Sunteți pe pagina 1din 36

Studiu de caz

Avangardismul
Avangardismul
Termenul de avangardă vine din limba
franceză(avant-garde), unde înseamnă
detaşamentul avansat al unei armate (,,garda
dinainte’’) care investigheză un teren necunoscut
,fiind alcătuit din soldati care îşi asumă riscul
sacrificiului,pentru a apăra grosul armatei.La
termen de război ,el datează încă începând de la
Renaştere.Totuşi, metafora avangardului exprimând
o poziţie avansată,conştientă de sine,în politică,în
literatură, în artă ,în religie şi aşa mai departe ,nu
a fost întrebuinţată in mod susţinut înainte de
secolul al XX-lea.
Reprezentanti
Atitudinea contestată a avangardei literare îşi are rădăcinile
în spiritul rebel al unor creatori din secolul al XlX-lea.Este vorba în
primul rând, de Lautremont, scriitor francez, care a publicat, în
1869, un volum de poeme în proză, Les Chants de
Maldoror(Cântările lui Maldoror), exprimând revolta împotriva
condiţiei umane într-o viziune stranie, delirantă, onirico-
fantastică.Lautremont priveşte spre viitor ,evocând corabia cu
pânzele întinse ,,spre un punct precis al orizontului” crezând că
,,poezia nu trebuie făcută de unul singur,ci de toţi”.Consideră o
scriere exaltată şi provocatoare a unui geniu bolnav, cartea n-a
fost difuză de editor, intrând în circuitul cultural abia în 1890.În al
doilea rând, este vorb ade un lat poet francez, Arthur Rimbaud,
considerat copilul teribil al simbolistului.Prin volumele de poeme în
proză UNE SAISON EN ENFER(Un anotimp în infern”, 1873) şi
ILLUMINATIONS(,,Iluminări”, postum, 1893), s-a afirmat ca un
promotor al revoltei împotriva conforminsmului social şi ca un
profet al unui viitor liber, în spiriul unei Comune din Paris.Arthur
Rimbaud a sondat adâncurile eului, considerând poetul un vizionar
al unui univers suprareal,perceput printr-o dezordine a simţurilor,
prin trăiri halucinatorii.
Alfred Jarry, dramaturg şi prozator francez, este al treilea
precursor al avangardei.Capodopera sa este UBU ROI (,,Ubu rege”,
1896), farsă groteasca, plasată într-un spaţiu imaginar, guvernat
de Ubu, simbol al autoritătii obtuze, barbare si egoiste.
Orientarile avangardiste

Desi avangardismul are o serie de


caracteristici comune, orientările sale
sunt diverse, prezentând unele
paticularităţi care au determinat chiar
polemici între diferite grupări.
Futurismul

– curent literar şi artistic, a cărui


denumire provine de la substantivul
italian il futuro = viitor.
A fost fondat în Italia în anul
1909 de F. T. Marinetti, prin
publicarea în revista Le Figaro din
Paris a Manifestului de întemeiere a
futurismului. Adepţii săi împărtăşesc
atitudini anarhiste, pseudosocialiste,
manifestând şi simpatii radical-
naţionaliste, acestea venind în
contradicţie cu spiritul general
cosmopolit al avangardei europene.
Dar dincolo de această conduită
ideologică, futurismul a fost o mişcare
de rebeliune (anti)culturală. Cerea,
exaltând ritmurile rapide ale erei
industriale, racordarea imediată a
poeziei şi a lumii la provocările
tehniciste ale modernităţii. Cultiva
mitul „maşinii” şi al „războiului” ca
formă de „higienizare” a lumii.
Futuriştii preconizau instituirea unei frumuseţi a
activismului, a luptei, a violenţei şi a vitezei. Ţinta lor
ultimă, pe plan estetic, era aceea de a distruge stilul,
limbajul poetic, gramatica, sintaxa, metrica tradiţională,
punctuaţia etc. – în scopul eliberării totale a cuvântului de
sub „tirania” acestora, fiindcă voiau să întreprindă „înnoirea
tuturor expresiilor artei”.
În afară de manifeste, Marinetti a mai scris o serie
întreagă de pamflete, nenumărate poeme şi piesa cu tematică
anarhistă Le Roi Bombance.
După 1920 popularitatea futurismului începe să scadă
Dadaismul

– mişcare (anti)literară de avangardă, înfiinţată în februarie


1916 la Zürich, Elveţia, de emigrantul român Tristan Tzara.
