Sunteți pe pagina 1din 8
Institutul de Studii Populare © Revi sta C a riere / Seb ast i a
Institutul de Studii Populare
Institutul de Studii Populare

© Revi sta C a riere / Seb ast i a n Moi s e

ANUL XVII • NR. 301 • 31 august 2010

Repere intelectuale ale dreptei româneşti

AANDREINDREI

PPLELEŞŞUU

Stilul ca expresie a rescului

VALERIU STOICA

Emfaza, grandilocvenţa şi chiar patosul lipsesc atât din gesturile şi atitudinile lui Andrei Pleşu, cât şi din scrisul său. Mo dera ţ ia ş i discre ţ ia l-au înso ţ it în toa- te ipostazele: specialist în istoria artei şi exilat la Tescani, ministru şi consilier prezidenţial, discipol şi maestru, scrii- tor şi formator de opinie. Cum se expli- că faptul că o personalitate atât de mo- derată şi de discretă a generat, în ulti- mele decenii, două fenomene profunde şi contradictorii: unul de atracţie şi de admiraţie, altul de contestare violentă şi calomniere grobiană? Refuzul constrângerii intelectuale, mi- nimalismul etic şi efortul de adecvare a lucrurilor la propria lor natură sunt câ- teva elemente care ar putea contura un răspuns la această întrebare. Participant rezervat la experimentul paideic patronat de Constantin Noica, Andrei Pleşu a fost un discipol care, cel puţin după cum este schiţat personajul în Jurnalul de la Păltiniş, îmbină res- pectul faţă de maestru cu reacţiile, e drept blânde, ale unui spirit rebel. For- marea intelectuală este un drum pe care maeştrii şi emulii pot acceptaţi doar temporar, pentru că, la capătul drumului, trebuie să e identi cată ma- tricea unică şi irepetabilă a propriei personalităţi, neîncadrabilă în nicio

şcoală şi în nicio categorie. Este un bene ce la aşezarea societăţii româneşti România ultimelor decenii. Dar aceste

principiu pe care fostul discipol, ajuns maestru, nu-l va abandona. Colegiul Noua Europă probează această a r- maţie. Cei care au trecut pe acolo şi au avut apoi resursele necesare pentru a produce ceva important în spaţiul cul- tural sau / şi în spaţiul public nu seamă- nă unul cu altul, chiar dacă ra namen- tul spiritual îi caracterizează pe toţi. Ideea de judecată la capătul drumului, prezentă în planul performanţelor cul- turale, este teoretizată subtil şi con- vingător în ordinea etică. Această idee întemeiază minimalismul etic pe care îl profesează Andrei Pleşu în ceea ce scrie şi în ceea ce face. Nu ştim dinainte care vor consecinţele faptelor noastre. Am- biguitatea însoţeşte, odată cu căderea în lume, semnicaţia morală a acestor fapte. Nu de puţine ori, ceea ce pare corect sau, dimpotrivă, reprobabil din punct de vedere moral, înainte de să- vârşirea lor, îşi poate schimba sensul după consumarea faptelor. Din pers- pectiva celui care ştie că tru a infai- libilităţii este cel mai mare păcat al omului, pot reinterpretate acţiunile publice ale lui Andrei Pleşu din peri- oada postdecembristă. Cele care au fost privite ca bizare compromisuri s-au dovedit a , până la urmă, contribuţii

exele de apărare ale rescului împo-

protuberanţe stilistice nu sunt decât re-

în matca normalităţii. Ordinea cultu- rală, etică şi politică sunt doar mani- festări ale unei ordini mai ascunse a - inţei. La orice nivel, dezordinea alte- rează tocmai rescul ca ordine a inţei. Firea lucrurilor trebuie să e apărată, iar când este dislocată sau abandonată, ea trebuie să e restabilită sau recâş- tigată. Fie că scrie despre oameni sau despre îngeri (nu ştiu dacă sunt în Ro- mânia mulţi teologi care ar putea înfă- ţişa în cuvinte, în mod comparabil, ten- siunea spirituală a luptei lui Iacob cu în- gerul), Andrei Pleşu caută ordinea as- cunsă a inţei, încearcă să identice

triva ne rescului. Când scrie despre ce- le reşti, inclusiv despre îngeri, Andrei Pleşu are aceeaşi neţe descriptivă, dar surprinde, prin asocieri insolite, încăr- cătura de sublim a cuvintelor, forţa lor de a pune în lumină rescul. Altfel

spus, de această dată, stilul este o ex- presie a rescului ca natură sublimată a inţei. Am făcut această descoperire citind jurnalele lui Andrei Pleşu. Eva- cuarea aproape totală a biogracului şi retractilitatea faţă de anecdoticul coti- dian creează spaţiu liber pentru expri-

măsura care aşază lucrurile în matca marea rescului până la sublim.

