Tristan Tzara

Mișcarea literară și artistică, cunoscută sub numele de Dadaism, creată în urmă cu un secol,
devine un fenomen literar european cu o evoluție oarecum diferită față de celelalte mișcări
avangardiste de la începutul secolului al XX-lea, cum ar fi expresionismul, suprarealismul, noul
roman sau teatrul absurd.
Tristan Tzara este considerat mentorul mișcării, el îi dă și numele, termenul dada fiind
inventat la 8 februarie 1916, cu ajutorul unui coupe-papier introdus la întâmplare între paginile
unui dicționar Larousse (prin deschidere primul cuvânt fiind da-da, care în franceză denumește
calul jucărie de lemn pentru copii; o altă accepție ar fi înțelesul de dublă afirmație în limba
română: da, da).
Poet și prozator, dramaturg și eseist, Tristan Tzara se distinge printr-o revoltă radicală ce
capătă contur mai întâi la Zürich, în 1916, apoi la Paris, în 1922, care a transformat „contestarea
valorilor morale tradiționale ale Occidentului într-un principiu fundamental“.
Pe numele său adevărat Samuel Rosenstock (cunoscut cu pseudonimul Tristan Tzara) s-a
născut la 16 aprilie 1896 în Moinești, județul Bacău, într-o familie de evrei. Tatăl, Philippe
Rosenstock, contabil, o perioadă director al unei societăți petroliere din România; mama – Emile.
Studiile primare le face la Moinești, pe cele secundare la Liceul „Mihai Viteazul“ din București,
unde susține bacalaureatul (1914), după care se înscrie la Facultatea de Matematică, apoi la
Facultatea de Litere – Universitatea din București. În perioada liceală întemeiază, împreună cu
Ion Vinea și Marcel Iancu, revista „Simbolul“ (1912) în care debutează cu versuri sub
pseudonimul Samyro. Publicația beneficiază de colaborarea lui Macedonski, Ion Minulescu, N.
Davidescu, Adrian Maniu și grafica de Iosif Iser. Revista a avut un rol important în mişcarea
simbolistă românească şi apariţia literaturii de avangardă. În octombrie 1915 scoate cu Ion Vinea
o nouă publicație modernistă, „Chemarea“, care se deschide cu un Avertisment incendiar, semnat
de Ion Vinea, iar Tristan Tzara publică poeziile Vacanță în provincie și Furtuna și cântecul
dezertorului, semnând pentru prima dată cu pseudonimul ce-l va consacra.
Poeziile scrise în perioada 1913–1915 și publicate prin grija lui I. Vinea în „Noua revistă
română“, „Contimporanul“, „unu“ au fost strânse în volumul Primele poeme, urmate de
Insurecția de la Zürich editat de Sașa Pană în 1934. În iulie 1915 Tzara pleacă la Zürich, în
Elveția, țară neutră unde se refugiau intelectuali din toată Europa din cauza primei conflagrații
mondiale față de care și-au manifestat dezgustul prin proteste. Împreună cu Hugo Ball, Hans
Arp, Emmy Hennings, Richard Huelsembeck și Marcel Iancu participă la seratele cabaretului
„Voltaire“, la serata din februarie 1916 lansând mișcarea Dada și primul manifest al acesteia,
zguduind literatura tradițională din întreaga lume. Tzara inaugurează în prima serată la Cabaretul
„Voltaire“, din 14 iulie 1916, Colecția „Dada“, în care publică primul său volum – La Première
aventure céleste de Monsieur Antipyrine (1916). Textul volumului a fost pus în scenă la Théâtre
de l’Œuvre în 27 martie 1920. În iulie 1917 editează la Zürich revista „Dada“, în șapte numere,
până în 1920, textele fiind publicate în limbile franceză și germană.
Alături de întemeietorii dadaismului au colaborat nume cunoscute din Franța, Germania,
Italia, Spania: W. Kandinsky, Artur Segal (pictor de origine română), Alberto Savinio, Gino
Cantarelli, Paul Dermée, Francis Picabia, André Breton, Louis Aragon, Jean Cocteau, Vicente
Huidobro ș.a. În octombrie 1918 editează, împreună cu Otto Flake și Walter Serner, revista „Der
Zeltweg“ (număr unic). Poemul-manifest intitulat Pour faire un poème dadaiste apare în revista
„Littérature“. Ov. S. Crohmălniceanu considera că „Marea descoperire a lui Tzara a fost forța
negativității în dialectica oricărui act creator. Răzvrătindu-se împotriva tuturor normelor,
părintele dadaismului a dat spiritului putința să facă o baie salutară de neconformism
regenerator.“
În 1922, în numărul pe iulie al revistei „Vanity Fair“, Trista Tzara mărturisea: „Dadaismul e
un simptom caracteristic dezordonatei lumi moderne, inspirat de haosul și colapsul european din
timpul războiului. Pentru intelectualii exilați în Elveția, umanitatea părea să fi înnebunit: toată
ordinea s-a năruit, toate valorile au fost răsturnate. În spiritul mișcării, dadaiștii s-au pus pe
glume grosolane, au organizat întruniri bolnav de elaborate și au redactat, ca nimeni alții,
manifeste brici, ce parodiau, în violența și absurditatea lor, absurditatea și violența lumii în care
trăiau.