Seara de inaugurare a mişcării a avut loc la Cabaretul
Voltaire, frecventat la acea vreme de mulţi artişti, pictori,
literaţi, emigranţi politici, figuri ale boemiei ş.a.m.d. – oameni
care au salutat demersul lui Tr. Tzara. Anume aici, la Zürich,
dadaismul îşi defineşte clar atitudinea şi programul de esenţă
profund negativistă. Denumirea curentului provine de la cuvântul
absurd DADA, inventat de Tr. Tzara ca simbol al revoltei şi
negaţiei, căci dadaismul este o mişcare anticulturală,
antiartistică, antiliterară şi antipoetică, exprimându-şi răspicat
voinţa de a distruge orice impuls structurativ.
Produs al modernităţii, el se pronunţă împotriva oricărei
tradiţii, reguli, legi, precum şi împotriva modernităţii însăşi.
Pledează în schimb pentru libertatea individului şi a creaţiei,
pentru spontaneitate/autenticitate, pentru independenţa şi
anarhia spiritului. „Dada se prezintă, deci, sub forma unui
scepticism înverşunat, sistematic, ducând rapid către o negare
totală”.
„Noi – zicea Tr. Tzara – nu recunoaştem nici o teorie”,
ajungând să nege, alături de tradiţie, şi cubismul, şi
futurismul, şi abstracţionismul şi orice alt -ism care ar fi
încercat să-şi articuleze vreo teorie. El însă propune
următoarea reţetă de fabricaţie a unui poem:
Luaţi un ziar.
Luaţi nişte foarfeci,
Alegeţi în ziar un articol care să aibă lungimea pe care
Doriţi s-o daţi poeziei dumneavoastră.
Decupaţi articolul.
Decupaţi de asemenea, cu grijă, fiecare cuvânt ce intră
în alcătuirea articolului şi puneţi toate cuvintele într-o
pungă.
Agitaţi încetişor.
Scoateţi cuvintele, unul după altul, dispunându-le în
Ordinea în care le veţi extrage.
Copiaţi-le conştiincios.
Poezia vă va semăna.
Iată-vă devenit un scriitor deosebit de original şi
înzestrat
Cu o încântătoare sensibilitate…
Deci nu raţiunea ordonatoare trebuie să
prezideze opera, ci hazardul. Semnificaţia
polemică a acestui procedeu este evidentă.
Dadaiştii atribuie supremaţie cazului, întâmplării,
arbitrariului – în defavoarea oricărei reguli. Ei
pledează pentru o „poetică” scoasă definitiv de
sub regulile (pre)stabilite ale oricărei poetici.
Fireşte, organul de presă al dadaismului nu
se putea numi decât DaDa.
În anul 1919 gruparea se transferă la Paris,
reuşind să-şi atragă noi adepţi (L. Aragon, P.
Eluard, A. Breton ş.a.). Aici apar şi alte reviste
dadaiste: Proverbele, condusă de P. Eluard,
şi Cannibale, înfiinţată de pictorul F. Picabia. Se
vor organiza diferite manifestări spectaculoase,
unele de-a dreptul cu caracter scandalos,
sfidând conduita publică „burgheză”. Activismul
dadaist era aici un fel de acrobaţie intelectuală
menită să umple golul spiritual provocat de primul
război mondial. De aceea el nu putea să dureze
la nesfârşit şi mişcarea se autodesfiinţează, în
1922, refuzând orice acte de identitate
culturală.
Manifest despre amorul slab si amorul amar

Tristan Tzara,pe numele său adevărat Samueli


Rozinstock, se naşte la 16.04.1896 la Moineşti.
Urmează cursurile şcolii primare din localitatea natală.
În 1912, elev la Liceul „Mihai Viteazul” din Bucureşti,
fondează aici, în compania lui Ion Vinea şi Marcel
Iancu, cu binecuvîntarea lui Alexandru Macedonski şi
ajutorul lui Iser, revista “Simbolul”, în care sunt
publicate primele sale poeme semnate S. Samyro, pe
care îl va schimba mai tîrziu in Tristan Ruia şi în final
Tristan Tzara.
La terminarea liceului, pleacă la Zurich în Elveţia
lăsând o parte din poemele româneşti lui Ion Vinea,
care le va edita în revistele conduse de el. În
“Chemarea” (1915) apare, pentru prima oară,
semnătura T. Tzara. “Tristan" e ales pe lîngă rezonanţa
particulară pe care o are numele în română şi ca un
omagiu către opera lui Wagner - o referinţă importantă
pentru simboliştii care l-au influenţat puternic pe
tînărul poet.