lor pentru a le da identitate şi, deci, - resc. Ori de câte ori lucrurile îşi ies din matcă se urâţesc, iar sluţenia lor este primejdioasă. Comunismul a fost o lu- me a ne rescului, dar, după prăbuşirea regimului totalitar, căutarea rescului în societatea românească a fost un lung şir de eşecuri. Ne rescul comunismului a fost înlocuit cu ne rescul tranziţiei, cu obscenitatea publică. Ironia şi sar- casmul sunt instrumentele utilizate cu predilecţie de Andrei Pleşu, cu talent de mare scriitor, pentru a inventaria, a des crie ş i a clasi ca nenum ă ratele for- me pe care le-a îmbrăcat ne rescul în

Nu este întâmplător că mulţi dintre cei care proliferează ne rescul în România postdecembristă au identi cat în An- drei Pleşu un inamic, care, dacă nu poa- te distrus, cel puţin trebuie să e ca- lomniat, diminuat, deformat. Dar nu este, de asemenea, întâmplător că mulţi dintre cei care doresc ca România să-şi recâştige aşezarea normală în or- dinea culturală, etică şi politică a mo- der nit ăţ ii v ă d în Andrei Ple ş u un ap ă - rător al rescului, poate singurul repre- zentant de calibru al spiritului conser- vator, în înfăţişare junimistă, din tim- purile noastre.

ii

31 august 2010 // nr. 301 // 22 plus

Mai mult decât un intelectual de dreapta

„Bunul simț și simțul umorului sunt același lucru în viteze diferite. Simțul umorului este bunul simț dansând“ – William James.

Când mi se mai întâmplă să u întrebat dacă d-l Andrei Pleșu este „de dreapta“, răspund imediat: „da, cel puțin de dreapta“. De ce spun că, după părerea mea, d-l Pleșu este „de dreapta“? Întâi, pentru că, vorba d-lui Caragiale, e vechi. Adică este un apărător ireductibil al „bu- nului simț“ (pledoariile sale pentru stilul de bun simț, pentru vorbirea românească de bun simț, pentru gândirea în termenii bunului simț sunt cele mai importante demersuri de acest gen din spațiul nostru public). Este un apărător al tradiției și al ordinii rești. Este un anticomunist. Are umor. Este unul dintre cei mai inteligenți oameni pe care i-am cunoscut vreodată. Este un elitist, în sensul că apără și promo- vează elitele și ideea elitară. Se uită spre Dumnezeu cu frică și cu iubire în același timp. N-a văzut îngeri niciodată, însă scrie despre ei cu atâta ranament. Are cultura și cultul „marilor cărți“. Admiră sincer când are ce și nu contenește să se mire de lumea din juru-i. Respectă insti- tuția școlii. E un pic sceptic. Cultivă me- lancolia. Este atașat oricărei forme de me- morie. Toate acestea împreună nu pot da decât portretul unui intelectual de dreap- ta. De ce spun că d-l Andrei Pleșu este „cel puțin“ de dreapta? Pentru că d-l An- drei Pleșu este mult mai mult decât un in- te lectual de dreapta ș i, nu m ă îndoiesc, i-am face domniei-sale o gravă injustiție și am jigni calitățile extraordinare pe care Dumnezeu le-a pus în acest om, dacă l-am plasa, rudimentar, în categorii de acest gen. Și iată de ce d-l Pleșu este mai mult decât un intelectual de dreapta. „Se spune despre intelectuali că fac ma- rea eroare de a crede că abstracţiunile din minţile lor sunt vii, izolându-se, fără să-şi dea seama, într-o realitate qui- jotescă. Când se va osteni cineva, la un moment dat, să argumenteze viguros îm- potriva acestei prejudecăţi, exemplul domnului Pleşu va gura la loc de cinste printre argumente. Uimitor pentru cei ca- re nu-l cunosc - dar şi pentru cei care îl cunosc, poate -, domnul Andrei Pleşu a marcat România posttotalitară nu doar prin talentul său uriaş, prin inteligenţa sa debordantă şi prin irezistibila-i se- ducţie intelectuală, dar şi ca întemeietor de instituţii. Chiar la o rapidă evocare, se vede ime- diat în biogra a domnului Pleşu o dimen- siune fondatoare. Probabil că cele mai cu noscute institu ţ ii create de domnul An- drei Pleşu sunt Colegiul Noua Europă şi revista Dilema, acum Veche. În alcătu- irea culturală a României postdecem- briste, ambele instituţii sunt elemente re- vigorante, având un impact de magni- tudine serioasă asupra reliefului inte- lectual al României de astăzi. Dar, pe lângă acestea, există şi alte instituţii a căror naştere şi dăinuire i se datorează. De ministeriatul său la Cultură se leagă extraordinarul Muzeu al Ţăranului Ro- mân. De ministeriatul său la Externe se leagă Academia Diplomatică, dramatic al- terată de succesori, din păcate. Începutul extinderii reţelei de centre culturale ro- mâneşti este tot opera sa, într-un mo- ment în care nimănui nu-i stătea mintea la aşa ceva. Îmi amintesc bine că, prin