Printre exponenții germani ai mișcării, însă, dadaismul a avut un gust mult mai amar și, în
chestiuni legate de societate și politică, avea chiar un aer revoluționar. Dadaiștii francezi erau, în
schimb, mult mai tineri și se desfătau ca într-un carnaval al nonsensului. Pe măsură ce acordau
importanță mișcării, o îndreptau împotriva artei.“ (cf. Marius Cosmeanu)
Din ianuarie 1920 Tzara se stabilește la Paris, se înscrie la Facultatea de Științe (specialitatea
chimie generală) și devine membru al Asociației Studenților Români din Franța. Participă la
manifestațiile dadaiste organizate de grupul Aragon, Breton, Soupault, Eluard și colaborează la
revistele avangardiste „Littérature“, „Proverbe“, „391“, „Cannibale“. „La începutul anului 1920,
m-am întors la Paris extrem de bucuros că îmi pot revedea prietenii. Alături de Aragon, Breton,
Dermée, Éluard, Ribemont-Dessaignes, Picabia, Péret, Soupault, Rigaut, Marguerite, Buffet și
alții, am luat parte la demonstrații care au stârnit furia parizienilor. Debutul Dadaismului la Paris
a avut loc pe 23 ianuarie 1920, la un matineu organizat de revista dadaistă «Litérature». În ce mă
priveşte, am citit un articol cu titlul «DADA»“, răspundea Tyara aceleiaşi publicaţii.
Întreprinde în vara anului 1920 o călătorie când revede și România. Reîntors în Franța,
editează împreună cu Hans Arp și Max Ernst, cărți și publicații periodice între care Dada
augrandair. La Paris îl întâlnește pe Brâncuși pe care îl vizitează în atelierul artistului din
Impasse Ronsin și scrie un articol pe care îl publică în 1922. Tot în 1922, Constantin Brâncuși,
participând la o moţiune colectivă în favoarea lui Tristan Tzara, căruia André Breton îi reproşase
originea străină, scria: „În artă nu există străini“, propoziţie devenită celebră şi care semnifică
tocmai abolirea referinţei identitare. Răspunzând, în 1925, unui chestionar în care i se cerea,
printre altele, naţionalitatea, Brâncuşi formula astfel: „Terrestre, humaine, espèce blanche“.
Dintre cei care l-au frecventat pe Brâncuşi, Tristan Tzara şi Victor Brauner s-au interesat
îndeaproape de artele primitive. Primul, încă din 1916, când introduce în manifestările de la
Cabaret Voltaire sugestii din texte africane, malgaşe şi oceaniene. Tzara va compune o serie de
poèmes nègres şi va scrie despre artele primitive mai multe texte reunite în volumul Découverte
des arts premiers (Paris, Hazan, 2006), volum îngrijit de Marc Dachy.
În primăvara anului 1922 Tzara o cunoaște pe Greta Knutson, pictoriță de origine suedeză
cu care se va căsători și va locui o perioadă în cartierul Montmartre unde și-a aranjat o imensă
bibliotecă Dada cu documente din timpul mişcării, manuscrise, articole, cărţi, reviste, manifeste,
fotografii etc. După apariția ultimului număr al revistelor „Dada“ și „Le Cœur à barbe“, aprilie
1922, grupul dadaism parizian se dezintegrează, iar doi ani mai târziu Breton publică primul
Manifeste du surréalisme.
După câteva colaborări cu suprarealiștii, Tzara publică o scrisoare în „Chaiers du Sud“ prin
care își anunță despărțirea de grupul condus de André Breton. În această perioadă îi apare un
eseu în „Le Surréalisme au service de la révolution“ în care, „pornind de la ideea că orice operă
de artă reflectă o realitate istorică determinată de raporturile sociale și economice..., deosebește o
poezie – mijloc de expresie care vehiculează și apără ideologia burgheză și o poezie – activitate a
spiritului care se opune și scapă influenței acestei ideologii“, cum menționează Tașcu Gheorghiu.
În 1931 publică L’homme approximatif din care reproducem un fragment în traducerea lui
Ion Pop:
„om aproximativ ca mine ca tine cititorule ca şi ceilalţi/ morman de cărnuri zgomotoase şi
de ecouri de conştiinţă/ întreg în singura bucată de voinţă numele tău/ putând fi transportat şi
asimilat şlefuit de supusele mlădieri ale femeilor/ felurit neînţeles după placul curenţilor care-
ntreabă/ om aproximativ mişcându-te în aproximările sorţii/ cu-o inimă drept valiză şi-un vals
drept cap/ abur pe-oglinda rece-ţi împiedici singur vederea/ mare şi neînsemnat printre
bijuteriile de promoroacă-ale peisajului/ totuşi oamenii cântă în cerc pe sub poduri/ cu gura
învineţită zgârcită de frig mai departe decât nimicul/ om aproximativ ori magnific ori vrednic de
milă/ în negura neprihănitelor vârste/ locuinţă ieftină cu ochii ambasadori de foc/ de oricine-
ntrebaţi şi-ngrijiţi în blana mângâietoare a ideilor lui/ ochi care-ntineresc violenţele zeilor
mlădioşi/ săltând când se declanşează resorturile dentare-ale râsului/ om aproximativ ca mine
ca tine cititorule/ tu ţii în mâini ca şi cum ai vrea să arunci un bulgăre/ cifră luminoasă capul
tău plin de poezie“.
