X

ARGO
S
SCIENCE FICTION & FANTASY
Numărul 1, aprilie 2013
 X

▫ Michael Haulică ▫
Cariera de scriitor ▫
Nu ştiu câţi dintre tinerii scriitori îşi doresc o carieră de scriitor. Nu ştiu câţi şi-o doresc
CU ADEVĂRAT.
Dar înainte să vorbim despre a dori, poate ar trebui răspuns la o altă întrebare: câţi dintre
ei chiar ŞTIU ce înseamnă o carieră de scriitor? Câţi dintre ei intuiesc că a fi scriitor nu înseamnă
neapărat (şi imediat) veniturile lui Stephen King, la care, poate, nu vor ajunge niciodată? Câţi ştiu
că sunt mai multe etape de parcurs, că lumea literară e construită pe mai multe niveluri şi că nu
tuturor le va fi dat să parcurgă toate aceste etape/niveluri până în vârful ierarhiei? Oricât ar fi de
greu, oricât ar suna de sumbru, trebuie spus totuşi că unii scriitori nu vor ajunge niciodată ceea ce
îşi doresc să fie. Şi, în destule cazuri, asta nu va avea de-a face nici măcar cu lipsa talentului. În
meseria asta (da, arta e şi ea o meserie) mai e nevoie şi de noroc…
Dar să revenim.
Câţi conştientizează că o carieră de scriitor, pe lângă un număr de pagini scrise şi rescrise
şi răsscrise până când cineva (un agent, un editor) zice gata, acum e bine, mai înseamnă şi –
dincolo de trufia naturală – şi puţină umilinţă (nu umilire!) sau să-i spunem modestie sau, poate,
mai bine, bun-simţ? Câţi înţeleg că sfaturile oricui sunt benefice, că de la fiecare poţi învăţa ceva
(chiar şi să nu faci niciodată aşa cum îţi spune cel care ţi-a dat sfatul), că e bine să te păstrezi în
anturajul celor care au trecut şi ei, la rândul lor, prin nişte experienţe în tentativa de a ajunge
acolo sus (bine-ar fi să fie reuşită, dar, la un moment dat, nici asta nu mai contează, importante
sunt experienţele împărtăşite, pentru că şi din greşelile altora se poate învăţa şi poate mai mult
decât din izbânzile proprii)?
Cariera de scriitor nu poate fi atinsă decât dacă ţi-o doreşti foarte tare. Decât dacă eşti
convins, în primul rând tu, că EŞTI un scriitor. După ce eşti convins că eşti cel mai tare scriitor,
tare ca un bloc de marmură, de-abia atunci poţi începe să mai elimini ce e în plus în credinţa ta şi,
la fel ca sculptorul care zice că o statuie e un bloc de marmură din care ai eliminat ce era în plus,
aşa şi personalitatea unui scriitor este ceea ce rămâne după ce s-au eliminat toate exagerările.
Iar lupta scriitorului cu el însuşi începe din momentul în care în ecuaţie intervin ceilalţi:
public, editori, alţi scriitori. Fiecare este o redută de cucerit, fiecare revistă sau editură este un
punct din traseu, un nivel care, odată cucerit, trebuie lăsat în urmă.
Unii debutează în fanzine, alţii au mai mult noroc şi pătrund de timpuriu în reviste cu
oarece ştaif dat fie de editura din spatele revistei, fie de redactorul-şef al revistei. Cu cât revistele
şi cei care le fac sunt nume mai importante în peisajul F&SF românesc, cu atât nivelul cucerit
este mai sus, mai aproape de vârf, cu atât notorietatea acestora – sau măcar o parte din ea – se
 X

transferă şi asupra tânărului scriitor.

Dar cuceririle nu sunt decât pentru cei îndrăzneţi, pentru cei care vor neapărat să respire
aerul înălţimilor.
Am întâlnit tineri scriitori care au publicat într-o revistă, două, o proză, două, nouă, dar
când li s-a propus pregătirea unui volum au declarat că nu-i interesează. Că ei nu vor să fie
scriitori.
Am întâlnit alţii care preferă de ani de zile să apară în publicaţii plafonate, alături de alţii
care, ca şi ei, sunt prezenţi an de an în aceleaşi publicaţii, fără să facă un pas mai departe, fără să
trăiască sentimentul pe care ţi-l dă publicarea alături de nume cunoscute, poate chiar de nume
celebre în literatura mondială, fără să se apropie de zona din care, următorul salt se face spre o
editură. Şi, oricât am proslăvi digitalul şi self-publishingul, până la urmă simpla apariţie la o
editură conferă cumva şi un certificat de garanţie, parcă…
Şi acum voi face pasul următor şi voi vorbi despre bani. Una e când publici din avânt
tineresc, mânat doar de dorinţa de a-ţi vedea numele într-o revistă, şi ce e mai simplu decât să
publici într-o revistă în care singurii bani investiţi sunt domeniul şi hostingul?, una este când îţi
publici singur cartea folosindu-te de amazon, smashword sau de alte platforme, aruncând
produsul tău pe piaţă şi aşteptând să vezi cine te descoperă şi alta e când eşti selectat să publici
într-o revistă pe hârtie, de pildă. Pe care o poţi arăta, o poţi pune în bibliotecă eventual, sau, pur şi
simplu, într-o revistă care se vinde, o revistă în care ştii că cineva a investit bani şi, dacă te-a ales
să faci parte din cuprinsul ei, înseamnă că are încredere în tine, că mizează pe tine, că te
consideră unul dintre scriitorii ale căror texte au priză la public şi de pe urmă cărora ar putea să-şi
scoată banii investiţi. Aşa cum alta e şi să te publice o editură, să treci de o selecţie, să ştii că se
ocupă cineva de textul tău, că s-au investit bani în cartea ta şi asta este deja o recomandare…
Tinerii scriitori trebuie să vrea în primul rând să fie scriitori şi de-abia de aici pot începe
cucerirea republicii literelor. Şi datoria lor faţă de ei înşişi este să meargă mereu mai departe, de
la o revistă mai bună la una şi mai bună, să se ia la trântă cu provocările, pentru ca, într-o zi, să
ajungă să publice alături de autorii pe care îi admirau cândva, şi asta nu se poate întâmpla în
fanzinele debutanţilor, ci în revistele profesioniste, făcute de profesionişti.
Sper ca ARGOS să fie încă una dintre revistele în care să viseze să-şi vadă numele orice
tânăr aspirant la statutul de scriitor.

▫ Dan Doboş ▫
Interviu cu Dan Lungu ▫
„Mă tentează posibilitatea de a destabiliza realitatea”
Aşa cum în romanul poliţist se află nucleul romanului modern, în SF se găsesc seminţele
literaturii postmoderne.
1. Citiţi SF/Fantasy? Care a fost primul contact cu acest gen de literatură? Dar
ultimul?
 X

Nu sunt un mare cititor de SF/Fantasy, dar din când în când cad în ispită. La început au
fost H. G. Wells şi Jules Verne, iar cei mai proaspeţi sunt Răzvan Rădulescu, cu Teodosie cel mic,
şi Tolkien.
2. Ce părere aveţi despre definiţia care spune că literatura comercială este acea
literatură care îşi plăteşte autorul, editorul şi distribuitorul? Intră ea în coliziune cu
criteriile româneşti actuale de apreciere a literaturii?
«Comercială» e un cuvânt mult prea dur pentru urechile lumii culturale româneşti. Asta
înseamnă public, piaţă, consum, capitalism. Se preferă tirajele discrete sau decente, subvenţia de
la stat şi, evident, «valoarea». Tirajele mari miros urât şi anunţă, cumva apocaliptic, triumful
gustului public, inevitabil mediocru, asupra valorii certificate de critica literară, eminamente
universitară. Desigur, cu toţii sunt de acord că toată lumea trebuie plătită – autor, editor,
distribuitor -, însă… din bani publici. Deoarece, nu-i aşa?, cultura adevărată nu a fost niciodată
vandabilă ş a. M d.
3. Nicolae Manolescu, în recenta sa Istorie…, nu alocă nici măcar o pagină acestui
gen. Puteţi comenta această stare de fapt?
Literatura SF sau Fantasy împărtăşeşte aceeaşi soartă cu literatura pentru copii sau
literatura umoristică. În comunism s-a lucrat cu o definiţie hiperestetizantă asupra literaturii, ceea
ce e uşor de înţeles, ca reacţie împotriva confiscării esteticului de către politic în anii '50, ca
sistem de apărare, mecanism de coagulare a unei vieţi literare autonome, însă efectele secundare
le trăim şi acum: e o definiţie restrânsă a literaturii, monopolul universitarilor asupra criticii
literare, atrofierea publicului literaturii româneşti şi împingerea acestuia către literatura străină,
mult mai atentă la evoluţiile gustului public. Nicolae Manolescu este criticul prin excelenţă al
acelei lumi. Dacă după cuvântul «literatură» mai urmează ceva, un determinant care atentează la
puritatea esteticii, atunci acea literatură nu există. Dacă nu există, nu are ce căuta în Istoria
literaturii.
4. În România, raportul între apariţiile editoriale mainstream şi cele SF&F este
exact pe dos faţă de cel din SUA. Cumva la mijloc, între aceste extreme, se află peisajul
editorial european. Găsiţi o explicaţie pentru acest fenomen?
Trăim cumva pe planete diferite. Cred că este relevant modul cum înţelegem şi exersăm
libertatea.
5. Este oare poporul român unul care nu are sense of wonder? Ne-a condamnat
comunismul la o perpetuă strivire a corolei de minuni a lumii?
N-aş spune. Mai degrabă modul cum e construit canonul estetic şi cum e predat el la
şcoală se află la rădăcina acestei inapetenţe de gen.
6. Imaginaţia bogată şi lumile fantastice sunt asociate la noi cu o anumită
imaturitate a spiritului. De pildă, la USR Bucureşti, scriitorii SF fac parte din secţiunea de
copii şi tineret. Care credeţi că sunt rădăcinile acestei credinţe?
Ne aflăm în zona aceloraşi efecte secundare ale definiţiei hiperestetizante, care nu
agreează ludicul, umorul, fantezia, ci seriosul, problematicul şi monumentalul. În spiritul acestei
 X

logici strâmbe proza scurtă sau nuvela este văzută doar ca un exerciţiu de început al viitorilor
mari romancieri sau jucăuşul şi extraordinarul poet Emil Brumaru ca un poet minor.
7. Are nevoie spiritualitatea română de o muncă precum cea făcută de Tolkien
pentru britanici, de inventariere a bestiarului mitologic şi de creare a unei substanţe epice
care să îl susţină? Este posibilă la noi o asemenea lucrare?
Mitologia populară românească este fascinantă. Acel autor care şi-ar asuma un asemenea
pariu, ferindu-se totodată de patriotisme ieftine şi naţionalism infantil, ar da lovitura. În această
zonă, este loc de o capodoperă.
8. Să presupunem că aţi alege să scrieţi un roman SF sau Fantasy. Care credeţi că
sunt cele mai ofertante atribute ale genului şi, pe de altă parte, de ce greşeli v-aţi feri?
Mă tentează posibilitatea de a destabiliza realitatea, de a redefini lucrurile şi de a face
lumi la limita plauzibilului, ca nişte proteze care ne ajută să vedem mai departe, să trăim mai
intens, să ne înfiorăm metafizic, să ne reinventăm. Aşa cum în romanul poliţist se află nucleul
romanului modern, în SF se găsesc seminţele literaturii postmoderne. Nu poţi fi contemporan fără
să ai simţul versatilităţii şi fragilităţii definiţiilor tari, al lumilor…
9. Ştiu că sunteţi titularul unui curs de creative writing. Ce vor să scrie cursanţii dvs?
În special, proză psihologică, cu nuanţe variind de la negru la roz.
10. Ultima întrebare face referire la postura de director al Muzeului Literaturii
Române din Iaşi. Spuneţi-ne cât timp va trebui să mai treacă şi ce condiţii ar trebui să
îndeplinească genul SF&F pentru a fi reprezentat într-un muzeu literar?
În alte părţi ale lumii, el deja se află în muzeu. La noi, deocamdată uşa e bine păzită de
acea definiţie hiperestetizantă de care vorbeam mai devreme… Dar am putea deschide măcar o
discuţie publică pe această tema… Ba mai mult, lansez o provocare: cine se încumetă să fie
curatorul unei expoziţii despre istoria SF-ului românesc? Ofer sprijin logistic şi spaţiu la Muzeul
Literaturii Române din Iaşi.
Proză

▫ Oliviu Crâznic ▫
Edana Rose ▫
Cunoaşteţi povestea Adulterului şi a Trădării, cunoaşteţi povestea Rebeliunii, povestea
Războiului, chiar pe aceea a Înscăunării. Aţi văzut Cerul care ardea, aţi văzut remorienii plecând
şi aţi văzut morzii ieşind din Şanţuri. Credeţi, acum, că le cunoaşteţi pe toate.
Vă înşelaţi.
Nu cunoaşteţi, încă, povestea Edanei Rose.
Lăsaţi armele deoparte, domnii mei, şi ascultaţi cu mare atenţie; deoarece, pentru a
rămâne în viaţă, va trebui să înţelegeţi. Nu există decât un singur duşman printre noi, e adevărat –
dar ştie cineva cu siguranţă a cui mască o poartă acesta?…
 X

M-am născut sub cerul de gheaţă verde al Alphei Regio, pe Lux Venus, cu aproape şaizeci
şi nouă de zile veneriene în urmă, ceea ce înseamnă că, după standardele voastre terrane, am,
cred, douăzeci şi doi de ani. Sora mea geamănă a fost însă cea care a ţipat când primotechul
tatălui meu – al tatălui nostru – ne-a ridicat agitat în braţe, ea arătându-i astfel bărbatului că
trăiam. Miles Carrus a fost surprins – trupul preanobilei noastre mame, Lordessa Cierra Tulip, se
răcise de mult, şi rareori copiii răsăriţi din pântecele unei moarte reuşesc să poarte viaţă. Însă
Atoatefăcătorul (ori Tatăl Ceresc, cum Îl numiţi aici) intervine câteodată personal, şi aşa s-a
întâmplat şi în cazul nostru: Edana şi Julish Rose au supravieţuit amândouă şi au ajuns tinerele
frumoase, inteligente şi mult-râvnite pe care le cunoaşteţi cu toţii, mândria şi sufletul Marelui
Lord Kazimierz, temut fie numele său.
Prelungirea existenţei dincolo de pragul presupus nu a fost însă singurul lucru minunat
care s-a petrecut cu noi două. Atacul mârşav al ghadibului a avut şi alte rezultate neaşteptate –
sau cel puţin aşa au considerat atât scienţii cât şi savii, când ne-au analizat îndârjiţi structurile
trupurilor. Afectate de veninul insidios al scârbosului mamifer, s-ar spune că ne-am ivit pe lumile
Alianţei ca singurele gemene cu adevărat identice cunoscute vreodată. Căci şi mai târziu, la
curtea prea-dragei noastre stăpâne şi prietene, luminata Ermengaarde din Dinastia Eyes, medicii
terrani au încercat fără succes să dezlege misterul, ori cel puţin să releve eroarea care, credeau ei,
îl crea – inutil, după cum deja v-am dezvăluit. Nici cea mai mică diferenţă între ADN-ul meu şi
cel al surorii mele nu a putut fi scoasă în evidenţă; vrând-nevrând, situaţia a trebuit acceptată, în
cele din urmă, întocmai aşa cum se prezenta: lordul Kazimierz avea două fiice care se dovedea că
erau, în fapt, una şi aceeaşi persoană.
Îmi cunoaşteţi tatăl, domnii mei – pe cât de puternic, pe atât de încăpăţânat este lordul.
Două fiice a dorit Doamna Cierra, şi două îi vor veghea oasele împodobite pentru Celebrare.
Ceea ce Ştiinţa Vie nu a putut să ofere, lordul Kazimierz a dorit să obţină prin Educaţie. Sora mea
a fost de îndată transportată pe Terra Nobilia şi, în vreme ce ea trecea examenul Perfecţiunii şi îşi
câştiga privilegiul de a renunţa la îmbrăcăminte, asemenea Claselor Superioare din Lumea
Centrală, eu am rămas pe Lux Venus, unde am crescut învelită cu tradiţionalul văl rece turcoaz-
transparent, ţesut din piele lucioasă de worth-al-câmpiei. Alături de primotechul tatălui meu, am
deprins arta necesară împiedicării fierberii oceanelor precum şi aceea a creşterii bacteriilor
saganiene, atât de necesare vieţii la sol. Mărturisesc că am ocolit, pe cât mi-a stat în putere,
studiul oraşelor atmosferice, care nu m-a atras niciodată, iar lordul Kazimierz şi primotechul
Miles Carrus m-au iubit suficient încât să îmi tolereze acest capriciu. Astfel, una dintre cele două
surori a învăţat să fie terrană la propriu, cu tot ceea ce presupune aceasta – cealaltă a rămas
venusiană, până în măduva ei. Când am împlinit însă cincisprezece ani de ai voştri, iar
personalitatea mea era, conform mărturiei lui Miles Carrus, complet modelată, Venus a încetat să
mai îmi fie casă. Căci tocmai atunci tatăl meu, cu sprâncenele-i stufoase şi cărunte încruntate şi
cu aspra-i privire ascunzând lacrimi, mi-a aşezat la gât cose-ul de perovskită neagră care îmi
asigura transferul. Venusiană să fii mereu, fiica mea, mi-a zis el răguşit, îmbrăţişându-mă, dar
venusiană acolo unde ţi-e locul – vei reprezenta Lumea ta la curtea Prea-Luminatei
Ermengaarde Eyes şi o vei sluji cu credinţă, demonstrând că noi, cei de pe Lux, suntem cu totul
 X

oamenii Domniei sale.

Mi-a fost dificil să mă despart de mult-iubitul meu tată, de Miles Carrus (primul şi
singurul bărbat pentru care am avut sentimente, deşi nu o conştientizam prea bine pe atunci şi el
nu cred că s-a gândit vreodată la mine altfel decât ca la o copilă, datorită diferenţei de vârstă şi
datorită faptului că era primotechul Lordului Kazimierz Rose), dar mai cu seamă mi-a fost dificil
să abandonez cuşca micuţă de fosfor în care ţineam ghadibul. Desigur, nu era cel care o ucisese
pe mama – criminalul scăpase cu uşurinţă, retrăgându-se în tunelele pe care le săpase şi pe care le
umpluse în grabă în urma sa cu vomă solidă, otrăvitoare, pentru a face imposibilă orice încercare
de urmărire. Tata prinsese însă un animal din aceeaşi specie – schelet albicios mobil, umplut cu
tendoane pulsânde şi carne terciuită şi roşie iţită obscen la capetele ori la încheieturile oaselor -,
aşa că încercările repetate ale lui Miles de a găsi o cale să îl ucidă îmi oferiseră numeroase
spectacole plăcute în copilăria altminteri destul de încărcată de responsabilităţi şi de muncă.
Am ajuns pe Terra Nobilia după ce rebeliunea mordă se terminase aşa cum o ştiţi, după
plecarea remorienilor şi după evenimentele tragice care au urmat acesteia. Pot spune că am fost
primită cu braţele deschise şi cu onoruri, iar dragostea pe care Ermengaarde a Luminii o prinsese
pentru sora mea s-a revărsat şi asupra fiinţei mele: i-am devenit astfel, la rândul meu, celei care
avea să ne fie măreaţă Crăiasă, mai degrabă prietenă decât supusă. Au urmat ani plini de glorie,
anii Înscăunării Luminăţiei Sale şi a zdrobirii duşmanilor sub călcâi. Sora mea a obţinut mirifica-i
căsătorie cu puternicul duce Seven Cassale, iar Alianţa şi-a întins braţele în Galaxie, atingând cu
dragoste toate lumile care meritau atinse a fi. În ceea ce mă priveşte, nu am renunţat niciodată la
vălul rece care îmi acoperea trupul, nici măcar iarna, chiar dacă faptul că mă încăpăţânam să
rămân îmbrăcată mă ţinea departe de distincţii şi de eventuale căsătorii, şi nu am avut ochi pentru
vreun bărbat, căci inima îmi bătea numai pentru scumpul meu Miles Carrus, aflat acum atât de
departe acasă. Înălţimea Sa, Ermengaarde Ochi-de-Aur, mi-a acceptat toanele cu îngăduinţă,
pentru că tare dragă mă găseam ei, iar sora mea a râs de mine în rânduri repetate, considerând că
îmi distrugeam cu bună-ştiinţă viitorul. Dar prin viitor eu înţelegeam cu totul altceva decât
înţelegea ea, şi cred că Prea-Luminata pricepea asta mai bine decât multă altă lume, pentru că
sunt convinsă că, uneori, când privirea ei sclipitoare şi măreaţă aluneca parcă în gol, gândurile nu
îi fugeau către iubitul ei soţ, ci către bărbatul de mult pierdut în neguri şi umbre, către
comandantul colonialist William Ellys.
Dincolo de această melancolie a mea – să fi fost oare amor hereas?… -, am râs totuşi şi
m-am bucurat cât de cât de frumuseţile vieţii alături de prietenele mele dragi, am căutat să aflu
minuni şi să pătrund mistere. Chiar şi în dorul meu ascuns îmi găseam de multe ori voluptatea.
Câteodată numai, când Venus lucea aproape, mă strecuram pe nesimţite către micuţa capela
descoperită de mine într-una dintre vastele grădini ale bogatului Palat Ospitalier din Quessebeth,
cel meşteşugit lucrat în fildeş, marmură şi metal cafeniu îmblănit pe alocuri; căci acolo, în chiar
acel măiestru Palat, mi se repartizaseră, cu multă amabilitate, apartamentele, şi în acea capelă
modestă mă rugam Atoatefăcătorului, chiar dacă El putea fi găsit între zidurile fragile din aur alb
sub un alt nume, şi chiar dacă pe Terra Nobilia rămăsese credinţa că Tatăl Ceresc se ţine încă
departe de noi. Rugăminţile mele erau fierbinţi şi erau însoţite de lacrimi, iar numele drag al
 X

primotechului Miles Carrus îmi scăpa uneori printre buzele roşii în timp ce plângeam,
îngenuncheată pe podeaua strălucitoare peste care susura cristalin apa pură şi binecuvântată a
lăcaşului.
Văd că începeţi să vă foiţi, domnii mei. Unii v-aţi atins chiar armele. Vă întrebaţi dacă nu
cumva încerc să câştig timp, punând cine ştie ce la cale – şi aţi dori să intru direct în subiect. Sunt
însă deja în subiect, căci acesta este însăşi capela. Despre încă ceva sau, mai bine zis, despre încă
cineva mai trebuie să vă vorbesc totuşi în cele care urmează, pentru ca domniile voastre să
deţineţi toate elementele enigmei înainte de a încerca să îi daţi de capăt – înainte, astfel, de a
încerca să vă salvaţi pe voi înşivă şi să vă salvaţi, totodată, stăpâna.
Încă din prima zi în care mi-am depus cose-ul la picioarele desculţe şi perfecte ale
Crăiesei Sângelui şi-a Aurului, am fost întâmpinată şi luată în primire de oamenii surorii mele şi
de domnişoarele de onoare ale acesteia; căci de pe Venus eu singură am călătorit cu un
transportor luxian automat, aparţinând savilor. A fost chiar voinţa tatălui meu, grijuliu cu
populaţia în continuă scădere a Lumii noastre şi cu propriul crez că o venusiană trebuie să îşi fie
suficientă sieşi. Printre oştenii terrani politicoşi şi curtenitori, mult diferiţi de bărbaţii obosiţi,
traşi la faţă, care îl însoţeau de obicei pe lord Kazimierz sau care lucrau pentru Miles, am
cunoscut şi un tânăr căpitan de gărzi; acesta mi-a captat îndată atenţia. Era un bărbat considerat
arătos, înalt şi atletic, cu părul castaniu tuns scurt şi cu ochii închişi la culoare, având un început
permanent de zâmbet în colţul buzelor – un fel de zâmbet interior însă, parcă adresat, ca o
ghicitoare, cuiva anume. Oh, să nu ajungeţi cumva, din cauza descrierii de mai sus (şi din cauza
vorbelor pe care le-aţi auzit, poate…), la concluzia că m-aş fi simţit măcar atrasă de căpitanul în
cauză!… Deşi un bărbat inteligent, prietenos, manierat, nici o clipă trupul meu nu a reacţionat
pentru altcineva decât pentru Miles Carrus, martor îmi este Atoatefăcătorul!… Cu toată
înfăţişarea distinsă şi purtările elegante, nu l-aş fi observat defel pe căpitanul Blaise Pascal şi nu
l-aş fi diferenţiat nicicum de ceilalţi ofiţeri aflaţi în preajma mea, dacă un fenomen straniu şi
neliniştitor nu m-ar fi obligat să meditez asupra tânărului şi să îl privesc mai îndeaproape. Acest
fenomen a constat în faptul că, atunci când domnul Pascal m-a văzut pentru întâia oară, în ochi i-
a sclipit scurt o lumină ciudată, pe care nu am putut-o identifica sau eticheta în vreun fel, dar pe
care aveam să o recunosc mai târziu pe propriul meu chip, pe când priveam pierdută în apele de
catifea roşie ale oglinzii celei mari din cochetul meu budoar, visând tristă la Miles Carrus.
Mai grav decât atât, aceeaşi lumină avea să se ivească din nou, la fel de scurt, dar chiar
mai intens, în privirea căpruie a căpitanului Pascal, ori de câte ori, ulterior, se va găsi surprins în
apropierea surorii mele.
Iniţial, am crezut că mă înşelam. Cunoşteam bine stricteţea regulilor terrane – tinerele din
Clasele Superioare (din care făcea parte şi sora mea) nu puteau fi privite decât de rude sau de cei
cărora li se dăruiau ori cărora le erau promise – ori de cei aflaţi mai sus pe scara socială, deoarece
se presupunea că aceştia din urmă îşi puteau controla impulsurile. Celorlalţi nobiliari nu le era
permis să ridice ochii deasupra genunchilor goi ai domniţelor, şi un antrenament foarte intens
practicat din cea mai fragedă copilărie îi ajuta pe bărbaţi să elimine unghiurile vizuale suspecte şi
să se poată comporta normal în preajma tinerelor de condiţie bună, fără a încălca acest formidabil
 X

canon, căci pedepsele erau cumplite. Din curiozitate, am asistat şi eu la câteva antrenamente –
acestea se bazau pe direcţionarea privirii spre porţiuni sparte, ca şi cum ai haşura anumite imagini
dintr-o creaţie, astfel încât să vezi perfect ansamblul şi individualitatea, dar să rămână doar o
siluetă neagră acolo unde regulamentul o cere. De asemenea, terranele învăţau destul de devreme
să observe când erau privite, chiar de la distanţă şi chiar pe furiş, astfel că mi se părea greu de
crezut ca cineva să îndrăznească o asemenea ofensă. Totuşi, pe măsură ce timpul se scurgea
blând, eram din ce în ce mai sigură că aveam dreptate – ochii căpitanului Pascal străluceau pentru
mine, care purtam vălul şi puteam fi admirată fără restricţii, dar, uneori, străluceau şi pentru sora
mea.
Mă aflam, astfel, în faţa unei dileme îngrozitoare. Ajunsesem la concluzia că tânărul se
îndrăgostise cu mult timp în urmă de reprezentanta Familiei Rose, dar că, desigur, făcuse tot ce îi
stătuse în puteri să îşi ascundă sentimentele, pentru a-şi păstra viaţa. Era însă posibil ca sora mea
să nu fi remarcat?… Ce e drept, ea nu era terrană prin naştere, ceea ce indica, eventual, o
versatilitate ceva mai redusă – dar trecuse examenul Perfecţiunii… Nu reuşeam să înţeleg, şi nu
aveam cu cine mă sfătui, nu îndrăzneam să mă adresez nici măcar surorii mele, pentru că îmi era
milă de tânăr şi nu l-aş fi dorit jupuit şi ars. Deosebit de îngrijorător se arăta însă faptul că obsesia
acestuia părea să se fi transferat cumva asupra persoanei mele – puteam înţelege, căci pe mine
avea atât dreptul, cât şi posibilitatea de a mă privi, şi mai eram şi identică cu cea care, probabil de
ani buni, îi aprinsese imaginaţia… Frustrarea teribilă, suferinţa adunată păreau acum să îi
izbucnească într-o pasiune clocotitoare care creştea zilnic în direcţia mea, pe măsură ce lumina
din ochii lui întunecaţi lucea tot mai puţin în prezenţa surorii mele.
Dragostea căpitanului Pascal m-ar fi putut măcar măguli în alte condiţii, dar astfel, ca
transfer în urma impotenţei sale cu privire la cealaltă fiică a lordului Kazimierz Rose, sentimentul
nu îmi apărea altfel decât tot ca o jignire. Oricum, tatăl meu nu ar fi aprobat căsătoria, tânărul
fiind de prea joasă condiţie, şi, probabil, indignat de îndrăzneala acestuia, ar fi cerut transferul
căpitanului în cine ştie ce post uitat de Atoatefăcător, poate chiar în apropierea Imperiului Negru
ori în adâncurile neexplorate ale Orientului însângerat, unde se spunea că mai există diavol.
Totuşi, mă bucuram că cel puţin pasiunea care îl putea costa direct viaţa părea să îi dispară cu
încetul, uneori privirile tânărului, înainte îndrăgostite, devenind de-a dreptul tăioase în preajma
surorii mele, aceasta continuând, după cum aveam eu impresia, să nu remarce nimic. Dar nu mă
încânta deloc faptul că zâmbetul interior al domnului Pascal se arăta, de fiecare dată când ne
găseam aproape unul de altul, tot mai cald, tot mai complice, tot mai mult adresat mie.
Am început să mă duc mai des la mica şi intima capelă şi m-am rugat şi pentru sufletul
nesăbuitului atins de morbul iubirii; ba chiar mi-am făcut un obicei strict, de care nu am dorit să
aibă nimeni ştire, nici chiar servitorii credincioşi ori prietenele apropiate, pentru a nu apărea ca un
semn de mare slăbiciune şi de dependenţă faţă de ajutorul divin – două nopţi anume în fiecare
grup de zile, pe când întregul Palat dormea nebănuind nimic, le petreceam rugându-mă cu
ardoare până când de Sus îmi era trimis somnul, înapoindu-mă în grabă şi pe furiş în dormitorul
meu abia când primele planoare de zori se iveau deasupra grădinilor. Dar poate că nobiliarii au
totuşi dreptate, şi pe Lumile voastre Atoatefăcătorul zăboveşte mult prea puţin.
 X

Cam astfel se prezenta situaţia înainte ca evenimentele să se precipite după cum vă e