1998-1999, când a propus deschiderea unui Centru Cultural Român la Berlin (înainte de epoca ICR, aşa se chemau re- prezentanţele noastre cultural-diploma- tice), era privit de către mulţi dintre co- legii săi de cabinet cu superioară în- ţelegere. Aşa cum ei aveau mici afaceri de oblojit sub pulpana banului public, probabil că li se părea că în inţarea unui Centru Cultural la insistenţele minis- trului Pleşu este o chestiune mai degrabă privată a unui intelectual îndrăgostit de Germania lui Hegel. În plus, contextul era nefericit - în acei ani România se prăbuşea economic, băncile dădeau fali- mente frauduloase una după alta, ina- ţia urca la cer, era vremea ultimei mi- neriade şi a unui stat slab, ezitant, corupt, impredictibil. Cui îi ardea de un Centru Cultural la Berlin? Felul în care domnul Pleşu a dus proiectul la realiza- re, tenacitatea şi abilitatea instituţională cu care s-a luptat pentru acest obiectiv contrazic radical pecepţia nefericită des- pre intelectualul incapabil să constru- iască administrativ. Tot instinctul fondator al domnului Pleşu este responsabil pentru lansarea câtorva dintre cele mai benece cariere în ser- viciul public românesc postdecembrist. Personalităţi care sunt, astăzi, în elita conducătorilor de instituţii româneşti sunt, în mare parte, produsul profe- sorului şi ministrului Andrei Pleşu. Dacă ţinem cont de faptul că trecerea sa prin funcţii publice de decizie a fost, totuşi, meteorică (un an şi zece luni ca ministru al Culturii şi doi ani şi o lună ca ministru de Externe), rezultatul în termeni de e cienţă produce invidie ori- cărui manager de profesie şi vocaţie. Ori- cine a adus energii intelectuale proaspete şi de bună calitate pentru consolidarea noului drum al unor vechi instituţii sau a creat din nimic instituţii noi în acea Românie bezmetică şi rătăcită bineme- rită toată recunoştinţa noastră. Iar dom- nului Andrei Pleşu i se cuvine această re-

cunoştinţă cu supramăsură, pentru că di- mensiunea reuşitelor sale în această privinţă este unică. Pe vremea când Dilema nu se învechise, în redacţia din Aleea Alexandru, nu se aşeza nimeni pe scaunul din capul mesei lungi, dinspre ferestre. Era scaunul pe care şedea, la şedinţe, domnul Pleşu, alt- fel cu nimic diferit de celelalte scaune din încăpere. Când a plecat temporar de la conducerea revistei pentru a prelua şe- a diplomaţiei, cineva (sau Mircea Vasi- lescu sau maestrul Radu Cosaşu, ches- tiunea se dezbate şi astăzi) a lipit pe scaun un anunţ: «Acest scaun aşteaptă căderea guvernului». Aşa a stat acel sca- un vreme de doi ani, spre amuzamentul tuturor celor care treceau prin redacţie. Evoc acest episod, pentru că trecerea domnului Pleşu prin diferite «scaune» s-a petrecut într-un fel unic, în răspăr cu toată tradiţia amestecului dintre pu- terea administrativă şi intelectuali de la noi. Nu e vorba neapărat de graţia cu ca- re şi-a exercitat funcţiunile, nu e vorba neapărat de naturaleţea cu care le-a pă- răsit la timpul potrivit şi nici măcar de faptul că, deşi a avut multe funcţiuni o- ciale, nu a alergat niciodată după vre- una. E vorba despre fenomenul absolut unic al nealterării brei sale umane la contacul cu puterea. D-l Andrei Pleşu a fost mereu acelaşi, egal cu sine, înainte, în timpul şi după funcţie. Performanţă umană rarisimă pe malul alunecos al Dâmboviţei! Cunosc legiuni de oameni, altfel foarte cultivaţi şi extrem de inteli- genţi, pe care accesul la funcţie i-a smin- tit. Instalaţi în scaun, au devenit impor- tanţi, s-au um at în guşă şi a şau un fel de eroism cu care îşi duceau crucea de demnitar. După funcţie - că toate sunt trecătoare - apare o depresie frustrată care nu-i mai părăseşte. Şi, în anumite cazuri, o ambiţie vanitoasă pentru o altă funcţie, încă şi mai mare. Nicicând nu mi-aş putut imagina că vorba dupa ca- re puterea corupe este atât de adevărată,

