Un liberator al poeziei

Traian Abruda este poetul care poate scrie, și chiar scrie, la orice oră din zi și din
noapte, când vorbele ce-i sălășluiesc în minte se revarsă în versuri scurte, sacadate ori
ziceri alambicate în care paronimia și calamburul sunt la ele acasă: „Poezia e un râu
necesar”, „Noaptea – câmp tactic pentru poet”, „Nu da Poezia din mână pe Nobelu de
pe gard”, „Nu fiecare boschet conține un boschetar”, „Creierul e bun și activ, și pané”.
Însă arta scrisă a artistului, un cunoscut artist vizual, cu peste 20 de expoziţii
personale la activ, nu stă doar în asemenea exprimări spontane inspirate. Din mintea
lui se scurge un fluid poetic singular, marcat de stridențe și nepotriviri aparente. Una
aștepți, alta… rimează: „Sinistru! Încep cu sârg acest registru,/dar nici urmă de
intrări,/dar nici (t)urmă de ieșire…” Dacă el are libertatea de a țese din vorbe structuri
lexicale și imagini vizuale și auditive șocante, noi o avem pe aceea de a le interpreta
cum vrem.
În cazul poeziilor spontane, arta poetului înseamnă crearea unui produs literar care să
nu poată fi acuzat că e „căutat”, ci să curgă fără sincope în forma sa finală. Traian
Abruda nu pare a se preocupa deloc de sincope și tocmai absența acestei temeri îl
ajută să le ocolească (după cum, uneori, îl și expune riscului de a nu le recunoaște,
deci de a nu le elimina). Se declară Un liberator și recunoaște că strecoară „o undă de
mister în ceea ce lucrează”. La drept vorbind, nu e o undă, ci un adevărat șuvoi de
secrete a căror logică e bine ascunsă. O găsim descifrând crezul poetic abrudian: „Eu
zic de pe acum: să nu forțăm limbajul,/să brevetăm o puritate – circumcisă
încă/înainte de a se naște – strict, iată și dozajul…” Așadar, nu siliți cuvintele să
danseze după un anumit ritm sau rimă, ci lăsați-le să țopăie bezmetice în forma lor
pură. Se vor doza singure în poezii. Și încă un lucru fascinant, iarăși spus direct de
către poet: cuvintele nu numai că au sex (nu gen!), dar și-l pot și schimba!
Poeziile lui Traian Abruda sunt asemenea unor definiții cu pistă falsă, mult mai
interesante decât enunțurile limpezi, care te ajută să termini un rebus în câteva minute.
Găsirea soluției te face să transpiri, iar dacă ai reușit să dezlegi măcar o parte din
enigme, rezolvarea nu e întotdeauna mulțumitoare. Una crezi, alta descoperi după ce
citești și recitești cele două volume pe care le-a publicat Traian Abruda până acum:
Mania palorii (Waldpress, 2011) și Orele rindelei (Waldpress, 2012). Găsim în
ambele mijloacele de exprimare tipice unui univers răsturnat, pe care termenii
„suprarealism” și „antipoezie” nu îl caracterizează suficient: negarea expresiilor
consacrate („neclar de lună”) sau completarea lor cu antonimul unui termen („între
moale și tare de cap”), alăturarea unor cuvinte rimate și asocieri bazate pe aliterație
(„uz ursuz”; „breaz, o șurubez în tâmplă/să văz ceara”; „Card-leopard”), imagini
inversate („fața palidă de masă/a răsturnat călimara cu vin”) sau cuvinte compuse
personalizate („purpurinima mea”). Rima împerecheată și diminutivele apar în
poeziile cu iz popular: „Toate lucrușoarele mele/încap în ast(r)e prăsele…”, care sunt
fie pur folclorice, fie vehicul de fină satirizare, cum e Madrigalul care abundă de
diminutive: „aripioară”, „îngeraș”, „pui de broscuță”, „săndăluță”. Distihurile au iz de
maxime: „Viața la mine strigă: „Paiață!”./Viața din mine? Un capăt de ață.” Alteori,
viața e o „sudalmă”. Nu lipsește fiorul religios, unul aparte, bazat, în poemul Înviere,
pe o trilogie a culorilor-simțiri: „cerul a coborât o scară/dinspre albastrul
peruzea/înspre purpurinima mea!// Și sufletul,/cu negru păcat/a urcat…” E dificil de
stabilit relația poetului cu divinul, și poate că așa și trebuie să rămână aceasta pentru
cititori, ambiguă precum o întrepătrundere de culori.
Mania palorii conține câteva poeme structurate pe metafore ale simțurilor. Cu
vizualul se joacă frecvent poetul, făcând concesii graficianului Traian Abruda, dar el
jonglează și cu olfactivul, în imagini de un sincretism senzorial contradictoriu, ușor
derutant: cârduri de zambile penetrează nu nări, ci timpane (În bătaia săgeții), iar unui
trandafir „ciufulit”, care nu e nici roșu, nici alb, i se refuză azilul în „nara domniței
posesoare de ales jargon…” (Florete și petale).
Ies în evidență mai multe cuvinte-simbol recurente, aparținând câmpului semantic al
morții – a ucide, gâde/călău, durere, moarte, groapă, mormânt, sicriu, lumânare, păcat,
înger, tristețe – dar și al elementul carnal uman: trupul, carnea, osul, sângele, inima,
gura, ochiul, piciorul.
Orele rindelei e un volum mai eterogen, dar și mai criptic decât Mania Palorii, cu
versuri înțelese, poate, mai bine, de către cei cărora le sunt dedicate. Pe unii îi
cunoaștem, de alții am auzit, alții ne stârnesc amintiri sau zâmbete. De reținut este, pe
de o parte, tonul arghezian al unor poeme blânde, precum cel intitulat Cerneluri și
dedicat Tudoriței Arghezi: „Rup în gură vorbă pură”:/te iubesc, au nu uita/să lucrezi și
tu așa – /să încercui cu răbdare/zilele din calendare”… Pe de altă parte, sunt
admirabile tablourile horror: cel al unei iubite jupuite de piele, cu dinți ca ácele, voce
șuierătoare, vene subțiri și dantele însângerate, din poezia Cât ești de frumoasă, scrisă
pentru Frida Kahlo, și cel al lui Suzanne-Rose, prima femeie-călău din Franța, spune
poetul, care „a smuls mii de inimi și limbi, bulbi de flori;/a tăiat mii de mâini, de
garoafe –/au căzut și câteva sute de capete.//…/ (cu o mână reteza, cu o mână
desena…)” (Suzanne-Rose).
Traian Abruda nu este conștient de cât de bine își definește singur poezia. La un
moment dat, se întreabă dacă nu cumva și-a pierdut mințile și pe unde le-ar fi pierdut,
sus sau jos. În Cavitate vocală, mărturisește așa: „La primă lectură – greu, mult prea
greu de citit./Mai apoi – imposibil. /…/ La ultimă lectură,/eu – vanitos cuvânt. Tu?
Resemnată gură”. Cine îl citește pe Traian Abruda greu se va resemna cu descoperirea
doar a primului strat al poeziei sale și va încerca să le dea la o parte pe toate, până la
ultimul, sub care stă pitit tâlcul spontaneității sale poetice.

Antuza Genescu