ştirea. O răceală crescândă a căpitanului Pascal faţă de sora mea, nebăgată în seamă de nimeni
decât de mine (poate pentru că era un ofiţer prea mărunt pentru a sta cineva să îşi bată capul cu
trăirile şi comportamentul lui…), o pasiune evident mistuitoare şi tot mai puţin stăpânită pentru
cea care vă vorbeşte, cu atât mai deranjantă cu cât nu cred că era reală, ci se născuse, consider eu,
doar din neîmpliniri. Încercările mele repetate de a-i evita bărbatului prezenţa, fără a-l jigni sau
răni mai rău decât era deja jignit sau rănit, şi, totodată, de a-i salva viaţa, sufletul, cariera, căci îl
puteam înţelege prea bine, fără a-l aproba în vreun fel. Şi, pe acest fundal, pregătirea festivităţilor
de la Merumna, în centrul cărora avea să se afle şi surioara mea, ca nobiliară terrană deplină,
admisă la serbările din Capitală, serbări la care eu nu puteam participa, pentru că rămăsesem
totuşi doar o venetică, departe încă de obiceiurile şi de regulile acestui nou pământ pe care îmi
aflasem forţat casa.
Mă găseam în capelă când s-a petrecut totul. Stăteam cu capul în piept şi cu părul mătăsos
şi negru, precum penele corbilor din legendele voastre, căzut în ochi, buzele mele caste şopteau
rugăciuni ca de obicei – iar în rugăciunile mele se strecura, sporadic, tremurat, şi numele
căpitanului Blaise Pascal, tânăr pe care nu îl respectam sau apreciam, dar pe care îl doream ferit
de propriile rele, pentru că acestea izvorau din confuzie, din slăbiciune şi din sentimente în sine
bune, nu dintr-un suflet iremediabil corupt. Mă cufundasem cu totul în adânca-mi tristeţe, în
dorul de Miles Carrus, de tata, de Alpha Regio, în îngrijorarea mea pentru impertinentul,
imprudentul căpitan, ca şi pentru reputaţia mea şi a surorii mele. Mă simţeam, chiar, atât de
pătrunsă de toate acestea, încât nu l-am auzit strecurându-se în lăcaş, când dintr-odată m-am
văzut cuprinsă de nesăbuit, de la spate, cu braţele.
Surpriza, spaima au fost depline. I-am simţit trupul solid, musculos, lipit de mine în
funesta îmbrăţişare, uniforma lui aspră şi cenuşie, mâinile sale sigure pe trupul meu înfiorat,
buzele-i reci la a mea delicată ureche – şi vorbele acelea cumplite, rostite din sufletul lui otrăvit,
vorbele care şi-au făcut cu greu drum prin ceţurile groazei mele, până când şi-au găsit înţelesul:
Nu m-ai aşteptat în camera ta, ca în dăţile celelalte… Am sosit mai devreme, te-am văzut
plecând, te-am urmărit… Iartă-mă, Doamnă şi minunată Stăpână, dar nu am mai putut răbda
până ai fi încheiat rugăciunea… Oricum se va sfârşi totul, după cum ai dorit de la bun început…
Nu mai e mult până când îţi vei găsi împlinirea… pe care mi-o vei datora, în mare măsură,
tocmai mie…
Am dat să mă zbat în braţele lui, dar mă simţeam năucită nu atât de îndrăzneala
căpitanului Pascal, cât de ceea ce putea să însemne aceasta.
Cât de ceea ce însemna.
Miles Carrus ne-a trimis, în cele din urmă, ghadibul… Chiar acum cred, Domniţă, că
mamiferul este pe cale de a fi eliberat la picioarele goale ale blestematei de Ermengaarde… Nu
cred că va supravieţui nimeni din sală, ticăloasa ta soră în nici un caz, a fost poziţionată foarte
aproape de thron, îmi spun sursele noastre… Oh, cât va regreta că m-a făcut să sufăr, şi cât de
prost am fost să nu ştiu de existenţa ta!… Dar vor plăti amândouă… Iar noi vom sărbători
 X

înecaţi în dragoste şi în spumă albastră de Băutura-Pasiunii, cea pe care tu o preferi…

Nebunie!… Demenţă!… Ce făcuse nefericitul?!… Şi ce vină, oare, aveam eu?!…
Prietenii noştri Estici trebuie că l-au capturat deja pe Lordul Controlor, ca să ne asigure
codurile… I le vor smulge pentru tine, într-un fel sau altul, spuneai… Dar poţi avea încredere cu
adevărat în aceştia?… Şi primotechul… A părut surprins de cererea ta… A şovăit în a ne înmâna
ghadibul… Iartă-mă, sunt gelos, Iubirea mea, nimeni nu te adoră ca mine… Eşti sigură că te poţi
încrede în ei?… O nouă Dinastie, Dinastia Rose!… Cu sora ta moartă… Cu Ermengaarde
moartă şi ea, în sfârşit!… Cum te-a umilit atâţia ani, cum îi cânta în strună surorii tale!… Lordul
Kazimierz… sigur va fi alături de noi?…
Mâinile lui, trupul lui, buzele, răsuflarea şi vorbele, oh, mai ales vorbele, vorbele pe care
mi le şoptea… Le înţelegeam oare bine?!… Aş fi vrut să fiu moartă!…
Aţi pălit, domnii mei?… Cred că începeţi să înţelegeţi, poate mai mult decât am înţeles eu
în momentul acela. Serviţi, vă rog, o cupă cu apă caldă crateriană, adusă pentru oaspeţi tocmai de
pe Muntele Maxwell. Şi daţi-mi voie totuşi să urmez.
Nu are rost să insist asupra scenei, deopotrivă jenantă şi tragică pentru mine. Mi-am
adunat puterile cu un ţipăt, izbutind să îl îmbrâncesc, şi o parte a vălului pe care îl purtam i-a
rămas în mână. În lipsa contactului nemijlocit cu fierbinţeala trupului meu, temperatura ţesăturii a
scăzut drastic, subit, arzându-i căpitanului pielea de pe degetele crispate şi topindu-se ucigaş în
carnea acestora. Tânărul nu a părut să remarce că mâna îi degera, ci se uita prostit drept la mine,
agăţat în continuare de bucata de văl, ca şi cum aceasta ar fi fost tot ce îi mai rămăsese pe lume.
Sângele încă neîngheţat îi picura monoton în pelicula de apă fină care acoperea podeaua capelei,
desenând cu blândeţe în unde un semn blestemat şi rău. L-am plesnit peste faţă, din toate puterile,
şi s-a prăbuşit fulgerat în genunchi, împroşcând în toate direcţiile apa sfântă amestecată cu roşu,
deşi lovitura primită nu avea cum să fi fost cu adevărat zdrobitoare. Nu voi uita niciodată privirea
lui – nu era în ea spaimă de moartea care, stârnită de ţipătul meu, cu siguranţă venea într-acolo cu
grabă, nici durere, ci numai nedumerire totală, absolută, plină de inocenţa trădării şi de răul celui
neştiutor. Şi chiar în clipa în care mă smulgeam de lângă bărbatul căzut în genunchi şi mă
îndepărtam împleticindu-mă pe podeaua udă, am priceput tot ce se întâmplase. Am priceput cine
îl primea în camera mea când eu, conform obiceiului pe care singură mi-l făcusem, adormeam la
capelă, am priceput cine îi ordonase lui Miles Carrus în numele meu să trimită ghadibul, am
înţeles de ce o făcuse şi cum va încerca să preia puterea chiar la festivităţi. Am înţeles că modul
de viaţă terran intrase atât de bine în ea, în cealaltă fiică a lordului Kazimierz Rose, încât o
deformase cu totul, şi trup, şi suflet. Şi am înţeles că datoria mea faţă de mine, faţă de prietena şi
stăpâna mea Ermengaarde, faţă de tata şi faţă de Venus era, cumva, să o opresc.
M-am repezit afară din sfântul lăcaş, cu privirile rătăcite, ca de nebună, tremurând în
pragul convulsiei şi cu vălul turcoaz pătat de sânge şi sfâşiat. Pe căpitanul Blaise Pascal l-am
lăsat în spatele meu, prosternat în faţa Atoatefăcătorului, cu genunchii în apă, cu figura împietrită
într-o mască grotească a lipsei de înţelegere…
În grădină se găseau câteva slugi şi câţiva oşteni, atraşi de strigătul scos de mine sau aflaţi
 X

de serviciu; unii s-au dat grăbiţi în lături din calea mea, tulburaţi, alţii au alergat spre locul pe care
îl părăsisem şi, deşi nu am auzit din capelă vreun alt zgomot decât cel al scurtei învălmăşeli, ştiu
că domnul Pascal e mort şi că a murit fără să opună rezistenţă şi fără să scoată un sunet.
Am alergat îngrozită pe treptele de cristal până în apartamentele mele, unde am rotit
butonul din lemn lustruit al marelui comunicator şi am cerut legătura directă cu Ermengaarde din
Dinastia Eyes, ori cu cineva cu putere de decizie din suită.
Prea târziu, oare?… Festivităţile erau în toi.
Nu am apucat să vorbesc, căci un servitor a înaintat şovăind în încăpere. Avea privirea
pierdută când mi-a adus la cunoştinţă cele petrecute în Merumna. O conspiraţie, o încercare de
asasinat.
Plângeam şi nu îl auzeam prea bine. Dynastul Phillip Cold, vărul Crăiesei, interceptase un
mesaj care mă incrimina. Cu ajutorul lui Miles Carrus, sosit în grabă de pe Venus la chemarea
imperativă a dynastului, Cold ucisese ghadibul în ultima clipă, chiar înainte ca infernalul mamifer
să fie depus lângă thron. Profitând de învălmăşeala şi de panica inevitabil create, Miles o urcase
pe sora mea într-un transportor luxian şi se presupunea că erau acum în drum către Venus;
Suverana ar fi putut ordona desigur doborârea vehiculului, dar nu îi stătea în fire să îl execute
nemilos pe cel care tocmai îi salvase viaţa, cel puţin nu înainte de a lămuri lucrurile pe deplin. Un
filament înmânat de încruntatul soţ părăsit, ducele Seven Cassale, Crăiesei, argumenta că
plecarea precipitată a celor doi venusieni se datora grijii de a o feri pe fiica lordului Kazimierz de
represaliile conspiratorilor nedemascaţi; acelaşi filament îmi aducea acuzaţii de neconceput,
hidoase, bolnave.
Geloasă pe gloria surorii mele şi pe căsătoria strălucită a acesteia, mânioasă pe favorurile
pe care Ermengaarde le revărsa asupra ei, căzută în păcat cu un ticălos căpitan al gărzilor,
acceptasem oferta Lorzilor Estici. Se lăsase consemn să nu îmi mai părăsesc apartamentele, iar
trei dintre oamenii de încredere ai Crăiesei – domniile voastre – soseau la Palatul Ospitalier din
Quessebeth pentru a rezolva problema definitiv, în vreme ce poliţia Lordului Controlor urca pe
firele conspiraţiei către origini.
Nu am mai putut asculta. I-am făcut semn servitorului să iasă, m-am îmbăiat cu ochii
închişi şi uscaţi de lacrimi în cascada artizanală din frumosul meu dormitor, mi-am pus un văl
curat, nou, de ceremonie, şi m-am pregătit să vă primesc cum se cuvine, atunci când veţi sosi
pentru a-mi înapoia cose-ul. Şi iată-vă aici pe toţi trei.
Ştiu la ce vă gândiţi, bunii mei domni. Acum, că aţi auzit ce aveam de spus, misiunea
domniilor voastre nu mai este, dintr-odată, atât de simplă. Vă gândiţi care dintre poveşti este
adevărată – cea relatată de către Edana, sau cea susţinută de Julish Rose?… Vă mai gândiţi că
dacă vă înşelaţi, dacă mă atingeţi pe nedrept fie şi numai cu un deget, un război de vindecare se
va naşte fără îndoială, pentru că tatăl meu şi Miles Carrus au trupe. Şi amândoi sunt năprasnici la
mânie şi mă iubesc mult. Îşi permite Terra Nobilia acum un conflict armat cu Lux Venus, unde se
află, de altfel, singurii specialişti cunoscuţi în Adaptarea Lumilor?… Acum, când relaţiile cu
Statul Colonialist Mart se răcesc pe zi ce trece, aducând diplomaţia voastră pe muchie de cuţit?…
 X

Şi totuşi, în fapt, nu vă puneţi întrebările potrivite. Eu şi cu sora mea suntem identice, aţi
uitat?… Ce garanţii oferă faptul că eu am trupul acoperit de văl?!… Un văl se scoate sau se
poartă cu atâta uşurinţă!… Cine poate spune dacă nu cumva am jucat acest joc amândouă, noi,
fiicele marelui Kazimierz Rose, dacă nu cumva amândouă ne-am gemut, pe rând, pasiunea în
braţele căpitanului Pascal, fără ca sărmanul să ne poată deosebi mai mult decât izbutiţi să o faceţi
domniile voastre?… Cine poate jura cu mâna pe inimă că nu am împărţit amândouă patul cu
ducele Seven Cassale, ca două bune surori ce suntem – vă amintiţi – una şi aceeaşi persoană,
după cum o arată ADN-ul nostru nediferenţiat?…
Dacă minţim amândouă, în speranţa de a ne elimina una pe alta, acum când conspiraţia a
dat greş – ori poate că am avut doar acest scop în minte de la începutul începuturilor?…
Şi unde este acum sora mea?… Nu cumva ar putea fi moartă, dormindu-şi liniştită somnul
de veci alături de scumpul ei Miles Carrus, în transportorul luxian pe care voi îl credeaţi în drum
către Venus, în timp ce vehiculul se odihnea de fapt – camuflat cu grijă – chiar aici, în grădinile
Palatului Quessebeth, tocmai lângă împricinata capelă?…
Cât de greu vă imaginaţi că este să ucizi un bărbat care te iubeşte, un bărbat a cărui unică,
oarbă dorinţă este aceea de a te salva?…
Ţineţi cont, de asemenea, că nu vă aflaţi într-o încăpere oarecare, ci într-una pe care aş fi
putut să o adaptez cu uşurinţă pentru a-mi servi tuturor scopurilor – aici, poate, aflându-şi locul şi
ideea de a elimina, cu această ocazie, cele Trei Mâini Drepte ale Crăiesei Ermengaarde Eyes,
căzute prosteşte exact în a mea capcană… Vedeţi decoraţiunile rotative încorporate în satinul
stacojiu al pereţilor?… Pe Venus se numesc „gunnere”, şi constituie un mecanism ale cărui
funcţii le puteţi cu uşurinţă ghici, dacă nu aţi făcut-o deja… Un mecanism elaborat şi eficient,
cunoscut numai nouă, construit de primotechul tatălui meu, special pentru a mă apăra pe mine…
Şi, odată Mâinile Drepte eliminate, câţi ucigaşi antrenaţi îi vor mai rămâne credincioşi
Suveranei?… Dacă toţi oamenii Palatului – oamenii mei – sunt alături de această Nouă Trădare şi
joacă în jurul vostru jocul Lorzilor Estici?…
Credeţi că tatăl meu va ezita măcar o clipă să îşi susţină singura fiică, singurul suflet pe
care îl mai iubeşte pe lume, după ce îi va ajunge la urechi vestea laşei asasinări a surorii mele şi a
primotechului său Miles Carrus?…
Dar ce ar fi dacă, dacă sora vinovată, văzând eşuată (cum era şi previzibil, de altfel…)
prima parte a grandiosului ei plan, a sosit înaintea domniilor voastre în apartamentele celei
nevinovate, ocupându-se de îndată de nefericită şi apoi luându-i locul şi vălul, cum o mai făcuse
şi în atâtea alte rânduri în timp ce neştiutoarea se ruga în capelă – conspiratoarea asigurându-şi
prin aceste mijloace mârşave îndeplinirea până la capăt a planului ascuns în planul iniţial, a
planului pe care de fapt se bazase tot timpul ca fiind singurul realizabil?…
Şi chiar dacă povestea pe care v-am spus-o mai devreme ar fi cea adevărată… sunteţi
siguri că eu sunt Edana Rose?… fragment de roman
 X

▫ Liviu Surugiu ▫
Atavic ▫
…Cu torsul reliefat ca o platoşă romană şi gambe de gladiator, bărbatul se rostogolea pe
terasa blocului, între bolta înstelată şi bazarul de dedesubt. După ce-şi termină încălzirea începu
să alerge pe bordura de beton, în continuare cu ochii închişi, la ameţitoarea înălţime ce-l separa
de tomberoane şi gunoiul străzii.
Câteva picături de ploaie, fenomen rar la acea dată, izbiră terasa uscându-se imediat la
contactul cu bitumul încă încins de peste zi. Bărbatul se opri, în continuare cu ochii închişi,
privind parcă direct prin fruntea încruntată – ceva nu-i plăcea. Apoi, brusc, se aruncă pe spate în
mijlocul terasei, dezlănţuind un adevărat balet al artelor marţiale.
Când o noua rafală de picături îi atinse corpul transpirat, încremeni, de parcă o alarmă cu
vibraţii l-ar fi avertizat de un pericol iminent. Chipul îi fu rotit într-o parte şi în alta de muşchii
gâtului, adevărată parabolică, recepţionând prin pleoape imagini într-un spectru secret.
Fără ezitare, se lansă într-o fugă precisă, cu genunchii spre piept şi palmele tăind aerul pe
lângă obraji. Trecu prin geam, făcându-l cioburi şi, rostogolindu-se, se opri în propriul pat, cu faţa
în sus.
Telefonul suna ca un clopot tras conştiincios de un paracliser surd.
— Da? ridică receptorul şi atunci deschise ochii.
Inima îi bătea regulat, de parcă s-ar fi trezit din cel mai adânc somn.
— Căpitane Vil… Poliţia Judiciară insistă să preluaţi acest apel.
— Juan, zi-le să…
— Comisarul Abban e pe linie.
— Señor Vil, vorbi acesta. Ne pare rău că vă deranjăm atât de târziu.
Îşi săltă capul de pe pernă: 4 şi 45.
— În Rusia e târziu. Aici e devreme. Ce s-a întâmplat?
Comisarul începu să-i povestească, în vreme ce el se apucă să se îmbrace repede, cu
telefonul la ureche, lucru uşor ţinând cont de faptul că, deşi cablul era scurt, toate hainele zăceau
aruncate în jurul său. În câteva ore aveau să urle posturile de ştiri, lumea să devină flămândă de
informaţie, iar el trebuia să prepare primul fel.
— O maşină vă aşteaptă jos, încheie Abban.
— Juan…! se adresă Rus sergentului revenit pe fir.
Coborî din pat. Avea inclusiv trenciul pus.
— Trimite o echipă aici. Cineva mi-a spart din nou fereastra dinspre terasă.
Singurii intacţi erau ochii albaştri. Buze tumefiate, obraji cu echimoze şi tăieturi. Era legat
pe scaun sub un con de lumină. Alături, pe masă, o valiză neagră.
Dinspre luminiţa roşie care pâlpâia în întuneric, răsună o voce distorsionată:
 X

— Domnule profesor Maranata… Vă rugăm, cooperaţi. Acest film va fi văzut de fiica

dumneavoastră.
— Irin nu are acces la conturile mele…
— Nu banii îi vrem.
— Atunci de ce filmaţi? Doar ca să mă vadă plângând?!
Un bâzâit veni dinspre aparate şi bărbatul se cutremură de durere.
— Dacă scap… Voi veţi plânge…
Bâzâitul se repetă, cauzându-i probabil dureri îngrozitoare.
— Oh, Doamne! gemu. Doamne, ajută-mă…
Lacrimi enorme, stăvilite până acum, i se iviră în ochi. Valiza se deschise automat şi un
sistem de tentacule se întinse peste masă, spre el.
Madrid, Parcul Industrial Villaverde Alto.
În curtea fabricii de cherestea, printre grămezile de scânduri, agenţii de la Poliţia
Municipală ţinteau cu armele un inamic ascuns la ferestrele halei. De acolo se auzea vocea:
— Dacă în zece minute nu vine…
Restul cuvintelor fură acoperite de zgomotul unei maşini oprindu-se într-un nor de praf.
Rus Vil coborî aproape trântind un agent care îi sărise în faţă:
— Căpitane, am fost avertizat despre venirea ta!
— Da?! Mie nu mi s-a spus nimic!
Comisarul Escudero, se aşeză înaintea lui:
— Rus! sunt aici de două ore nenorocite şi, pe deasupra, stricat la stomac! Am o diaree
halucinantă…
Văzând că acesta şi-a dus mâinile la urechi, realiză că vorbeşte prin portavoce.
— Am cerut un elicopter, nu Seatul tău hodorogit! urlă vocea de la una dintre ferestre.
Rus îşi făcu palmele pâlnie:
— Ar fi bine să nu mă enervezi, dobitooocule!
— Îmi spui şi mie ce face?! se întoarse stupefiat comandantul operaţiunii.
— Aşa negociază el! explică Escudero pierdut.
— Pe cine faci dobitoc?! urlă vocea. Avem un ostatic!
— Nu trebuia să spui că ai doar unuuul! râse Vil.
O rafală de gloanţe ţâşni de la fereastră acoperind curtea cu un nor de praf. Când acesta
dispăru, Rus Vil nu se mai vedea nicăieri.
Gatere, prese şi maşini de tivit cherestea zăceau abandonate. Rus se strecura încet printre
liniile de producţie ale halei părăsite. Raze de soare tăiau semiîntunericul pătrunzând răzleţe prin
acoperişul spart. Ţinea pistolul cu ambele mâini, lipit de piept, parcă vrând să-şi controleze cu el
bătăile repezi ale inimii.
 X

Un lemn se rupse sub picior şi o rafală de porumbei ţâşni spre tavan. Se şterse de
transpiraţie şi porni mai departe.
Urcă scările spre platforma unde se aflau pe vremuri birourile. Intră brusc în camera
sărăcăcios mobilată. O masă şi un scaun pe care, legat, atârna într-o parte cineva.
Bărbatul cu faţa tumefiată era greu de recunoscut. Ochiul stâng, albastru, era pe jumătate
scos de un aspirator ciudat. Ace cu electrozi înfipte direct în muşchii oculari erau legate la o
baterie.
— Profesore…, îl atinse Vil. Profesore Maranata!
— Rus? deschise acesta ochiul drept. M-au chinuit… Am plâns… De ce? mai şopti şi
leşină.
Etnarhul simţi în coaste împunsătura inconfundabilă a unui pistol. Arma i se plimbă pe
corp, în sus, oprindu-i-se în ceafă. Ridică întâi mâinile. Doi bărbaţi cu cagule îl încadrau.
— Chiar aveam nevoie de un ostatic!
— Te recunosc! pocni Rus din degete. Vocea, vreau să spun…
— Pariez că te face din nou dobitoc! râse celălalt.
— Pot să-i tai limba? Tot ostatic rămâne!
— Ostatic?! exclamă Rus. Cine ar fi interesat? Părinţii m-au dus la orfelinat de la naştere,
nevastă n-am, fostul meu şef ţinea întotdeauna mâna sub birou când intram…
Vorbea tot mai repede, făcându-şi loc între revolvere.
— Gura! ţipară cei doi.
— Da, gura! strigă Rus şi, fulgerător, se trase înapoi, strângându-i puternic de mâini.
Dublă bubuitură şi răpitorii căzură morţi. Încremeni, el însuşi uluit de viteza cu care
executase ceea ce doar îşi imaginase. Sau nu îşi imaginase ci doar îşi amintise? Şi ce anume îşi
amintise, o situaţie asemănătoare sau chiar pe aceasta o mai trăise? Sau…
— Vil, eşti teafăr?! se auzi de jos Escudero.
Se aplecă peste cei doi. Unul purta o valiză prinsă de încheietura mâinii cu lanţ. Înăuntru,
pe căptuşeala din catifea neagră brodată cu doi V aurii, era prinsă o eprubetă.
— Sus mâinile! strigă Escudero intrând.
Rus ridică din umeri, cu profesorul în braţe.
— Trebuia să mă fi anunţat de ieri că te întorci! bombăni comisarul.
— Ieri încă mai duceam o viaţă liniştită…
Comisarul Escudero se simţea incomodat de întoarcerea neanunţată a fostului său coleg.
Închise uşa largului său birou. Dincolo, în coridor, din spatele altei uşi pe care scria SALA DE
ANTRENAMENTE răsunau răcnete şi bufnituri pe saltea.
— Întotdeauna m-am întrebat de ce se antrenează alţii atâta, zise Rus. Dacă trec pe la sală
de două ori pe an…
 X

— Vil! zise Escudero şi se aşeză cu fundul pe birou, parcă spre a arăta al cui e. Nu te-am
văzut de mult… De ce te interesează acest caz?
Albise în ultimii ani, constată Rus, iar burta îi crescuse binişor. În rest era chiar slab, iar
faţa îi îngălbenise. Îşi dădu brusc seama că vechiul său coleg are ciroză.
— Este în legătură cu răpirea unei persoane… importante.
— Credeam că orice persoană e importantă.
— Aceasta… excede.
Escudero aşteptă ca fostul său coleg să continue, dar tăcerea se prelungi inutil şi nefiresc
de mult. În fine, telefonul de la minister fusese mai mult decât explicit: fără întrebări.
— Nu ştim totuşi despre ce e vorba…, se întoarse el spre monitor. Vrei o bucată de pizza?
Eu sunt nemâncat de ieri! Stomacul mă cam supără…
Muşcă cu poftă din triunghiul plăcut mirositor.
— Aici, aici… şi aici! puse el degetul pe ecran. Madrid, Gijon, Alicante! trase o linie cu
degetul între oraşe. Vezi vreo legătură?
Rus nu se putu abţine:
— Una picantă…
— Acelaşi Modus Operandi, continuă Escudero. Multe operaţiuni au avut loc în acelaşi
timp, dovadă că nu sunt aceiaşi indivizi.
— Şi nici nu vor mai fi, după ziua de azi.
Vangh Vu vedea Soarele înaintea tuturor. Sau cel puţin aşa se presupunea, fiindcă pe
patron prea puţini îl văzuseră vreodată.
Sediul său ocupa ultimele două etaje ale Turnului de Cristal, cel mai înalt zgârie-nor din
Madrid. În zori, pereţii înalţi de 250 de metri reflectau cei dintâi soarele pe care restul lumii avea
să-l vadă mai târziu sau deloc. Când jos era ceaţă, de sus se vedeau stelele şi, adesea, când pe
străzi ploua, se putea face plajă pe terasă.
Numai biroul său personal ocupa un sfert din ultimul etaj. După modul cum era organizat,
nu rezulta prea clar obiectul de activitate al companiei. Semiobscur, cu draperii grele de catifea şi
covoare groase pe care angajaţii în chimonouri păşeau în vârful picioarelor. Statui de jad din
dinastiile Qin şi Han, porţelanuri din Guanyao, beţişoare parfumate arzând în faţa câtorva Buda
tăcuţi ca nişte consilieri înţelepţi.
Una dintre aceste statui se mişcă şi Mu Thang ridică din sprânceană, amintindu-şi că
Nunez aştepta. Privi încordat, cu puternicul său ochi, şi sesiză cum mexicanul îşi ţine respiraţia:
nici măcar un fir de păr nu i se mişca în mustaţa unsuroasă.
Nunez înghiţi în sec, la gândul că mişcarea sa putea fi interpretată şi împietri speriat la
loc, văzând cum aghiotantul personal al lui Vangh Vu vine spre el. Mu Thang avea o căpăţână
uriaşă, turtită şi rasă, cu ceafa groasă şi un tatuaj pe gât. Purta un costum impecabil de culoare
gri-petrol şi pantofi negri, lăcuiţi. Traficantul mexican constată încă o dată cât de greu era să-i
 X

suporţi privirea unicului ochi, rece, imobil, de peşte mort. Îşi cocoşă şi mai mult spinarea.
O melodie clasică răsună din buzunarul lui Mu Thang şi acesta îşi duse telefonul la
ureche. Pe măsură ce asculta, mexicanul observă cu spaimă că unica sprânceană a ciclopului se
încrunta tot mai mult.
— Nunez, Nunez…! Ce fel de marfă mi-ai adus? scoase Mu Thang pistolul şi începu să-i
monteze amortizorul.
La ieşire, Rus tresări surprins de propriul telefon.
— E Pili, de la narcotice, făcu semn.
— Are 120 de kilograme! se îngrozi Escudero.
— Rus, dragul meu! răsună în telefon glasul femeii. Ce surpriză!
— Ce surpriză?!
— Eprubeta!… Chiar ţi-a fost dor de mine?!
— Ce ai găsit la analize, Pili? Ce era în eprubetă?
— Lacrimi – imposibil de falsificat. Lacrimi de om.
Automobilul, un Seat Toledo alb, urma cu docilitate sinuozităţile careterei. Cel mai banal
autoturism într-o banală după-amiază pe autostrada care tăia muntele în serpentine împădurite.
— Lumea e grăbită, bombăni Rus şi călcă bine acceleraţia.
Semnaliză stânga, trecu peste linia continuă şi depăşi un Cayenne. Apoi puse o frână la
doi centimetri de un camion.
— Me cago en Dios! Imbecilul nu are stop pe frâne!…
În vreme ce conducea Seatul în ploaia de vară, îşi aminti buletinul de analiză pe care i-l
trimisese Pili de la laborator. Lacrimi de om…
Semnaliză dreapta şi intră în ansamblul rezidenţial. De fapt, ceea ce de departe păreau a fi
mai multe case, erau acoperişurile aceleiaşi clădiri. Intră pe singurul drum care traversa
proprietatea, în mare parte o livadă de măslini.
— Totuşi… de ce numai ochi albaştri?
La capătul drumului, o glorietă marca locul unde intruşii încă se mai puteau întoarce. Era
chiar în faţa enormului edificiu a cărui intrare o străjuiau coloane albe în stil romanic. O terasă
pietruită încadra poarta din lemn masiv.
Ploaia se oprise. Urcă scările şi, înainte de a suna, observă că unul dintre geamuri era
deschis. Din obişnuinţă profesională, intră pe acolo.
Ceea ce îl surprinse în primul moment fură fluturii. Abia apoi stilul în care era decorat
salonul. Imens, acesta îl întâmpina cu răceala unei marmuri vineţii şi cu frize enorme sub tavan.
În centru atârna un enorm candelabru, deasupra unui acvariu globular înalt de doi metri. Pe trei
sferturi plin cu apă, nu conţinea nimic altceva sub capacul auriu ridicat pe jumătate.
Dar fluturii roiau peste tot, albi, cu puf pe aripi şi picioare, cu antene lungi şi păroase, cu
ochi negri şi rotunzi. Sunetul scos de miile de aripi părea bâzâitul unor stâlpi de înaltă tensiune
 X

într-un câmp de grâu.