dupa ca- re puterea corupe este atât de adev ă rat ă , Andrei Ple ş

Andrei Pleş u şi Ma deleine Albrig h t

cu precizarea că nu înţeleg prin corupţie

o infracţiune anume, ci o alterare a con-

turului moral iniţial. Asta e regula. Dom-

nul Pleşu este excepţia! Singura pe care

o cunosc. Mă hazardez să schiţez o ex-

plicaţie, valoroasă cât o lecţie de viaţă. Mai întâi, simţul dezvoltat al umorului -

de aici capacitatea de a mânui mereu dis-

tanţa (auto)critică. Apoi, cultura asimila-

tă până la a deveni prima natură - de

aici conştiinţa dimensiunii reale pe care

o avem noi toţi în raport cu lucrurile

mari, precum poporul, istoria, statul etc., şi anume conştiinţa de a un omuleţ printre omuleţi, cum ar spune d-l Gabriel Liiceanu. În ne, re exul să- nătos al totalităţii - în ecare secundă, există conştiinţa clară că nu eşti buricul lumii, ci doar o parte a ei.“ Acum doi, am contribuit la un volum oma- gial întocmit de câțiva dintre discipoli pentru d-l Andrei Pleșu, scriind un text din care tocmai am citat lung. Textul se in- titula Andrei Pleșu, excepția fericită. Și acum cred că d-l Pleșu este o excepție fe- ricită. Dincolo de toate contribuțiile sale, zilele acestea reectez serios la un alt as- pect în care d-l Pleșu este o excepție feri- cită: contactul cu politicul. A ocupat func- ții politice extrem de importante și si- renele politice i-au cântat dulce. Și totuși, este singurul intelectual pe care îl cunosc care a știut să ia politica drept ceea ce es- te și nimic mai mult. Această calitate a d-lui Pleșu, de a da pe lucruri exact atâtea pa- rale câte fac – nici mai mult, dar nici mai puțin –, este, pentru mine, unică. Imediat după 1990, intelectualii publici au căpătat o glorie aproape nesperată. Nu peste mult timp, a început declinul lor. În- tr-o carte extrem de interesantă scrisă acum vreo 20 de ani, sociologul Wolf Le- penies (bun prieten al d-lui Andrei Pleșu) vorbește despre fenomenul în care „oa- menii cu conștiința împăcată împing în plan secund clasa cârtitoare“, pe măsură ce economia de piață se dezvoltă. Specia- liștii înlătură enciclopediștii și, cu asta, carisma intelectualului se rutinizează

cum ar spune Max Weber. La noi, zdre- lirea prestigiului intelectualului s-a pe- trecut și se petrece pentru că intelectualul nu a putut să-și păstreze nealterată sub- stanța interioară când lumea a aruncat asupra lui trei provocări pentru care nu era deloc pregătit, oricât de mult citise și oricât de mult gândise: banii, piața liberă a ideilor și politica. Sigur că intelectualul român știa ceva despre toate astea, e și din experiența intelectualilor români in- terbelici, dar și intelectualul comite pă- cate omenești: suntem cu toții o specie foarte greu dispusă să învețe din greșelile proprii și deloc dispusă să învețe din gre- șelile altora. În tot acest peisaj pestriț și amețitor ca un montagne russe, cum spuneam, d-l An- drei Pleșu a știut să rămână el însuși. Toc- mai de aceea, d-l Andrei Pleșu este cel mai bun antrenor pentru cei care vor să treacă din republica literelor în republica semiprezidențială sau semiparlamentară (depinde de unde privești) care suntem.

