9600 s

Florea FIRAN
Marin Sorescu ‒ Poetul-pictor

Poet prin excelență și dramaturg de excepție, prozator și eseist, gazetar redutabil și editor,
Marin Sorescu face parte dintre spiritele creatoare alese, fiind, alături de Nichita Stănescu, poetul
român cel mai interesant, mai profund din ultimele decenii. Subtil în poezia fantezistă și ironică,
filosofică și existențială, Marin Sorescu se remarcă prin spirit inventiv, inteligent, nonconformist,
de o incontestabilă originalitate, conferind cuvântului forța miracolului iscat din lucrurile obișnuite
privite altfel. Simplu și profund, firesc și grav, se joacă printre construcții de cuvinte, sintagme și
invenții stilistice cu o ușurință uimitoare.
Amator de paradoxuri lingvistice, creator de poezie în cuvinte încrucișate, împerechiate,
desperechiate cu talent strălucitor, Sorescu aduce în poezie descoperirea, uimirea, surpriza, noutatea
banalului, dimensiunea filosofică a vieții surprinse în simplitatea ei, umorul și ironia adusă până la
autoironie și cinism blând, fără sarcasm, candoarea și tandrețea de a surprinde particularul autohton,
avangarda formulărilor șocante: „Eminescu n-a existat…”.
Afirmarea lui Marin Sorescu ca scriitor în aproape toate genurile și speciile literare, cu
aspirație spre „scriitorul total”, este întregită prin activitatea sa de pictor pe care a exercitat-o cu
pasiune, dăruire și har încă din tinerețe. Colegii de școală îl numeau „tânărul Raffael”, pictura
însemnând pentru el o „pasiune mistuitoare”. Mulți dintre prietenii săi păstrează și se mândresc cu
schițe de portrete realizate instantaneu în diverse împrejurări. Mai târziu afirmă că pictura îl
completează cu ce nu poate spune în cuvinte. „Poezia din cuvinte nu se vede, în timp ce aceea
aşternută pe pânză te izbeşte cu concreteţea ei şi e ca o durere imediată. Am prieteni pictori în toată
lumea, zăbovesc prin atelierele lor, ne facem reciproc vreun portret brusc (avantajul fiind al meu,
avantaj primire) şi mă simt la îndemână în acest univers paralel.“
Ieșirea în public, expunerea lucrărilor sale în expoziții de grup sau personale o face cu
timiditate și foarte târziu, la insistențele unor pictori profesioniști pe care îi vizitează adesea în
atelierele lor, cum sunt Eustațiu Gregorian, George Vlăescu, Vasile Buz, Viorel Penișoară-Stegaru
sau Gabriel Bratu, cunoscuți artiști plastici craioveni cărora le face ocazional și portrete sugerând
prin linie și culoare unele trăsături ce-i caracterizează și-i particularizează.
Scrie cu dreapta, pictează cu stânga. „Pentru mine, pictura nu este un capriciu şi nu este ceva
nou. E adevărat că numai de câţiva ani am fost transparent cu pictura mea pentru că am făcut-o să
se cunoască un pic. Fiind stângaci, la şcoală când scriam dându-mi-se peste mână, am învăţat să
scriu cu dreapta, dar am continuat să pictez, să desenez cu stânga. Pentru mine pictura reprezintă
libertatea mâinii stângi, care se simte în largul ei când prinde figuri, când amestecă culori. [...] Ea
funcţionează ca ceva complementar şi cum tot ce scriu are un caracter cumva vizual, pictura mă
completează cu ce nu pot să spun în cuvinte. Şi într-adevăr, ea are şi încăpăţânarea buruienilor care
sunt necultivate, dar sunt mai tari decât seminţele selecţionate. Trebuie să vă spun că ţin foarte mult
la această pasiune care poate să fie şi dambla, dar fiecare dintre noi are dreptul să aibă o mică
dambla, iar dacă ţine de domeniul artistic (ea) nu este nocivă.”
În alte împrejurări mărturisea: „Pasiunile noastre îşi au sursa în copilărie şi ne urmăresc, apoi
– în rafale, sau c-o intensitate egală – toată viaţa. Desenam pentru că îmi plăcea conturul lucrurilor
şi odată am întârziat mult lângă un zugrav din Vâlcea, care picta o troiţă, pentru fântâna «slobozită»
de curând. Visam să ajung şi eu ca acel meşter, să mi se dea pe mână o troiţă, pentru răstignire. Nu
pot uita mirosul de uleiuri şi luciul culorilor proaspete pe lemnul geluit. N-am avut timp să mă fac
pictor, dar nici nu m-am lăsat de tot – iarăşi din lipsă de timp. Am rămas cu nostalgia muzeelor, cu
nevoia contemplării marilor maeştri, bucuria studiului – o bucurie în sine, «albă», în timp ce mâna a
continuat totuşi să dea ocol lucrurilor. A desenat pentru ea în neştire şi cumva pe furiş, încercând să
fure o esenţă a obiectelor care nu încape în denumirea lor.”
Subiectele lucrărilor sale sunt luate din viața cotidiană în corelație cu literatura pe care o
creează. Expozițiile sale sunt dominate de două mari teme: portretele și autoportretele, în grafică, și
păsările în mișcare, în pictură, niciodată mai puțin de 50-60 de lucrări.