Asta da, extravaganţă, îşi zise Rus, intrând şi cu celălalt picior. Pentru prima oară în viaţă
simţea că fluturii nu sunt inofensivi. În plus, nu se putea abţine să nu-şi imagineze omizile din
care veneau. Parcă s-ar fi aflat într-un glob de Crăciun şi un copil îl răsturnase stârnind zăpada
din lichid…
Fluturii sunt atraşi de lacrimi, privi el enormul acvariu în formă de lacrimă. Un
lacrimariu.
I se păru că aude voci dincolo de o uşă albă, pe care nu o văzuse din primul moment.
Fluturii îl uimiră încă o dată: nu voiau să părăsească salonul. Dar el ieşi de acolo fericit.
Era o singură voce, care se auzea tot mai tare, ghidându-l de-a lungul coridorului până la
intrarea într-un laborator.
— Ştiu că putem provoca şuvoaie de lacrimi! dădea din mână un bărbat pe care-l văzu
doar din spate, îmbrăcat într-un costum deosebit şi, după croială, foarte scump.
Avea un handsfree în ureche, pentru că, după o scurtă pauză, continuă:
— Nu ne interesează gazele lacrimogene…!
Bărbatul se întoarse. Avea trăsături asiatice, purta o helancă gri-petrol, pantaloni de stofă
albastru-deschis şi pantofi de lac. Era chior şi părea aşa din naştere, fiindcă unicul ochi se
chinuise probabil de-a lungul anilor să evolueze, venind încet spre mijlocul feţei.
— Şi nici hipnoza. Doar lacrimi adevărate… Altminteri, ce ne-ar împiedica să creăm o
combinaţie de natriu şi toxine?
Se întrerupse brusc. Primise un alt apel.
— Avem musafiri?!
Rus Vil îşi opri respiraţia.
— Un Seat?! vorbi asiaticul cel chior. Aşteptam pe cineva… dar nu cu o astfel de maşină.
Câteva clipe mai târziu, acelaşi Mu Thang deschise uşa masivă de la intrarea principală.
— Bună ziua! salută Rus.
Mu Thang îl privi de sus până jos, printr-o mişcare a capului care părea mai degrabă o
încuviinţare.
— Interesant decor, nu-i aşa? îşi băgă Rus nasul.
Zăpada de fluturi albi dispăruse. Cum era posibil într-o singură clipă?
— N-am văzut nicăieri un acvariu aşa de mare… şi gol.
— De fapt, e plin de amintiri, replică asiaticul trecând prin dreptul vasului şi lichidul
amplifică grotesca imagine a unicului ochi. Cu ce vă pot fi de folos?
— Am înţeles că eu vă pot fi.
— Aşa e, îl privi gazda fix în ochi. Stăpânului îi vor fi pe plac irişii dumitale albaştri. Nu
înţelege greşit, nu ochii îl interesează, ci produsul lor: lacrimile. Ce preţ vi s-a spus la telefon?
 X

— 1500.
— Corect. Sunt banii pe care îi câştigă în fiecare minut, zi sau noapte, tot timpul anului.
Părinţii i-au lăsat o avere… Dar şi o infirmitate aparent minoră: nu are glande lacrimale.
Se întrebă unde naiba dispăruseră fluturii. Nu mai era nici urmă din ei.
— Poftiţi această carte de vizită, încheie brusc asiaticul.
Privi cartonaşul plastifiat: nu era o adresă oarecare.
Deasupra se ridica Torre de Cristal, al doilea din grupul celor patru zgârie-nori ai
Madridului. De forma unui obelisc egiptean, tăiat ca într-un imens diamant cu faţete strălucitoare,
era creaţia arhitectului Cesar Pelli, părintele Turnurilor Petronius din Malaesia. Rus Vil ştia că pe
acoperiş se află o seră cu plante africane, sau cam aşa ceva, dar nu pentru ea venise.
La intrare, tabela firmelor începea cu siglele VV.
— Vangh Vu Corp., etajele 50, 51 şi 52…, citi căpitanul. 250 de metri înălţime, privi el în
sus. Cine ar avea curaj să sară de acolo…?!
Nu peste multă vreme avea să afle.
Deşi tastă 52, liftul urcă doar până la 51. Ieşi chiar în centrul Corporaţiei. Într-adevăr, tot
etajul îi aparţinea. Probabil şi cel de deasupra, ultimul, la care accesul era interzis. Îşi strânse mai
bine cureaua de piele a cărei pafta avea să-i salveze viaţa peste câteva ore.
V. V. Corporation – nu plângeţi degeaba…
Logoul era scris cu litere enorme, deasupra aceloraşi doi de V pe care pentru prima oară îi
asocie cu razele vizuale a doi ochi. Dedesubt, biroul de recepţie.
— Spania s-a schimbat mult în ultimii ani, se apropie Rus.
— Criza închide zilnic emprese, dar deschide, în schimb, altele noi! îl întâmpină
funcţionara. Vă rugăm să luaţi loc. Veţi fi consiliat imediat.
Abia se aşezase pe o canapea de piele, când o tânără în uniformă luă loc lângă el, la o
distanţă cât să păstreze suficient respect.
— Programul nostru începe totdeauna printr-o etapă de familiarizare, pronunţă aceasta un
nume asiatic greu de reţinut. Doriţi să întrebaţi ceva?
Nu părea asiatică.
— Da, la ce anume folosiţi lacrimile?!
— Din cele mai vechi timpuri, oamenii şi-au dorit senzaţii tari. Şi nimic nu e mai tare
decât senzaţia altuia. Majoritatea clienţilor sunt oameni foarte bogaţi, care nu au avut parte de aşa
ceva.
— Vorbiţi de nişte picături de apă! se minună Rus. În proporţie de 99%, apă!
— Nici sângele nu are un procentaj prea diferit de apă şi totuşi e atât de important!…
Lacrimile sunt singura stare cunoscută de materializare a sentimentelor, de la sinapsele gândirii la
glandele endocrine, însoţind în realitate o stare de durere sau dorinţă! începu ea să-şi recite textul.
Singura legătură cunoscută între gând şi materie, între iubire şi pierderea ei…
 X

Căpitanul o întrerupse:
— Şi cum funcţionează… admiţând că funcţionează!
— Un set de imagini, o bandă sonoră, anumite parfumuri, totul catalizat de câteva lacrimi
puse direct în ochi, pot produce prin empatie emoţii mai puternice decât orice film şi, adesea,
decât orice realitate. Se numeşte sinestesie de tact especular. Mai întâi alegeţi tema: iubire,
moarte… Următoarea întrebare?
— Este legal?
— Legea nu interzice această activitate. Momentan doar exportăm. Chinezii se dau în
vânt după lacrimile europenilor.
— Continuă să mi se pară o nebunie…
— Donaţia de spermatozoizi cum vi se pare?
— Ce am de făcut? se încruntă Rus.
— Completaţi formularul. Scriitor? Avocat? Infractor?
— Câte puţin din fiecare… Am glumit! Nu îmi verificaţi identitatea?
— Acest lucru l-aţi realizat prezentând cartea de vizită a domnului Mu Thang. Completaţi
formularul C, vă rog.
Zece minute Rus bifă căsuţă după căsuţă, sex, vârstă, vicii, hobby… Înainte să se
plictisească, tânăra îl felicită: era apt.
— Nu-mi faceţi şi o analiză a sângelui?
— Vi s-a făcut deja. Pixul…, îi arătă ea luminiţa verde. Dacă nu eraţi OK, n-ar fi scris.
Rus se întoarse cu formularul la prima funcţionară.
— Felicitări! Categoria C, 1500 euro mililitrul.
— Dacă plâng mai mult?
— Nu folosim decât primul mililitru. În teorie, se pare că ochiul uman absoarbe din
atmosferă o cantitate infimă de praf solar. Doar primele lacrimi o pot colecta. Dacă aveţi glande
lacrimale deosebite, veţi fi solicitat anul viitor. Trebuie să alegeţi pentru ce ori pentru cine veţi
plânge, domnule Vil.
— Să zicem… pentru Vangh Vu?
Femeia era derutată.
— Îl cunoaşteţi personal? Eu nu.
— Nici eu, privi Rus spre cameră. Poate, dacă l-aş cunoaşte, n-aş plânge. Poate aş râde…
În acel moment sună telefonul fix de pe birou. După privirea neliniştită a funcţionarei,
suna foarte rar.
Peste un minut, Rus bea ceaiul în biroul lui Mu Thang.
— Un lucru nu înţeleg, zise Rus privind în ceaşcă de parcă ar fi ghicit în cafea. De ce nici
un donator nu vorbeşte despre companie?
 X

— Domnule căpitan Vil, mă bucur să vă revăd! vorbi chinezul cu falsă amabilitate,

încercând să dea unicului ochi un aspect binevoitor. Trebuia să vă declinaţi de la început funcţia.
Referitor la întrebarea domniei voastre… oamenilor nu le place să vorbească în public despre
intimitatea lor.
Avea, într-adevăr, un ochi foarte incomod. Deranja de la prima vedere, fiindcă nu părea
chior, dimpotrivă, ci un ciclop.
— Mă gândeam că poate nu recoltaţi doar lacrimile, ci şi ochii. Traficul de organe ar
explica mai bine opulenţa din jur. Sau chiar persoane întregi…
— Aveţi grijă! se ridică aghiotantul ofensat. Nu vă imaginaţi cât sunt capabili să plătească
oamenii pentru a avea senzaţiile altor oameni…
— Asta ar putea explica răpirea şi torturarea anumitor oameni!
— Aţi mers prea departe, dădu chinezul din cap. Şi, culmea, în direcţia corectă…
În clipa următoare Rus primi o lovitură în ceafă, care îl trimise în lumea viselor – sau cel
puţin aşa ar fi trebuit să fie…
Cuatro Torres Business Area (CTBA)
Madrid, Turnul de Cristal, 250 m.
Se trezi răstignit deasupra lumii, cu braţele întinse din SUA până în Rusia şi picioarele din
Argentina până în Noua Zeelandă, în vreme ce mintea i se răcorea la Polul Nord. Oceanul
Îngheţat îi mângâia ochii albaştri, iar din gură îi curgea un fir de sânge peste nisipul insulelor
Franz Josef. Dacă aş putea aduna latitudinea şi longitudinea locurilor unde am fost prins pe
hartă, aş afla locul evadării.
Ultima amintire: lovitura în cap. Prima senzaţie: durere în pumni.
Prin peretele de sticlă, soarele părea un compact-disc intrând în laptopul panoramic al
Madridului. Apusul dădea arhitecturii variate o culoare comună, roşu-aurie, ca a unei fiinţe
bidimensionale întinse pe toate suprafeţele de fier, sticlă sau beton. După înălţimea celorlalţi trei
zgârie-nori, se afla la ultimul etaj. Privirea i se focaliză pe decorul apropiat, căutând indicii:
covoare răsucite, mobila răsturnată, vaze sparte, urme de sânge… calculă, refăcu şi revăzu – totul
convergea în direcţia lui. Un bărbat zăcea într-un colţ al salonului. Alţi doi, mototoliţi bine, îl
aţinteau cu revolverele.
— S-a trezit! urlă unul, cu frică.
Îi privi atent. Deşi nu semănau, aveau ceva în comun.
În acelaşi timp, mintea continua să-i deruleze imagini dintr-o limuzină, apoi Torre de
Cristal, unul dintre cei patru zgârie-nori ai Madridului. Îl revăzu de la intrare, ridicându-se enorm,
ca un obelisc egiptean…
— Cine sunteţi?
— Catavi. Catavii tăi.
Probabil un termen uzual, doar eu nu mi-l amintesc acum. În clipa următoare, mai înainte
 X

de a descoperi ce însemna acel cuvânt, un catavi îl pocni dându-l cu tâmpla de perete.

Când se trezi a doua oară, nu mai era prins pe hartă. Discul solar îşi termina evoluţia,
transformând bronzul roşu-auriu al clădirilor într-un mucegai verde-întunecat. Trei grade
traiectorie solară, şase minute inconştient. Victimele se înmulţiseră, iar el ajunsese, liber, în
mijlocul salonului, unde rata mortalităţii părea mai mare decât în Sierra Leone.
Statuete ciobite, mese răsturnate, gloanţe încrustate în pereţi, sânge peste tot. Probabil
trimiseseră o echipă să-l salveze şi, după un prim atac, scutierii se retrăseseră un etaj mai jos.
— Să nu adoarmă! striga cineva cu frică.
— Nu-l lăsaţi! Să nu adoarmă! urla altul pe hol.
Nu înţelegea ce voiau să spună şi nici nu-l interesa asta acum. Se află faţă în faţă… nu vor
trage dacă fug printre ei. Părăsi în goană salonul, cu ei pe urmele lui. Alţi trei, care nu avuseseră
curaj să intre, îl întâmpinară cu un tir susţinut. Alese o uşă, ieşi în fugă şi încremeni.
Intrase într-un cimitir. Direct din hol într-un cimitir decupat şi lipit ca poza unui mort într-
un album de nuntă. La 250 de metri de asfalt era un câmp cu pământ presărat de cruci, garduri şi
cavouri luminate de luna ale cărei raze se înverzeau prin acoperişul de sticlă. Mormintele erau
transparente şi, dacă în unele viermii încă îşi făceau, încet, treaba, – sau, poate, părea încet
fiindcă se mişca el foarte repede – în altele doar schelete şi haine zdrenţuite se mai aflau. Tocmai
oasele, care nici nu se văd în timpul vieţii, rezistă cel mai mult după sfârşitul ei!…
Nu-şi explica de ce fuge, urmăritorii nu-i inspirau teamă, deşi era clar că voiau să-l
omoare. Se gândi dintr-o dată că, de fapt, el îi înfricoşa. El venise acolo căutând ceva sau pe
cineva. Dar ce, pe cine anume?!
Câteva gloanţe îi trecură pe la ureche, ciupind din pietrele funerare, însoţite de lătraturile
urmăritorilor. Sări peste cruci ca un animal hăituit şi trecu de ultima poartă, într-o sală cu ferestre
ce dădeau spre exterior. Dintr-odată avu senzaţia clară că a căzut în capcană. Nimeni nu mă
urmează, şi începu să transpire abia atunci. După o clipă, înţelese de ce.
Lumina orbitoare invadă camera odată cu huruitul elicopterului. Aproape imediat o rafală
de gloanţe pulveriză geamurile pe deasupra sa. Ce norocos sunt, blestemă cu faţa la podea.
Cineva urlă de partea cealaltă a uşii ciuruite:
— Mu Thang, îmi omori oamenii!
— Ce-ar fi, răsună în staţie, să-i dai la o parte?!
Prizonierul din zgârie-nori se târî spre o coloană de beton. Elicopterul, un birotor negru
fără însemne, se roti puţin, căutându-şi poziţia – apoi ploaia de gloanţe începu. Totul dispăru în
nori de aşchii şi praf, poarta şi peretele, până în cimitirul unde crucile cădeau pe rând. Distrug
orice pentru mine.
Ascuns în spatele coloanei de beton, se întrebă cât aveau să întârzie autorităţile în a-şi da
seama că nu artificii strălucesc pe cerul Madridului. Chipurile celor doi printre care ieşise din
salon îi reveniră în minte. Apoi ceilalţi trei… Deşi erau foarte diferiţi, înalţi, scunzi, blonzi,
bruneţi, continua să i se pară că acei catavi au ceva în comun.
 X

— Verificaţi dacă a mai rămas ceva din el! se auzi în staţie când tirul încetă.
Nu avea mult timp la dispoziţie. De o parte auzeau paşii echipei întorcându-se. De
cealaltă, elicopterul coborâse un etaj, spre a lăsa câmp liber celor dinăuntru.
Privi vârtejul elicei lucind sub el, în noapte. Împietri aşa, pe marginea abisului urban,
înconjurat de cioburile rămase în ramă, ca nişte indicatoare spre inima sa. Păreau să ştie că bate
foarte repede. Într-adevăr, din vârf până la bază pare mai mult decât de la bază până în vârf.
— E viu! urlă cineva împiedicându-se de o cruce spartă.
Îşi permise luxul încă unei secunde de gândire. Nu citise nicăieri, nu auzise pe nimeni,
nici măcar în filme nu văzuse şi, totuşi, de ce credea că va funcţiona? De ce am blestemata
impresie că n-o fac prima oară?!
— Nu doarme! strigă catavul, oprindu-se între două morminte. Nu doarme!!
În mod normal elicea ar trebui să mă absoarbă, gata tocat, în efectul portanţei. Se aplecă.
Magnetul unui subwoofer scăpat de furia gloanţelor îi sări pe paftaua centurii, ca un şoim pe
mănuşa stăpânului. Nu reuşi să-l mai desprindă şi îşi dădu seama că nu-i convine să rămână fără
pantaloni.
Alţi patru, după numărul paşilor, se aliniară în spatele lui, schimbând încărcătoarele. Cel
mai apropiat, în stânga, era obosit, respira greu, vocea îi tremura. Prioritar. Ridic mâinile şi, în
timp ce trenciul cade, cad şi eu; piruetă de pe un genunchi pe altul; mă înfăşor în jurul lui; îi iau
arma; îi execut pe toţi.
Contraargument: ar putea trage fără scrupule, direct prin el.
Pilotul avertizat menţinea aparatul un etaj mai jos. Trase aer în piept, se dădu înapoi, după
care se avântă şi sări în gol. Sări pur şi simplu, cu mâinile şi picioarele desfăcute, ca o veveriţă
zburătoare, de la 250 demetri înălţime, de parcă ar fi vrut să planeze către ceilalţi trei zgârie-nori.
Cei cinci catavi împietriseră cu armele spre întuneric.
— Aţi terminat? vorbi cineva în staţie.
— Mu Thang… A sărit.
Elicopterul urcă în cadrul ferestrei, orbindu-i.
— Ce mai staţi? urlă difuzorul. În stradă, căutaţi-i cadavrul!
…Perfect nemişcat, precum un Om al lui Vitruvius cu faţa în jos, prizonierul din zgârie-
nori plana deasupra elicei, în dreptul axului rotor, ca într-un tub de cădere liberă pentru antrenarea
paraşutiştilor. Direct prin elice putea urmări, în carlingă, mâinile pilotului. Orice mişcare a
manşelor, transmisă elicopterului, trebuia contrabalansată printr-o mişcare a sa pentru ca tunelul
de vânt să funcţioneze. Şi avea impresia că ştie dinainte ce manevră vor face mâinile pilotului.
Până şi acestea i se păreau… comune.
În acel moment telefonul vibră în buzunar. La a treia vibraţie, se autoactivă.
— Rus? Rus Vil! Eşti conectat?!
— Sunt on air! urlă şi buzele îi dezgoliră gingiile.
 X

— Comisar Escudero la telefon! Eşti pe o pistă greşită, căpitane…

— Excelent! Bine că mi-ai spus la timp!
Faptul că celălalt îl auzea, în ciuda zgomotului elicei, îi confirmă că leucoplastul de pe gât
ascunde un microfon. Renunţă să ţipe, de fapt, descoperi că poate vorbi cu gura închisă.
— Mă bucur că nu te-ai băgat în alt bucluc! Nimeni din Torre de Cristal nu e implicat…
— Totuşi, sunt destul de popular pe aici…
— Te aştept la sediu, într-o oră! Poţi să ajungi?
— Să ajung? privi luminile oraşului ca pe navigator. Dacă vreau, ajung în opt secunde…
Mu Thang încheie cercetarea străzii cu obiectivul nocturn – era şi motivul pentru care
elicopterul rămăsese nemişcat. Pe ecranul verde se vedeau trecători obişnuiţi. Nu părea a fi căzut
nimic din cer peste ei. Curentul îl aruncase ceva mai departe, în parc, pe… musafir.
Casca pilotului se roti, apoi mişcarea manşelor şi elicopterul se înclină într-o parte…
Ateriză rostogolindu-se înapoi în cimitir. Scoase de la centură magnetul: împreună cu rotorul
generaseră câmpul de levitaţie care-i salvase viaţa.
Ieşi repede din cimitir şi începu să coboare scările. Nu mai era nimeni viu nicăieri, doar
cadavre cu braţe rupte şi gâturi torsionate. Nu fusese o luptă, fusese un măcel. Nu trupele lui
Escudero au vizitat clădirea, ci altcineva, mult mai periculos…
Într-o oglindă spartă îşi privi chipul multiplicat. Brusc, înţelese ce i se păruse ciudat la
acei catavi: nu semănau între ei, în schimb fiecare avea o trăsătură comună cu el. Părul tuns scurt,
ochii albaştri, tenul alb, nasul uşor strâmb, zâmbetul… Aproape că îşi făcu portretul-robot cu
trăsăturile morţilor din jur. Acum avea prima informaţie: venise în Torre de Cristal după o femeie,
deşi încă nu-şi amintea chipul ei.
Încremeni. Cineva părea să-l urmărească. Zgomotul încetă brusc, la fel ca oprirea lui.
Privi înapoi. Registre rupte, rafturi sparte, draperii… Avu impresia că spaţiul se dilată şi se
contractă, după cum îl privea. Atunci înţelese: graţie rotorului şi magnetului pe care-l purtase, era
mai plin de energie electrostatică decât un Nikola Tesla înviat din morţi. Ridică braţul cu palma
desfăcută înainte: maculatura din faţa sa fugi, căţărându-se pe mobilă. Se roti astfel, pe loc: toate
obiectele din jur se aliniară tremurând de-a lungul pereţilor.
Jedi! se autoironiză uitând tot ce făcuse în seara aceea.
Şi totuşi, cine era femeia pentru care răscolise un zgârie-nor?… proză

▫ Liviu Radu ▫
Fugă domnească ▫
— Din ţărână suntem făcuţi, în ţărână ne întoarcem, oftă domnul, cuprins subit de-o
melancolie copleşitoare. Deşertăciune, totul e deşertăciune, după cum bine a zis Ecleziastul…
Înaltpreasfinţitul părinte Nectarie, mitropolitul Ungrovlahiei şi arhiepiscop de Bucureşti,
clătină cu tristeţe din cap, dându-i dreptate. În jur, boierii rumeni la faţă din cauza cupelor de vin
 X

golite discret îl imitară, cuprinşi de aceeaşi stare ca voievodul.

— Dumnezeu să-l ierte pe răposatul ban Radu Golescu, să-l ierte pentru păcatele făcute cu
voie şi fără de voie, continuă domnul, şi se ridică de la masă.
Praznicul fusese îmbelşugat, aşa cum se cuvenea la înmormântarea unui boier avut,
praznic la care participase domnul ţării şi cei mai de seamă boieri. Toţi se îndopaseră cu lăcomie
şi goliseră cupe după cupe, fără să ciocnească şi fără să se veselească, vărsând doar câte o
picătură, după obicei, să bea şi cei răposaţi. Numai băneasa şi fiii ei nu-şi găsiseră odihna,
alergând de colo-colo, supraveghind servitorii şi având grijă ca totul să se facă aşa cum se
cuvenea, atât la masa la care se aflau oaspeţii de seamă, cât şi la cea din curte, pentru servitori şi
oameni sărmani.
Poate că toate acestea au fost gândite cu cap, îşi zise domnul, căci familia răposatului nu
mai are timp să se gândească la pierderea suferită, nu are când să se lase cuprinsă de jale, cu
atâtea lucruri de făcut şi cu atâtea obiceiuri de respectat…
Văzând că Vodă se ridicase de la masă şi că voia să plece, văduva şi feciorii banului se
strânseră în jurul său, să-l conducă, iar mitropolitul şi boierii se ridicară şi ei şi se adunară ciopor
lângă conducătorul lor şi al ţării.
Domnul o îmbrăţişă pe băneasă şi pe băieţii ei, le dădu voie să-i sărute mâna, sărută şi el
mâna mitropolitului, îl lăsă şi pe acesta să-i sărute dreapta, apoi se îndreptă către careta cu
însemnele domniei, ce fusese trasă în faţa uşii şi zise, cam în doi peri:
— Frumoasă vreme! Nici n-ai zice că a venit toamna… Se pare că banul Radu s-a
despărţit fără părere de rău de lumea asta, căci se zice că atunci când mortul regretă că ne
părăseşte, atuncea plouă… Da, frumoasă vreme…
Apoi se întoarse către banul Grigore Brâncoveanu şi-i spuse:
— Ţinând seama că am fost cu toţii la înmormântare, în după-amiaza asta nu mai
strângem divanul domnesc. O să ne vedem mâine. Eu o să profit de vremea asta minunată şi o să
fac o plimbare în afara oraşului, cu doamna şi copiii, să ne mai limpezim mintea, să mai scăpăm
de praful şi duhoarea oraşului. Că avem timp îndeajuns, abia a trecut de amiază… Poate că o să
înnoptăm la Mogoşoaia, ştiu şi eu…
Aşteptă ca doamna să se îmbrăţişeze cu Goleasca, mai spuse o dată Dumnezeu să-l ierte,
după care urcă în caleaşcă. Beizadea Costachi şi domniţele aşteptară să tragă la scară şi trăsura
lor, apoi întreaga familie domnească părăsi locuinţa Goleştilor, însoţită de douăzeci de arnăuţi din
garda palatului, oameni de încredere ai domnului, aduşi din Istambul, care ascultau numai de el.
Apoi, încet, încet, fără nici o grabă, plecară spre casele lor şi ceilalţi boieri, lăsând familia
să-şi jelească mortul şi să se ocupe de nenumăratele treburi cerute de obiceiurile locului într-o
asemenea împrejurare.
Cele două trăsuri domneşti şi arnăuţii ce călăreau în jurul lor se îndepărtară fără grabă, dar
începură să gonească de îndată ce ieşiseră din oraş şi nu le mai vedea nimeni.
După mai puţin de trei ceasuri, ajunseră la Mogoşoaia şi traseră în curtea palatului.
 X

Domnul şi ai săi coborâră iute din caleşti, se duseră în mare grabă în clădire şi reveniră după
câteva minute. Lepădaseră hainele scumpe, de ceremonie, şi îmbrăcaseră veşminte comode,
potrivite unei călătorii îndelungate. Câţiva servitori se ţineau după ei, cărând două cufere mari,
grele, şi câteva mai mici, mai uşoare, dar având, ca şi cele mai mari, încuietori complicate.
La scara palatului fuseseră trase două trăsuri solide, fără însemne, nişte poştalioane
menite să reziste unui drum lung şi greu. În prima urcă domnul, beizadea Costachi şi Alexandru
Mavrocordat, nepotul domnului, iar doamna şi domniţele se instalară în cea de-a doua. Cuferele
cele mari fură aşezate la picioarele bărbaţilor, cele mici la picioarele femeilor. Câteva servitoare
veniră în fugă de la bucătărie, cărând coşuri cu merinde şi ulcioare – cu apă, cu vin…
De îndată ce familia domnească urcă în caleşti, arnăuţii voievodului – vreo cincizeci cu
toţii – încălecară şi se strânseră în jurul trăsurilor. De undeva, din fundul curţii, apărură şi arnăuţi
ai agiei, vreo două sute de oameni, care se împărţiră în două cete: jumătate deschideau drumul,
iar jumătate mergeau în urma convoiului.
Din câte se vedea, drumul avea să fie lung şi urma să fie parcurs în grabă, pentru că
arnăuţii din coada convoiului duceau cu ei o mulţime de cai de schimb, atât pentru călăreţi, cât şi
pentru carete.
— Eh, cu Dumnezeu înainte, oftă domnul, pregătindu-se să dea semnalul de plecare.
Apoi îşi aduse aminte de ceva şi făcu semn conducătorului arnăuţilor agiei. Căpitanul
Iordachi îşi îmboldi de îndată calul cu pintenii şi se opri lângă caleaşcă.
— Poruncă, Măria Ta!
— Vreau să trimit o scrisoare banului Brâncoveanu.
Iordachi răcni un ordin, iar unul dintre arnăuţii săi veni în mare grabă, sări din şa şi
îngenunche în faţa voievodului. Domnul îi făcu semn să se ridice, scoase din sân o scrisoare
sigilată cu pecetea domnească şi i-o întinse. După ce arnăutul o luă, voievodul îi aruncă un galben
– pe care albanezul (de fapt, bosniac) îl prinse din aer, rânjind – şi-i spuse:
— Să duci scrisoarea asta banului Brâncoveanu şi să i-o dai doar lui, în mână. Nu-i nici o
grabă, banul trebuie s-o primească până mâine dimineaţă, înainte să se strângă boierii în divan…
Apoi strigă:
— Dă-i drumul, Nicos!
Iar vizitiul pocni din bici şi caleaşca se puse în mişcare, odată cu mulţimea de arnăuţi.
Cel ales să ducă scrisoarea în Bucureşti rămase locului o clipă, încercând să înţeleagă ce
voia domnul de la el. Mai dusese şi altă dată scrisori şi ordine domneşti – căci de aceea îl alesese
căpitanul Iordachi tocmai pe el – şi întotdeauna i se ceruse să ajungă la destinaţie cât mai iute.
Cum adică nu era nici o grabă şi să ajungă la banul Brâncoveanu până a doua zi de dimineaţă?
Poate dacă mergea pe jos, târâş, în patru labe… Probabil că domnul glumise… sau îi atrăsese
atenţia, într-un mod şugubăţ, să nu piardă vremea. Aşa că se opri lângă camarazii săi, din coada
convoiului, arătă scrisoarea domnească şi luă un cal de schimb, să fie sigur că avea să ajungă în
Bucureşti cât mai iute, fără să zăbovească nici o clipă.
 X

După aceea goni fără odihnă şi ajunse în faţa palatului Brâncoveanului cam la patru
ceasuri de la plecarea domnului de la înmormântare. După ce explică slugilor de la intrare ce
voia, fu condus în iatacul banului, care luă scrisoarea şi-i aruncă un galben celui ce i-o adusese.
Apoi rupse pecetea şi începu să citească.
După câteva clipe, se opri din citit şi răcni la omul lui de încredere:
— Pantelimoane, trimite iute să-i cheme de îndată aici pe vornicul Barbu Văcărescu, pe
vistierul Grigore Ghica şi pe logofătul Samurcaş!
— Dar ce s-a întâmplat, înălţimea ta, că nu vin turcii!
— S-ar putea să vină, mârâi banul. Stai să-ţi citesc şi să te minunezi:
Io, Ioan Vodă, temându-mă de împilarea necredincioşilor, am hotărât să las de bunăvoie
tronul Ţării Rumâneşti şi să plec în străinătăţuri, cu tot neamul meu. Iar pentru ca treburile ţării
să meargă bine în continuare, numesc o căimăcămie care să-mi ţină locul, alcătuită din boieri de
neam: banul Grigore Brâncoveanu, vornicul Barbu Văcărescu, vistierul Grigore Ghica şi
logofătul Samurcaş.
Facă-se voia Domnului!
— Şi iacă aşa, Pantelimoane dragă, se sfârşi domnia lui Vodă Caragea! încheie
Văcărescul.
Arnăutul care adusese scrisoarea stătuse până atunci lângă uşă, împreună cu alţi servitori.
De îndată ce auzi conţinutul scrisorii, se trase dintre slujitorii care se grămădeau să-şi firitisească
stăpânul, ieşi din clădire şi călări în grabă până la agie. Acolo îşi lăsă caii în grajd şi se duse să se
spovedească mai-marilor săi.
— Dacă-i fugar şi a numit caimacami în locul lui, atunci nu mai e domn şi nu mai are nici
un drept în faţa legii, zise unul dintre căpitani.
— Ba mai mult, adăugă un altul. A încălcat legile, fugind cu banii ţării, iar datoria noastră
e să-l prindem şi să-l trimitem legat la Înalta Poartă, ca pe oricare alt vânzător de ţară.
— După lege, o parte din averea fugarului e a celor care-l prind, mormăi visător un al
treilea.
— Dacă nu facem nimic, viitorul domn o să ne belească, concluzionă un altul. Vrând-
nevrând, nu putem să stăm nepăsători. Din partea mea, mi-aş dori ca Vodă Caragea să scape cu
bine. Pentru că a ştiut să spună Gata, îmi ajunge, e vremea să mă bucur de ce-am agonisit până
acum, nu ca nesătuii care au stat pe tron până şi-au pierdut nu numai averea, ci şi capul. Dar nu
contează ce mi-aş dori eu. Trebuie să trimitem olăcari către arnăuţii agiei care-l însoţesc pe fostul
domn, cu ordin să-l oprească şi să-l aducă înapoi în Bucureşti.
— Păi… ştiu şi eu… e deja departe… s-ar putea să nu-l mai ajungem din urmă… şi nici
nu ştim prea bine pe ce drum a luat-o…
— S-ar putea să nu-l mai prindem. Dar merită să încercăm. Dacă reuşim, ne umplem de
bani. Dacă nu reuşim, ne salvăm pielea, pentru că n-o să ne poată învinovăţi nimeni că am fost
complici cu trădătorul.
 X