În 14 iulie 1916,Tzara lansează
primul său manifest şi îşi defineşte noua
estetică. Colecţia “DADA” se deschide cu
: “Prima aventură cerească a domnului
Antipyrine”.
În iulie 1917, apare revista “DADA
1”, condusă de Tzara şi care va cuprinde
7 numere.
,,Cele şapte manifeste Dada’’ ale lui
Tristan Tzara întorc însã retorica spre
bufonerie. Caracterul spectacular al
desfaşurãrii manifestelor devine explicit
,autorul lor se vede tot timpul pe o scenã
pe care joacã o comedie. (Ion Pop,
Avangarda în literatura românã)
,,Manifestul pentru amorul slab si amorul amar’’ scris de Tristan
Tzara a aparut în 1920 şi are 16 pãrţi .Fiecare secvenţã conţine
aşa-zise explicaţii teoretice despre curentul dada,proclamând negatia
absolutã şi ajungând astfel la propria negare,pentru cã ,,adevãraţii
dadaişti sunt împotriva lui DADA’’ (partea a VII-a). Partea a XVI –
a,ultima, este alcãtuitã din cuvântul ,,urlã’’ repetat de 200 de
ori,sugerând parcã spectacolele dadaiste,care urmãreau sã
contrarieze publicul.
Aventurile lui politice îl vor apropia de fiinţele umane şi
gradat se va transforma într-un poet liric. Poemele lui Tristan Tzara
revelează durerile sufletului prins între revoltă şi uimirea datorată
tragediilor zilnice ale condiţiei umane.
Manifestul dadist a lui Tristan Tzara se constituie într-o
serie de reflecţii despre lumea ascunsã a sensurilor. Reflecţiile sunt
puse pe hârtie într-un registru stilistic putin inteligibil,respectându-
se automatismul : "Astfel, peste spiritul treaz al clergman-ului
ridicat la coltul fiecarei strazi, animal vegetal, imaginabil sau
organic, totul este asemanator cu ceea ce nu-i este neasemanator.
Chiar daca nu cred asta, e adevarat, din clipa cand am scris-o pe
hartie, fiind vorba de o minciuna pe care eu am FIXAT-O ca pe un
fluture pe palaria mea. Minciuna circula - saluta pe domnul
Oportunism si pe domnul Comod. Eu o opresc si devine adevar
Si astfel Dada isi asuma functia politiei cicliste si a moralei in
surdina.
La un moment dat lumea intreaga este un complement de cap
si de trup. Sa se repete aceasta fraza de treizeci de ori. Eu ma
gasesc foarte simpatic,
TRISTAN TZARA."
In partea a patra a manifestului sau, Tristan Tzara se
intreaba care este rostul poeziei, pe care il pune la indoiala
cu gravitate si ironie:
"Poezia e necesara? Eu stiu ca cei care striga mai tare
impotriva ei sunt aceia care, fara sa stie, ii doresc si ii
pregatesc o confortabila perfectiune. Asta numesc higiena
viitoare.
Se vorbeste despre moartea - mereu proxima - a artei.
Aici se doreste in schimb o arta mai arta. Higiena devine
puritate, dumnezeul, dumnezeul nostru.
Nu mai trebuie sa credem in cuvinte? De cat timp exprima
ele contrariul a ceea ce organul care le emite gandeste si
vrea?".
Partea a opta a "Manifestului" contine celebra reteta de
creatie a unei poezii in maniera dadaista, care neaga toate
canoanele traditionale ale creatiei poetice. Negarea
destructive specificã avangardistilor este ilustratã de Mircea
Scarlat în ,,Istoria poeziei româneşti’’ .
 Avangardiştii propun o ruptura faţã de literatura anterioarã
prin distrugerea tiparelor convenţiilor din literature. Aceastã
rupture se realizeazã prin : deturnarea logicii în favoarea
hazardului ca principiu de bazã(,,decupati’’, ,,agitaţi’’, ,,copiaţi’’) ;
lipsa mãrcilor eului liric,absenţa ideiilor ,textul este lipsit de
artisticitate. Tristan Tzara propune valorizarea existenţei,o
poezie trebuie sã exprime realitatea ,sã respingã fantastica.
Criticul Titu Maiorescu considerã cã ,,poezia exprimã ideii
manifestate în materie sensibilã’’. Tristan Tzara neagã acestã
idée şi nu apeleazã la sensibilitatea cititorului,nu creeazã
emoţie.
 Limbajul în care este alcãtuit manifestul poate fi catalogat
drept nepoetic prin simplitate ,banalitatea termenilor.