Tzara se angajează într-o activitate continuă, organizează, din calitatea de secretar al
Comitetului pentru apărarea culturii spaniole, al doilea Congres Internațional al Scriitorilor la
Madrid și Valencia în iulie 1937. Un an mai târziu participă la Praga, la Congresul al XVI-lea al
PEN-Clubului Internațional, ca membru al delegației franceze. După ce Franța este ocupată de
trupele germane, Tristan Tzara părăsește Parisul, cunoscând că se afla pe lista neagră ca „străin,
evreu, agitator profesionist și comunist“. Urmărit de Gestapou în timpul guvernului de la Vichy,
trăiește în clandestinitate (iul. 1940–aug. 1944), ascunzându-se în localități din sudul Franței
(Saint-Tropez, Aix-En-Provence, Toulouse ş.a.). Colaborează la publicații literare ale Rezistenței
franceze – „Confluences“, „Les Lettres“, „Françaises“, „Les Étoiles“, „Du Quercy“ și este
secretar al revistei „Le Point“ (din iun. 1943). Poeziile Une Route Seul Soleil și Ça va, publicate
în numărul din decembrie 1943 al revistei „Confluences“ din Geneva, au fost difuzate clandestin
în 1944 sub formă de broșuri-manifest.
După eliberarea Franței (1944), Tzara rămâne un timp la Toulouse, unde lucrează ca
președinte al Centrului Intelectualilor și conduce la radio „Emisiunea Literară a Rezistenței“.
Într-un comunicat transmis în cadrul emisiunilor în limba română ale postului de Radio Toulouse
salută ieșirea României din alianța cu Germania nazistă. În 1945 revine la Paris și colaborează,
alături de Eugen Ionescu, Elena Văcărescu, Alexandru Jar ș.a., la revista „La Roumanie libre“.
La sfârșitul anului 1946 vizitează, pentru a doua oară România, când ține o conferință la
Institutul Francez din București cu titlul La Dialectique de la poésie; publică versuri în revista
„Orizont“, acordă interviuri și este prezentat de Felix Aderca în cadrul Societății Scriitorilor
Români.
În 1947 devine membru al Partidului Comunist Francez, în același an primește şi cetățenia
franceză. În 1953 îi apare volumul La Face intérieure. În timpul evenimentelor revoluționare
din Ungaria (1956) Tzara se distanțează de comunism, dar nu și de linia oficială a partidului. În
ultimii ani de viață se ocupă de identificarea unor anagrame încifrate în opera lui François
Villon. Moare în 25 decembrie 1963 la Paris, Partidul Comunist Francez propunând
înmormântare oficială în Cimitirul Père-Lachaise, dar fiica acestuia, Christophe Tzara, refuză și
scriitorul este înmormântat în Cimitirul Montparnasse.
În perioada interbelică, unele reviste avangardiste din România, între care „Contimporalul“,
„Urmuz“, „Integral“, „unu“, „Azi“, îi publică versuri în limbile română și franceză, mai târziu îi
apar versuri în „Steaua“ și „Viața Românească“. Este distins cu Premiul Internațional pentru
Poezie „Etna-Taomina“ (1961), iar în 1975 Henri Béhar începe editarea „Operelor Complete“ ale
lui Tzara la celebra editură Flamarion din Paris. O substanțială ediție a operei sale în limba
română scoate Sașa Pană în anul 1971, iar în 1996 Editura Univers tipărește, pentru prima dată în
limba română, cele Șapte manifeste Dada, urmate de recenzii, note critice, răspunsuri la anchete
– sub denumirea de Lampisterii – și continuate de Omul aproximativ, poemul apreciat drept cea
mai realizată creație a lui Tristan Tzara.
Continuă să apară o serie de lucrări în care Tzara este prezent: Antologia poeziei române de
avangardă, de Sașa Pană (1969), Poesia romena d’avanguardia, de Marco Cugno și Marin
Mincu (1980), Avangarda literară românească, de Marin Mincu (1983), Literatura românească
de avangardă, de Gabriela Duda (1997), Avangardismul literar românesc, de Nicolae Bârna
(2003), Tristan Tzara – Omul care a pus la cale revoluţia Dada, de François Buot, traducere de
Alexandru şi Magdalena Boiangiu (2003), Réhabilitation du rêve. Une anthologie de
l’Avantgarde roumaine, de Ion Pop (2006), Avangarda românească. Antologie, studiu
introductiv, cronologie, referințe critice și note de Ion Pop, postfață de Eugen Simion (2015).