Aşa că peste un sfert de ceas, din clădirea agiei porniră grupuri de călăreţi, cu cai de
schimb, care părăsiră Bucureştiul pe diferite drumuri ce duceau spre nord, către Transilvania
austriecilor.
Trecuseră mai puţin de cinci ore de la plecarea domnului, încă nu se înserase, căci în ziua
aceea, de 29 septembrie 1818, vremea fusese însorită şi frumoasă, iar la ceasurile şase era lumină
şi ziua părea că nu se îndură a se lăsa înlocuită de noapte.
Între timp, fără să ştie de vânzoleala din capitală, convoiul familiei Caragea gonea către
nord. Avea drum lung de străbătut, iar domnul – fostul domn, ca să fim mai corecţi – nu gândea
să se oprească până nu avea să treacă graniţa.
Caii goneau, când oboseau erau înlocuiţi cu alţii, trăsurile se hurducăiau prin glod şi
şleauri, călăreţii se ţineau încă bine în şa… Treptat, lumina pierdu din putere şi se lăsă înserarea,
dar convoiul nu se opri, continuă să meargă mai departe cu încăpăţânare, la lumina stelelor, dar
cu viteză mai mică. Vizitiii aprinseră nişte felinare, la fel făcură şi unii dintre călăreţi, iar
cavalcada continuă prin beznă… Călătorii din carete moţăiră sau aţipiră, cât se putea aţipi în
zdruncinatul vehiculelor, iar unii dintre arnăuţi dormiră zdravăn, ţinându-se călare pe caii lor.
Merseră cu viteză egală şi pe câmpuri pustii, dar şi prin sate în care locuitorii dormeau fără să ştie
ce persoane simandicoase le treceau prin faţa casei.
Cu tot somnul furat din când în când, când se lumină, caii şi călăreţii erau în ultimul hal
de oboseală.
Dar nu fusese parcursă decât jumătate din distanţa prevăzută pentru prima etapă, de vreo
şapte poşte, îşi zise domnul. Sau, altfel spus, în unităţi din altă lume – cea în care va trăi de acum
încolo – vreo sută de mile… Deci străbătuseră vreo trei poşte şi jumătate şi mai aveau încă pe-
atât.
Adică aveau să ajungă la capătul primei părţi din drum pe la sfârşitul după-amiezii…
La un semn al călăreţului din frunte, tot convoiul părăsi drumul şi porni pe un drumeag
năpădit de ierburi. După vreo zece minute, trăsurile şi mulţimea de călăreţi erau la adăpostul unui
pâlc de copaci, care-i ascundea vederii celor ce treceau pe drum.
Arnăuţii descălecară şi se repeziră la nişte mese improvizate din scânduri puse pe nişte
capre, alături de care fuseseră puse nişte bănci, tot din scânduri. Pe mesele acelea fuseseră aşezate
blide cu mâncare şi oale de pământ smălţuite, pline cu vin. Mai într-o parte fusese pregătită o
masă mai îngrijită, pentru domn şi ai săi.
În timp ce drumeţii se ospătau cu lăcomie, servitori tăcuţi schimbau caii de la trăsuri,
mutau şeile pe cai odihniţi…
Într-o oră, fură cu toţii gata de plecare, hrăniţi, dezmorţiţi, odihniţi măcar un pic. Şi
părăsiră în grabă refugiul acela care le fusese pregătit din timp de un credincios al domnului.
Când soarele se înălţă zdravăn pe cer, convoiul gonea iarăşi, ca fugărit de furtună, ca o
ceată de blestemaţi care nu cunosc odihna, care nu ştiu ce-i tihna, care aleargă temându-se de
ceea ce li s-ar întâmpla dacă s-ar potoli măcar pentru o clipă.
 X

Şi goniră, călăreţi şi trăsuri, pe drumuri mai bune şi mai proaste, până când soarele începu
să dea semne de plictiseală şi de oboseală.
De când plecaseră din locul de popas, în fruntea convoiului se instalase o ceată de arnăuţi
domneşti care alegeau drumul de urmat. Se părea că aceştia – sau măcar conducătorul lor – ştiau
bine ţinutul. Căci domnul şi însoţitorii săi nu mai mersese, de când se luminase, pe drumuri
principale, ci pe drumeaguri ferite, ce ocoleau satele şi târgurile, iar convoiul de trăsuri şi călăreţi
întâlnea rar suflet de om: câte un cioban cu turma pe islaz sau vreo muiere ce ducea de mâncare
bărbatului ei pe câmp.
Goneau mai încet, căci drumurile acelea ferite erau doar nişte cărări de pământ, ce puteau
fi folosite doar pentru că vremea fusese frumoasă şi senină, nu mai plouase de multă vreme şi
pământul rămăsese uscat. Da, călătorii nu înotau în noroi, dar trebuia să meargă încet, pentru că
altfel i-ar fi sufocat praful ridicat de copitele atâtor cai.
Pe de altă parte, dacă de la plecarea din Bucureşti şi până la căderea nopţii convoiul
parcursese doar zone de şes, acum drumurile se strecurau printre dealuri, urcau continuu, mai
domol sau mai abrupt, dar urcau fără încetare, străduindu-se să se apropie de munţii ce se vedeau
în zare. Munţii păreau aproape, să-i atingi cu mâna, dar, de fapt, se aflau la cel puţin o zi de mers.
Călăreţul din frunte se opri şi ridică mâna, făcând semn celor din urmă să stea locului.
Voievodul scoase capul pe uşa trăsurii, schimbă câteva vorbe cu vizitiul, apoi se trase înapoi, în
adăpostul caretei. Surugiul pocni din bici şi îndemnă caii să meargă înainte, în timp ce arnăuţii se
dădeau la o parte din calea vehiculului. Trăsura în care erau doamna şi domniţele se ţinu după cea
a domnului, până ajunseră amândouă lângă călăreţul cu braţul ridicat, unde rămaseră pe loc, iar
vodă coborî şi văzu motivul pentru care convoiul se oprise.
Drumul pe care merseseră până atunci se termina brusc, pe marginea unei văi cu maluri
abrupte. O vale nu tocmai adâncă, pe fundul căreia se strecura un fir de apă – cât mai rămăsese,
după o vară secetoasă, dintr-un râu care, probabil, umplea primăvara întreaga vale. Peste valea
aceea, lată de vreo patruzeci, cincizeci de stânjeni, se întindea un pod de lemn. Podul părea în
bună stare, dar cu siguranţă că nu fusese construit să treacă pe el un convoi domnesc. Dincolo de
vale, la celălalt capăt al podului, drumul urca destul de abrupt, printre copacii de la marginea unei
păduri. Se vedea doar că pătrundea în umbra arborilor, nu şi unde ducea mai departe. Domnul ştia
că drumul acela dădea în drumul principal, drum zdravăn, pentru care grele, ce ducea de la
Câmpulung la Bran.
Trebuia mai întâi să ajungă la drumul acela. Şi apoi, să ajungă la Bran, în imperiul
austriecilor. Dacă ajungea la graniţă, scăpa de turci, scăpa de griji…
Bucata asta de drum – de dincolo de pod până la Bran – era partea a doua a călătoriei sale.
Prima etapă se termina aici, la podul ăsta banal, de pe un drum secundar. A doua etapă, mai scurtă
– lungă doar de vreo trei poşte – era şi cea mai periculoasă. Însă totul se făcea după voia
Domnului…
Căpitanul Iordachi veni şi el lângă călăreţul din frunte, care-şi lăsase mâna în jos de îndată
ce se apropiase vodă, să vadă despre ce-i vorba şi ce-i de făcut.
 X

— Nu-i nimic, îl linişti voievodul. Numai că podul ăsta nu ne ţine pe toţi şi trebuie să
trecem pe rând.
— Sigur, sigur, mormăi arnăutul agiei.
— Eu zic să treacă mai întâi arnăuţii mei, ca să se asigure că nu ne paşte nici o primejdie
în cealaltă parte, după aia să treacă trăsura mea, fără nimeni în ea, să fie mai uşoară, apoi o să
mergem pe pod, pe jos, eu şi ai mei, după care o să vină şi cea de-a doua trăsură, iar după aceea
arnăuţii tăi, în grupuri de câte zece… Ce zici?
— Voia măriei tale, spuse căpitanul, zicându-şi în gând că, din partea lui, puteau să treacă
peste râu în orice ordine dorea voievodul, el era un simplu slujbaş şi nu avea de ce să-şi bată
capul cu trăsnăile care le treceau prin cap mărimilor.
— Atunci aşa facem, încheie discuţia Vodă Caragea, iar Iordachi se duse să împartă
ordinele necesare.
De îndată, arnăuţii domnului descălecară, îşi luară caii de dârlogi şi începură să treacă în
cealaltă parte a văii, în grupuri mici. Când ajunseră în cealaltă parte, se strânseră la marginea
pădurii, în jurul unei căruţe mari, cu coviltir negru, care părea că poposise la capătul podului.
Se părea că vehiculul acela nu reprezenta un pericol, pentru că unul dintre arnăuţi – cel
care condusese cavalcada până la pod – făcu semn că puteau să treacă şi ceilalţi.
Când voievodul ajunse în cealaltă parte a podului, văzu mai bine căruţa cu coviltir negru,
în jurul căreia se strânseseră arnăuţii săi.
Nu era o căruţă, ci un vehicul bizar, alcătuit dintr-un soi de butoi făcut din fier şi vopsit în
negru, care fusese culcat şi fixat pe o platformă din metal. Platforma stătea pe patru roţi din
metal, late cam de două palme şi cu diametrul de vreo cinci palme. Din partea din faţă a butoiului
ieşea un horn gros din tablă neagră, iar din hornul acela ieşea fum, care se pierdea în frunzişul
copacilor din jur. Din partea de sus a maşinăriei porneau trei picioare metalice, ca de păianjen,
două care se rezemau pe pământ, în spatele vehiculului, împiedicându-l să o ia la vale, spre pod,
şi unul în faţă, care stătea ridicat la un stânjen deasupra solului, ca un soi de oişte trasă de cai
invizibili şi zburători. Pe butoiul cel negru era scris, cu litere mari, albe: STEAM HORSE III. În
partea din faţă a vehiculului, dincolo de hornul de tablă, era prinsă un soi de trăsură, care se
rezema pe două roţi mai mici şi mai uşoare decât cele aflate pe platforma ce susţinea butoiul.
Cabina aceea de trăsură avea pereţii şi uşile din plăci de oţel, iar în loc de geamuri avea nişte
deschizături înguste, în partea de sus. Deasupra ei se afla un soi de cuşcă din plăci de oţel, ca un
foişor, la care se ajungea pe o scară exterioară, de asemenea din metal. În partea din spate exista
un soi de pridvor, tot din plăci de oţel, în care erau grămădite lemne de foc şi saci cu cărbuni. De
jur-împrejurul întregii maşinării era prins un soi de parapet, alcătuit dintr-un suport metalic ce
alcătuia un dreptunghi. Pe fiecare latură a sa erau fixate câte zece dispozitive bizare, alcătuite din
nişte mâini metalice, între care se găseau un soi de lunetă mică şi o pâlnie din metal. În spatele
mâinilor se găsea un soi de rastel cu patru lăcaşuri, în care se aflau, în primul şi în ultimul lăcaş,
câte o puşcă de cel mai nou tip – probabil englezeşti sau nemţeşti, îşi spuse domnul.
Maşinăria stătea pe drum, gata de plecare, cu cabina îndreptată spre pădure şi cu cele două
 X

picioare rezemate de pământ aflate în partea dinspre pod.

Vodă Caragea privi îndelung vehiculul acela, pentru că era prima oară când îl vedea, deşi
discutase despre el de nenumărate ori. După ce-şi potoli curiozitatea, îşi îndreptă atenţia spre cei
trei bărbaţi în veşminte nemţeşti, care stăteau lângă drăcovenia vopsită în negru, cu şepcile în
mâini.
— Bine te-am găsit, jupâne Burr, i se adresă el unuia dintre cei trei, un bărbat de vreo
treizeci şi cinci de ani, blond, cu ochi albaştri. Bine te-am găsit, jupâne Rudy, îi spuse el celui de-
al doilea, care avea părul de-un blond aproape alb, dar era vorba de culoarea naturală a părului
său, nu de o încărunţeală datorită vârstei.
Dacă până atunci domnul vorbise cu cei din jur greceşte, de data asta se adresase străinilor
în franţuzeşte.
Numele de familie al lui Rudy, Sturmschwimer, i se părea imposibil de pronunţat
voievodului, aşa că-i reţinuse doar diminutivul prenumelui.
— Viaţă îndelungată şi sănătate, Înălţimea Voastră, îi răspunse Burr în aceeaşi limbă, pe
care o vorbea fără accent, deşi era american. Daţi-mi voie să vi-l prezint pe domnul John
Brunton, despre care v-am vorbit. Dânsul este nepotul domnului Brunton, englezul care a
inventat Calul cu aburi, bidiviul care ne va căra astăzi. Şi, în această calitate, cunoaşte foarte bine
Calul cu aburi, şi este cel mai îndreptăţit să se ocupe de vehiculul nostru.
Vodă Caragea dădu din cap către străin, iar acesta, un roşcovan cam de aceeaşi vârstă cu
ceilalţi doi, îi răspunse cu o uşoară plecăciune.
— Acest cal cu aburi, această locomobilă, foloseşte puterea aburilor, după cum spune şi
numele său,. Continuă Burr, pregătindu-se să-i explice voievodului cum funcţiona maşinăria
aceea ciudată.
Întte timp, cea de-a doua caretă ajunsese la jumătatea podului şi înainta încet către capătul
acestuia. Burr vorbea cu domnul, dar trăgea cu ochiul la ceea ce se întâmpla pe malul celălalt, aşa
că se întrerupse din expunere şi exclamă:
— V-am spus că, după analiza făcută de mine, aici se va întâmpla evenimentul! Şi mă
bucur că mi-aţi dat crezare! Rudy, dă-i drumul!
Sturmschwimer fugi iute către pod, luă de jos un fitil care fusese întins cu grijă pe
marginea lemnăriei şi îl aprinse de la trabucul său. Fitilul începu să sfârâie, transmiţând cu viteză
focul către ceva aflat pe stâlpii de susţinere ai podului.
Între timp, pe malul celălalt se produse mare agitaţie. Doi călăreţi, pe cai obosiţi şi plini
de spume, năvăliră în mare grabă de pe drumeagul pe care venise convoiul cu vreo oră înainte, şi
răcniră ceva ce-i făcuse pe arnăuţii care-şi aşteptau răbdători rândul să treacă peste pod şi să se
strângă în jurul lor. Căpitanul Iordachi îşi făcu loc prin mulţime şi puse câteva întrebări, iar după
ce primi răspuns, zăbovi doar o clipă înainte de a împărţi câteva ordine răstite.
Câţiva arnăuţi încălecară şi se repeziră în mare grabă pe pod, fără să le pese că acesta s-ar
fi putut prăbuşi sub greutatea lor.
 X

Dar, înainte să ajungă la jumătatea podului, de dedesubtul acestuia se auzi o explozie

teribilă, iar partea dinspre pădure a podului se prăbuşi ca un castel din cărţi de joc.
Arnăuţii reuşiră să-şi oprească bidiviii la marginea spărturii şi se întoarseră în grabă lângă
camarazii lor. Căpitanul Iordachi răcni alte ordine, iar arnăuţii îşi luară flintele, care le atârnau pe
spate, prinse de curea, şi le aţintiră asupra celor de pe malul celălalt.
Numai că aceştia nu stătură de lemn-tănase şi se puseră în mişcare încă de când
elveţianul, pentru că Rudolf Sturmschwimer asta era, eleveţian din Berna, dăduse foc fitilului.
Vizitii încărcară cuferele şi lădiţele din carete în cabina locomobilului, apoi dădură bice cailor şi
trăsurile intrară în pădure, urmate de arnăuţii domneşti, care încălecară în mare grabă. Domnul şi
familia sa se grăbiră să urce acolo unde fuseseră încărcate cuferele cu bani şi bijuterii, iar cei trei
străini se căţărară şi ei în maşinăria vopsită în negru, Brunton şi Sturmschwimer în cabina din
spate, iar Burr în foişorul din faţă.
— Richie, ridică frâna! răcni Brunton, iar americanul moşmondi ceva în foişorul lui, iar
picioarele – sau braţele – mecanice din spate se mişcară un pic.
Între timp, arnăuţii de dincolo de râu începură să tragă, iar unele dintre gloanţele lor izbiră
plăcile de oţel ale cabinei din spate, făcându-le să zăngăne ca nişte talgere dintr-o fanfară. Altele
se înfipseră în copacii din jur sau se pierdură în pădure.
Rudy duse la buze un fluier de argint şi suflă în el.
Nu se auzi nimic, dar mâinile metalice de pe parapetul din spatele Calului cu aburi, adică
acelea dinspre pod, se mişcară la unison. Luară puştile aflate în lăcaşul din stânga lor, le
îndreptară către arnăuţi şi traseră toate zece odată. Gloanţele lor făcură prăpăd printre cei de
dincolo de punte. Apoi, tot la unison, braţele metalice puseră puştile descărcate în lăcaşul din
dreapta al rastelului, care, între timp, rămăsese gol, pentru că puşca din el ajunsese deja în lăcaşul
din stânga. În timp ce mâinile mecanice făceau ceea ce făcuseră mai înainte – adică luau puşca
din lăcaşul din stânga, o îndreptau către arnăuţii de dincolo de pod şi trăgeau – puşca descărcată
din lăcaşul din dreapta fusese împinsă spre stânga, nişte braţe metalice îi vârâseră pe ţeavă un
cartuş cu încărcătura învelită în hârtie, apoi o împinseseră mai la stânga, unde o vergea de armă
împinsese încărcătura până la capătul ţevii. Şi, după încă o împingere, arma ajunse în lăcaşul din
stânga al rastelului, gata să fie folosită.
După ce mâinile metalice trăseseră de vreo patru ori, făcând prăpăd printre arnăuţii care
încetară să tragă şi se aruncaseră pe burtă, în praf, Rudy suflă din nou în fluierul lui care scotea
sunete neauzite, iar mâinile metalice înţepeniră.
Brunton aruncă un butuc în foc, meşteri ceva, trase de nişte pârghii şi răsuci nişte
comutatoare, iar unul dintre picioarele metalice în care se sprijinea locomobilul ca să nu alunece
la vale se ridică, se aşeză din nou pe pământ, dar de data asta chiar lângă locomobil, şi împinse cu
putere, aruncând vehiculul înainte.
În clipa următoare, al doilea picior metalic făcu o mişcare similară, iar vehiculul fu din
nou împins înainte.
Cele două membre, ca de insectă metalică, prinseră a se agita cu o viteză impresionantă,
 X

iar vehiculul vopsit în negru căpătă inerţie şi fu împins spre deal cu o viteză din ce în ce mai
mare, pătrunzând în pădure, la adăpostul copacilor.
Din momentul în care vehiculul dispăru din vedere, arnăuţii agiei se ridicară din praf, iar
căpitanul lor împărţi în mare grabă ordine. De îndată, călăreţi goniră de-a lungul râului, căutând
locuri de trecere prin vad sau pe vreo punte aruncată peste vale.
După câteva minute, Calul cu aburi ajunse din urmă caretele şi călăreţii care mergeau la
pas după ce ieşiseră din bătaia flintelor arnăuţeşti. Burr scoase capul pe uşa compartimentului din
spate şi le strigă:
— Mergeţi la han!
Probabil că atâta învăţase în rumâneşte, pentru că nu dădu şi alte explicaţii. Sau poate că
nu era nevoie de alte explicaţii, pentru că lucrurile fuseseră stabilite mai dinainte, între cei care
fuseseră implicaţi în pregătirea fugii lui Vodă Caragea. Oricum, slujitorii domnului ştiau că
trebuie să se ducă la cel mai apropiat han ce se găsea pe marginea drumului către Bran, la vreo
jumătate de oră de mers liniştit. Acolo urmau să se amestece printre slujitorii şi ajutoarele celor
trei străini care dăduseră o mână de ajutor la transportatul pieselor şi montarea Calului cu aburi la
capătul podului, acolo unde îl găsise domnul, şi care aveau să plece peste două zile spre Bran,
împreună cu o caravană de negustori saşi care se întorceau cu carele încărcate cu produse din
Ţara Rumânească.
Caretele şi călăreţii se traseră pe marginea drumului, făcând loc locomobilului, iar
drăcovenia vopsită în negru mări viteza mişcării picioarelor metalice, care o împinseră tot mai
iute înainte.
După vreun sfert de oră, vehiculul ajunse la drumul mare, drum pietruit cu prundiş şi
bătătorit bine de mulţimea de care ce treceau pe el.
Acolo locomobilul îşi reduse viteza, pentru că fusese construit să meargă mai ales în linie
dreaptă, iar cotitul se făcea cu oarecare dificultate. Roţile din faţă erau prinse pe o osie ce
permitea o mişcare de abatere de la perpendiculară pe axul vehiculului, mişcare dirijată de o
manetă mânuită de Burr, din cabina sa, dar greul trebii îl făceau cele două picioare metalice,
aşezate pe pământ. Împingerea lor, tot cu ajutorul unor manete manevrate de Burr, mai în
marginea vehiculului, nu ducea la mişcarea înainte a locomobilului, ca până atunci, ci înainte şi
într-o parte. După mai multe împingeri de acest fel, vehiculul cotea, încetul cu încetul, până
ajungea îndreptat în direcţia dorită.
Odată intrat pe drumul mai larg, mai drept şi mai solid, Brunton alimentă iarăşi focul,
aruncând cu generozitate butuci de lemn în vatră, iar vehiculul căpătă viteză. Mergea acum iute,
ca un cal în galop, având însă un avantaj foarte important: drumul era în pantă ascendentă, un cal
n-ar fi putut să păstreze această viteză mai mult de câteva minute, în timp ce locomobilul nu
dădea nici un semn de oboseală. Un convoi de care, încărcat cu marfă, ar fi făcut drumul până la
Bran în două zile, în ciuda faptului că distanţa nu era prea mare, pentru că animalele de povară
trebuiau să se odihnească şi să fie hrănite. Însă Calul cu aburi, care nu avea nevoie nici de odihnă,
nici de hrană, ar fi trebuit să-l parcurgă în mai puţin de o zi.
 X

Începuse să se însereze. Poate că întunericul era mai mare decât ar fi trebuit să fie la ora
aceea, pentru că drumul trecea printre copaci înalţi şi plini de frunziş, un frunziş arămiu, ce-i
drept, dar încă des, arborii nu fuseseră loviţi încă de chelbea sfârşitului de toamnă. Nu mai era
mult până când noaptea avea să-şi intre pe deplin în drepturi.
Dar cât timp drumul e drept şi poţi să-l vezi, trebuie să profiţi, îşi zise Brunton, vârând cu
sârg alţi buşteni în focarul locomobilului. Iar Calul cu aburi mânca jăratec de zor şi părea a căpăta
aripi, atât de iute mergea. Înainta zăngănind, bocănind şi icnind, izbind ritmic drumul pietruit cu
picioarele-i de lăcustă metalică, iar distanţa până la graniţă – şi până la libertate – se tot micşora.
Odată cu lăsarea serii şi a creşterii altitudinii, se făcuse frig. Familia domnească stătea
ghemuită în compartimentul ei, învelită în pături şi blănuri. Stătea tăcută, pentru că nimănui nu-i
ardea de taclale. Neobişnuiţi cu zăngănitul şi cu clătinatul vehiculului care înainta cu opinteli, nu
lin, ca o caretă, pasagerii nu reuşeau să aţipească. Şi nici nu puteau pune geană pe geană, pentru
că, în ciuda faptului că se străduiau s-o ascundă, îi stăpânea teama. Teama provocată de maşinăria
aia care zăngănea şi bocănea, ca şi cum ar fi fost gata să se dezmembreze în orice clipă, teama
provocată de viteza aceea nebunească şi pe care n-o mai cunoscuseră până atunci, teama şi
îngrijorarea că ar putea fi prinşi din urmă de duşmani gata să-i vândă turcilor…
Însă până atunci lucrurile merseseră bine, aşa cum plănuiseră, şi nu exista nici un motiv să
creadă că nu aveau să meargă bine şi în continuare.
Şi mergeau bine. Locomobilul pufăia şi zăngănea, bocănea cu picioarele-i lungi în
pământul pietros, dar înainta iute pe drumul larg şi pustiu la ora aceea.
Nu ieşiseră încă din pădure, se afundaseră tot mai mult în codrul cel des, întunericul se
lăsase peste lume, dar ei mergeau mai departe. Burr aprinsese două felinare de lângă foişorul lui,
felinare de-un fel deosebit, cu un soi de oglinzi concave în spatele flăcării puternice, care aruncau
un strop de lumină pe drumul din faţa locomobilului. Brunton redusese un pic viteza, dar nu prea
mult, profita de faptul că drumul era pustiu şi drept…
Călătorii începuseră a se obişnui că zăngănitul şi cu zmuciturile ritmice, aşa că se lăsaseră
cuprinşi de picoteală.
Se treziră brusc, pentru că vehiculul se zgudui puternic.
Ca şi cum s-ar fi izbit de ceva.
Apoi se auziră răpăituri de împuşcături, care veneau de undeva din faţă. După aceea se
auziră altele, din spate, şi altele, din dreapta.
Căzuseră într-o ambuscadă, în mijlocul pădurii.
Voievodul îl auzi pe Burr răcnind nişte ordine din foişorul lui metalic.
Locomobilul se dădu înapoi, împins de braţul din faţă, apoi merse din nou înainte, părând
a se izbi de ceva, după care continuă să înainteze cu greutate, ca şi cum ar fi împins o greutate.
Vodă Caragea îşi învinse teama şi se ridică în picioare, încercând să vadă, prin fantele din
obloanele de oţel, ce se întâmpla afară.
Zări, la lumina slabă a felinarelor, că drumul fusese blocat de câteva trunchiuri de copaci.
 X

Copacii fuseseră tăiaţi astfel încât să se prăbuşească peste dâra de prundiş bătătorit ce traversa
pădurea. Iar Burr încerca, manevrând locomobilul cu iscusinţă şi profitând de puterea pe care i-o
dădea instalaţia cu aburi, să împingă trunchiurile din drum. Reuşise să dea deoparte unul,
proptind piciorul din faţă al Calului cu aburi în el şi împingând din răsputeri locomobilul cu
picioarele din spate. Acum agăţase un al doilea trunchi cu un cârlig aflat în partea de jos a
piciorului din faţa vehiculului şi-l trăgea într-o parte, ca să-l poată înlătura din drum fără ca acesta
să se proptească în ceilalţi copaci.
Operaţiunea era îngreunată de faptul că atacatorii trăgeau asupra locomobilului, adăpostiţi
de întuneric şi de arborii pădurii. Erau arnăuţi ai agiei, haiduci sau tâlhari la drumul mare, n-aveai
de unde să ştii ce erau, pentru că nu se arătau şi nici nu strigaseră călătorilor să se predea, ceea ce
implica doar un singur lucru: că voiau moartea acestora. Nu erau foarte mulţi, cel mult zece
indivizi dacă judecai după numărul de împuşcături…
Şi, îşi spuse domnul, nu erau arnăuţi ai agiei, pentru că doar vreo două gloanţe nimeriseră
în obloanele de oţel ale Calului cu aburi. Asemenea nepricepuţi nu puteau fi decât nişte borfaşi de
rând, care văzuseră vehiculul singur, neînsoţit de-o gloată de călăreţi înarmaţi până-n dinţi, ca
orice convoi plin cu mărfuri de preţ, şi hotărâseră să-şi încerce norocul.
Numai că norocul lor fu cam chior, gândi domnul în continuare, când auzi bubuiturile
puştilor manevrate de mâinile de metal. Trăgeau atât cele din faţă, cât şi cele din spate şi din
dreapta – treizeci de focuri în acelaşi timp. Nu ştia cum ţinteau mâinile alea, poate că ocheanul şi
pâlnia dintre ele aveau vreun rost, dar tirul armatei metalice a jupânului Rudy fu urmat de
văicăreli, de gemete şi de înjurături.
Iar după ce puşcaşii de metal ai elveţianului mai traseră o dată, în pădure se auzi troznet
de vreascuri şi fâşâit de frunziş, semne că tâlharii ascunşi acolo o luaseră la fugă.
Între timp, jupânul Burr reuşise să împingă şi ultimul copac din drum. Apoi întrebă dacă
fusese lovit cineva de vreun glonte rătăcit, iar după ce se convinse că scăpaseră cu toţii
nevătămaţi, îşi continuară drumul prin întuneric, cu o viteză mai redusă decât până atunci, pentru
că nu avea de unde să ştie că nu-i aştepta o altă ambuscadă.
Dacă până atunci călătorii moţăiseră din când în când, acum le trecuse orice urmă de
somn, aşa că se bucurară văzând cum cerul începe să se lumineze treptat, ca şi cum bezna şi-ar fi
pierdut puterea şi încrederea în sine şi se lăsa împinsă de pe cer de lumina care se ivea, din ce în
ce mai îndrăzneaţă, de după culmile munţilor dinspre răsărit.
Codrul se sfârşise, iar drumul se strecura pe panta muntelui, ce continua să fie ascendentă.
Din când în când, muntele făcea loc câte unei platforme întinse, netede, pe care se cuibărise câte
un sătuc cu case scunde, din lemn, acoperite cu şindrilă. Oamenii dormeau la ora aceea, de
dinaintea zorilor, aşa că nu băga nimeni în seamă drăcovenia care trecea pe drum, zăngănind şi
scoţând fum pe coş. Nici măcar câinii n-o băgară în seamă, probabil pentru că li se părea atât de
ciudată, atât de nepotrivită cu ceea ce ştiau ei despre lume şi despre făpturile din ea, încât nu
merita lătrată.
Locomobilul gonea, reducându-şi viteza doar când ajungea într-un loc în care drumul
 X

cobora în vreo vale. Atunci, Brunton oprea împinsul din spate şi lăsa vehiculul să coboare,
datorită inerţiei, dacă panta nu era prea mare şi dacă drumul era drept. Dacă panta era abruptă,
atunci lăsa piciorul metalic din faţă să se târască pe sol, folosindu-l ca pe o frână, iar dacă era
cazul, frâna şi cu ajutorul celor din spate. Dacă drumul cotea sau şerpuia pe coasta muntelui,
atunci intervenea Burr, care făcea manevrele complicate ale schimbării de direcţie. Dar în cea mai
mare parte drumul era drept şi urca, aşa că locomobilul gonea liniştit, iar călătorii se bucurau de
soarele ce răsărea şi de gândul că mai aveau puţin şi ajungeau la graniţă.
Vehiculul cu aburi opri lângă o fântână cu cumpănă, aflată pe marginea drumului. Lângă
fântână aştepta o căruţă încărcată cu lemne, tăiate în bucăţi de-o jumătate de stânjen. Cei doi
ţărani, proprietarii încărcăturii, ştiau un pic dialectul săsesc. Probabil că-l învăţaseră făcând
diferite servicii negustorilor braşoveni care treceau des pe drumul acela. Sturmschwimer se
înţelese bine cu ei, le plăti fără să se tocmească. De fapt, tocmeala avusese loc cu două zile
înainte, când cei trei străini parcurseseră călare drumul, ca să vadă cu ochii lor ce necazuri aveau
să întâlnească şi să pregătească proviziile necesare. În timp ce ţăranii, împreună cu
Sturmschwimer şi Brunton încărcau lemnele în locomobil, Burr scoase apă din fântână şi o turnă,
găleată cu găleată, în cazanul vehiculului.
Pasagerii profitară de oprire ca să coboare, să-şi dezmorţească picioarele şi să viziteze
tufişurile din jur.
După ce ţăranii plecară, cu căruţa lor cu tot, iar Brunton aruncă două buturugi în foc, să
crească presiunea aburului, familia domnului se urcă în compartimentul din faţă al vehiculului.
Numai voievodul îşi exprimă dorinţa să vadă maşinăria, înainte de plecare.
Burr, încântat de curiozitatea clientului lor, nu se lăsă rugat şi începu să-i arate şi să-i
explice. Astfel, arătându-i cuptorul în care ardeau lemnele, îi spuse că puteau fi folosiţi şi cărbuni,
erau chiar de preferat, pentru că aveau putere mai mare, dar aleseseră să păstreze sacii cu cărbune
pentru eventualitatea în care rămâneau fără alt combustibil şi nu se puteau aproviziona cu lemne.
Domnul nu păru foarte entuziasmat, pentru că mai văzuse cuptoare, chiar mai mari decât acela, în
bucătăria palatului domnesc, dar se arătă interesat de mâinile mecanice care trăgeau cu arme de
foc şi dori să ştie ce putere le punea în mişcare.
— Aceste dispozitive sunt acţionate de un soi de arcuri făcute dintr-un oţel special, se
grăbi să-l lămurească Rudy Sturmschwimer. Nişte arcuri ca de ceasornic, care trebuie întoarse cu
un soi de cheie. Energia acumulată în ele permite cam o sută de mişcări. Ei, nu chiar o sută, vreo
nouăzeci şi cinci, că n-am avut nici un caz în care să ajungă chiar la o sută. Adică fiecare
mecanism poate să tragă cu puşca de vreo douăzeci, douăzeci şi cinci de ori. Ceea ce, zic eu, e
mai mult decât suficient. După aia, trebuie să întorci arcul din nou.
— Şi cât durează să întorci un arc? întrebă domnul, mai mult ca să arate că fusese atent.
— Cam o jumătate de oră pentru fiecare dispozitiv, răspunse imediat elveţianul. Arcul e
foarte rezistent, iar în el trebuie să se acumuleze multă energie… E nevoie de multă putere şi de
multă răbdare.
— Asta înseamnă o zi întreagă, pentru toate mecanismele, se minună domnul.
 X