SEVER VOINESCU

22 plus // nr. 301 // 31 august 2010

iii

„Orice doctrină devine periculoasă când se transformă în ideologie“

ANDREI PLEŞU în di a lo g c u CRISTIAN PĂTRĂŞCONIU

fot o: R a reş Avr a m
fot o: R a reş Avr a m

; născut la 23 august 1948,

în Bucureşti.

; absolvent al Facultăţii de Arte

Plastice, Secţia de istoria şi teoria

artei; doctorat în istoria artei la

Universitatea din Bucureşti.

; lector universitar la Academia

de Arte Plastice, Bucureşti (1980-

1982); profesor universitar de

loso e a religiilor, Facultatea de

Filoso e, Universitatea din Bucureşti

(1991-1997).

; ministru al Culturii (28 dec. 1989-

16 oct. 1991); ministru al Afacerilor

Externe (29 dec. 1997-22 dec.

1999); membru al Colegiului CNSAS

(2000-2004); consilier prezidenţial

pentru relaţii internaţionale (20

dec. 2004-3 mai 2005); director

al Institutului de Istorie a Religiilor,

(2008).

; fondator şi director al

săptămânalului Dilema (1993).

; fondator şi preşedinte al Fundaţiei

Noua Europă şi rector al Colegiului

Noua Europă (1994).

; laureat cu prestigioase distincţii

internaţionale ştiinţi ce şi culturale.

„Un intelectual care ajunge ministru nu e cineva care a urcat o treaptă, e cineva care a coborât o treaptă, în sensul că tipul lui de disciplină interioară, de lectură, de viață trebuie să e abandonat pentru o poziție de slujitor.“

SCRIERI

Călătorie în lumea formelor (eseuri de istorie şi teorie a artei), Meridiane, Bucureşti, 1974; Pitoresc şi melancolie. O analiză a sentimentului naturii în cultura europeană, Univers, Bucureşti, 1980, ediţii Humanitas, 1992, 2003, 2009; Francesco Guardi, Meridiane, Bucureşti, 1981; Ochiul şi lucrurile (eseuri), Meridiane, Bucureşti, 1986; Minima moralia (elemente pentru o etică a intervalului), Cartea Românească, Bucureşti, 1988, ediţii Humanitas, 1994, 2002, 2006, 2008; Jurnalul de la Tescani, Humanitas, Bucureşti, 1993, 1996, 2003, 2005, 2007; Limba păsărilor, Humanitas, Bucureşti, 1994, 1997, 2009; Chipuri şi măşti ale tranziţiei, Humanitas, Bucureşti, 1996; Eliten - Ost und West, Walter de Gruyter, Berlin-New York, 2001; Despre îngeri, Humanitas, Bucureşti, 2003, 2004, 2005, 2006, 2007, 2008, 2010; Obscenitatea publică, Humanitas, Bucureşti, 2004, 2005; Comèdii la porţile Orientului, Humanitas, 2005, 2008; Despre bucurie în Est şi în Vest şi alte eseuri, Humanitas, Bucureşti, 2006, 2007; Note, stări, zile (1968- 2009), Humanitas, Bucureşti, 2010.

De unde această nevoie de a vorbi despre doctrine, despre ideologii? Dar este o nevoie autentică? În peisajul politic românesc se vorbește foarte puțin despre doctrine. Despre ideologii se vorbește uneori într-o variantă foarte simpli cată, însă eu nu am sentimentul că, în ultimii 20 de ani, partidele politice din România au probleme de doctrină, că elaborează o doctrină şi urmăresc împlinirea ei consecventă. Programul lor politic nu e, de obicei, un program doctrinar. E, mai curând, un program strict electoral, o strategie de campanie. Doctrina e mereu în fundal, aproape uitată. S-ar putea vorbi chiar de o criză de preocupare pentru doctrină în partidele noastre politice, și asta face ca peisajul să e confuz.

Cum explicați prăpastia foarte mare între ceea ce există teoretic, să zicem, și ceea ce există, adesea toxic și periculos, practic în politica românească? Cred, între altele, că noi nu mai avem gânditori politici, nu mai avem teoreticieni, oameni cu idei în materie de politică. Dacă luați discursurile parlamentare de dinainte de război, o să vedeţi că existau, pe vremea aceea în România, membri ai parlamentului care îşi puneau probleme de doctrină, care aveau un sistem articulat de idei şi se exprimau în consecinţă; ceea ce astăzi nu mai e cazul. La ora asta, dacă îmi cereţi să pun degetul pe un parlamentar coerent, cu sistemă, am mari di cultăţi să îl identi c.