Suprarealismul
– curent literar şi artistic de avangardă născut pe ruinele
dadaismului. După desfiinţarea acestuia, André Breton
lansează, în anul 1924, Primul manifest al
suprarealismului, punând bazele unui nou curent literar
nonconformist de mare anvergură.
Denumirea acestuia provine de la
franţuzescul surréalism. Folosit prima dată cu conotaţii
literare de G. Apollinaire, termenul este împrumutat
apoi de A. Breton pentru a justifica teoretic un concept
de poezie pe care nu-l mai aplică realităţii, ci
unei suprarealităţi. Dacă dadaismul se sprijinea
prioritar pe negaţie, suprarealismul încearcă o trecere
de la negaţie la afirmaţie. El înlocuieşte atitudinea
destructivă prin experimentul căutării (para)ştiinţifice a
poeziei, sprijinindu-se inclusiv pe filozofie şi pe
reflecţiile psihanalitice ale lui S. Freud.
Căutarea unei soluţii pentru scoaterea poeziei din
criză devine imperativul de primă importanţă al
suprarealiştilor. Calea soluţionării acestei crize este, în
viziunea lor, explorarea subconştientului şi a visului.
O definiţie destul de exactă a
suprarealismului ne-o oferă („o dată
pentru totdeauna”) însuşi A. Breton:
„SUPRAREALISM. Automatism psihic
pur, prin intermediul căruia îţi propui
să exprimi, fie verbal, fie în scris,
sau în orice altă manieră,
funcţionarea reală a gândirii. Dicteu
automat al gândirii în afara oricărei
preocupări estetice sau
morale”.Comentând această definiţie
Marcel Raymond face următoarea
precizare: „Bineînţeles, acest dicteu
– scriitorul nefăcând altceva decât
să asculte de comenzile vocii – are
loc numai în condiţii favorabile;
subiectul trebuie să facă abstracţie
de întreaga realitate înconjurătoare,
să închidă, în măsura posibilităţilor,
porţile (simţurile) deschise spre
lumea exterioară, să-şi adoarmă
raţiunea, astfel încât să se menţină
într-o stare vecină cu visul, apoi să
asculte (însă fără efort voit) şi să
scrie, să scrie urmând ritmul
accelerat al gândirii”.
Poeţii suprarealişti refuză deci să exprime „idei”,
renunţă la orice intenţie de a face „literatură”,
mulţumindu-se, ca şi cum, cu funcţia modestă de
„aparate înregistratoare” a ceea ce le dictează
subconştientul declanşat prin tehnici individuale speciale.
(„Noi n-avem talent…”). Ar fi greşit însă să se
considere că toate modalităţile de exprimare ale
suprarealiştilor se reduc la procedeul scriiturii
automate, căci în poemele suprarealiste se întrevede
destul de clar urma efortului conştient de a obţine
efecte figurative ilogice, conglomerate imagistice de
extracţie onirică etc. Transfigurarea lirică se produce
prin cultivarea excesivă a ilogicului, prin efervescenţa
unei imagistici menite să depăşească puterea de
cuprindere a minţii. Suprarealiştii vedeau în acestea o
soluţie a ieşirii din anxietatea crizei ce cuprinsese toate
domeniile spiritului şi ale existenţei umane.
Inspirată de G. Apollinaire, doctrina suprarealistă a
fost aşezată în termeni teoretico-„ştiinţifici” şi
promovată cu consecvenţă de A. Breton, P. Eluard, L.
Aragon, G. Naum, pictorii F. Picabia, S. Dali.
Cubismul
-curent artistic inaugurat in Franţa, în jurul anului 1907.
Promotorii săi sunt Picasso si Braque. Imboldul, in
demersul lor, i-l dă Cezanne, cu propensiunea sa spre
geometrizarea formei, şi arta primitivă, în special sculptura
negrilor africani.
Există două faze în evoluţia cubismului şi lor le corespund
două feluri de cubism: analitic şi sintetic. La început,
obiectul pictat de cubişti nu mai este înfăţişat, ca la realişti,
dintr-un singur unghi de vedere, ci văzut simultan din mai
multe unghiuri, fiind prezentat în consecinţă cu mai multe
faţete. Imaginea este astfel descompusă în forme poliedrice,
la început mai mari, apoi foarte mici, ca şi când ar fi
prefacută, ca o oglinda in ţăndări. În acest stadiu, cubiştii
sunt foarte aproape de abstracţionism.
Într-o a doua fază, încearcă să recompună imaginea, să
o sintetizeze, de unde aşa-zisul cubism sintetic.
