăiat. Sau de la „come as you are, as I want you to be”. A devenit o lume cu propriile reguli. Şi a
ajuns să fie publicat aşa cum se întâmplă toate lucrurile bune din viaţă: cu simpla decizie „Hai s-o
facem!”
HNU: Ai lăsat deschise porţi pentru posibile urmări, în Sharia. Vor exista acestea? A fost
o decizie deliberată?
RB: Întrucât nimic nu se termină definitiv (până şi în scenariile de sfârşit de lume există
supravieţuitori care să continue povestea!), şi întâmplările din Sharia pot avea urmări. Nu m-am
gândit în mod special la asta, dar, cum spuneai, lumea e închegată şi în ea se pot petrece multe
alte aventuri, cu sau fără legătură cu cele din primul roman. Probabil vor exista şi alte poveşti în
aceeaşi lume, dar deocamdată nu ştiu când şi în ce formă.
HNU: Ai publicat de curând un nou volum, o nuvelă mai exact: Nuanţe de întuneric.
Acţiunea acesteia se desfăşoară în lumea Restauratorilor (în care ai mai situat şi povestea din
antologia Scornelile Moşului SF), iar recuzita ţine de space opera. Mai ai planuri pentru
personajele acestei nuvele? Vom citi vreodată un roman situat în acest univers?
RB: În final orice iubitor de SF se simte bine printre nave spaţiale şi extratereştri, prin
urmare era inevitabil să revin la space opera! Prima poveste cu Restauratori a fost destul de bine
primită, am mai scris o nuvelă despre ei şi prietenii lor, apoi această nuvelă a devenit un volum
independent, ceea ce mă bucură mult pentru că e o poveste care mi-e foarte dragă. Lumea
respectivă am conceput-o oarecum complexă, cu posibile unghiuri de vedere diferite şi conflicte,
cu personaje aduse împreună mai mult de întâmplare decât de vreun destin, deci probabil ceea ce
va urma nu va fi un roman, ci o serie de povestiri mai scurte care să abordeze puncte de vedere
diverse.
HNU: Scrii în principal science-fiction, dar ai făcut câte-un pas şi înspre fantastic
(exemplul care-mi vine în minte e povestea din antologia lui Mircea Pricăjan, Zombii. Cartea
 X

morţilor-vii). Cum abordezi fiecare dintre aceste genuri?

RB: Nu am o problemă cu alte genuri, poate să-mi reuşească ceva sau nu, în funcţie de
inspiraţia de moment.
Cartea morţilor-vii a însemnat şi pentru mine un experiment, nu mai scrisesem niciodată
horror şi nici nu eram prea familiarizată cu zombii. Dar mă bucur că am făcut-o, deşi mi s-ar
putea reproşa că am scris o poveste despre zombi fără zombi! M-a inspirat amintirea unei poveşti
de groază citite în copilărie, care chiar m-a îngrozit, şi în care nu se petrecea nimic oribil, dar ţi se
zbârlea părul doar imaginându-ţi ce avea să urmeze.
HNU: Una dintre povestirile tale a fost publicată într-o antologie din Japonia. Ai planuri
pentru cucerirea cititorilor din străinătate?
RB: Nu neapărat, dar sigur nu voi refuza nici o ofertă în sensul ăsta! Nu fac parte dintre
cei care consideră „străinătatea” o paradă de câini cu covrigi în coadă. Un cititor este un cititor,
indiferent de ţara în care locuieşte. Dacă pot cuceri cititorii români e bine. Dacă cititorilor
japonezi le-a plăcut povestea mea, e tot bine. Atâta timp cât există cititori care să se lase cuceriţi
de ceea ce scriu eu, e foarte bine!
HNU: Rămânând la acest subiect: dintre autorii români de gen, presupunând că ai avea de
alcătuit o antologie „pentru export”, pe cine ai alege?
RB: Nu ştiu dacă aş alege după numele autorului, ci mai degrabă după text. Un „one hit
wonder” merită promovat la fel ca o povestire a unui autor recunoscut.
HNU: Eşti de profesie economist, dar cea de-a doua „meserie” a ta e aceea de traducător.
Printre scrierile celor pe care i-ai transpus în româneşte se numără Nicola Griffith, Richard
Morgan, Orson Scott Card, Iain M. Banks. Care a fost cea mai dificilă traducere? Şi de care te
leagă cele mai plăcute amintiri?
RB: Există „dificil” din punct de vedere al traducerii în sine (limbaj, cuvinte care pun
dificultăţi, argou) şi „dificil” din punct de vedere al relaţiei cu textul. Deşi uşor de tradus,
Umbrele lui Orson Scott Card m-au obosit pentru că sunt patru romane pline de politică, iar eu nu
am nici un fel de afinitate cu manipulările politice. Mi-a plăcut în schimb imaginaţia bogată a lui
Banks (Consider Phlebas), respectul pentru matematică din Ultima teoremă (Arthur C. Clarke &
Frederik Pohl) şi viziunea lui Richard Morgan asupra sufletului uman.
HNU: La ce lucrezi acum (în calitate de autor, dar şi de traducător)?
RB: Momentan nu am un „proiect în derulare” (mi se pare că sună cam a limbaj de lemn,
dar cred că putem folosi termenul). Intenţionez să scriu câteva povestiri, poate să transform un
text mai vechi în roman sau nuvelă, probabil anul viitor voi reveni la tradus Richard Morgan dacă
editura îl mai vrea. Şi mai ales intenţionez să trăiesc, ceea ce este destul de solicitant!
Interviu realizat în iunie 2014.
X