Dan Negrescu, Lecție romană, Editura Universității de Vest, Timișoara, 2018

În natură există forme regulate care îi conferă ordine. Se numesc tipare (nu pattern-
uri!) și îmbracă forme diferite, ca simetria, meandrele, spiralele sau undele. E
binecunoscut, spre exemplu, șirul lui Fibonacci. Omul, făcând parte din natură, ar
trebui să trăiască și el după tipare. Popoarele, la fel. Istoria dovedește însă că,
asemenea legilor, tiparele există pentru a te abate de la ele.
Limba latină și-a imprimat tiparele lexico-gramaticale asupra limbilor născute ulterior
din ea. Stilul de viață roman a procedat similar, rezistând în timp poate cel mai bine în
domeniul legislativ, prin dreptul roman, indispensabil pentru înțelegerea sistemelor
juridice de astăzi. Oricât de modificate și actualizate ar fi, aceste sisteme nu s-au rupt
niciodată complet de el. În același mod, ginta latină, nobilă sau „vulgară”, nu-și poate
trăda strămoșii, ale căror trăsături sunt imprimate în structura genetică a
descendenților lor.
Faptul că latina e numită astăzi limbă moartă pare a contrazice afirmația de mai sus,
cel puțin parțial. Există însă o serie de întrebări care nu admit răspunsuri evazive. Le
pune Cristian Pătrășconiu, în prefața volumului Lecție romană de Dan Negrescu: „de
ce a murit limba latină?” „Ce nu a murit, de fapt, din latină?” Cea mai importantă, în
opinia mea, este „la ce credeți că este astăzi foarte de folos limba latină?”
Lecție romană conține un șir lung de răspunsuri la aceste întrebări. Nu e vorba de
răspunsuri directe, ci de ilustrări detaliate ale faptului că latina și romanitatea nu au
dispărut, ci respiră, uneori discret, alteori mai intens, în configurația spirituală a celor
ce descind din ele.
Un lucru e foarte important de precizat: domnul Negrescu oferă o „lecție” romană, și
nu „lecția” romană. Cartea chiar conține un articol intitulat Ticăloșia gramaticii: între
articolul hotărât și modul „dubitativ”, care condamnă generalizările gratuite de tipul
„Țara se topește!” ori „Școala românească produce tâmpiți”.
Ni se pun la dispoziție exemple din realitate (dar nu rupte de ea!), studiate cu
prestanța celui care nu doar constată, nu doar atrage atenția și trage semnale de
alarmă, ci și lămurește, etimologic, mulțumind atât mințile savante, cât și cele mai
puțin pretențioase.
Este evidentă detașarea autorului față de politicul local pe care îl ironizează încă de la
început, în Micuțul dicționar al zilelor noastre. Pornind de la o întrebare legitimă:
„oare știm ce vorbim?”, explicațiile sale etimologice dobândesc, până la urmă, nuanțe
de satiră politico-socială, dar sunt departe de a se rezuma la aceasta, pentru că sunt
oferite de pe piedestalul culturii și al cunoașterii. De la acest nivel, autorul ironizează,
spre exemplu, europenizarea totală, una dintre consecințele negative ale acesteia fiind
creșterea numărului de zile libere, spre bucuria celor pentru care munca nu are altă
finalitate decât oboseala. Ironizate sunt și asociațiile și alianțele, mai degrabă coterii
cu denumiri absconse (Transparency International Romania, Alianța Antidiscriminare
a Tuturor Tăticilor), despre care de obicei auzi o singură dată, pentru că ele dispar
destul de repede. Așa cum dispar mulți cântăreți și formații care lansează un singur hit
de presupus succes în rândul anumitor categorii de public, apoi părăsesc definitiv
scena.
Nu o dată, articolele domnului Negrescu trimit la același univers cu care ne amuză și
Radu Paraschivescu în colecțiile sale de perle românești. Maimuța carpatină ori Noi
vorbim, nu gândim sunt titluri care răspund la întrebarea de mai sus, anulându-i
nuanța retorică. Rău este, după cum spune Radu Paraschivescu, că hohotul de râs
inițial se stinge la un moment dat, atunci când se naște îngrijorarea. Acesta este
sentimentul predominant care m-a încercat la lectura volumul domnului Negrescu.
Persoanele – nu personajele – care populează (citește „poluează”) universul amintit,
printre ele numărându-se deputați, senatori și președinți, fac uz de abuz, fraudează,
încarcerează ori sunt încarcerați, promulgă, refulează când ar trebui să defuleze și
„vițăvercea”, se luptă cu „accizul” (varianta nefericită, dar oficializată în DEX, a
„accizei”), supraveghează sau amenință – termenii aici enumerați fiind explicați cu
rafinamentul unui latinist împătimit.
Ce rezultă de aici? Trăsăturile morale ale unei nații care se tot miră și se înfioară, dar
nu ia niciodată măsuri de îndreptare; care nu caută înavuțirea comună ori îmbogățirea
spirituală, ci „egalitatea întru mizerie” propovăduită de pe vremea hoților numiți,
eufemistic, haiduci; care pune gând rău caprei vecinului și luptă împotriva fumatului,
dar nu și a alcoolismului; care apelează la înjurătură și la surata ei mai nobilă,
invectiva (discursurile auzite la televizor sau citite în presă sunt mai degrabă injurii la
adresa limbii decât atacuri la adresa adversarilor); care suferă de sindromul turmei, al
ieșitului în stradă devenit manifestaria, când merge la demonstrație familionul cu tot
tacâmul, panouri, stegulețe, cocarde, inclusiv animalul de companie, devenit și el, un
mic patriotard; care transformă sărbătorile, religioase sau de altă natură, într-un festin
stradal cu miros de sarmale și țuică și eternul fum de mititei, fără nicio legătură cu
fumul străvechilor altare de sacrificiu, menit să gâdile nările zeilor. O nație supusă nu
doar Uniunii Europene, care impune aberații lingvistice precum rrom, ci și propriei
aroganțe politice și sociale.
Trebuie să înțelegem următorul lucru: nu egalitatea socială, protestul stradal ori
sărbătorile naționale sunt de înfierat, ci modalitatea în care înțelege să le promoveze
un popor cu mare potențial autodistrugător, în prezent prea îndepărtat de noblețea
romană și prea apropiat de ideea de pâine și circ, de asemenea romană.
Lecție romană conține și câteva articole dedicate ideii de lider. Asistăm la un
Colocviu augustan și la un Interviu trinitar, o conversație între Caesar, Caligula și
Nero, purtată în Elysium, unde, spune autorul, cei trei „au dobândit puterea de a
cunoaște trecutul, prezentul și viitorul terestru”. În Donald Trump, scindat în Iulianus
Trump și Donald Apostatul, autorul vede un rău fără de care ar fi și mai rău.
„Totul este cum îți gestionezi ereditatea”, spune domnul Negrescu, sintetizând întreg
volumul într-o frază. Iar dacă ereditatea este un tipar, atunci nu-ți rămâne decât să-l
alegi pe acela care ți se potrivește mai bine. Sau să le combini pe toate – așa cum cred
că procedează, la urma urmei, toate națiile, asumându-și consecințele și crezând că
stăpânesc, încă dinainte de a ajunge în Elysium, trecutul, prezentul și viitorul.

Antuza Genescu