În istoria cubismului tabloul considerat un adevarat cap de
serie a fost Domnişoarele din Avignon de Picasso, 1907. Au
urmat pânzele celebre ale aceluiaşi: Femeia cu evantai,
Portretul lui Ambroise Vollard, Jucătorul de cărţi, mai multe
nature moarte, peisaje s.a.
Un rol însemnat în compunerea
imaginii l-a avut la un moment
dat colajul (bucăţi de ziar lipite pe
suprafaţa tabloului) şi introducerea
unor litere, cuvinte şi sintagme. Auster,
la inceput, în privinţa coloritului, ca o
reacţie la fovism (griuri, brunuri, ocruri)
în anumite variante şi la diverşi pictori,
cubismul şi-a anexat mai târziu culoarea
vie, strălucitoare, ca pe o componentă
stilistică de bază.
De asemenea, forma s-a sustras si
ea geometrizării dominatoare la început,
evoluând spre adoptarea liniilor curbe.
Estetica acestui curent a fost însusită
încâ de la început şi de
unii sculptori: Brâncuşi, Arhipenko,
Lipchitz, Zadkin, Laurens etc.
În Romania, în afară de Brâncuşi, care
prezidase la naşterea curentului,
reprezentanţi au fost M. H. Maxy si
Marcel Iancu.
Avangardismul romanesc
Cum avangardele încep prin lansarea Manifestelor în care îşi
fac cunoscute intenţiile inovatoare, direcţiile de program etc.,
primul text în literatura română care anticipează ideile manifestelor
estePoezia viitorului de Alexandru Macedonski, articol publicat în
1892, în care autorul cerea, printre altele, căutarea de noi forme
poetice.
Pretinzând să întemeieze o grupare literară în jurul
revisteiLiteratorul, Al. Macedonski nu şi-a proiectat niciodată să
înfiinţeze vreun nou curent literar. Cu toate acestea, lui nu i se
poate nega deschiderea spre modernitate, care a luat, cum se ştie,
forma unor reflecţii teoretizante de orientare simbolistă. De
aceeaşi deschidere spre modernitate va da dovadă şi
revista Chemarea din 1915, în care îşi vor publica primele poeme
rebele Tristan Tzara şi Ion Vinea.
Acţiuni mai concrete în această direcţie au întreprins cercul şi
revista Sburătorul (1919), conduse de Eugen Lovinescu – promotorul
„noilor energii literare” şi al „direcţiei moderniste în literature Fără
a fi „extremist” (un calificativ pe care E. Lovinescu îl atribuia
avangardismului), acest cerc a dat totuşi „mişcării integraliste pe
Ilarie Voronca, Ion Călugăru şi pe Mihail Cosma şi suprarealismului
pe Ion Barbu”. (Deşi, dacă ar fi să-l asociem pe Ion Barbu
avangardelor, el ar fi mai degrabă – prin ideea geometrizării
discursului poetic – un precursor apropiat al constructivismului.)
 În anul 1928 Geo Bogza scoate, în semn de omagiu marelui
precursor, revista urmuz. În acelaşi an apare, sub patronajul lui
Saşa Pană, revista Unu, poate cea mai viabilă şi mai activă
dintre revistele avangardiste româneşti. În jurul acesteia se vor
mai grupa Gherasim Luca, Gellu Naum, Paul Păun, acelaşi Geo
Bogza şi nelipsitul Ilarie Voronca – toţi sub auspiciul „învăţăturii”
suprarealiste, insistând mai mult asupra aspectelor constructive
ale acesteia, şi îmbogăţind-o prin iniţiative teoretice şi exerciţiu
filozofic. Tot la revista Unu se lansează şi teoria PictoPoeziei,
animată de pictorul Victor Brauner şi Ilarie Voronca. (Să
reţinem: extravaganţele sunt indispensabile oricărei avangarde.)
E demn de observat şi faptul că spiritul desfiinţării reciproce nu
este atât de acut în cazul grupărilor avangardiste româneşti.
 Se face simţită, în cazul avangardismului românesc, şi tendinţa
de a lua forme de manifestare sintetice: toate grupările
constitutive îşi revendică, mai mult sau mai puţin răspicat,
dreptul de a fi în acelaşi timp futuriste, dadaiste, suprarealiste
etc. Aici funcţionează probabil dorinţa de a arde etapele, în
scopul sincronizării cât mai rapide cu putinţă cu toate
avangardele apusene. E un fapt ce confirmă ideea lui E.