— O grămadă de muncă, îl aprobă Brunton. Eu i-am propus să-i adaptez un mecanism

legat de pistonul cu aburi, care să facă automat toată treaba asta, a răsucitului arcurilor. Numai că
stimatul meu coleg nu vrea să priceapă că aburul este viitorul omenirii.
— Sigur, aburul va aduce multe foloase, se vârî în vorbă şi Burr, dar viitorul e al
electricităţii. Nu vreau să vă dau prea multe amănunte, dar noi construim acum, pentru un client
al nostru din India, un aparat care poate să călătorească sub apa mărilor. Vă daţi seama că un
asemenea aparat nu poate folosi puterea aburului, pentru că sub apă nu există aer, deci focul
necesar producerii aburului nu poate să ardă într-un asemenea aparat, pentru că ar consuma tot
oxigenul necesar oamenilor din ambarcaţiunea respectivă…
— Abur, electricitate… mormăi elveţianul. Toate astea sunt aiureli, care se bazează pe
surse de energie ieftine şi cunoscute din vechime, adică pe arderea lemnelor şi a cărbunilor.
Viitorul este al mecanicii fine, al mecanismelor ca de ceasornic, al dispozitivelor optice şi
acustice de fineţe. Da, aburul poate să împingă un vehicul ca acesta, poate chiar să pună în
mişcare un şir de asemenea vehicule legate între ele, dar nu poate să facă o puşcă să ochească şi
să descopere o ţintă doar pentru că aceasta scoate un zgomot sau pentru că se mişcă.
Domnul îşi aduse aminte cât de bine îi nimeriseră pe duşmani puştile folosite de mâinile
mecanice şi fu dispus să-i dea dreptate jupânului Rudy. Însă asemenea discuţii în contradictoriu
erau potrivite pentru meşteri pricepuţi în maşinării bizare, nu pentru domnitori îndemânatici mai
degrabă în dejucarea uneltirilor boiereşti şi în supravieţuirea proprie, în ciuda intereselor
împărăţiilor din jur…
Da, dar fără asemenea meşteri ciudaţi n-ar fi reuşit să fugă din împărăţia necredincioşilor.
Îşi aducea şi acum aminte de prima sa întâlnire cu jupânul Burr. Americanul îl vizitase la
casa lui din Fanar, pe când nu se hotărâse încă să-şi rişte viaţa şi averea cumpărând de la osmanlâi
tronul Ţării Rumâneşti.
Străinul venise plin de curaj, cu obrăznicie chiar, deşi fusese tot timpul extrem de
politicos, şi-i întinsese cartea de vizită (obicei evropenesc, ce nu-şi avea rostul în inima
Istambulului).
Ianis Georgios Caragea o luase şi o citise, căci ştia latineşte, franţuzeşte şi nemţeşte, deci
cunoştea literele occidentalilor:
R. O. BURR, LE CONQUERANT.
Firmă specializată în fugi şi evadări.
Sediul principal la Paris, filiale în Viena, Madrid şi Londra.
Urmau apoi adresele sediilor din cele patru oraşe.
Străinul îl amuzase, crezuse în prima clipă că are de-a face cu un escroc, dar americanul
nu-i ceruse nici un ban, se mulţumise să-i explice cum putea să-şi scoată banii din Valahia şi să-i
depună în bănci sigure, din străinătăţuri îndepărtate, şi cum putea să ajungă în Transilvania fără să
fie prins de oamenii turcilor.
— Cel mai simplu este să plecaţi din Bucureşti şi să mergeţi până la Câmpina, îi spusese
 X

americanul, dovedind că ştia situaţia locală. Iar de acolo să mergeţi de-a lungul Prahovei, spre
pasul Timiş. Drumul ăsta fusese pe vremuri o potecă, pe care puteau merge doar caii cu samare
pe ei, dar austriecii l-au transformat, în timpul ultimei lor năvăliri în Valahia, într-un drum
accesibil căruţelor şi trăsurilor. Sunt multe poduri de lemn, care pot fi distruse după ce le treceţi,
ca să nu vă poată ajunge nimeni din urmă. Dar, vă întreb eu, vă puteţi bizui pe oamenii care vă
vor însoţi? Sunteţi convins că nu vă vor vinde turcilor, sau că nu vă vor omorî, ca să vă jefuiască?
Sau că vă vor apăra, dacă vă vor ataca tâlharii de drumul mare?
Caragea dăduse din cap, dându-i dreptate.
— Deci nu drumul contează, ci viteza cu care îl veţi parcurge, încât să nu puteţi fi ajuns
de urmăritori. Şi mai contează să fiţi în siguranţă, să nu vă pese dacă vă atacă cineva.
Şi americanul continuase, spunându-i ce plan avea.
Şi cât o să-l coste.
Fanariotul se gândise îndelung, se mai întâlnise şi mai discutase cu Burr de câteva ori, şi
până la urmă bătuseră palma.
Apoi familia Caragea se pusese în mişcare, cheltuise sume enorme şi Ianis Georgios
ajunsese domnul Ţării Rumâneşti…
— Cazanul s-a încins, presiunea aburului e cea potrivită, zise Brunton, întrerupând
gândurile domnului. E bine s-o luăm din loc. În câteva ore ar trebui să ajungem la graniţă.
Domnul dădu din cap şi se grăbi să se urce alături de familia sa. Picioarele de lăcustă
metalică începură să se agite iute, împingând locomobilul din ce în ce mai iute…
Soarele se ridicase deasupra culmilor, vehiculul gonea din răsputeri şi domnul începuse să
creadă că grijile lui ajunseseră la sfârşit.
Apoi auzi, peste zăngănitul Calului cu aburi, cu care începuse să se obişnuiască, rumoare
şi zarvă de mulţime întărâtată.
Se uită prin fantele obloanelor de oţel şi văzu că se apropiau de un sat, şi mai văzu că
drumul fusese ocupat de vreo sută de ţărani furioşi, care agitau topoare şi furci.
— Ne-a belit el, vodă, dar acum o să-l belim şi noi! răcnea mai tare ca ceilalţi unul dintre
oameni.
Asta ar fi culmea, îşi zise voievodul, să scăpăm de arnăuţi şi de tâlhari şi să ne
împiedicăm de nişte ţopârlani!
Şi răcni către foişorul în care stătea Burr, dirijând locomobilul:
— Intră cu maşinăria în ei! Zdrobeşte-i sub roţi! Mârlanii! Mitocanii! Calcă-i! Striveşte-i!
În furia sa, nu se mai întrebă cum de ajunseseră ţăranii aceia dintr-un sat pierdut în munţi
să ştie că în maşinăria aceea ciudată călătorea chiar domnul ţării.
Burr râse, auzind înverşunarea domnitorului, şi-i transmise lui Brunton să mărească
viteza. Apoi păstră direcţia de înaintare, năvălind către gloata din drum, dar acţionând sirena
locomobilului, care scoase un urlet foarte puternic şi îngrozitor pentru cineva care nu mai auzise
 X

vreodată aşa ceva.

Majoritatea oamenilor fugiră din calea drăcoveniei urlătoare, dar se găsiră destui care să
rămână în drum, agitând topoarele şi furcile cu care voiau să-l oprească pe domnul fugar.
Atunci Sturmschwimer suflă în fluierul său vrăjit, iar mâinile mecanice din faţa
vehiculului traseră o dată.
Gloanţele, bine ţintite, loviră uneltele agitate pe deasupra capetelor şi le zburară din
mâinile ce le ţineau.
O a doua salvă, trasă aproape imediat, trimise gloanţe care izbiră drumul în apropierea
ţăranilor, cărora le trecu de îndată cheful de stat în calea vehiculului ce năvălea către ei, urlând ca
însuşi necuratul.
Gloata se împrăştie, fugi în dezordine, dar se strânse, încăpţânată, la vreo douăzeci,
treizeci de stânjeni de drum, în apropierea căsuţelor amărâte care alcătuiau sătucul acela de
munte.
Acolo, simţindu-se în siguranţă, mulţimea începu să urle, fără odihnă:
— Mâncate-ar viermii cei neobosiţi! Că ne-ai împilat şi ne-ai jefuit mai rău ca tâlharii!
Huo! Huooo! Huideo!
Şi continuară să huiduie până când locomobilul, care încetase să şuiere din sirenă, dar
mărise şi mai mult viteza, dispăru din vedere.
Fir-ar ai dracului de ţopârlani! continuă să bombăne domnul în gând, văzând domniţele ce
păreau speriate. Atâta ştiu, să huiduie! Un neam de huiduitori şi de cârtitori, gata să dea vina pe
străini pentru mizeria lor. Sigur, el însuşi vânduse ranguri şi funcţii tuturor celor dispuşi să
plătească, dar nu pusese nimănui pistolul la tâmplă, ca să-l oblige să-i dea bani. Iar cei ce-şi
cumpăraseră slujbele doriseră să-şi recapete banii înapoi cât mai iute. Ăsta era mersul lucrurilor.
El plătise ca să ajungă domn, vânduse ranguri celor dornici ca să-şi recupereze cheltuiala, aceştia
îi jumuliseră pe amărâţii de târgoveţi şi pe ţăranii şi mai amărâţi… Întotdeauna, mărirea unora se
plăteşte de talpa ţării. Însă contează şi ce faci cu banii pe care îi strângi prin asemenea mijloace,
concluzionă domnul. E uşor să dai vina pe lăcomia străinilor, fără să te gândeşti că străinii aceia
lacomi n-ar fi putut face nimic fără ajutorul plin de entuziasm al localnicilor. Grecii fanarioţi,
cum era şi el, făcuseră o mulţime de reforme în ţările rumâneşti, dar cine se uita la asemenea
nimicuri? Reformele acelea erau foarte bune şi ar fi adus prosperitate ţării, de n-ar fi existat atâta
lăcomie. Şi prostie. Să-i ia dracu' pe valahi. El nu avea să mai aibă niciodată de-a face cu ei. Îi
ajunsese. Strânsese o avere imensă şi reuşise să o pună la adăpost, în bănci din Englitera. Dar,
spre deosebire de boierii rumâni, nu avea de gând să păstreze tot bănetul acela pentru el. Finanţa
de multă vreme Eteria, aşa cum făceau o mulţime de greci avuţi. Iar când Elada avea să fie liberă
– şi avea să fie, pentru că mulţi trudeau pentru asta, în diferite feluri – avea să dea o grămadă de
bani statului grec şi capitalei acestuia. Visul său, care avea să devină realitate, era sigur de asta,
era ca în Atena să se ridice o statuie pe soclul căreia să scrie:
IANIS GEORGIOS CARAGEA, DOMN AL VALAHIEI ŞI MARE FILANTROP,
BINEFĂCĂTOR AL ATENEI ŞI AL ÎNTREGII ELADE.
 X

Poate că n-o să scrie exact aşa, dar o să fie ceva asemănător. Iar conştiinţa o să-i fie
împăcată. Şi n-o să-i mai pese de huiduielile ţopârlanilor valahi.
În timp ce domnul gândea astfel, locomobilul gonea de zor.
Soarele urcase sus pe cer, ziua era senină şi frumoasă, nici un nor nu păta seninul cerului,
nici un nor nu mai înnegura gândurile familiei Caragea, care vedea că se apropie, cu fiecare clipă,
de graniţă şi de libertate.
În cele din urmă, Calul cu aburi încetini şi se opri.
În jurul lui se auzeau voci mirate, care sporovăiau între ele în nemţeşte.
Domnul deschise uşa compartimentului şi văzu că în jur să strânseseră grănicerii austrieci.
Scăpase de turci.
Coborâră cu toţii, domnul arătă grănicerilor scrisorile de trecere ce-i fuseseră pregătite din
timp de jupânul Burr, apoi familia domnească se îndreptă, cu lăzile cu bani şi bijuterii, spre
câteva trăsuri comode, care aşteptau în vecinătate. Măcar ultima parte a drumului, până la Braşov,
s-o parcurgă în condiţii omeneşti.
Înainte de plecare, domnul îşi luă rămas bun de la cei trei străini, îi dădu lui Burr o pungă
cu galbeni imperiali şi o scrisoare de transfer de fonduri, pentru o bancă din Londra, cea prin
intermediul căreia se făcuseră şi plăţile precedente, apoi îl întrebă:
— Şi acum încotro, jupâne Burr?
— Înălţimea voastră, avem o grămadă de treburi. În primul rând, o să facem câteva
transformări Calului cu aburi. O să-i scoatem armele şi compartimentul pentru pasageri, o să-i
punem roţi mai înguste, potrivite şinelor de cale ferată şi o să-l predăm proprietarilor unei mine
din Transilvania, care au dorit să-l cumpere ca să le împingă vagonetele cu minereuri. Iar după
aceea… Sturmschwimer o să-şi vadă de mecanismele lui, iar eu de vehiculul care merge pe sub
apă. Brunton o să construiască un balon, pentru un client care trebuie să scape de undeva, din
mijlocul Africii şi… Avem multe de făcut, căci lumea e în mare fierbere.
— Şi în mare schimbare, oftă fostul voievod. De vreo treizeci de ani se tot schimbă şi tot
nu-i este de ajuns… Să deie Domnul să putem face faţă atâtor vremuri interesante.
Şi domnul se îndreptă spre trăsura sa, zgribulit de frig. Da, era o zi senină, dar aici, în
creierul munţilor, era frig. Şi va fi şi mai frig, în oricare loc din Valahia sau din Transilvania, când
va veni cu adevărat iarna şi se vor porni viforul şi ninsoarea.
Se săturase de valahi, se săturase de iernile valahe.
Va zăbovi în Braşov doar câteva zile, până ce-i vor sosi şi servitorii credincioşi, rămaşi în
urmă. Apoi vor pleca toţi în Italia, unde clima seamănă cu cea a iubitei sale Elada. Iar când grecii
vor avea ţara lor, se va muta printre cei din neamul lui, printre cei ca el… proză

▫ Narcisa Stoica ▫
Himera ▫
 X

Când a pornit în căutarea bestieice transformase prospera Licie într-o ruină fumegândă,
eroul din Corint, Bellerofon, a fost ajutat de un cal înaripat. Pegas s-a ridicat până la nori, unde
nu ajungea focul scuipat de cele trei capete ale bestiei, iar viteazul arcaş pe care îl purta în spate
a ţintit fără greş. Himera a intrat în istorie, condamnată la uitare.
Mii de ani mai târziu şi într-o altă galaxie a fost lansată o nouă expediţie în căutarea ei.
Urmaşii lui Bellerofon călătoreau acum cu o navă spaţială, iar pentru ei himera reprezenta
numelede cod al unei misiuni de cercetare universitară ce avea ca scop stabilirea originii
asteroizilor din Centura lui Oorsd.
***
— Toate teoriile privind existenţa unei planete în Centura lui Oorsd, în urmă cu patru mii
de ani, se bazează pe dezvoltările aduse relativ recent de un matematician pe nume Ulst Vende la
legea proporţiilor corpurilor într-un sistem planetar, potrivit cărora „distanţele dintre planete şi
astrul în jurul cărora acestea gravitează se menţin constante în timp, într-o progresie de tip
armonic”. Un corolar al acestei teorii stabileşte faptul că în zona cu cea mai mare concentrare de
masă din Centura lui Oorsd s-ar fi aflat un corp ceresc…
— Pseudoteorie, Filip! Pseudoteorie! Că doar calculele lui Ulst Vende nu s-au verificat
decât pentru primele şapte planete.
Aşezat de cealaltă parte a măsuţei joase, în sala comună, pilotul Belladonnei îi urmărea pe
cei doi tineri adânciţi în dezbatere cu o expresie de bunăvoinţă amuzată. Nu era la prima lui
misiune pentru universitatea din Arved, dar niciodată discuţiile între cercetători nu i se păruseră
atât de distractive. Poate şi pentru că până atunci nu avusese ca pasageri decât profesori, prea
plini de propria importanţă şi misiune ca să-şi piardă timpul pălăvrăgind cu un absolvent al Şcolii
Comune de Pilotaj.
În schimb, cei doi studenţi din faţa lui, Filip Odell Astrofizică şi Grigh Dai Biologie (îşi
amintea că aceştia fuseseră atât de emoţionaţi când s-au cunoscut, în biroul decanului Mazov,
încât îşi rostiseră specializările ca şi cum ar fi făcut parte din numele lor proprii) acceptaseră
entuziasmaţi să îi povestească despre scopul misiunii Himera:
— Şi cum explică lumea academică – pilotul accentuase fără să vrea ultimul termen –
lipsa unei planete?
— Abeo, îl ajută astrofizicianul Filip Odell. Ulst Vende aşa a botezat-o, după un cuvânt
care înseamnă „dispărut” într-o limbă străveche.
— Mai bine îşi revizuia calculele alea! mormăi celălalt student, foindu-se nemulţumit în
fotoliu.
Filip Odell continuă, fără să ia în seamă intervenţia colegului biolog.
— Cele mai populare teorii susţin că Abeo fie a explodat în urma unei coliziuni cu o
cometă, fie s-a dezintegrat, după ce oceanul planetar s-a revărsat printr-o falie uriaşă direct peste
miezului planetei, creând o presiune imensă.
Grigh Dai nu se dădu bătut. Se întoarse către pilot şi spuse pe un ton serios:
 X

— Filip uită să menţioneze cea mai interesantă teorie! Aceea potrivit căreia Abeo ar fi
explodat din cauza unei catastrofe nucleare generate de acţiunile locuitorilor săi! Ce zici de asta,
Ayn Trev?
Pilotul se îndreptă în scaun şi în mişcare îşi atinse de spătar pielea încă sensibilă de pe
omoplaţi.
— Înţeleg că tu nu prea crezi că asteroizii din centura lui Oorsd sunt rămăşiţele lui Abeo,
spuse el, camuflându-şi cu palma o grimasă de durere.
— Dacă e să fie cinstit, nici Filip nu dă doi bani pe ea, îl aprobă biologul, zâmbind şiret în
direcţia colegului său. Să nu mai zic şi de decanul Mazov! continuă el cu însufleţire. Ştiai că el a
ales numele de „Himera” pentru misiune? Şi-apoi a insistat să mergem noi, deşi ştie foarte bine
ce credem, amândoi, cu privire la existenţa lui Abeo. După cum i-am şi zis, de la început, lui
Filip, Mazov sigur a aprobat misiunea asta doar ca să le arate ălora din Consiliul de Administraţie
al Universităţii că tot el e şeful, chiar şi după tot scandalul cu contractele ilegale cu armata.
— Serios? murmură pilotul, dintr-odată atent.
Contractul pe care îl semnase el în biroul lui Mazov stipula alb pe negru că „va primi
creditele aferente serviciilor prestate doar cu aprobarea Consiliului de Administraţie al
Universităţii Arved”. Perspectiva de a se trezi, la întoarcere, în mijlocul unui război birocratic,
nu-i surâdea deloc.
— O, da, a fost zarvă mare! se grăbi biologul Grigh Dai să îi confirme temerile. Când au
aflat cei din Consiliu ce experimente coordona el în laboratoarele de genetică, puţin a lipsit să nu-
i retragă toate acreditările academice şi să-l…
— Dar astea nu sunt decât bârfe! îl întrerupse, cu un strigăt răguşit, astrofizicianul. N-a
fost făcută nici o declaraţie oficială, nimic! Grigh, n-aş fi crezut că pleci urechea la toate
calomniile! Şi-n plus, le transmiţi şi mai departe, ca adevăruri, unor persoane străine de
Universitate! Chiar nu-ţi imaginezi cât rău faci, gratuit, şcolii unde înveţi?
Pilotul Ayn Trev avea senzaţia că tocmai îi fusese turnată în cap o găleată de apă cu
gheaţă, şi fu suficient să arunce o privire în direcţia lui Grigh Dai, să înţeleagă că nu era singurul
care reacţiona aşa în faţa vehemenţei lui Filip Odell.
În veci nu şi-ar fi imaginat că blândul, diplomatul Filip Odell, cel care tremurase din toate
încheieturile în timp ce aştepta să-i vină rândul să urce pe masa de tatuat, este capabil să
vorbească atât de înflăcărat, ba chiar să-i închidă gura unei persoane expansive ca Grigh Dai.
— Şi cum v-aţi propus să demonstraţi că planeta asta nu a existat? murmură pilotul după
mai multe clipe de tăcere stânjenită.
Grigh Dai tresări, ca trezit din somn.
— Cum? Aducând argumente care să-i amuţească pentru totdeauna pe adepţii existenţei
lui Abeo, mormăi el crispat şi se ridică în picioare. Din trei paşi ajunse lângă ecluza ce da în holul
lung al navei şi înainte să-i treacă pragul, adăugă: O să umplem cala navei cu bolovani din
Centura lui Oorsd şi la întoarcerea pe Arved o să le aruncăm în cap cu ele! Aşteaptă şi-ai să vezi!
 X

— Ei, nici chiar aşa, îl auzi pe Filip Odell revenind la tonul lui normal, uşor timid,
aproape alintat. Ştii, Ayn Trev, colegul meu a vrut să spună că, din punct de vedere ştiinţific,
infirmările teoriilor, chiar şi ale celor absurde, sunt la fel de importante ca descoperirile
spectaculoase. Iar dacă participarea la misiunea asta ne asigură şi simpatia unuia dintre cei mai
influenţi profesori de la Universitate, cu atât mai bine!
Pilotul îl aprobă cu o mişcare mecanică din cap şi ieşi din sala comună fără să mai salute,
copleşit de senzaţia că tocmai fusese poftit afară de la o petrecere la care nu avusese nici un drept
să participe de la bun început.
***
Era atât de iritat după discuţia cu ce doi studenţi, încât greşi de câteva ori codul de acces
în cabinetul medical, unde dormea, în cuva de stază, pilotul care avea rolul să preia conducerea
navei în cazul în care el ar fi păţit ceva.
Ayn Trev nu ştia despre acesta decât că se numeşte Vigo Dass şi că-l înlocuise în ultima
clipă pe Raz Agid, cel care-l secondase până atunci în toate transporturile angajate de
Universitate.
Verifică atent panoul de stare al cuvei şi fu mulţumit să constate că toţi parametrii se
încadrau în limite normale. După toate aparenţele, Vigo Dass avea să doarmă liniştit până la
încheierea misiunii, aşa cum făcuse şi Raz Agid de fiecare dată când au navigat împreună.
„În sfârşit a înţeles şi Mazov că bătrânul Raz e prea scump pentru misiunile mele”
murmură el şi amintirea discuţiei purtate mai devreme îi reactivă senzaţia de nelinişte.
Dacă era să fie sincer, informaţiile pe care tocmai le aflase nu veneau decât să-i
accentueze starea de disconfort pe care o avea încă de dinainte să urce la bordul Belladonnei.
I-ar fi spus presimţire, dacă ar fi crezut în lucrurile astea. Aşa, dădu vina pe oboseală.
Întâi, i se păruse ciudat că Mazov insistase să participe la expediţie chiar dacă ştia că
tocmai revenise dintr-o călătorie lungă şi solicitantă şi acceptase doar fiindcă decanul îi oferise un
comision ceva mai mare ca de obicei, ba îi permise să-şi facă şi un tatuaj, în cinstea celei de-a
douăzeci şi cincea curse din carieră, chiar înaintea plecării. Fusese surprins totuşi când acesta le
sugerase şi celor doi studenţi pasageri să se tatueze, ca memento – zisese el – al primei lor
călătorii în spaţiu.
Surprizele continuară şi după ce urcară la bordul Belladonnei.
În sine, aceasta era o adevărată bijuterie a zborurilor spaţiale, mult peste standardele
transportoarelor de clasa sa şi, din câte tocmai aflase, mult peste necesităţile misiunii „Himera”.
Cei doi studenţi, în schimb, i se păruseră dezinteresaţi şi nepregătiţi.
Ieşi din cabinetul medical amintindu-şi cât de uimit fusese să descopere că Filip Odell
studia de zor în sala comună romane de aventuri spaţiale şi nu materiale de pregătire a explorării
Centurii lui Oorsd, în timp ce Grigh Dai, la rândul său, făcea experimente pe cât de distractive, pe
atât de inutile în studiul asteroizilor, în laboratorul de la etajul inferior al navei. În urma
participării la un astfel de experiment, Ayn Trev descoperise că este tetracromat – adică ochii săi
 X

percep culorile din patru surse diferite, „cu una mai mult ca majoritatea oamenilor”, după cum îi
explicase biologul, entuziasmat să descopere o persoană cu aceeaşi abilitate extrem de rară pe
care o avea şi el.
Pilotul traversă rapid culoarul navei şi intră în cabina sa, hotărât să evite pe viitor toate
discuţiile care nu-l privesc. Se lungi îmbrăcat pe pat şi adormi cu gândul că măcar despre
necunoscutul din cuva de stază ar fi trebuit să-ncerce să afle mai multe lucruri.
***
Un corb imens desena cercuri largi deasupra lui, pe fundalul unui cer necunoscut,
luminat de trei sori.
Zăcea lungit pe o suprafaţă grunjoasă, care-i rănea spatele. A închis ochii arşi de
luminăşi s-a forţat să se ridice. Neputinţa l-a înfuriat şi l-a făcut să se zbată ca un peşte eşuat la
mal.
A urlat lung, a disperare, şi a auzit pasărea cum i se alătură, cu croncănituri ascuţite, ca
nişte cuţite lungi, care-i treceau dureros prin timpane şi i se înfigeau adânc în occipital.
Cuprins de teroare, a închis ochii şi nu i-a mai deschis decât când a simţit-o ţopăindu-i
pe piept. Printre genele întredeschise pasărea semăna cu o piesă dintr-un joc de ţintar, numai că,
la fiecare salt, se micşora. Ajunsese cât o unghie când i-a aterizat pe barbă, dar încă putea
distinge răutatea în ochii mici şi galbeni. A dat să strige, ca s-o alunge, însă ea a făcut un ultim
salt, direct în gura lui.
A simţit-o alunecându-i în jos pe gât şi a leşinat, copleşit de greaţă.
***
Ayn Trev îşi începu rondul zilnic cu escala obligatorie în cabinetul medical. Pilotul de
rezervă dormea liniştit în cuva de stază, spre deosebire de el, care avusese o noapte proastă, cu
vise îngrozitoare, din care se trezise cu mare greutate.
În astfel de momente, pilotul Belladonnei era recunoscător că decanul Mazov nu-i
impusese, ca majoritatea angajatorilor, să îi trimită comunicări zilnice de activitate, altfel, cu
siguranţă ar fi întârziat la raport. Aşa, până şi transmisiile regulate, ca rezultatele analizelor
medicale standard, obligatorii pentru membrii unei misiuni spaţiale care durează mai mult de şase
zile, nu aveau loc la ore fixe, atâta timp cât nava lor avea un sistem prototip de comunicaţii,
capabil să dialogheze cu centrul de monitorizare aproape în timp real, pe tot parcursul călătoriei.
Cu toate acestea, când îl găsi pe astrofizician citind, cu un sandvici în mână, în faţa unuia
din monitoarele din sala comună, nu-şi putu stăpâni un sentiment de jenă că începuse programul
atât de târziu.
— N-ai avut somn? mormăi el, în loc de salut.
— Să ştii că spatele nu prea m-a lăsat… Şi-n plus, de la o vreme, visez atât de urât, că zău
dacă-mi mai vine să merg la culcare! Nici nu-mi imaginam că păsările îţi pot da coşmaruri! O fi
de la tatuaj, mai ştii? răspunse celălalt zâmbind şi se frecă de spătarul scaunului, un gest de care
nu părea pe deplin conştient.
 X

