De la cenzura impusă la autocenzură

A trecut un sfert de secol de la evenimentele din decembrie 1989 care, între altele, au pus
capăt şi cenzurii oficiale, cea practicată de Direcţia Generală a Presei şi Tipăriturilor subordonată
politic. Am fost apoi martorii unei veritabile explozii a ziarelor, revistelor de tot felul, cărţilor
publicate de o mulţime de edituri apărute peste noapte, cele mai multe lipsite de specialişti din
domeniul redacţional şi de concepţie. Pe lângă redobândirea libertăţii de expresie în presă şi
literatură, am asistat însă la o proliferare a violenţei verbale, a prostului gust, insultei şi inculturii.
Ce e de făcut? Dacă, pe bună dreptate, respingem cenzura ca formă impusă pe criterii politice,
cum putem evita, totuşi, fenomene negative care se manifestă uneori în publicaţii şi mass-media?
Se poate vorbi despre o benefică autocenzură a ziaristului, scriitorului, editorului, care să
protejeze atât necesitatea libertăţii de expresie cât şi bunul gust public? Iată o temă interesantă de
reflexie şi pe care ne-am propus s-o dezbatem la sfârşit de octombrie 2014 în cadrul Colocviilor
Scrisul Românesc, printr-o sesiune ştiinţifică de o largă participare având privilegiul prezenţei cu
comunicări a unor specialişti, academicieni, profesori universitari, scriitori, ziarişti, critici şi
istorici literari, directori de reviste culturale şi edituri din Craiova şi principalele centre
universitare din ţară (Bucureşti, Timişoara, Cluj-Napoca, Arad), alături de colaboratori fideli ai
revistei şi editurii craiovene.
Tema Colocviilor din acest an – De la cenzura impusă la autocenzură – continuă, într-un
fel, temele abordate anterior care au trezit interes în mişcarea culturală naţională şi nu numai:
Presa culturală, direcţii şi tendinţe (2007), Multiculturalismul (2008), Actualitatea istoriei
literare (2009), Viitorul cărţii (2010), Cititul – De ce citim? Ce citim? Cum citim? Efectele
cititului (2011), Literatura şi sincretismul artelor (2012), Limba română şi mass-media (2013).
Dezbaterea pe tema cenzurii şi autocenzurii poate fi considerată astăzi mult mai potrivită,
dacă nu pierdem din vedere faptul că în spaţiul public – presa scrisă şi mai ales mass-media, cu
deosebire posturile de televiziune – abundă un limbaj trivial, agramatism, cazuri de imoralitate,
ceea ce indică lipsa autocenzurii din viaţa noastră politică şi culturală. Nu trebuie însă uitate atât
de repede şi de uşor urmările cenzurii comuniste, unele de-a dreptul dramatice.
Criticul și istoricul literar Matei Călinescu, într-un interviu publicat în „România literară“
(nr. 8, 4-10 martie 1993) declara: „Pentru a descrie exact intensitatea teroarei ideologice aș vrea
să adaug că ceea ce am numit pre-cenzură afecta nu numai ce se scria, dar și ceea ce se citea. Pe
atunci – chiar și prin 1958-1960 – se închideau oameni doar fiind că au citit sau circulat anumite
cărți. N-am să uit niciodată cum am citit Noua clasă, de Djilas – un exemplar obținut de la Miron
Radu Paraschivescu în 1960, cred – îngrozit de simplul fapt că am citit-o, că am asimilat
cuvintele și ideile ei eretice, că am participat, fie și în mod nevăzut, la o crimă ideologică.“
În cazul literaturii, retragerea dreptului de semnătură şi de publicare a unor scriitori, cum
este de exemplu cazul lui I. D. Sîrbu, ori autorilor români din exil, au avut, de asemenea,
repercusiuni neplăcute. De fapt, prin cenzură s-a urmărit ideologizarea literaturii şi culturii
române sub toate aspectele şi în toate compartimentele acestora.
Cenzura este un fenomen complex şi controversat. Ea slujeşte o ideologie, un sistem, este
impusă prin forţă fizică sau legislativă. Autocenzura vine din interior într-un sistem democratic şi
are, de cele mai multe ori, o conotaţie pozitivă, depinzând de puterea de discernere a individului.
Internetul, pe de altă parte, este mediul în care literatura de orice gen câştigă mai multă
independenţă, textele putând fi publicate şi accesate de oriunde, fără intermediari. Internetul
limitează în mare măsură folosirea cenzurii, dar de multe ori este lipsit şi de autocenzura
autorilor care pot posta orice, oricând. Este acum sursa principală de informaţie, putând eluda
cenzura politică din societăţi totalitare ori din sisteme controlate politic, devenind o uriaşă
bibliotecă digitală, o arhivă virtuală a tot ce se scrie, oriunde în lume. Capcanele nu lipsesc însă,
de la informaţii eronate la un alt tip de manipulare. Aspect care comportă o mult mai largă
discuţie.
Astăzi publicul trăieşte o stare de derută, cu greu se descurcă în discernerea valorilor, fie că
e vorba de literatură, de cărţi bune sau de maculatură, de spectacole valoroase sau simple
improvizaţii, de emisiuni tv culturale şi educative, din păcate tot mai puţine, şi o serie de
emisiuni la ore de vârf, cu prezentatori numiţi adesea vedete, în care lipsa de cultură şi instrucţie,
de stăpânire a limbii corecte duc la improvizaţii penibile şi de prost gust.
Tema Colocviilor Scrisul Românesc – De la cenzura impusă la autocenzură – a stârnit
discuţii interesante şi pasionante, mulţi dintre autori venind cu aspecte şi momente personale pe
care le-au trăit în confruntarea cu cenzori şi limitele libertăţii de expresie.
Dintr-o simplă citare a titlurilor comunicărilor rezultă diversitatea punctelor de vedere:
Cenzura comunistă şi anticomunistă (Augustin Buzura), Libertatea cenzurii şi cenzura libertăţii
(Dumitru Radu Popescu), Cenzori, cenzuraţi şi simpli privitori (Gabriel Coşoveanu), Relectura
şi postcenzura (Monica Spiridon), Mistificare, autocenzură sau rescrierea trecutului? (Adrian
Cioroianu), Autocenzura sau ceea ce ne lipseşte (Ovidiu Ghidirmic), Despre cenzură din mai
multe direcţii, toate personale (Gheorghe Păun), Cenzură şi creaţie (Florentina Anghel),
Cenzura, autocenzura şi... bunul simţ (Dumitru Radu Popa), Autenticitate şi autocenzură (Mihai
Ene), Atacuri la persoana bunului simţ (Ion Parhon), Cenzură şi dictatură (Rodica Grigore),
Constantin Brâncuşi şi cenzura (Sorana Georgescu-Gorjan), Cenzura şi autocenzura virtuală:
un contract social destrămat (Şerban Centea) etc.
Textele comunicărilor sunt reunite în volumul de față care va fi difuzat, în primul rând, către
bibliotecile universitare, şcolare şi publice, dar şi către cititorii interesaţi de tema abordată.