Lovinescu că avangardismul românesc este „o undă seismică” a
celui apusean („parizian”), dar e nevoie să precizăm că e o undă
seismică ce urmează imediat erupţiei din epicentru. (Cronologic
vorbind, acest fenomen se produce în anii 1923-1933, ani în
care încă nu se putea vorbi de „moartea” avangardei europene.)
 Poeţi cum sunt Tristan Tzara, Beniamin Fundoianu, dar mai
ales Ilarie Voronca şi Gellu Naum sunt ca atare traduşi,
studiaţi, se bucură de referinţe substanţiale în cărţile
despre poezia modernă, li se dedică conferinţe,
simpozioane ştiinţifice ş.a.m.d. (Există şi o antologie de
poezie avangardistă românească tradusă în limba rusă la
Moscova, editată în anul 1987.) Dincolo de aceste
diferenţe nesemnificative, care ţin de formele de afirmare
şi nu de esenţa fenomenului, avangardismul românesc
întruneşte toate particularităţile avangardismului european
„clasic” şi îşi împarte cu acesta soarta: se naşte –
determinat de cadre socioculturale precise – atinge apogeul
revoltei anticonvenţionale, apoi se stinge, împrumutând
condiţia „obişnuită” a întregii culturi. Acest lucru a vrut
să-l sugereze şi Tr. Tzara, demisionând în a. 1922 din
gruparea dadaistă, acest lucru a vrut să-l sugereze şi
Saşa Pană, „asasinându-şi” (expresia îi aparţine)
revista Unu în anul 1932. Sunt nişte semne ale înţelegerii
că avangarda are o misiune a vremii sale, după care
urmează fie tăcerea, fie necesitatea reangajării umaniste
dintr-o perspectivă mai echilibrată.
Sentimentul întârzierii literaturii noastre
pare, aşadar, să fi fost învins, căci, după
cum afirmă Marin Mincu, „avangarda a
fost şi rămâne la noi un mod european de
a ne manifesta”
Orientările care individualizează
avangardismul românesc sunt
integralismul şi constructivismul.
Orientările specifice
avangardismului interbelic
Constructivismul
– o doctrină estetică formulată la Moscova şi
publicată în anul 1920 de Naum Gabo sub
titlul Manifestul realismului. De ce „al
realismului”? Pentru a se delimita de
constructivismul de orientare „practică”, numit
şi productivism.
Constructivismul ia fiinţă prin reactivarea
ideii de sistem artistic, ca reacţie la furia
anticonvenţională, antisistemică a avangardelor
apusene. Însă estetica constructivistă suferă de
o patimă a schematizării şi raţionalizării abuzive
a formelor artistice.
 Pe parcursul evoluţiei sale literatura a
cunoscut o serie lungă de procese anti-
literare: de la expulzarea poeţilor din
cetate, la arderea bibliotecilor; de la
exilarea scriitorilor, la instituirea cenzurii
dure etc.Literaturii i se incriminau, ca
delicte, toate acţiunile ce decurg din
chiar funcţiile ei intrinseci şi extrinseci.
Însă confruntarea se producea în afara
esteticului, scopul şi mijloacele folosite
depăşind şi ele acest cadru.
Manifest activist catre tinerime-
1924
 Poet, prozator, traducător şi ziarist, Ion Vinea înfiinţează, încă în 1912, împreună
cu Tristan Tzara şi Marcel Iancu, revista „Simbolul”, în care debutează, de
altfel, cu poezii originale şi traduceri. În 1913 începe colaborarea la „Noua
revistă română”, apoi la revistele „Facla”, „Rampa” şi „Seara”. De asemenea,
colaborează la reviste precum: „Chemarea”, „Cronica”, „Gândirea” etc. Conduce,
intre 1919 şi 1931cea mai importantă publicaţie a avangardei literare româneşti,
„Contimporanul”. Debutează editorial cu volumul de proză „Descântecul şi flori
de lampă”(1925). In 1930 apare un alt volum de proză, „Paradisul suspinelor”.
Poeziile publicate de-a lungul timpului in periodice vor fi strânse în volum abia în
anul morţii scriitorului („Ora fântânilor”, 1964). Tot postum e tipărit şi romanul
„Lunatecii”, conceput incă in deceniul al treilea al secolului XX. Ion Vinea a fost
şi un remarcabil traducător din literatura engleză. Marian Papahagi consideră că
“în întregimea ei, opera lui Vinea poate fi înţeleasă ca un joc al unor măşti pe
care scriitorul le-a purtat sau abandonat, semn al unei accentuate tendinţe spre
dismulare, care sorteşte însă scrierile sale unei permanente şi fecunde
deschideri.”