— Din ce spunea Grigh, dacă ne mănâncă spatele, înseamnă că în curând o să ne putem

da jos bandajele, spuse Ayn Trev pe un ton încurajator.
Observase privirea nefericită a celuilalt, dar era hotărât să-şi ţină promisiunea de a nu mai
intra în discuţii care nu-l privesc. Îl îngrozeau destul visele lui, ca să le mai asculte şi pe ale
altora.
— Dar văd că Grigh doarme bine-mersi! Nu m-aş mira să-şi fi preparat un unguent
calmant, pe care-l păstrează numai pentru el! se grăbi el să adauge, fără prea multă convingere.
Studentul la biologie îşi asumase benevol rolul de asistent medical al navei şi era aproape
enervant când venea vorba de îngrijirea tatuajelor tuturor.
Le realizase un student la Arte, într-unul din laboratoarele de genetică ale Universităţii, cu
doar câteva ore înaintea îmbarcării pe Belladonna, şi fiecare reprezenta un corb uriaş, desenat de
la omoplaţi până la prima vertebră lombară.
— Ei, aş! Dacă ai şti ce vise are Grigh! îl contrazise celălalt. De aseară n-a mai ieşit din
laboratorul de jos.
— Vezi, ce ţi-am zis? Îşi face o cremă specială!
— Ăăă, nu chiar.
Tânărul începu iarăşi să se foiască, sub privirea curioasă a pilotului.
— Învaţă să zboare! adăugă el în cele din urmă.
— Ce?!
— Nu m-a lăsat să intru. Doar a zis că a dezactivat gravitaţia şi să nu-l deranjez, că vrea
să zboare! Ştii, m-am uitat pe camere şi chiar a adaptat un fel de aripi la un costum pentru
exterior şi dădea din mâini, ca păsările! adăugă el, roşind.
Ayn Trev râse în hohote.
— Trebuia să mă aştept la asta! Ştiam că prima ieşire în spaţiu te schimbă, dar nici într-
atât! Sunt tare curios cum o să vă manifestaţi când veţi ieşi în spaţiu, să v-adunaţi bolovanii!
Celălalt nu comentă afirmaţia şi nici nu păru să îi împărtăşească veselia.
— Auzi, adăugă pilotul, ceva mai liniştit, i-a spune-mi, ţi-a zis Grigh ce pasăre şi-a luat ca
model pentru lecţiile lui de zbor?
— Un corb, ce altceva credeai?
Ayn Trev continuă să râdă mult timp, cu poftă, chiar şi după ce ajunse în cabina de pilotaj.
Pupitrul de navigaţie sclipea vesel la el, ecranul principal îl anunţa că pilotul automat nu
se abătuse de la cursul pe care i-l ordonase cu o seară în urmă, până şi zgomotele de fond îl
îmbiau la relaxare. Adormi în scaunul de comandă cu un zâmbet întins pe toată faţa.
***
O lună uriaşă, fără pete, scânteia sus şi el zăcea sub ea, întins pe un pat de bolovani
tăioşi. Nu se-auzea nimic în jur, nici măcar vântul ce-nvolbura, la numai câţiva paşi distanţă,
fuioare de nisip argintiu lungi până la cer.
 X

Suite pe bolovanii din jur, păsări poleite cu sidef îl priveau atât de nemişcate, încât a
crezut că e întins pe altarul unui monument bizar, cioplit în piatră. Şi-a amintit fără să vrea
corbul de peste zi şi a urlat lung la cerul fără stele, trezind statuile la viaţă. S-au ridicat în aer
simultan şi s-au învălmăşit deasupra lui, într-un haos de pene, gheare şi ciocuri furioase.
Treptat, s-au aranjat într-o formaţie ce aducea a spirală, cu vârful îndreptat spre lună, şi au
început să se rotească atât de repede încât, de jos, păreau o sfoarăâmpletită din mii de raze de
lună. Se înălţau şi el a răsuflat uşurat, până când a observat că din piept i se înalţă un apendice,
ca un fir subţire, de argint, ce urcă după ele, şerpuind.
Şi, oricât şi-a ţinut el respiraţia, apendicele odios a ajuns din urmă spirala şi s-a trezit
ridicat, uşor ca un fulg.
Urca fără voia lui, rotindu-se cu o viteză ameţitoare chiar şi pentru un pilot obişnuit cu
testele de centrifugă.
Când s-au oprit, plutea, cu faţa în jos, pe un nor pufos şi cald, deasupra lunii zărită mai
devreme. Era prea sus ca să distingă pe ea altceva decât diverse pete de culoare, dar fără să-şi
explice de ce, ştia că se află deasupra unei lumi pe care există viaţă.
Nu mai simţea nici teamăşi nici greaţă când şi-a plecat capul pe marginea covorului său
fermecat, ca pentru a-i ordona să coboare, însă acesta s-a cambrat sub el şi a început să urce.
Planeta s-a micşorat cu fiecare clipire de pleoape până când a ajuns cât o sferă. N-a avut
prea mult timp să o admire, căci a început să strălucească, din ce în ce mai intens, până când a
explodat, sub privirile lui îngrozite, dând naştere unui foc de artificii sublim, care l-a lăsat fără
respiraţie.
***
Timpanele îi erau sfâşiate de ţipetele ascuţite ale alarmelor, în timp ce tabloul de bord era
scăldat într-un roşu impresionist.
Se îndreptă mecanic după comenzi, sperând că bolovanul imens ce umplea tot ecranul
principal, gata să-i sară în poală, făcea parte din visul îngrozitor de mai devreme. Centura lui
Oorsd era mult prea departe, iar senzorii nu-i indicaseră, la ultima inspecţie, nici un obstacol de
mărimea acestuia pe traseul lor.
Tastă la repezeală coordonatele unei traiectorii de impact care să diminueze pagubele,
numai că nu se întâmplă nimic.
Pilotul automat preluase comanda navei şi îi bloca activ accesul la sistemele de navigaţie.
Înainte să-şi de-a seama ce se întâmplă, scaunul hidraulic îşi activă scutul de protecţie, iar
Ayn Trev se trezi imobilizat, devenind fără să vrea unicul spectator, din primul rând, al unei
reprezentaţii halucinante.
Coconul lui de protecţie amortiza destul de bine vibraţiile navei însă scrâşnetul metalului
rupt, mult peste vuietul alarmelor, era suficient să-l facă să înţeleagă cât de puternic fusese
impactul.
— Ayn, nenorocitule, ce mama mă-sii? Dormi?! urlă din difuzoare o voce ajunsă
 X

periculos de aproape de limita isteriei.

— Comenzile au luat-o razna! strigă Ayn, încercând să acopere zgomotul infernal al
alarmelor. S-au blocat pe pilot automat şi m-au imobilizat în scutul de protecţie. Sunt pur şi
simplu legat de mâini şi de picioare.
— Mai bine! bubui vocea decanului Mazov. Nici nu vreau să-mi imaginez ce s-ar fi
întâmplat dacă te lăsam să conduci singur nava, aşa orb şi surd cum am văzut că eşti!
Pilotul Belladonnei dădu să răspundă acuzaţiilor însă rămase fără glas când descoperi că
nu este singur în încăpere. Un bărbat masiv, tuns milităreşte, îmbrăcat într-un combinezon ce
aducea a uniformă, se oprise în dreapta sa şi îl privea cu ochi reci.
— Începând din această clipă predai comanda punţii pilotului Vigo Dass! continuă
Mazov, pe un ton în care se distingea clar satisfacţia.
Ayn Trev nu mai apucă să confirme primirea ordinului, deoarece scutul de protecţie al
scaunului de comandă se dezactivă brusc, făcându-l să alunece cât era de lung la picioarele
înlocuitorului său. Acesta îl apucă de umeri şi îl ridică în picioare atât de rapid, încât puţin lipsi ca
Ayn Trev să nu cadă la loc, dezechilibrat şi năuc, după ce respectivul îşi luă mâna de pe el. Apoi,
fără să-i dea prea mult timp să-şi revină, îl informă scurt:
— Eşti consemnat în sala comună, lângă studenţi. Vin şi eu imediat să vă prelucrez noul
plan de bătaie!
***
În cele din urmă, Ayn Trev ajunsese să fie încuiat în laboratorul medical şi nu ştia pe cine
să fie mai furios pentru asta: pe el însuşi, pentru că greşise atât de rău, chiar dacă pentru prima
oară în cariera sa de pilot, sau pe Vigo Dass, care luase decizia să-l încuie în laboratorul medical,
după ce el tot încercase să-i explice că nu are nevoie să-şi facă un set extins de analize medicale
chiar în timp ce studenţii inspectau exteriorul navei.
Cu cât se gândea mai mult, cu atât i se părea mai bizar modul în care evoluaseră lucrurile.
Nu îndrăznea încă să se gândească la motivul pentru care adormise în timp ce se afla la
comanda navei, aşa cum nu dorea nici să analizeze visul straniu care nu-l lăsase să se trezească la
realitate decât atunci când fusese prea târziu, dar restul – proasta funcţionare a senzorilor de
explorare spaţială şi a sistemelor de navigaţie, precum şi comportamentul abuziv şi, de la un
punct încolo, ilogic al înlocuitorului său la conducerea navei – toate acestea, era sigur, aveau o
explicaţie raţională, indiferent cât de stranii i se păreau pe moment.
Cu numai câteva ore în urmă, când ajustase traseul navei, verificase atent atât hărţile
actualizate ale sectorului pe care îl traversau, precum şi ultimele date înregistrate de senzori, fără
să descopere nici un obstacol, cât de mic, în calea lor. De asemenea, până la momentul
accidentului, toate sistemele Belladonnei funcţionaseră ireproşabil, Ayn Trev fiind convins că are
privilegiul să conducă una dintre cele mai bine dotate nave de pe Arved. Şi nu avea în vedere
doar sistemele prototip, precum cel de comunicaţii în timp real cu Centrul de pe Arved, ci şi
pilotul automat. Ayn Trev era fascinat de performanţele inteligenţei artificiale de la bordul navei,
după ce observase, în urma mai multor teste, că aceasta era capabilă să îi anticipeze orice
 X

comandă şi să o pună în aplicare chiar în timp ce el o gândea, dacă nu şi mai devreme.

Suspiciuni îi ridica şi modul în care făcuse cunoştinţă cu noul pilot. Din câte ştia el, era
imposibil ca cineva să îşi revină fizic atât de repede după ieşirea dintr-o cuvă de stază. „Desigur,
asta dacă, nu cumva, acel cineva a fost treaz de mai multă vreme, şi aştepta să vă ciocniţi” îl sâcâi
un gând, pe care Ayn Trev încercă să-l mai ignore o vreme.
Ştia că un raţionament pornit de la o asemenea premisă l-ar fi dus către concluzii chiar
mai ilogice decât tot ceea ce se întâmplase până atunci.
Vigo Dass nu s-ar fi putut trezi decât print-o comandă venită din exteriorul cuvei sale, iar
dintre cei aflaţi pe Belladonna, doar Ayn Trev ştia codul de activare. Asta nu însemna decât că, fie
cei de la Universitate dotaseră nava şi cu sisteme ascunse, de comandă la distanţă, fie că
programaseră cuva să-l trezească pe Vigo Dass într-un moment prestabilit. Şi într-un caz, şi în
celălalt se impunea o concluzie pe care Ayn Trev o considera absurdă: decanul dorise,
programase ciocnirea cu asteroidul, ceea ce nu putea însemna decât că…
Fostul pilot al Belladonnei adormi fără să-şi ducă ideea până la capăt.
***
Plutea, suspendat în mijlocul unui nor de corbi care planau în tăcere, înconjurându-l
într-un văl opac de pene cenuşii. Le-a văzut ciocurile lungi şi fioroase, ochii galbeni şi răi, ba
chiar şi ghearele periculos de ascuţite, dar nu s-a mai temut. În loc de frică, simţea numai furie.
— Ce-aveţi cu mine? a urlat, ca un războinic înaintea luptei. Lăsaţi-măân pace!
Ca la o comandă, păsările s-au îndepărtat, iar el a văzut că se aflăân spaţiu, în ceea ce
părea a fi o colivie uriaşă, cu gratii argintii, împletite în jurul unor pete de întuneric.
Mai mult curios decât speriat, a dat de câteva ori din mâini, ca un înotător, în direcţia
unui perete care i se părea mai apropiat.
Atunci i-au vorbit pentru prima oară:
— Nu, te rugăm, nu pleca!
A încremenit în mijlocul mişcării, cu braţul drept ridicat deasupra capului.
— Ne-am chinuit mult să te aducem până aici. Nu pleca până nu afli ce avem de spus!
Auzea clar vocea cu un timbru profund, chiar dacă nici un sunet nu i-a trecut prin
timpane.
— Cine eşti? a murmurat cu inima făcută ghem, iar aripile păsărilor au început să
freamăte şi a ştiut răspunsul înainte să-l audă.
„Păsări vorbitoare?!” a rostit el în gând.
— Suntem foarte aproape, ca esenţă, de ceea ce voi numiţi gând/gânduri dar ne-am
prezentat în forma pe care o vezi numai fiindcă tu te gândeşti atât de mult la pasărea pe care ţi-ai
desenat-o pe spate. Ştii, asta te schimbă!
— Cine sunteţi? a repetat el încăpăţânat, iar vocea i-a răspuns iarăşi direct în minte.
— Suntem tot ce a rămas după explozia planetei pe care ţi-am arătat-o.
 X

— Şi ce vreţi de la mine?
— Să ne scoţi de aici, a auzit el şi abia atunci a observat că fiecare corb era legat cu câte
un fir argintat de o pată de întuneric uriaşă, din vârful coliviei.
— Unde suntem aici?
— Voi îi spuneţi Centura lui Oorsd. Noi am numit-o cândva casă, dar acum nu mai este
decât o ruină.
— Deci chiar a fost o planetă aici! A murmurat el. De ce a explodat?
— Din vina noastră!
Pilotul a reînceput să-şi mişte braţele ca un înotător.
— De ce credeţi că eu pot să vă scot din… – a arătat în jur –… din colivie?
— Am reuşit să ne legăm de tine cu un fir mai puternic decât oricare dintre cele care ne
ţin aici. Nu trebuie decât să te concentrezi şi…
— Ce-aţi făcut? a strigat el îngrozit, pipăindu-şi instinctiv pieptul. De ce eu? a continuat,
ceva mai liniştit că nu i-a răsărit încă nimic de-acolo.
— Am încercat de multe ori cu alţii, ca voi, ori din alte rase, însă până acum numai de
tine şi de ceilalţi doi cu păsări desenate ne-am putut lega firele. Dar ei nu sunt încă aşa puternici
ca tine şi…
***
— Ayn, dă-te la o parte din drum! îl auzi el pe Grigh Dai strigând. O să ne omori până la
urmă cu somnul tău!
Se trezi confuz, iar loviturile primite în spate îl năuciră şi mai mult. Studentul biolog, încă
purtând costumul pentru exterior, abia încăpea cu corpul imobil al astrofizicianului în spate prin
ecluza îngustă de acces în cabinetul medical.
Ayn Trev îl ajută să îl urce pe Filip Odell pe masa de consultaţii şi să îi scoată costumul
spaţial, după care se retrase într-un colţ, urmărind în tăcere ecranele de monitorizare, care
sclipeau descurajant de roşu.
Biologul începuse deja să răscolească în trusele stivuite la capătul bolnavului şi nu se opri
până nu găsi doi cilindri lungi. Le injectă grăbit conţinutul în gâtul colegului său şi apoi, cu
privirile lipite de monitoare, începu să tasteze ordine pe panoul de analize. O serie lungă de
instantanee ale creierului se derulă cu viteză pe ecrane şi, cu fiecare nouă imagine, figura lui
Grigh Dai devenea din ce în ce mai întunecată. Din când în când, acesta îngheţa câte o imagine şi
fluiera a pagubă.
— Gata, am făcut tot ce se putea, murmură el, într-un târziu. Acum aşteptăm.
— Ce? îl întrebă cu glas slab Ayn Trev.
— Se pare că a făcut atac cerebral. Trebuie să…
— Se pare? îl întrerupse pilotul, rotindu-şi braţele larg, într-un gest menit să indice toate
dispozitivele medicale din jur.
 X

— Din păcate, da! Încep să cred că nu minţeai când ai dat vina pe defecţiuni ale
sistemelor navei.
Pilotul ridică din sprâncene, fără să mai rostească şi întrebarea. Pe buze avea un zâmbet
satisfăcut.
— Ceea ce îmi arată monitoarele este de-a dreptul absurd, izbucni biologul. După ele,
Filip are hyperpallium!
— Asta-i vreo boală?
Studentul oftă lung înainte să-i răspundă:
— În principiu, înseamnă că Filip are creier de pasăre!
Pilotul rămase mut câteva clipe. Când vorbi din nou, nu avea nici urmă de satisfacţie în
glas:
— Şi-ai observat abia acum?
— Bănuiam ceva, murmură celălalt, dar din acest moment am şi imagini care o dovedesc!
Pilotul îl cântări din ochi câteva clipe, ca pentru a se hotărî dacă vorbeşte serios:
— Şi ce-ai de gând să faci cu ele?
— O să i le-arăt decanului, când ne întoarcem, ca să-nţeleagă că accidentul n-a fost din
vina ta!
— Dar accidentul lui Filip Odell? întrebă Ayn Trev indicându-l cu privirea pe cel
inconştient.
Grigh Dai vorbi cu glas spart:
— L-am observat târziu. Îl rugasem ceva prin staţie şi, cum nu răspundea, m-am uitat
după el. Plutea în derivă, departe de navă. L-am întrebat pe Vigo Dass ce să fac şi ăsta mi-a zis
să-mi văd de treabă, că se întoarce el. Noroc că nu l-am ascultat, că altfel, cine ştie ce se mai
întâmpla!
Pilotul îl aprobă din cap.
— Ştii, continuă studentul, după ce l-am auzit cum urla la mine, că nu mă mai primeşte
înăuntru fiindcă nu l-am lăsat pe Filip să moară, sunt convins că pilotul nostru e cam nebun!
— Tu ştii mai multe decât mine despre creier, răspunse pilotul evaziv.
„Lăsaţi discuţiile pe altă dată!” urlă o voce aspră din difuzoarele navei. „Grigh Dai, îţi
trimit protocolul 32RD! Vezi să vă faceţi amândoi analizele prevăzute acolo. Până nu primesc
rezultatele, nu iese nimeni din cabina medicală!”
***
„Şi ce-am făcut dacă am ieşit?” se întreba, din spatele buzelor îngheţate, Ayn Trev.
Tremura de mai multe ore, pe întuneric, împreună cu studentul la biologie, în sala comună, în
aşteptarea pilotului Belladonnei. Ca aşteptarea să fie şi mai neplăcută, acesta dezactivase şi
gravitaţia.
— Acum, chiar că sunt gata să aflu „noul plan de bătaie”! îl auzi mormăind pe Grigh Dai.
 X

Ca la un semn, sala comună fu scăldată în lumina caldă a lămpilor de veghe.

— Mă bucur să aflu asta, se răsti Vigo Dass din prag. Mai ales că şi analizele au ieşit mai
bine decât ne-am aşteptat. Decanul Mazov m-a rugat să vă felicit pentru reuşita misiunii, continuă
el, pe un ton zeflemitor.
— Dar n-am ajuns nici la jumătatea drumului! gemu studentul, surprins.
Buzele pilotului de rezervă se arcuiră într-un rânjet dizgraţios, ce-i transformă chipul
pătrăţos într-o mască a răutăţii. Ecluza se închise fără zgomot în urma lui, iar el începu să meargă
legănat spre mijlocul încăperii, cu tălpile ghetelor pentru deplasarea în imponderabilitate fâşâind
enervant la fiecare pas.
— Vorbeşti despre misiunea „Himera”? ceru Ayn Trev, la rândul său, lămuriri.
— Care alta? îi confirmă Vigo Dass şi se opri la câţiva paşi de el, cu braţele în şolduri.
Era mai înalt cu un cap decât el, iar lat, cât Ayn Trev şi Grigh Dai la un loc.
— Uite ce-i, continuă el, aş vrea să trecem la partea practică a…
— Stai aşa! îl întrerupse studentul. Ce legătură au asteroizii din centura lui Oorsd cu
analizele noa…
Vigo Dass îi închise gura fulgerător, cu un pumn în plină figură, apoi se întoarse către Ayn
Trev. Acesta privea ca hipnotizat trupul tânărului cum alunecă prin aer, la numai câţiva centimetri
de podea, lăsând în urmă o dâră groasă de picături rotunde, de-un roşu aprins. Auzi ca prin vis
explicaţia lui Vigo Dass:
— Mă aşteptam ca un biolog să ştie că o himeră este un organism produs prin încrucişarea
a două sau mai multe varietăţi distincte de ADN.
— Ceee? strigă Ayn Trev cu privirea lipită de trupul inert al studentului, care ricoşase
înapoi din perete şi acum plutea în derivă, aproape de ei.
— Mă refeream la doi studenţi şi un pilot cu ADN hibrid – uman şi aviar, dacă vrei să ştii,
continuă Vigo Dass, pe ton egal. Îţi aminteşti, sper, că un anume pilot a insistat să-şi tatueze un
corb pe spate chiar înaintea îmbarcării, nu?
Ayn Trev înclină din cap încruntat.
— Dacă mă întrebi pe mine, tatuajul nu este extraordinar din punct de vedere artistic, dar
tuşul folosit, ei bine, acesta este pur şi simplu o capodoperă a geneticii! Testele de laborator au
arătat că…
— Şi dacă nu mă tatuam? îl întrerupse Ayn Trev.
— Sunt sigur că Mazov ar fi găsit o altă modalitate! i-o tăie celălalt scurt. Acum hai să
vedem dacă măcar ţie-ţi foloseşte la ceva ADN-ul ăsta nou.
Ayn Trev era pregătit să fie atacat asemeni lui Grigh Dai, cu un pumn în faţă, însă Vigo
Dass începu lupta cu o lovitură de picior, care-l seceră, trântindu-l la podea. Apoi îl prinse de
glezne şi începu să-l învârtească pe loc, ca într-o centrifugă.
— Mă aşteptam de la voi să zburaţi deja, strigă pilotul de rezervă, că doar de-aia v-am
 X

oprit gravitaţia, dar văd c-aveţi nevoie de un impuls.

Eliberat din strânsoarea de fier, trupul lui Ayn Trev zbură ca din praştie în direcţia ecluzei,
răsturnând în drumul lui unul dintre fotoliile pe care se relaxase, de atâtea ori, în trecut. În ultima
clipă, pilotul reuşi să-şi folosească braţele pe post de tampon, dar oricum forţa impactului îl făcu
să vadă alb înaintea ochilor. Se agăţă mai mult din reflex de cantul de fier al intrării, reuşind, cu
greu, să rămână lipit de perete.
În spatele lui, Vigo Dass râdea gros, şi asta îl înfurie mai mult decât loviturile primite. Se
răsuci pe loc, gata să îl înfrunte, însă acesta nu se mişcase din mijlocul încăperii.
— De ce ne-a ales Mazov pe noi pentru experiment? şuieră el oarecum uşurat să-l vadă că
stă la distanţă.
— Voi trei sunteţi nişte păsări rare! Împărţiţi câteva gene foarte interesante, cum ar fi cele
care provoacă tetracromatismul, dar şi foarte folositoare…
— Pentru?
— Nevoile presante ale laboratorului de genetică al universităţii.
— Deci n-au întrerupt contractele cu armata! murmură Ayn Trev. Apoi, cu voce tare: Vor
să creeze soldatul perfect!
Trupul masiv al lui Vigo Dass fu străbătut de un nou val de hohote de râs.
— Stai liniştit, faza asta de cercetare a fost depăşită de mult! Dacă nu crezi, uită-te la
mine! Prin voi, nu vor decât să aducă îmbunătăţiri!
— Bine, dar de ce…
— V-au trimis în spaţiu? Ai auzit până şi tu ce s-a întâmplat când au făcut testări într-un
loc aglomerat, ca Universitatea de pe Arved! În plus, aşa au o explicaţie plauzibilă în cazul în
care nu vă mai întoarceţi!
— De ce ADN de pasăre?
— Habar n-am şi nici n-am întrebat. Nici nu cred că-i singurul experiment de felul ăsta pe
care-l derulează. Dar ştiu că, dintre păsări, corbii sunt cei mai inteligenţi. Măcar de v-ar mai
deştepta şi pe voi, cât de cât!
Ayn Trev observă cu îngrijorare că fosta sa rezervă se apropiase destul de mult de el. Se
împinse puternic în palme şi reuşi să plutească până la tavan. Îşi înghesui vârfurile degetelor în
adânciturile mici, ale grilajului de ventilaţie, hotărât să amâne orice nouă confruntare cu soldatul
până îşi vine în simţiri studentul biolog. Era convins că singur nu are nici o şansă să-l înfrângă.
Ai primit ordin să ne omori? îl întrebă cu tremur în glas.
Celălalt se oprise chiar sub el şi îl privea amuzat.
— Aţi fi fost morţi de mult! Obiectivul meu este să vă testez abilităţile în condiţii de
luptă.
— Dar asta nu înseamnă neapărat că nu ai voie să ne omori! insistă Ayn Trev.
— Mazov mi-a dat mână liberă să folosesc orice mijloc de testare găsesc eu de cuviinţă! îl
 X

aprobă soldatul pe un ton fals-binevoitor. Dar ştii cum e, rănirile sunt inerente în astfel de teste!
Înainte ca Ayn Trev să-şi dea seama ce se întâmplă, Vigo Dass ajunse dintr-un salt în
dreptul lui şi îl lovi puternic în ceafă, strivindu-i faţa de tavan.
Aluneca spre podea, cu un văl negru peste ochi, şi nu se gândea decât cum va putea să
respire prin lichidul gros care îi umpluse gura şi nasul.
***
Îşi văzu de sus corpul imobil, pătat de sânge, întins lângă Vigo Dass, care îl pălmuia
înjurând, şi fu uimit că nu simte nici durere şi nici teamă. Era doar uşurat că nu trebuie să-l mai
înfrunte pe sadicul soldat.
— Trebuie să-l învingi, îi şopti vocea cunoscută. Nu ai altă soluţie!
— Mi-e bine aşa, mormăi el nemulţumit.
— Avem nevoie ca tu să trăieşti! rosti celălalt, pe un ton ce nu admitea replică.
Toată buna dispoziţie i se topi într-o clipă.
— Chiar dacă aş putea s-o fac, de ce să vă ajut? Ca să mai aruncaţi în aer şi alte planete?
— Lecţia pe care am primit-o ne-a fost suficient de dură încât să nu mai facem aceeaşi
greşeală!
— Sigur, mormăi pilotul dispreţuitor. Spuneţi orice ca să scăpaţi!
— Poate te ajutăm şi noi să scapi de soldat! îi răspunseră ei, după o scurtă pauză.
— Dacă sunteţi atât de puternici, scăpaţi-vă întâi pe voi! continuă pilotul, ceva mai
potolit, observând cu îngrijorare că Vigo Dass îi injectase conţinutul unui cilindru negru în piept
şi se îndrepta grăbit către Grigh Dais.
— Putem încerca să-l trezim pe prietenul tău, îi şopti gândul.
— Poate îi provocaţi şi lui un atac cerebral, gândi el şi se trezi în urlete lui Filip Odell.
Acesta se zbătea, la numai doi paşi, sub corpul mătăhălos al soldatului. Ca împins dintr-un
arc, Ayn Trev se aruncă asupra bărbatului întors cu spatele la el, ţintindu-i gâtul. Reuşi să îl prindă
într-o priză pe care nu o exersase niciodată în afara orelor de pregătire fizică de la şcoala de
pilotaj. Îl simţi pe soldat încordându-se sub apăsarea lui, gata să se elibereze şi îşi înteţi
strânsoarea. Îşi strângea braţele disperat în jurul gâtului gros al acestuia, cu toată forţa de care era
în stare, şi nu-l eliberă, nici măcar după ce acesta se aruncase la podea, peste el, lăsându-l orb şi
fără aer.
Strângea ca şi cum viaţa lui depindea de asta şi se opri abia când îl auzi pe Filip Odell
urlând la el.
***
Când eroul mitic Bellerofon s-a întors de la vânătoare cu capul carbonizat al himerei în
desagi, regele Liciei l-a numit succesor oficial la tron şi i-a oferit mâna fiicei sale.
Mii de ani mai târziu şi într-o altă galaxie, o nouă expediţie de căutare a himerei s-a
încheiat cu totul altfel pentru urmaşii lui Bellerofon.
 X

În primul rând, fiindcă ei înşişi se transformaserăân himere, au devenit mai toleranţi faţă
de monştrii captivi în Centura lui Oorsd. Apoi, cum nu îi mai interesau recompensele promise de
Mazov, au decis să nu se mai întoarcă niciodată pe Arved.
În schimb, doreau să pornească printre stele, în căutarea unei planete care să le devină
casă, şi lor, şi fantomelor care aşteptau nerăbdătoare să fie eliberate din ruinele unei lumi de
mult dispărute.
Proză

▫ Ioana Vişan ▫
Un zâmbet de milioane ▫
Maşina a oprit în faţa imobilului cu cinci etaje, format din două corpuri aşezate oblic,
sprijinindu-se unul pe altul, iar eu m-am grăbit să achit cursa şi să cobor. Tălpile ghetelor mi s-au
scufundat în praful gros de două degete de pe marginea drumului. Cel puţin nu ploua, după vizita
prin mlaştinile de pe Solance mă săturasem de noroi. Pentru o mahala de la periferie putea fi mult
mai rău.
Trăgând cu coada ochiului la hoarda de copii de la colţul străzii, care se prefăceau că mă
ignoră, m-am apropiat de uşa de la intrare şi am studiat indexul locatarilor. Am apăsat pe numărul
42 şi, după câteva secunde, am auzit un clic:
— Da?
— Simone Dechamps?
— La ultimul etaj, a spus vocea.
Am aşteptat, dar uşa a refuzat să se deschidă. Apoi am observat săgeata desenată pe
perete, care arăta spre scara de evacuare în caz de incendiu. Era formată din mai multe segmente
în zigzag, cu trepte înalte din metal. Am tras aer în piept şi m-am apucat de căţărat. Pe la trei am
fost nevoit să fac o pauză din cauza plămânilor care nu erau obişnuiţi cu amestecul de gaze din
aer, dar abia m-am sprijinit de perete că vârful unei arme scoase pe fereastră mi-a făcut semn să o
iau din loc.
— Ultimul etaj, am bombănit şi am plecat mai departe.
Dacă pe celelalte paliere întâlnisem una sau două uşi, în capătul scării nu mă aştepta decât
o fereastră, şi aceea deschisă. Sunetul unui polizor răsuna prea tare ca să mă audă cineva, chiar
dacă aş fi strigat, aşa că am făcut ceea ce orice persoană cu iniţiativă şi fără multe scrupule ar fi
făcut. Am încălecat peste pervaz şi am sărit înăuntru.
Lumina intra din belşug prin ferestrele largi, prevăzute cu gratii, permiţându-mi să văd că
încăperea se întindea pe o mare parte a etajului ce aducea mai mult a atelier de reparaţii cu toate
motoarele acelea dezasamblate pe mese sau întinse direct pe podea. M-am trezit întrebându-mă
cum le adusese acolo din moment ce nu vedeam nici o uşă sau fereastră prin care ar fi putut să
încapă.
 X