La vernisajul unei expoziții dezvăluia cu plăcere pasiunea penrtu pictură pe care o vedea și ca
pe o „meserie” care trebuie exercitată continuu, cu tenacitate și perseverență: „O meserie trebuie
învăţată şi uitată de mai multe ori, până dai de tine, în ea, reflectat precum copacul în nervurile
frunzei. Uit şi învăţ cu aceeaşi frenezie, continuu, şi n-aş putea spune acum dacă, în cadrul acestor
rame, am reuşit să pun mai multă învăţătură decât uitare; dacă nu cumva acestea tocmai se
cumpănesc ‒ sau se dezechilibrează pentru o altă alcătuire, pe care va trebui s-o găsesc. Ceea ce aş
putea mărturisi, cu ocazia acestui debut (al unuia târşit, de altfel, prin multe alte debuturi) este
bucuria copilărească a întâlnirii c-o materie care trebuia să fie a mea – (mi-ar plăcea să cred că nu
mi-a scăpat definitiv) – şi largul în care mă simt, uneori, în osteneala complimentară a culorii).” În
unul din Jurnalele sale publicate postum, Marin Sorescu amintește de modul în care și-a conceput
pictura, despre un realism magic ca despre o stare și atitudine față de realitatea imediată. În
categoria realismului magic, a fabulosului se poate încadra și simbolistica oului ca spațiu al
increatului purtător perpetuu al vieții. G. Călinescu, care i-a dedicat una din Cronicile optimistului,
susținea că Marin Sorescu „are o capacitate extraordinară de-a surprinde fantasticul lucrurilor umile
şi latura imensă a temelor comune… El găseşte un punct de vedere, care n-a trecut altuia prin
minte, aşează oul ca și Columb, spărgând coaja în partea sferoidală și apoi găsindu-şi stabilitatea
vorbeşte în chipul cel mai simplu. Perspectiva insolită devine un regim normal.” Satul copilăriei cu
animalele și păsările din Bulzești se regăsesc mereu ca subiect într-o serie de lucrări: Să treci peste
mare un ou, Dar de nuntă un ou, Lecția de stat într-un picior, De ce mă-ngâni, Germinație, Clar de
lună, Târg de oale ‒ vizită de lucru, Așteptând al doilea rând de aripi etc.
Criticul Florin Rogneanu, unul dintre primii organizatori ai expozițiilor cu lucrările artistului
și cu judecăți de valoare dintre cele mai obiective, releva: „Concepută ca o sărbătoare a scrisului,
pictura lui vorbeşte despre ascunsa bucurie a redescoperirii lumii ca un revers, ca o oglindire a
redescoperirii, respectând astfel una din legile filosofiei: simetria. Prin redescoperire, nota Marin
Sorescu: ... te poţi muta dintr-o parcelă de timp în alta ca lăcusta prin fâneţe, sărind peste copaci,
tirani... Aceasta ar fi magia picturii lui Marin Sorescu.”
Ion D. Sîrbu, căruia Marin Sorescu i-a prefațat și i-a publicat Jurnalul unui jurnalist fără
jurnal, îl prețuia și-i remarca pasiunea și talentul pentru pictură. La fel Viorel Mărginean, fost
președinte al Uniunea Artiștilor Plastici din România, care susținea că „Marin Sorescu tăinuia o
vână de pictor autentic, care nu-şi propune să reproducă natura, ci se exprimă pe sine, ca şi poezia
lui, de altfel, cu aplomb şi vervă, eliberat de orice constrângeri, fantast şi foarte terestru, ironic şi
grav, savant şi popular. Imaginile cu remarcabila forţă de expresie, desenul şi culoarea, sunt gesturi
spontane şi irepetabile, făcându-ne să înţelegem talentul lui Marin Sorescu ca o descătuşare a unei
mari presiuni lăuntrice. El se mişcă în spaţii vaste, stabilind nu ştiu ce legături cordiale cu infinitul,
care nelinişteşte până şi atunci când încerci să-l gândeşti.”.
Criticul Pavel Șușară, l-a expoziția deschisă în cunoscuta Rotondă 13 a Muzeului Național al
Literaturii Române, sublinia că, la fel ca şi alţi scriitori ‒ precum Tudor Arghezi, Nichita Stănescu,
Radu Boureanu, Gabriela Melinescu ‒ la Marin Sorescu se remarcă „inocenţa, tipul de sensibilitate
sălbatică, debordantă” care caracterizează arta plastică a poetului-pictor.
În ultimii ani Marin Sorescu a deschis expoziții personale în țară și în străinătate, la Craiova,
Braşov, Cluj-Napoca, București, Paris, în Irlanda etc., bucurându-se de cele mai frumoase aprecieri
din partea criticilor de artă.
 „Atunci când pictez mă simt foarte bine. Pictura înseamnă o descătuşare, în timp ce poezia,
proza sau critica înseamnă totuşi o veselie şi, ca veselie, presupun o anumită obligaţie. Deci pictura
o fac de bunăvoie. Dar aş spune că pe toate le fac de bunăvoie. Nimeni nu ne obligă să fim nici
scriitori, nici poeţi, nici dramaturgi, nici pictori. Trebuie să existe pornirea să lucrezi în sfera
inefabilului...”, mărturisea poetul.
Prin activitatea sa de scriitor și pictor, Marin Sorescu ilustrează sincretismul dintre literatură
și artă într-o formă ce-i este caracteristică, iar vizionarea unei expoziții cu lucrările sale te
emoționează puternic și te determină să crezi în forța talentului său.