 Timbrul poetic melancolic, retractat în sine al multor poeme ale lui Ion Vinea se
dovedeşte a fi unul împrumutat; nu sunt greu de identificat, de pildă, accentele
argheziene în versuri precum: “Să chemi din alte timpuri uitatele greşeli,/ să-
ndemni tăcerea moartă din tine, să cuvânte,-/ şi-n spaima ta să pregeţi din nou şi
să te-nşeli,/-acelaşi om de lacrimi, de rugi şi jurăminte,-/ când mutele vedenii
plutind fără puteri/ în soarta ta sunt încă şi nu sunt nicăieri” sau: “De ce din
drum vă-ntoarceţi, minute de demult?/ Roi viu de nicăierea, purtat de-un cânt din
vremuri/ şi-al cărui viers din urmă n-am stat să-l mai ascult,/ de ce-i trezeşti din
moarte şi-n inimă mi-l tremuri/ şi-mi turburi resemnarea cu vanul lui tumult”.
 Poezia lui Ion Vinea se situează între realizare şi irealizare, între
neant şi epifanie, între absenţă şi prezenţă. Ea e o încercare a
poetului de a-şi examina propriile limite, propriile trăiri
subconştiente, la lumina conştientului.
 CRITICĂ
 “Ion Vinea meditează, intr-un fel, cazul lui Alexandru Macedonski,
la care era evidentă discrepanţa intre ambiţia de a inova şi
realizările-i in această privinţă. Ca doctrinar, Ion Vinea a fost unul
dintre cei mai indrăzneţi reformatori ai literaturii: cu toate acestea,
lirica sa este mult mai puţin «curajoasă» decât aceea scrisă, in
deceniile doi şi trei, de Tristan Tzara sau de Ilarie Voronca. Se poate
vorbi, in cazul lui Ion Vinea, de o adevarată «rezidenţă» a practicii
artistice in faţa doctrinei estetice(…). Scriitorul care a agitat atât de
profund apele climatului nostru literar doi şi trei a fost ispitit de
atingerea momentului privilegiat al seninătăţii, de «ora fântânilor».
Astfel se explică faptul că unul din promotorii activi ai
modernismului programatic a vizat echilibrul mai mult decât ruptura
cu tradiţia.”
 (Mircea Scarlat, “Istoria poeziei româneşti”, vol.
III, p.54, 59)

 Tema
Manifest activist catre tinerime prezinta un protest menit sa
socheze, sa atraga atentia asupra nevoii de schimbare in literatura
romana.
Continutul
Manifestul expune o opinie in legatura cu stadiul de dezvoltare a
literaturii romane. Astfel, sunt negate tematica si stilul de a scrie al
contemporanilor, Vinea pledand in favoarea unei literaturi
autentice, care sa porneasca de la experienta nemijlocita, fara a
menaja in vreun fel sensibilitatea cititorului.
Manifest activist catre tinerime, aparut in revista "Contimporanul" in
anul 1924, prezinta protestul violent al avangardei fata de vechile
modele poetice, vinovate, in conceptia constructivismului, de toate
esecurile artistice, sociale si politice ale vremii. "Jos Arta/ caci s-a
prostituat!" proclama revoltat poetul, facand o trecere metaforica
in revista a tuturor artelor moarte, care mai de care mai vinovate
de criza sensibilitatii.
 Manifest activist catre tinerime constituie scrierea programatica in
jurul careia se manifesta avangarda romaneasca. El este redactat
intr-un stil violent, pe ton justitiar si incitator:
Jos Arta
caci s-a prostituat!
Poezia nu este decat un teasc de stors glanda lacrimala a fetelor
de orice varsta!
Teatrul, o reteta pentru melancolia negustorilor de conserve;
Literatura, un clistir rasuflat;
Dramaturgia, un borcan de fetusi fardati;
Pictura, un scutec al naturii, intins in saloanele de plasare;

 Trebuie spus ca literatura avangardista nu este specifica unei epoci


sau unui curent; ea anunta marile innoiri artistice si se manifesta cu
precadere in perioadele de tranzitie. La noi, avangarda a atins
momentul culminant in prima jumatate a secolului al XX-lea, prin
scriitori precum Urmuz (precursorul), Ion Vinea, Sasa Pana.
 Principala trasatura a scrierilor avangardiste o constituie discursul
socant, construit cu ostentatie, sa agreseze, sa capteze atentia.