Aplecată peste unul dintre bancurile de lucru, o femeie pilea ceva. Din spate nu-i vedeam
decât silueta vânjoasă, pusă în valoare de hainele strânse pe corp, şi părul castaniu strâns într-o
coadă scurtă care abia îi ajungea până la ceafă.
— Simone?!
Proprietara cozii a dat din cap în semn că da, prea concentrată asupra a ceea ce făcea ca să
se întoarcă să mă întâmpine. A încetat însă cu gălăgia, semn că era dispusă să mă asculte.
— Frank m-a trimis…
— Primesc orice motor sub douăzeci de tone, m-a întrerupt ea. Atât suportă podeaua asta.
M-am uitat la podeaua acoperită cu un material rugos şi m-am întrebat oare cât cântărea
reactorul navei mele. Prin oraş umbla vorba că Simone era cel mai bun mecanic independent şi
după ce vedeam în jur chiar mă bătea gândul să o angajez, dar mai întâi trebuia să găsesc nava.
— Al meu are peste douăzeci, am spus, însă alta e problema. Am nevoie de un ghid.
Am observat că s-a oprit din lucru.
— Pentru? a întrebat tot fără să se uite la mine.
— Vreau să dau o raită prin cimitir.
S-a răsucit încet, iar ochii alcătuiţi din mii de faţete au sticlit la mine în toate culorile
curcubeului. Am clipit, încercând să nu mă arăt impresionat, deşi eram. Ochi ca aceia nu se
găseau pe toate drumurile.
— Atât?
Membrane albe i-au coborât de sub pleoapele de sus, lăsând la vedere doar o pereche de
irisuri colorate. Astfel deghizată arăta aproape normal.
Bineînţeles că nu doar atât, mi-am spus. Nu mă tenta o plimbare prin labirintul care se
întindea pe mai multe niveluri sub întregul oraş. Încă nu-mi pierdusem minţile.
— Caut pe cineva.
— Ai codul de identificare? Sunt sute de kilometri de coridoare, este imposibil de găsit
ceva dacă nu ai coordonatele exacte.
Am dat din cap, mulţumit că nu mă trimetea la plimbare de la început, şi am scos din
buzunarul hainei o bucată de hârtie pe care i-am arătat-o.
— Aia nu e o adresă, şi-a aruncat ochii pe hârtie. E un sector.
Până la urmă se dovedea că Frank nu mă trăsese pe sfoară. Simone tocmai îmi
demonstrase că mai fusese în cimitir, iar asta era mare lucru având în vedere că nu multă lume
avea acces în afara angajaţilor.
— Du-mă până acolo şi mai departe improvizăm.
S-a uitat lung la mine, parcă încercând să decidă dacă eram în stare de aşa ceva.
— Ce se întâmplă când ajungem la destinaţie? O să avem nevoie de instrumente speciale?
Dacă intenţionezi să scoţi corpul de acolo, poţi să-ţi iei gândul de la asta. Lerrenii n-or să ne lase
să trecem cu nimic care a fost deja îngropat.
 X

— Deschidem sertarul, ne uităm înăuntru, apoi ieşim cât mai repede. Nu am nici un
interes să ajung hrană pentru lerreni, am spus.
După ce-mi găseam nava, abia aşteptam să plec de pe planeta asta păcătoasă.
Simone s-a uitat din nou în sus şi în jos la mine şi, convinsă de înfăţişarea care nu aducea
a localnic, a dat din cap mormăind:
— Presupun că nu.
A mai vrut să spună ceva, dar un huruit de motor s-a făcut auzit şi ea a sărit din loc şi s-a
dus la una dintre mese unde avea o staţie de birou în funcţiune. A verificat pe ecran identitatea
vizitatorului aeropurtat şi a dat o comandă, iar eu am privit acoperişul cum se deschide şi prin el
coboară un cablu solid cu două capete.
Simone l-a apucat din zbor şi l-a ancorat de motorul de pe masa aflată chiar sub
deschidere, apoi a murmurat ceva în microfon. Motorul a pornit-o în sus, iar când a ieşit din
câmpul nostru vizual, ea a comandat închiderea acoperişului. Deci aşa se explica de ce nu avea
nevoie de uşi.
— Bine, a zis şi s-a întors spre mine. Te costă cinci mii de credite toată distracţia, întreaga
sumă plătită înainte de a intra în labirint.
Era puţin mai mult decât anticipasem, dar cum aveam nevoie de ea, iar ea era cel mai
potrivit ghid pentru ce-mi trebuia mie, nu aveam de ales.
— Când putem pleca?
— Nu înainte de lăsarea serii. Intrăm după ce se reduce activitatea ca să nu riscăm să dăm
de îngrijitori. Iar lerenii ies la aer noaptea, e mai sigur.
— Trebuie să aduc ceva?
A luat de pe masă un card de memorie şi mi l-a aruncat. L-am prins din zbor.
— Ai acolo tot ce trebuie să ştii ca să fi pregătit pentru expediţie. Mă aştept să studiezi
materialul şi să procedezi în consecinţă, mi-a spus pe un ton care nu admitea replică.
— Se face. Unde ne întâlnim? am întrebat-o, simţind deja cum îmi alerga adrenalina prin
vene.
— Să fii la ieşirea dinspre vest a oraşului la apusul soarelui. De rest mă ocup eu.
Simone mă aştepta pe terenul viran care separa periferia de pustiu şi nu arăta încântată de
venirea mea. Purta aceleaşi haine, cu excepţia bluzei cu mâneci lungi de sub vestă şi a mănuşilor
fără degete. Eu mă conformasem instrucţiunilor şi făcusem rost de un costum care absorbea
lumina şi căldura, transformându-mă într-o umbră pe cer.
— Ai întârziat, mi-a făcut ea observaţie.
N-am spus nimic, doar am întins mâna şi i-am transferat creditele. Ultima geană de
lumină se căţăra peste dealurile de la orizont. Îmi spusese că era o operaţiune de noapte, după
ceasul meu sosisem tocmai la timp.
La confirmarea transferului, mi-a făcut semn să o urmez mai departe pe câmp. Pe măsură
 X

ce se întuneca, eram tot mai tentat să aprind una dintre luminile de la costum măcar, dar am
rezistat eroic tentaţiei. M-am oprit odată cu ea şi, când a început să sape la baza unui tufiş uscat,
m-am aplecat să o ajut. Ţărâna se sfărâma uşor printre degetele noastre, răspândind un miros de
pământ ars de soare.
Mâna mi-a trecut repede prin stratul subţire de deasupra. Simone a căutat ceva dedesubt,
s-a auzit un scrâşnet de mecanism ruginit şi în faţa noastră s-a deschis o gaură suficient de largă
pentru ca un om să se strecoare prin ea. Văzând-o pe însoţitoarea mea că îşi dă drumul fără grijă
în gol, i-am urmat exemplul. Umerii mi s-au frecat de pereţii tubului de aerisire, umplându-mă de
pământ, dar am încăput.
Căderea am amortizat-o cu o rostogolire pe genunchi în urma căreia am rămas aşezat pe
vine, încercând să-mi dau seama în ce direcţie trebuia să o iau. Era linişte şi beznă cât cuprinde.
Întunericul însă nu se găsea pe lista posibilelor probleme. Am pornit ochelarii calibraţi să
recunoască radiaţia emisă de corpul lui Simone, iar aceştia s-au fixat imediat pe posteriorul ei
frumos rotunjit. Astfel, m-am lămurit că tunelul continua pe orizontală, cu o pantă uşoară care
abia se simţea.
Ne-am târât în patru labe cale de vreo câţiva metri, până ce Simone s-a oprit. Uitându-mă
peste umărul ei, în aura emanată de corpul femeii am văzut că drumul o lua în jos, de data asta
de-a lungul unui perete plin de mânere metalice, dispuse pe rânduri perfect aliniate de-o parte şi
de alta a culoarului. Fiecare mâner semnala existenţa unui sertar, iar în fiecare sertar se găsea un
corp mai mult sau mai puţin bine conservat. Ajunseserăm în cimitir.
Simone a tras de o coardă prinsă de centură şi i-a agăţat capătul liber de cel mai apropiat
mâner. Apoi, a mai tras de o coardă.
— Mergem pe sus până la colţ. E prea mare circulaţia la sol, mai bine să nu-i stârnim, a
spus înainte de a coborî încet, atât cât îi permitea coarda. Şi încearcă să nu vorbeşti, m-a mai
sfătuit.
Şi-a agăţat a doua coardă de mânerul alăturat şi astfel a început deplasarea tot mutându-se
de la un mâner la altul. Se mişca repede, dând dovadă de o agilitate de invidiat, care m-a făcut să
mă întreb de ce alte îmbunătăţiri mai beneficia. Probabil mult mai multe decât mi-aş fi putut
imagina, ochii erau doar partea care se vedea.
Am aşteptat să ajungă la o distanţă convenabilă şi m-am luat după ea, bucuros că făcusem
rost de corzi rezistente, capabile să-mi susţină greutatea, indiferent cât mă costaseră. Păreau să
existe doar două tipuri de materiale pe planeta asta, fie ieftine şi proaste, fie scumpe şi mult peste
necesităţi. Ne-am legănat ca nişte maimuţe de-a lungul peretelui, chit că ea nu văzuse vreodată
una, până ce a dispărut după colţ.
Dintr-odată am fost lăsat în beznă, în absenţa corpului ei care să-mi folosească drept punct
de reper, aşa că m-am grăbit să ţin pasul cu ea. La colţ, am descoperit că mi-era imposibil să
ajung la un mâner de pe faţada alăturată. O balansare mai în forţă mi-a permis să arunc o privire
mai departe pe coridor şi, pentru o clipă, am rămas nedumerit pentru că nu o vedeam pe Simone.
Mi-am făcut din nou vânt şi, când am ajuns la colţ, am descoperit-o stând în picioare pe sol, cu
 X

mâinile sprijinite pe şolduri, şi aruncându-mi o privire dezaprobatoare.

— Vii odată? a şoptit.
Am desprins coarda de mâner şi mi-am dat drumul, reuşind să aterizez pe podeaua
alcătuită din dale masive fără să fac prea mult zgomot. Simone a clătinat din cap deranjată de
întârziere şi a luat-o din loc. Am descoperit că mergea la fel de repede ca la suprafaţă, avantajată
de faptul că vedea ca ziua. Ochelarii mei aduceau doar o vagă îmbunătăţire mediului înconjurător
şi, perfect conştient că mi-ar fi fost foarte uşor să mă rătăcesc în absenţa ei, m-am ţinut aproape,
decis să nu o scap din ochi.
Pe o laterală a coridorului, ceva se mişca la baza peretelui. Am încremenit în plină
mişcare, simţindu-mi inima cum bate rapid în capul pieptului, şi am tras cu coada ochiului la
primul lerren pe care îl vedeam. Era imposibil de spus ce culoare avea creatura, ochelarii o pictau
în verde, dar asta doar pentru că asociau cu această culoare radiaţia emisă. În schimb, îi vedeam
destul de bine forma, ceva între şarpe, crocodil şi peşte cu graţie de felină şi fluiditate de amibă.
Pielea netedă se vălurea uşor în timp ce se prelingea de-a lungul peretelui. N-a întors capul spre
noi nici măcar o clipă, deşi Simone continua să înainteze pe coridor fără să îl bage în seamă. I-am
invidiat proprietăţile corpului care îi făceau prezenţa să treacă nedetectată de către lerreni. Eu am
fost nevoit să rămân pe loc până ce acesta a plecat.
Timp de o oră şi mai bine am mers pe coridoarele înguste, compuse din mii de sertare.
Am întâlnit mai mulţi lerreni, toţi mergând în aceeaşi direcţie, probabil spre o altă ieşire, şi de
fiecare dată m-am oprit. Din fericire, n-au existat incidente. Poate că nu atacau decât în haită, mi-
am spus ca să-mi fac curaj. Traseul ales de Simone ne-a ţinut departe de fluxul lor şi doar la
intersecţii trebuia să fim atenţi în mod deosebit. Simone avea o hartă cu senzor care triangula
poziţia în funcţie de pereţi, aşa că m-am mulţumit să observ cum o foloseşte. Din loc în loc, se
oprea să verifice codurile de lângă colţurile pereţilor. M-am uitat şi eu, dar numerele nu semănau
cu cel primit de mine, prin urmare nu ştiam cât mai aveam de mers.
— Am ajuns, a anunţat la un moment dat. De aici intrăm în sectorul tău, s-a uitat la mine
întrebătoare şi ochii mari i-au sclipit în beznă, ceea ce era complet lipsit de logică pentru că nu
existau surse de lumină pe care să o reflecte.
— Poţi să vezi în interiorul sertarelor, da?
— Sunt doar cadavre, a ridicat din umeri.
— Uită-te după ceva neobişnuit, i-am spus, făcându-i semn să continue.
Cutia mea declanşa toate alarmele imaginabile, imposibil să îi scape.
Curând a reieşit că nici nu era nevoie de ochii ei extraordinari. Până şi eu vedeam că ceva
se schimbase în anatomia lerrenilor. Ultimii întâlniţi aveau pete portocalii pe corp, acompaniate
de excrescenţe ciudate, şi se deplasau într-un ritm diferit, lipsit de graţie, de parcă ar fi fost
bolnavi.
Apoi am intrat într-o zonă lipsită de lerreni. După trei-patru coridoare goale, care ne
afundau tot mai adânc în labirint, mă pregăteam să îi spun să o luăm în altă direcţie sau să ne
întoarcem, convins că nu făceam decât să ne îndepărtăm de destinaţie, când Simone s-a oprit şi a
 X

privit înainte încruntată. Eu nu vedeam nimic. Ezitarea a durat o secundă, dar curiozitatea a
câştigat. A înaintat precaută, iar eu mi-am verificat arma înainte de a o urma.
Abia după ce am traversat o nouă intersecţie am zărit ce îi atrăsese atenţia. De pe
marginea unui sertar, din perete ieşeau mlădiţe tinere asemănătoare lianelor şi se prelingeau pe
podea. Ceea ce era mai îngrijorător însă era tremurul acestora în ciuda absenţei curenţilor de aer.
Simone n-a avut nevoie să i se spună să nu le atingă. Le-a ocolit şi a trecut în partea cealaltă a
sertarului de unde s-a uitat la mine:
— Asta căutai?
— Nu chiar…, am mormăit.
Sperasem să recuperez cutia intactă, nu-mi trecuse prin cap că ar fi putut să iasă din ea.
Dar poate că avea un termen de garanţie, iar timpul neprevăzut petrecut pe planetă, până
ajunsesem eu acolo, plus metodele locale de îmbălsămare fuseseră de ajuns să o deterioreze. Nu
mă grăbeam deloc să mă întâlnesc cu produsul eforturilor noastre de pe Solance. Indiferent care
dintre mostre găsise condiţii propice dezvoltării, erau toate cum nu se poate mai letale.
— Ce vezi înăuntru? am întrebat-o.
— Un cadavru… la fel ca celelalte, doar că are chestiile astea care ies din el.
Am tras adânc aer în piept, deşi era stătut şi sărac în oxigen. Sărmanul Levi, nu astfel ne
aşteptaserăm să se termine aventura noastră. Dar nici el nu trebuia să piardă nava. Nu ţineam
neapărat să-l văd în halul ăsta după ce făcuserăm împreună mai multe curse decât îmi puteam
aminti, totuşi aveam nevoie să îmi acopăr cumva pierderile. Nava, plus mostrele, trebuia să fie de
ajuns.
— Să-l deschidem, am spus.
Simone şi-a strecurat mâna printre liane, am observat că a fost suficient ca una dintre ele
să o atingă ca toate celelalte să se ferească din calea ei, şi a apucat de mâner. L-a răsucit mai întâi
la stânga, apoi la dreapta, făcându-l să alunece în loc cu o dexteritate care sugera că nu era prima
dată când executa manevra. Încuietoarea s-a deblocat cu un clic, iar ea a tras de mâner ca să
scoată sertarul din perete. Deschis la maximum ajungea aproape până la peretele opus.
Mă temusem că mirosul avea să fie insuportabil după mai multe săptămâni petrecute
îngropat acolo, dar nici un iz neplăcut nu ne gâdilă nările. Chestia aia asemănătoare smoalei, care
acoperea cadavrul, trebuia să fie teribil de eficientă. Nu reuşise însă să oprească lianele să-i iasă
din stomac.
Am scos o armă cu laser de la centură şi am tăiat toate mlădiţele alea. Au căzut şi s-au
chircit pe podea la picioarele noastre, gata moarte sau pe cale de a muri. Cum aveam câmp liber
de acţiune, m-am apucat de operat. Am făcut o incizie de-a latul abdomenului, în zona prin care
ieşiseră lianele, şi fără să depărtez prea mult marginile rănii am pescuit înăuntru cu o pensetă
lungă, cu capăt arcuit, scoasă din buzunar, până am dat de ceva tare. Am bâjbâit puţin ca să o
apuc bine şi am extras cutia. Nu era mai mare decât o pudrieră, ar fi încăput uşor în palma cuiva.
Am aşezat-o în sertar lângă corp şi am tăiat toate excrescenţele rămase care forţaseră cutia
 X

şi o ţineau deschisă la îmbinări ca o pereche de buze rânjite. Cine ar fi crezut că mostrele cu

germeni de pe Solance erau atât de puternice? Încă nu mă încumetam să ating cutia. Mai întâi i-
am aplicat un strat de spray izolator de jur împrejur. Teoretic, trebuia să fie suficient până
reuşeam să scap de ea. Abia după aia am băgat-o în buzunar şi am scos un scaner mic pe care l-
am plimbat pe deasupra cadavrului. Ecranul a refuzat să se lumineze.
— La naiba! Din ce e făcută chestia asta? am arătat spre scoarţa care îl învelea pe Levi
din cap până în picioare.
— Ce cauţi? a întrebat Simone.
— Un localizator de navă.
— Ce tip de navă?
— Contează?
— Pot avea frecvenţe diferite.
Avea dreptate. Dar scanerul meu era făcut să le recunoască pe toate.
— E o Sputnik de nouă generaţie.
— Aha…
Mi s-a părut mie sau era impresionată? Puţine nave veneau de pe Pământ în vremurile
astea.
— Pot? a gesticulat spre corp, iar eu i-am făcut semn că era liberă să facă ce voia.
Simone şi-a plimbat mâinile pe deasupra cadavrului, cu palmele larg deschise ca într-o
şedinţă de spiritism. A început de la cap, coborând spre piept, apoi a luat-o în sus de la vârfurile
picioarelor. Nemulţumită, a revenit în jurul trunchiului, ba chiar şi-a băgat degetele prin
deschizătura făcută de mine. M-am mirat să le văd tot curate, când le-a retras.
— Nu e aici, a declarat. Poate i l-au scos.
— Cioclii voştri?
— Nu, a clătinat ea din cap. Ei doar toarnă smoala peste morţi. Altcineva.
Mă îndoiam. Levi era înregistrat ca persoană neidentificată. Se prăbuşise cu naveta, dar
nu era prost să se laude cu abilităţile sale de pilot, având în vedere marfa pe care o transporta. Şi
totuşi cineva îl omorâse. Dacă o făcuse pentru a-i lua nava, ar fi găsit şi cutia, când căuta
localizatorul.
Simone se uita la mine aşteptând să vadă care era următoarea mişcare, aşa că am împins
sertarul la loc în perete. Ceva moale mi s-a frecat de gleznă şi, când m-am uitat în jos, am văzut
doi lerreni moşmondind printre lianele aflate deja într-un stadiu avansat de descompunere. Am
încercat să nu mă gândesc la o posibilă viitoare generaţie de lerreni cu blăniţă formată din liane
viu colorate şi am păşit la o parte, ocolindu-i cu grijă. M-au ignorat cu desăvârşire.
— Hai să ieşim, am spus. Mai am o slujbă pentru tine. Ştii cumva cu cine pot vorbi pentru
un loc pe o navă? Vreau să plec din sistem cât mai repede posibil.
Băutura lâncezea în paharele fumurii, încălzindu-se prea repede în aerul uscat. Nu conta,
 X

oricum gustul era îngrozitor, iar eu aveam prea multe pe cap ca să mă mai şi ameţesc. Aşa cum
îmi imaginasem, după ce văzusem toate motoarele din atelierul lui Simone, avea într-adevăr
contactele necesare ca să mă pună în legătură cu un căpitan de navă, unul care nu cerea permis de
părăsire a planetei şi nu percheziţiona pasagerii. Mă interesa o navă mai puţin sofisticată, în care
să nu se declanşeze alarme de hazard biologic din cauza cutiei mele fermecate de îndată ce mă
urcam la bord.
În orele mici ale dimineţii, barul era aproape gol, doar vreo doi clienţi picoteau la mesele
de la fereastră, cu nasul căzut în căni. Aşezată în faţa mea la masă, Simone amesteca metodic în
băutura din pahar. Până şi culoarea era dezgustătoare, dar pe ea nu părea să o deranjeze.
— Vine în curând, mi-a spus, când m-am uitat din nou la ceas.
Aş fi vrut să am încrederea ei, dar nu mă simţeam deloc în siguranţă având cutia atât de
aproape de mine. Odată ce sigiliul fusese rupt, lighioanele alea puteau oricând să iasă şi nu ştiam
cât timp avea să le facă faţă stratul izolator. Nu părea mai rezistent ca învelişul lui Levi şi uite ce
îi făcuseră lui.
Barmanul ne aducea al doilea rând de băuturi, obligatoriu pentru noua jumătate de oră,
când un bărbat în vârstă a intrat în local şi, după ce a aruncat o privire în jur, a venit să se aşeze la
masa noastră. Mirosea rău a poşirca otrăvitoare care se vindea pe toate drumurile şi mi-am dorit
să nu fie el pilotul căutat.
— Aud că ai nevoie de un bilet de ieşire din sistem, mi-a spus, dând uşor din cap în
direcţia lui Simone. Unde vrei să mergi?
— Farnese, am spus cu gândul la piaţa de desfacere numai bună pentru ce aveam eu de
vânzare.
— Nu-i nimic de văzut acolo, s-a strâmbat el, dar în fine… sunt banii tăi. Am o navă care
pleacă peste două zile şi ar putea să facă o escală.
— Prea târziu, am clătinat din cap, vreau ceva mai repede.
— Mai repede? Nu se poate, a scuturat din cap, după care a căzut un moment pe gânduri.
Mai am o navă programată să decoleze la noapte, asta dacă nu te deranjează să ajungi pe Istrio…
Nu ştiam prea multe despre Istrio, doar că era o lume mică şi mai apropiată, dar puteam
oricând găsi un zbor mai departe.
— Merge şi Istrio, am spus.
Bărbatul a rânjit şi mi-a întins mâna. La cât de grăbit eram, ştia că n-aveam să mă tocmesc
la preţ. Abia de ne-am atins mâinile că uşa de la intrare s-a izbit de perete şi un detaşament de
oameni înarmaţi a dat buzna înăuntru. N-aveam noroc, nu era o bandă de mafioţi. Soldaţii purtau
uniformele forţelor de ordine locale. Mi-am retras mâna de pe arma de la şold. Cu autorităţile nu
ţineam să intru în conflict.
— S-a terminat cu traficul, Bailey, a anunţat cel care trecea drept şef.
Bailey a înjurat şi a dat să se ridice de pe scaun, dar patul unei arme l-a trimis rapid la
podea. Simone a clătinat încet din cap, făcându-mi semn să stau liniştit. Ne-au percheziţionat de
 X

arme cu gesturi deloc blânde – Simone n-avea niciuna, pe-a mea însă au găsit-o, ceea ce nu le-a
făcut o impresie deosebit de bună -, apoi ne-au pus cătuşe şi ne-au împins într-o dubiţă paradită.
Pe Bailey l-au aruncat pe podea, la picioarele noastre, şi acolo a rămas.
Motorul a pornit şi, printre gratiile din faţa geamurilor murdare, am văzut perindându-se
străzile acoperite de praf de la periferie. Dacă era să mă iau după direcţie, ne duceau înapoi în
oraş.
Simone şi-a aşezat coatele pe genunchi şi s-a aplecat în faţă spre mine:
— Dă-mi cutia, a şoptit, deşi eram singuri în compartimentul destinat prizonierilor.
M-am uitat urât la ea. Nici prin gând nu-mi trecea să i-o dau după ce mă băgase în
încurcătura asta.
— Or să ne percheziţioneze serios la secţie, a insistat ea. Nu le da motive să ne acuze de
complicitate. Poţi depune mărturie că ţi-a oferit un zbor ilegal şi la fel o să fac şi eu. Or să ne
elibereze. Nu pentru asta vor să-l închidă, ci trafic ilicit de mărfuri şi neplata taxelor. Când or să
mă investigheze pe mine, or să afle că îi repar adesea navele şi or să creadă că eu te-am dus la el,
iar tu nu ai nici o legătură cu afacerea asta. Acoperirea cade dacă găsesc cutia asupra ta.
— Ce vrei să faci cu ea? am întrebat.
În loc să îmi răspundă, Simone şi-a întins mâna şi a îndreptat arătătorul spre mine. Unghia
i-a alunecat sub piele, lăsând la vedere o alveolă micuţă în care se odihnea localizatorul meu.
— Nu merge, e proiectat să recunoască un pilot anume, a avut decenţa să se arate jenată.
Aşa şi trebuia să fie. Ticăloasa, vrusese să-mi fure nava. Am tăcut un moment, supărat,
dar ne apropiam de centru şi ea avusese dreptate referitor la acuzaţii, aşa că am spus:
— Doi piloţi.
— Şi nava?
— Şi nava la fel.
Zâmbetul i-a apărut şi dispărut atât de rapid, încât m-am întrebat dacă nu mi-l
imaginasem.
— Repede, dă-mi cutia, mi-a făcut semn cu ambele palme deschise. Nu mai e mult.
Am scos-o din buzunar şi i-am întins-o. După cum făcuse dispărut localizatorul, aveam
speranţe că putea să repete actul de magie şi în cazul cutiei. Nu m-am oferit să o ajut s-o
deschidă. Dacă se încumeta să umble cu formele de viaţă de pe Solance, atunci aveam încredere
că deschiderea cutiei nu trebuia să prezinte o problemă. A luat-o cu ambele mâini şi s-a întors cu
spatele la mine, atât cât îi permitea bancheta îngustă. Când mi-a dat-o înapoi, cutia era goală.
— Vreau un loc pe navă.
— E timpul, am anunţat.
După mai bine de patru ceasuri petrecute într-o celulă mizerabilă şi un interogatoriu la fel
de lung şi obositor, autorităţile ne dăduseră drumul din lipsă de probe, cu avertizarea să nu
părăsim zona până nu se lămureau lucrurile, ceea ce era exact contrariul la ce intenţionam să
 X

facem.
Împreună cu Simone ne întorseserăm la atelierul ei, unde a făcut din nou şmecheria cu
degetul şi mi-a înapoiat localizatorul. Introducerea acestuia era mai complicată decât extragerea,
cum părea să fie şi cazul ei, atât că ea nu fusese nevoită să se folosească de o pereche de lame
ascuţite şi nici nu cursese sânge din câte văzusem eu.
Legătura cu nava s-a restabilit de îndată ce localizatorul m-a recunoscut, deşi fusese
întreruptă timp de mai multe luni. Raportul primit semnala o serie de defecţiuni tehnice, dar era
încă pe orbită şi mă aştepta. Am chemat ultima navetă disponibilă, cu cealaltă se prăbuşise Levi,
şi aşa am rămas să o urmăresc pe Simone în timp ce lucra la un alt motor, iar eu aşteptam naveta
să ajungă într-o zonă accesibilă.
La auzul vocii mele, a pus instrumentele jos şi a oprit curentul. Maşinile au încetat să
zumzăie şi au înţepenit. Simone şi-a aruncat privirea în jur ca şi cum ar fi vrut să se asigure că
totul era în ordine şi s-a întors spre mine:
— Să mergem atunci, a spus cu puţin mai mult entuziasm decât mi-ar fi convenit.
Taxiul a venit la două minute de la apel şi alte douăzeci de minute mai târziu ne aflam pe
acelaşi câmp pustiu de deasupra cimitirului pe care fusesem noaptea trecută. Soarele era încă sus
pe cer, aşa că nu trebuia să ne facem griji din cauza prezenţei lerrenilor. Nu le plăcea lumina şi se
fereau de căldură. M-am uitat, dar n-am recunoscut intrarea folosită, era ascunsă prea bine.
— Vin cu tine, a început Simone din nou negocierile.
— Nu cred, am scuturat din cap.
— Ai nevoie de un mecanic, a insistat ea.
— De unde şi până unde ai ajuns la concluzia asta?
— Celălalt pilot, prietenul tău, n-avea motiv să vină aici cu marfa. Aici nu există piaţă de
desfacere pentru aşa ceva, nu ar fi primit un preţ corespunzător… Singura explicaţie este că avea
probleme cu nava şi a fost forţat să andocheze pe orbită.
Sau se ascundea, una din două. Dar nava avea într-adevăr probleme, nu puteam să neg
asta.
— Nu.
— Ţi-o repar pe gratis. N-ai să primeşti o ofertă mai bună.
— Parcă spuneai că atelierul tău suportă numai douăzeci de tone. Ce experienţă ai cu
reactoare de peste cincizeci?
— Întotdeauna mi-am dorit să mă joc cu unul, a zâmbit şi ochii i-au sticlit în mii de
culori.
Am vrut să spun ceva, când atenţia mi-a fost atrasă de o mişcare suspectă la nici doi metri
depărtare de noi. Ceva întorcea pământul, făcând o gaură în loc, din care a ieşit botul ascuţit al
unui lerren. S-a uitat dezorientat în jur şi s-a târât afară, gâfâind prin praful care se ridica agitat de
lăbuţele lui. Nu era singurul. La dreapta, la stânga, oriunde te uitai, mai ieşea câte unul. N-am
pierdut timpul cu număratul, dar erau deja îngrijorător de mulţi.
 X

— Ce naiba se întâmplă? Ai zis că nu ies decât noaptea, am mormăit.

— Îi atrag vibraţiile produse de naveta ta. De aia a rămas câmpul nefolosit. Nu le place să
fie deranjaţi.
Naveta? Drăcoveniile o simţiseră înaintea mea. Naveta abia apăruse la orizont şi se
îndrepta spre noi.
— Gata cu prostiile, dă-mi mostrele, i-am cerut.
Zâmbetul lui Simone s-a lărgit.
— Ia-le.
La început n-am înţeles ce voia să spună, apoi a deschis gura larg şi m-am cutremurat de
ce-am văzut înăuntru. Pe dinafară dinţii arătau normal, dar pe dinăuntru se vedea că în fiecare
molar era închisă câte o capsulă, până şi incisivii şi caninii prezentau depuneri de calciu care
fixau de ei restul de capsule. Avea o comoară în gură, de nenumărate ori mai valoroasă decât dacă
ar fi avut implanturi şi plombe din metale şi pietre preţioase.
Simone aştepta sfidătoare să iau o decizie. La picioarele noastre, lerrenii ne înconjurau,
devenind tot mai curajoşi. Unii dintre ei aveau deja mustăţi de un verde fosforescent suspect de
familiar. Am simţit mai mult decât am văzut naveta coborând şi oprindu-se la jumătate de metru
de sol după ce identificase activitate la suprafaţă. Uşa s-a deschis cu un fâsâit.
M-am uitat din nou la dinţii aceia lucioşi şi am oftat, gândindu-mă la câte surprize putea
ascunde corpul ei. Recuperarea mostrelor n-avea cum să fie o treabă uşoară, chiar dacă
proprietara dinţilor nu opunea rezistenţă. Iar eu n-aveam înclinare să fac pe dentistul amator. Nu-
mi rămânea decât să mă consolez cu gândul că obţinusem ce dorisem. Recuperasem nava şi eram
din nou în posesia mostrelor de pe Solance. La cât valorau puteam să-i fac şi ei cotă parte, dacă
altfel nu ne înţelegeam. Şi multe se puteau întâmpla în decursul celor câtorva săptămâni de zbor
care ne despărţeau de Farnese.
I-am făcut semn să urce în navetă. Simone a trecut sprintenă pe lângă mine, legănându-şi
şoldurile, parcă uitând de hazardul biologic pe care îl transporta într-un mod atât de
neconvenţional. Când am dat să o urmez, doi lerreni mi-au tăiat calea şi au mârâit la mine. N-
aveam timp să negociez cu ei, mai ales că tot mai mulţi întorceau capul în direcţia mea, iar uşa
navetei începea să se închidă.
Am scos arma şi am tras într-un loc gol de pe sol, la doi paşi de mine. Lerrenii s-au
repezit la gaura arsă în pământ, iar eu m-am grăbit să urc la bord până nu pleca nava fără mine.
Nimic nu m-ar fi mirat din partea lui Simone. Nici măcar apariţia unor mustăţi verzi.
Recenzie

▫ Tudor Ciocârlie ▫
Poveşti scrise dintr-un castel înalt ▫
Marian Truţă – A doua venire.
 X

Nemira, 2012.
Colecţia Nautilus.
Întotdeauna încep să citesc poveştile despre realităţi alternative cu puţină teamă pentru că,
de multe ori, le găsesc dezamăgitoare. Deşi fac parte dintr-un subgen al SF-ului care-mi place,
găsesc povestirile de acest tip incomplete, pentru că, spre deosebire de roman, unde scriitorul
poate purcede liniştit la creionarea noului univers, într-o proză scurtă universul alternativ trebuie
născut foarte rapid, iar acest lucru duce de multe ori la realităţi disfuncţionale, fără substanţă sau
care, uneori, se nasc chiar moarte. Însă o parte din povestirile din A doua venire le-am mai citit în
Galileo sau Steampunk şi mi-au plăcut foarte mult, aşa că am pornit la lectură mai mult cu
nerăbdare decât cu teamă şi am sfârşit prin a întoarce ultima pagină fermecat de ceea ce am găsit.
O foarte scurtă povestire, „Ubik, mon amour”, este potrivit aşezată la începutul acestui
volum. Clar inspirată din scrierile halucinante ale lui Philip K. Dick, această poveste vrea să
scuture o parte din iluziile care ne construiesc vieţile şi realitatea. Astfel, vom însoţi personajul
principal, un ambiţios asistent de profesor de la Catedra de chimie, în timpul unui dineu şi,
împreună cu acesta, vom sfârşi într-o cu totul altă realitate decât cea în care credeam că ne aflam
la început. În acelaşi timp, povestirea se întreabă cât de mult am evoluat de la omul cavernelor şi
până în zilele noastre. Eu aş zice că foarte mult, cea mai bună dovadă fiind tocmai scrierea acestei
„Ubik, mon amour”.
Din păcate, lucrarea este mult prea scurtă pentru a putea da o lovitură puternică, dar este
perfectă pentru a servi drept uşiţă de intrare cititorului în universul acestei culegeri, plină de
poveşti care te fac să te gândeşti la tot ceea ce ne înconjoară în România acestui început de secol,
la istoria Ţărilor Române şi a Europei, la cât de mult ne-am construit noi istoria sau ne-am lăsat
doar purtaţi de ea. Practic, acest volum plin de istorii alternative, plin de evenimentele care ar fi
putut fi şi care ar fi schimbat foarte mult sau deloc destinul nostru, duce perspectivele într-un
univers alternativ, paralel cu al nostru, ne face să se îndoim de ceea ce percepem a fi realitatea, să
ne punem întrebări, să ne schimbăm, să evoluăm şi, în final, să schimbă tocmai această realitate.
„A doua venire” construieşte o fascinantă realitate alternativă, în care alchimia este o
ştiinţă reală şi reprezintă una dintre puterile din stat, aflată într-o perfectă coabitare cu Biserica.
Fiecare ţară este pricepută în câte o ramură a alchimiei (o modalitate interesantă prin care Truţă
se joacă cu specificul naţional), iar alchimiştii români sunt experţi în transmutaţia elementelor,
adică ştiu să facă aur. Acest aur, deşi duce la devalorizarea relativă a acestui metal, îi oferă
României o putere enormă, pentru că prin introducerea unei cantităţi enorme de aur în economia
oricărei ţări poate duce la prăbuşirea acesteia. Alchimia face astfel ca România să fie una dintre
puterile lumii. La începutul nuvelei ne aflăm într-un foarte interesant univers, în care alchimia a
schimbat istoria Europei în moduri care mai de care mai surprinzătoare. Însă suspiciunea,
iraţionalul, superstiţiile persistă şi în această lume, iar iminenta testare de către Elveţia a noului
accelerator de particule ameninţă să declanşeze un nou conflict mondial.
Marian Truţă reuşeşte să creioneze prin doar câteva fraze şi gânduri patru personaje
despre care nu pot să spun că sunt neapărat plăcute sau antipatice, dar sunt reale şi foarte bine
 X

individualizate: inginerul electrotehnist Iovan, ziarista Ilinca, monseniorul Villermont, episcop al

diocezei cumanilor, şi ÎPS Doroftei, mână dreaptă a Patriarhului şi sfetnic al Marelui Solomonar.
Dar chiar mai mult decât oamenii, universul este personajul cel mai complex, mai interesant şi
mai bine realizat. Drept să spun nu prea m-a prins intriga, iar sfârşitul este mai mult fantasy decât
SF, dar universul m-a fascinat şi m-a lăsat dorindu-mi să citesc mai multe poveşti care să se
petreacă în el. Mi-ar plăcea ca Marian Truţă să scrie poate chiar un roman în care alchimia este
adevărată, România scoate aur din piatră seacă şi zeiţa Iştar are un templu în Bucureşti.
„Cumania 2010” a fost una dintre favoritele mele la premiile Galileo. Mi s-a părut foarte
reuşită prima dată când am citit-o, iar recitirea nu a făcut decât să întărească această impresie.
Realitatea alternativă din „Cumania 2010” reprezintă probabil unul dintre scenariile „ce-ar fi fost
dacă” pe care aproape fiecare român le-a făcut în ultimii 20 de ani: cum ar fi arătat România
secolului XXI, dacă armata nu ar fi sprijinit Revoluţia şi dacă Ceauşescu ar fi rămas la putere
după 1989? Cred că fiecare dintre noi avem în minte astfel de imagini, iar regăsirea multora
dintre ele în povestire nu face decât să demonstreze încă o dată cât de comune şi de profunde sunt
traumele acestui popor după 50 de ani de comunism (am observat amuzat că, dacă n-ar fi căzut
comunismul, CTP – în carte Cătălin Toma Petrescu, ar fi fost cel mai cunoscut scriitor de
anticipaţie din România în 2010; deşi am impresia că depărtarea lui CTP de SF s-a produs înainte
de '89). Însă lumea din „Cumania 2010” nu este un simplu univers paralel, pentru că, la fel ca în
Omuldin castelul înaltal lui Dick, apare cineva care scrie despre o lume în care Ceauşescu a fost
asasinat în 1989, iar România anului 2010 este ocupată cu negocierile cu Fondul Monetar
Internaţional. Mă întreb oare cum ar citi un american această povestire, dar sunt sigur (şi sper) că
pentru mulţi români Ceauşescu conducător şi după 1989 este un scenariu horror. Nu mi-am dat
seama după prima citire dacă scenariul mi s-a părut horror sau Marian Truţă i-a dat voit acestei
povestiri un parfum horror. Însă recitind-o am putut savura toată măiestria cu care scriitorul îşi
duce cititorul într-o realitate alternativă à la Philip K. Dick, apoi într-un aparent ciudat şi
misterios apartament, parcă ieşit din scrierile lui Ira Levin, pentru ca, până la sfârşit, să-l afunde
între ziduri de cărămidă la fel de pesimiste şi înfricoşătoare precum cele ale celor mai reuşite
povestiri scrise de Harlan Ellison.
„Cu Gagarin pe Calea Victoriei” a fost preferata mea din antologia Steampunk.
Adouarevoluţie. Este cea mai science-fiction dintre toate povestirile prezente în acea antologie şi
cea mai puţin steampunk. Mi-a plăcut mult faptul că Marian Truţă a vrut în primul rând să scrie o
povestire SF şi abia apoi una steampunk. Povestea începe cum nu se poate mai savuros, cu Iuri
Alexeevici Gagarin aterizând, în loc de Rusia, în ograda lui Ieronim, din satul Chitici, comuna
Ciulniţa. Iar lucrurile se complică mult în momentul în care Gagarin află că această Românie nu e
republică populară, ci un regat care, deşi se află în anii 1960, nu a auzit nici de avioane, nici de
electricitate şi, cel mai grav, nici de Uniunea Republicilor Sovietice Socialiste. Nu am reuşit să-
mi dau seama unde s-a despărţit universul nostru de cel din carte. Cert e că cele două Americi se
cheamă Columbia de Nord şi de Sud, aşa că nu a existat nici Amerigo Vespucci. Deci despărţirea
e veche, neexistând nici Primul Război Mondial, nici revoluţia din Rusia şi nici România Mare.
Este interesant că autorul zugrăveşte o Românie care a fost lipsită de comunism, dar şi de regii
 X

străini, o Românie mult mai înapoiată tehnologic decât cea reală din anii '60. Însă în nici un
moment nu te gândeşti că Marian Truţă vrea să spună că România fără comunism o duce mai rău
decât Republica Populară, pentru că ţara lui Ieronim pare, aşa înapoiată cum este, mult mai
liniştită, umană şi fericită. Întreaga poveste este narată cu un umor savuros, care mi-a amintit de
scrierile lui Robert Sheckley, iar personaj mai pitoresc decât ţăranul Ieronim, vorbitor de rusă şi
fost soldat, eu nu am mai întâlnit de mult în literatura speculativă.
„Aevum Aeternum” este ultima povestire din culegere şi s-ar putea să fie chiar cea mai
bună. Prima parte din această poveste se poate citi ca mainstream, şi ar fi arătat foarte bine într-o
antologie de proză realistă despre comunismul din România. Ilarion este un electrotehnist foarte
priceput, care în timpul liber face antene de televiziune, pentru ca românii, care au doar două ore
de televiziune pe zi, să poată prinde posturile din Bulgaria sau Iugoslavia. Iar povestea lui Ilarion,
a pasiunii lui, a singurătăţii lui, este atât de reuşită, încât mi-am dorit ca elementele speculative
nici să nu mai vină. Cu toate acestea, atunci când au venit, m-am lăsat foarte uşor purtat de val,
pentru că bătălia dintre trecut şi viitor care se desfăşoară în cartierul şi în mintea lui Ilarion este
palpitantă şi deloc previzibilă, iar atmosfera realizată de Marian Truţă este atât de încordată,
apăsătoare şi claustrofobă, încât simţi nevoia să ţipi şi să evadezi alături de personajul principal.
„Aevum Aeternum” este încă o povestire pesimistă şi întunecată (chiar şi „Cu Gagarin pe Calea
Victoriei” este traversată de astfel de nuanţe, în ciuda tonului uşor comic), numai că nu mi-a
amintit atât de mult de proza lui Harlan Ellison, cât de cea a lui James Tiptree Jr. Am găsit aceeaşi
înţelegere a modurilor şi temelor SF, aceleaşi nuanţe psihologice fine, aceleaşi sentimente de
damnare şi de lipsă de scăpare.
„Aevum Aeternum” este o excelentă încheiere a unei culegeri foarte bune. Paul Kincaid,
în deja celebra serie de articole despre dezamăgirile pe care i le produce SF-ul actual, spune că
ceea ce caută la o lucrare de science-fiction este să producă uimire, să provoace cititorul, să ofere
atât angajament din partea autorului, cât şi să-l facă pe cititor să fie angajat în ea, să-l provoace la
gândire şi să fie o scriere de calitate din punct de vedere literar. Nu ştiu cum ar reacţiona
britanicul Kincaid la povestirile foarte româneşti ale lui Marian Truţă, dar pentru mine, ca român,
ele au toate aceste calităţi. Am citit întreagul volum în prima zi cu ninsoare din această iarnă şi a
fost o experienţă minunată. Sper ca Marian Truţă să mai scrie despre aceste realităţi alternative,
de ce nu, poate chiar şi în câteva romane, de care cred că duce lipsă ficţiunea speculativă
românească.
Recenzie

▫ Oliviu Crâznic ▫
Un debut… „heroic” ▫
Narcisa Stoica – Taxidermie.
Millennium Books, 2012.
Colecţia Ficţiuni.
 X

Tânăra Narcisa Stoica a intrat cu adevărat în atenţia iubitorilor literaturii fantastice în

momentul în care Ştefan Ghidoveanu (realizator al emisiunii Radio România Cultural
„Exploratorii lumii de mâine”, specialist în domeniul istoriei literare SF&F, editor, scriitor etc.) i-
a publicat, pe apreciatul blog al Moşului SF, o excelentă povestire intitulată Marţafoi la
vânătoare. Nu voi insista asupra povestirii în cauză, deşi ar merita din plin, şi nici asupra celor
scrise de Narcisa Stoica ulterior (apărute în reviste – inclusiv în Galileo Science Fiction&Fantasy
nr. 4 – şi în seria Antologiilor Millennium Books), dar voi menţiona că de aici a pornit interesul
unei bune părţi a fandomului pentru primul roman al autoarei, roman aşteptat de ceva vreme şi
aflat acum pe piaţă.
Analizând Taxidermie, vom începe prin a preciza că, în mod cu totul surprinzător,
proaspăta aventurieră pe tărâmul fantasy nu a ales să debuteze în rând cu moda; astfel, romanul
Narcisei nu este un dark fantasy (o dovedeşte lipsa atmosferei întunecate şi a elementelor
horror/terror), nici un epic/high fantasy (nu avem de-a face cu o încleştare măreaţă între forţele
Binelui şi cele ale Răului, într-o luptă cataclismică pentru salvarea lumii), ci cu un 100% heroic
fantasy (erou de origine umilă…, însărcinat cu o mare responsabilitate şi aruncat fără voia lui în
vălmăşagul unor evenimente pe care nu le poate controla, dar care îi vor pune la încercare
abilităţile prin teste iniţiatice, aventurile protagonistului desfăşurându-se într-o lume imaginară,
plasată nedefinit atât în spaţiu, cât şi în timp), o poveste care se apropie foarte mult de basmul
nostru popular, din fericire inspirat transpusă într-un decor exotic. Prin evitarea celor două
subspecii literare aflate acum în vogă, scriitoarea şi-a asumat un risc mare – dar pare să fi fost un
risc calculat şi, având în vedere reacţiile recenzenţilor de până acum, putem considera că Narcisa
Stoica a mizat bine. Şi fiindcă tot a venit vorba de riscuri şi de „înotat împotriva curentului”,
remarcăm incidenţa redusă (până aproape de inexistenţă!) a supranaturalului şi a magiei în
economia romanului (puterile PonCim nu ţin de miraculos, după cum aflăm din chiar Marea
Enciclopedie a Imperiului Celor 52 de Satrapii) – aspect care pe mine m-a încântat în mod
deosebit, fiind un cititor fascinat de partea… realistă a fantasy-ului.
Firul narativ urmăreşte aventurile taxidermistului Jaer Verron, un tânăr cam chefliu şi
lăudăros, dar nu lipsit de calităţi fizice şi morale, prin satrapiile unei complicate lumi de tip
medieval-răsăritean, odată ce este forţat de către preafrumoasa Mizurro, aflată în competiţie cu
fraţii ei în vederea moştenirii tronului imperial, să-l găsească şi să-l împăieze (sau să-l
„falsifice”…) pe legendarul rebel Vasari. În ciuda premisei sumbre, tonul cărţii este degajat, iar
acţiunile personajelor nu inspiră groaza ori repulsia, după cum am menţionat mai sus – neavând
în taxidermie o contrapondere la gastronomia din Reţetariumul lui Costi Gurgu, spre exemplu;
întâlnim în carte strict componenta artistic-aventuroasă a conceptului vizat.
Odată efectuate încadrarea operei şi prezentarea sumară a subiectului, să ne oprim separat
asupra câtorva aspecte care interesează cu precădere studiul unui roman de tipul celui pe care îl
avem în faţă.
Taxidermie se petrece într-o lume imaginară, oriental-exotică, şi, din punct de vedere al
construirii acesteia, creatoarea a acţionat impecabil. Universul lui Jaer Verron şi al prietenilor săi
este complex, credibil, interesant, zugrăvit în detaliu; totodată, se asigură bazele şi cadrul pentru
 X

aventuri viitoare, lăsând loc unei serii pe cinste. Şi aici trebuie să o aplaudăm pe Narcisa Stoica,
cu atât mai mult cu cât avem de-a face exact cu unul dintre acele „amănunte” care demonstrează
că sarcina unui scriitor de literatură fantastică este infinit mai dificilă decât aceea a unui
reprezentant al literaturii realiste: în timp ce ultimul are deja decorul şi nu trebuie decât să îl
descrie, celălalt porneşte de la zero şi este obligat să clădească.
Personajele? O operă fără măcar un personaj care să-i devină drag cititorului este, din
punctul meu de vedere, o operă ratată. În Taxidermie întâlnim personaje variate, cum îi stă bine
unei cărţi de aproape 500 de pagini, personaje excelent realizate şi capabile să fascineze:
protagonistul Jaer Verron, atrăgătoarea gardă de corp Moiyra Sufy, împăratul Raghmen I şi nu
numai. Alte personaje însă – spre exemplu, prinţesa Mizurro – sunt mai puţin convingătoare (de
altfel, întregul mesaj feminist care străbate romanul putea fi inserat mai subtil, dacă era chiar atât
de important pentru autoare să confere poveştii şi un caracter militant).
Povestea propriu-zisă: Narcisa Stoica ne propune o idee originală, remarcabilă,
interesantă şi de-a dreptul frumoasă – şi ne-o supune atenţiei prin intermediul unui vocabular
bogat, al unui stil permanent plăcut şi al unor dialoguri antrenante. Plăcerea lecturii ne însoţeşte
de la prima până la ultima filă, datorită incontestabilului talent de care autoarea dă dovadă în
manevrarea mijloacelor stilistice şi a instrumentelor narative. În acelaşi timp însă, modul concret
în care înaintează intriga cărţii solicită cititorului o doză de „suspendare a neîncrederii” mai mare
decât în mod obişnuit: acţiunile, motivaţiile şi faptele personajelor sunt, nu o dată, guvernate de
întâmplare, de coincidenţe sau de o logică internă a romanului, nelipsind nici soluţiile de tip deus
ex machina. Din acest motiv, impresia generală este că citeşti un basm, o poveste, şi nu că asişti
la o suită de evenimente petrecute cu adevărat într-o o lume necunoscută şi îndepărtată.
Concluzionând, avem deopotrivă un debut meritoriu şi un volum care stă pe picioarele
sale (niciodată nu am crezut în ideea evaluării debutanţilor după alte criterii decât cele destinate
consacraţilor; în primul rând, cititorul-plătitor doreşte „cărţi bune”, nu „cărţi bune pentru un
debut” – dacă o carte nu e suficient de bună pentru a concura cu celelalte de pe piaţă, atunci
datoria ta ca editor este să nu o publici, ci să i-o înapoiezi debutantului pentru ca acesta să o
lucreze până când este atins standardul urmărit; în al doilea rând, unii mari autori nu şi-au mai
putut depăşi, valoric, opera de debut, ceea ce dovedeşte că teoria conform căreia un debutant nu
poate să scrie precum un consacrat este doar o prejudecată). Un volum care se înscrie curajos în
urma unor opere de Sebastian A. Corn (Imperiul Marelui Graal), Ona Frantz (Sfâşierea), Ana-
Maria Negrilă (Împăratul gheţurilor), Liviu Radu (Opţiunea), Mihai Andrei Aldea (Drumul spre
Vozia), Costi Gurgu (Reţetarium), Florin Pâtea (Gangland); cât de aproape sau de departe se află
realizarea debutantei de cele menţionate rămâne să judece fiecare cititor în parte – în opinia mea,
apropierea sau depărtarea vor fi stabilite punctual şi, cu precădere, în funcţie de aşteptările pe
care le are cititorul respectiv cu privire la gradul de verosimilitate cerut de o carte fantasy. Însă,
având în vedere evidentele calităţi ale romanului Taxidermie privit în ansamblu, precum şi nivelul
deosebit la care au ridicat ştacheta scriitorii menţionaţi ca termen de comparaţie, oricare va fi
verdictul, Narcisa Stoica îl poate aştepta cu fruntea sus.
Recenzie
 X

▫ Dan Doboş ▫
Julieta, Romeo şi ochelarii de realitate amplificată ▫ (lectură
subiectivă a romanului Anul terminal, de Florin Pâtea)
Un munte de motive mă face să fiu extrem de precaut atunci când mă exprim despre
cărţile acelora pe care îi consider colegi de breaslă într-ale SF-ului: mai întâi fiindcă sunt
conştient că nu poţi analiza obiectiv un fenomen din care faci parte şi apoi fiindcă, în cazul unor
critici, aş putea fi suspectat de invidie, iar în cazul unor laude, bănuit că aş fi intrat într-un sistem
de tămâieri carteziene cu scop de marketing.
Anul terminal, al doilea roman al lui Florin Pâtea, mă face însă să îmi încalc conduita
obişnuită. Iar motivul principal pentru care voi nota câteva gânduri (care nu vor avea pretenţia a
fi vreo analiză savantă, ci doar o lectură subiectivă) este acela că acest roman aparţine unei
filosofii creatoare de care mă simt profund legat şi, implicit, dator să o sprijin. Mie îmi plac
poveştile! Iar Anul terminal este o poveste, un story în sens american. E cea mai simplă şi cea
mai veche poveste din lume: o fată iubea un băiat.
Într-o literatură în care obsesia estetizantă ucide plăcerea de a citi relaxat, unde meditaţiile
profunde eviscerează personajele, unde mesajul (adeseori politic) otrăveşte epicul şi încetineşte
acţiunea până la cadenţa pulsului unei muşte prinse într-o capcană de chihlimbar, Florin Pâtea ne
propune un exerciţiu simplu şi onest, o trântă cu provocarea dintâi a oricărui scriitor: ne spune o
poveste. Şi o face dovedind o indiscutabilă maturitate creatoare.
Prins în postura deloc confortabilă de a scrie într-o perspectivă epistolară cu vocea unei
tinere femei, autorul ne propune o lume postapocaliptică, care ni se conturează treptat, descărnată
şi crudă, care nu lasă loc indivizilor slabi sau celor care mai cred în soluţiile colective. Eroina
romanului este pe cale să termine liceul când este prinsă în vârtejul unei iubiri imposibile. Lipsită
de sprijinul material, dar mai ales moral, al unei mame retrase (simbolic) într-un mediu artificial
extrem de diferit de realitate, personajul principal ne poartă de mână parcă prin universul ei nu
foarte întins, dar bine articulat. De remarcat este şi jocul în oglindă, în care genraţiile îşi schimbă
valorile, într-o inversiune socială şi familială conturată cu mare îndemânare. Ochelarii de realitate
amplificată sunt deopotrivă unealtă de cunoaştere, ideal gnoseologic, dar şi un ochean magic prin
care totul îmbracă uniforma informaţiei pure, lipsite de nuanţe şi de orice urmă de afecţiune. Din
această infirmitate afectivă se hrăneşte violenţa romanului, una absolut justificată şi pe cât de
puţin stridentă poate fi totuşi o poveste în care apar cadavre, explozii, bătăi crunte şi, evenimentul
terminal, anihilarea unei întregi generaţii de liceeni.
Stilul naraţiunii e şi el unul care trezeşte rezonanţe la care mă recunosc sensibil. Nu ştiu
dacă ticurile verbale ale eroinei, urmărite riguros de autor, se regăsesc în jargonul liceenilor de
astăzi, dar ele cu siguranţa ar putea exista. Ceea ce, din punctul meu de vedere, e chiar mai bine
decât dacă Florin Pâtea s-ar fi inspirat ascultând conversaţiile de pe holurile unui liceu
bucureştean. Nu lipsesc de asemenea nici ancorele subtile ale suspansului, referirile vagi la
evenimente care se conturează treptat sau micile mistere care se elucidează abia în final. Nu în
ultimul rând, elementele tehnologice dau întregului ansamblu o uniformitate întru diformitate,
 X

contribuind prin ansamblul lor diabolic la o dezumanizare împotriva căreia putem considera că
autorul a scris un minunat protesc simbolic.
Anul terminal nu va atrage elogii din partea confraţilor care văd în literatura SF o cale de
a accede în lumea nevrotică şi de neînţeles a acelora care cred că a fi scriitor înseamnă să fii
mereu crunt şi preocupat ca nu cumva să fii sodomizat (simbolic, evident!) de vreun
neocomunist. Nicidecum. Anul terminal este o lectură care îşi atinge scopul de divertisment fără a
face rabat de la ceea constituie, din punctul meu de vedere, cea mai importantă şi mai fascinantă
caracteristică a literaturii SF, şi anume un soi minunat de divinaţie biunivocă. Articulând cu
măiestrie un viitor posibil, autorul trimite cititorul într-un timp posibil, din care greşelile
prezentului sunt mult mai evidente.
Restul? Nu ştiu… Mie mi-a plăcut Anul terminal şi sunt convins că toţi aceia care
apreciază ceea ce scriu eu îl vor citi pe nerăsuflate.

▫ Michael Haulică ▫
Un francez la Paralela 45 ▫
Daniel-Philippe de Sudres este un scriitor francez de care puteam să nu aud toată viaţa
dacă nu mi-ar fi trimis Magda Cârneci cartea lui, „Statul”-Internet, apărută într-o ediţie bilingvă,
româno-franceză, în 2006, la Paralela 45 (traducere de Letiţia Ilea).
Iată ce spune Magda Cârneci în textul introductiv: „Iată un roman de o factură încă prea
rară pe piaţa românească şi francofonă de carte: un roman simultan ştiinţific şi politic, de science-
fiction speculativ şi angajat, dar şi un roman moral şi educativ pentru cei tineri şi mai puţin
tineri”.
Bun. Deci avem un roman SF scris de un autor francez mai puţin (sau deloc) cunoscut
publicului din România (cel puţin publicului de SF).
A apărut, nu l-a văzut nimeni, nu l-a comentat nimeni, titlul nu i-a circulat din gură-n
gură, din blog în blog, cum se întâmplă de obicei.
De aici putem merge în două direcţii: fie aceea în care discutăm soarta autorilor de SF
străini, care nu scriu în limba engleză (câţi au apărut în româneşte, câţi vor apărea, de ce nu apar
mai mulţi etc.), fie aceea în care vorbim despre cărţile SF apărute la edituri care nu au colecţii
specializate, dar mai scapă din când în când câte un SF, şi care este atitudinea lor faţă de aceste
„scăpări”.
În prima direcţie ar trebui să remarcăm că suntem cam săraci, cel puţin în ultima vreme.
Cândva se mai publica un Lem, un Aldani, un Franke, un Klein… nume care au intrat de mult în
patrimoniul european şi mondial. Excepţie fac fraţii Strugaţki, care au avut un destin mai fericit,
Paralela 45 devenindu-le o casă confortabilă în România.
Dar ce ne facem cu numele noi? Cine îi caută prin ţările lor? Poate fi simptomatic faptul
că, de unii, aflăm abia când le apar cărţile în limba engleză. De pildă am văzut recenzii la Andrzej
Sapkowski, la Marina & Serghei Diacenko, la Serghei Lukianenko… de-abia în ultima vreme,
 X

după ce le-au fost citite cărţile apărute pe piaţa anglo-americană.

Ce facem cu aceşti autori? De clasici, sunt sigur că o să mai dăm. Strugaţki se va mai
publica, Lem se va mai publica… Dar restul? Unde-i găseşti?
Şi întrebarea, pusă pe hârtie/în document, negru pe alb, sună ca şi când am întreba unde
găsesc editorii străini scriitorii de SF români. Admiţând că literatura F&SF românească are câteva
cărţi care ar putea fi traduse în alte limbi… unde ar putea fi găsite ele?
Şi aici e locul să povestesc ceva. 2007, Târgul de carte de la Londra, standul Poloniei.
Cărţi cu nemiluita, tot ce avea mai bun şi tot ce avea mai nou literatura din patria lui Sienkiewicz.
Dintre autori, zece se detaşau. Zece erau prezentaţi în mod special. Cu cei zece Polonia defila la
târgul londonez, cu cei zece Polonia se pregătea să cucerească Europa (şi nu numai). Printre ei, l-
am descoperit cu mare plăcere pe Andrzej Sapkowski. Şi m-am întrebat: peste câţi ani va
promova România un scriitor de F&SF la un eveniment internaţional de asemenea calibru? Când
va intra un scriitor român de F&SF în catalogul oficial al României (presupunând că există aşa
ceva)? Când se vor gândi responsabilii prezenţei noastre pe la târguri că, poate, autorii români de
F&SF şi-ai găsi cititori şi în alte limbi?
Şi îmi mai aduc aminte ceva: Mariano Martín Rodríguez, traducător de Eugène Ionesco în
spaniolă, şi de Gheorghe Săsărman, îşi arăta mirarea, la Bucureşti, că România nu-şi promovează
şi autorii de SF, afirmând că sefeul românesc este unul dintre cele mai bune care se scriu în
Europa.
Uite că suntem în 2013 şi nimic… Sau nu chiar nimic pentru că, zilele astea, la Salonul de
carte de la Paris, printre cele câteva zeci de scriitori români trimişi la faţa locului pe trei liste (de
ce o fi fost nevoie de trei?) se află şi un sefist: Dănuţ Ungureanu. Care va participa, conform
programului afişat pe site-ul ICR, la dezbaterea „Thrilller-ul între senzaţional şi politic”.
Chiar nu se putea organiza un eveniment legat de SF?
Revenind la autorii de SF europeni, ar fi de remarcat totuşi prezenţa pe piaţa românească
a germanului Andreas Eschbach, ajuns la a cincea carte publicată de RAO, dar într-o discreţie
desăvârşită…
Direcţia cealaltă, a cărţilor SF care „scapă” pe la editurile fără preocupări în domeniu
(vorbim tot despre cărţi ale autorilor care nu scriu în limba engleză), este ilustrată, în general, de
autori care provin din mainstream, dar, din când în când (unii poate doar o dată în viaţă) „comit”
şi sefeuri. Sau parabole. Sau alegorii – cum sunt, îndeobşte, numite în textele de pe coperta a 4-a.
De exemplu: „Dacă citiţi cartea doar ca pe un roman ştiinţifico-fantastic, îi pierdeţi
simbolurile” (Adolfo Bioy Casares, Invenţia lui Morel) sau şi mai şi: „Sfatul criticului: Nu vă
lăsaţi păcăliţi de recuzita SF. Cartea are limpezimi de parabolă”. (Adolfo Bioy Casares – Dintr-o
lume în alta), ambele apărute la Editura Humanitas, în colecţia Cartea de pe noptieră.
Nici Curtea Veche nu e departe, atunci când ni-i prezintă pe Tatiana Tolstaia şi Vladimir
Sorokin vorbind despre proză postmodernă, suprarealistă, basm etc. Etc.
Editura Univers se limitează însă doar la a spune ce şi cum despre Destina, de Mine G.
Kirikkanat (Turcia), şi Întoarcerea Generalului, de Benoât Duteurtre (Franţa).
 X

Iar Polirom încadrează Babylon babies, de Maurice G. Dantec, la literatură SF şi poliţistă.

Corect. Dar o scaldă în schimb cu Grimus, de Salman Rushdie, însă aici au scăldat-o până şi
editorii autorului, scoţând în ultima clipă eticheta SF de pe volum, deşi Kingsley Amis, Arthur C.
Clarke şi Brian Aldiss se pregăteau să-i acorde Victor Gollancz Prize for Science Fiction.
Ce concluzie putem trage din toate acestea? Staţi cu ochii pe edituri, citiţi site-urile de
ştiri F&SF şi să le dorim lui Ştefan Ghidoveanu, Bebe Ionescu, Nicuşor Dinu şi Doru-Călin
Ciobanu să ajungă cât mai repede la zi cu Bibliografia generală a ficţiunii speculative în
România.