Scrierea lui Ion Vinea se inscrie in aceasta directie.
Manifest activist catre tinerime este alcatuit in formula unui
discurs mobilizator, in care arte, teme sau aspecte ale vietii sociale
sunt definite prin imagini voit teribiliste, indemnul prin care
debuteaza (Jos arta!) nu exprima dorinta sincera a autorului ca arta
sa fie detronata, coborata de pe soclul ei de valoare spirituala, ci
constituie doar un mod de a soca. Tonul de protest vehement face,
de asemenea, parte din programul literaturii avangardiste. Dupa cum
explica Adrian Marino (eseist, critic, istoric si teoretician literar
roman), scrierile de avangarda se caracterizeaza prin negarea artei
traditionale, prin agresiune.
 Aproape ca toate aceste trasaturi se regasesc in Manifestul lui
Vinea. El isi expune pe ton revoltat nemultumirea fata de romanul
traditionalist, "moartea romanului-epopee si a romanului psihologic",
cerand innoirea radicala a sensibilitatii estetice, "minunea cuvantului
nou si plin de sine", "teatrul de pura emotivitate", "artele plastice
libere de sentimentalism", "starpirea individualismului ca scop", prin
eliberarea de orice canoane de creatie. Ion Vinea exalta, in
contrapondere, "marea faza activista industriala", care va da o noua
fata civilizatiei romanesti, prin inlaturarea "bizantinismului", a
anacronismelor de tot felul.
 Andre Breton (poet francez, eseist,editor, unul dintre fondatorii
curentului cutural suprarealism) porneste de la psihanaliza lui
Freud, mai precis de la ideea acestuia ca adevarata natura a
fiintei se afla inchisa in vise, clisee, ca si in felul de a vorbi al
nebunilor. De aceea, Breton pledeaza pentru o poezie a liberului
dicteu, create intr-o stare de amortire intelectuala capabila sa
exprime suprarealitatea. Urmand acest model, Vinea reclama la
randul lui: Vrem teatrul de pura emotivitate, teatrul ca existenta
noua, dezbarata de cliseele sterse ale vietii burgheze, de obsesia
intelesurilor si a orientarilor./Vrem artele plastice libere de
sentimentalism, de literatura si anecdota, expresie a formelor si a
culorilor pure in raport cu ele insele.
 Nevoia de autenticitate sta la baza esteticii
avangardiste, dar a preocupat si alte curente ale
epocii, iar ideea este transmisa si aici cu
vehementa, prin afirmatii paradoxale: Un aparat
fotografic perfectionat inlocuieste pictura de
pana acum si sensibilitatea artistilor naturisti.
Vinea nu respinge pictura in favoarea fotografiei,
dar doreste sa impuna prin abuz aspiratia lui
spre arta integrala, capabila sa recreeze viata in
toate aspectele ei.
 Metafora “mortii” din finalul poeziei este sugestiva
scriitorilor, reprezentantilor a caror opere nu mai au
valoare, opera vinovate ,in conceptia
constructivismului, de toate esecurile artistice. Sa
ne ucidem mortii! reprezinta un indemn catre
schimbare, catre o noua viziune asupra operei literare,
o noua fata a civilizatiei romanesti.
 Mesajul general al Manifestului ... exprima nevoia
generala de schimbare a viziunii artistice, dar mai cu
seama dorinta de simplificare, de regasire a expresiei
pure. De altfel, scriitorul revine la fiecare paragraf
asupra acestei cerinte, pe care o considera capitala:
simplificarea procedeelor pana la economia formelor
primitive.
Manifestul... lui Ion Vinea nu are valoare literara, ci
este important pentru ca marcheaza un moment
insemnat al evolutiei literaturii noastre, anume cel al
sincronizarii ei cu literatura occidentala.
 Cele mai importante şi mai valoroase, din punct de
vedere al esteticii avangardiste, produse literare
sunt: poemul Nadja de André Breton,
poemele Zonă şi Frumoasa roşcată de G. Apollinaire,
poemul alcătuit din XIX, ample, secţiuni Omul
aproximativ de Tr. Tzara, poemele Norul în
pantaloni şi Flautul vertebrelor de Vladimir
Maiakovski, ciclurile Restrişti şi Ulise de Ilarie
Voronca, volumul selective Athanor de Gellu Naum,
precum şi prozele lui Urmuz După furtună, Cotadi şi
Dragomir, Ismail şi Turnavitu, Pâlnia şi Stamate,
Algazi şi Grummer ş.a. Sunt doar câteva titluri care
deschid o listă cu mult mai lungă…