E bună, e rea criza asta? E în spiritul timpului? E România în felul ăsta racordată la ce se întâmplă în Vest? N-aş zice. Eu nu spun că în Vest toţi politicienii sunt nişte losoai politicului. Nu spun că acolo nu există o componentă vie de pragmatism, care nu implică neapărat participarea tuturor la o construcţie ideologică, dar gurile importante, gurile marcante ale partidelor sunt, în general, oameni cu un fond de gândire propriu integrat în structura doctrinară a partidelor lor. Ceea ce la noi, după părerea mea, nu se regăseşte.

Cu alte cuvinte, consistenţa nu ar o condiţie negativă pentru succes. Deşi, în România, a consistent, coerent, consecvent în politică nu e neapărat… Într-adevăr, nu suferim de prea multă consistenţă. Şi asta a început imediat după ’89. Ruptura de aproape 50 de ani între „interbelic“ şi „postrevoluţionar“ a făcut ca o minimă continuitate în materie de doctrine şi de gândire politică să e surpată. Vreme de 50 de ani nu s-a gândit politic în România. Partidul Comunist nu se distingea prin amploarea gândirii lui, era doar o ideologie care voia să aibă puterea şi atâta tot, iar cei care se opuneau mai mult sau mai puţin tacit sistemului nu o făceau în numele unor doctrine politice. Noi nu am avut, înainte de ’89, oameni care înjurau comunismul de pe poziţii comuniste, sau de pe poziţii liberale, sau de pe poziţii ecologiste. Toată lumea înjura la fel. Din păcate! Pentru că, în celelalte ţări ale lagărului socialist, dacă a fost posibilă o schimbare fără brutalităţile din România, asta s-a întâmplat tocmai pentru că la vârf, în aparat, au fost oameni care înţelegeau să orienteze lucrurile spre o reformă. Or, faptul că noi nu am avut aşa ceva ne-a costat imens. Şi ne-a constat şi în constituirea postrevoluţionară a partidelor politice, când oamenii s-au înscris într-o direcţie sau alta e din inerţii autobiogra ce – dacă ai fost în închisoare ca ţăranist şi se dă drumul iar la partide, intri în Partidul Ţărănist, dacă ai avut un unchi liberal pe care l-ai iubit în copilărie, te faci liberal prin contaminare. Au funcţionat criterii de

iv

31 august 2010 // nr. 301 // 22 plus

i v 31 august 2010 // nr. 301 // 22 plus Andrei Ple ş u ş

Andrei Pleşu şi Fr a nçois Mi tt er a nd

familie, de gust, de amintiri personale, nu au fost opţiuni propriu-zise, nu am avut timp să construim nişte opţiuni. Asta afectează şi azi peisajul nostru politic.

Cum pot deveni periculoase pentru un om, dar şi pentru o societate o doctrină, o ideologie? Părerea mea în privinţa asta este că orice doctrină devine periculoasă când se transformă în ideologie. Am un soi de alergie la ideologii. Pentru că o ideologie e, de obicei, o formă de gândire birocratizată, redusă la minimum, cât să funcţioneze strategic pentru a domina scena. În orice ideologie e un procent de demagogie, un procent de populism, un procent de schematism mental şi, când se ajunge la aşa ceva, lucrurile devin periculoase, pentru că ideologiile au un ecou facil, ajung până la ultimul cetăţean. Tocmai pentru că procedează prin simpli care. Au un aer pragmatic şi promit soluţii radicale şi de nitive. Ideologiile sunt, prin de niţie, utopice şi revoluţionare. Nu ştiu să existe ideologii care să nu aibă un subton de răzmeriţă în ele şi una dintre dimensiunile dreptei, dacă e să vorbim despre dreapta, este că, în principiu, dreapta e foarte rezervată când vine vorba de ideologii şi de revoluţii.

Care ar diferența speci că dintre ideologie și doctrină? Doctrina se naște dintr-un efort de înțelegere a lumii, în vederea unei adaptări creatoare la lume, în vreme ce ideologia se naște dintr-o dorință de putere. Doctrinarul nu vrea neapărat să schimbe lumea, pe când ideologul vrea să o schimbe şi să propună tuturor o fericire entropică, obligatorie. Doctrinarul nu e utopic, e relativist și articulat până la detaliul n, în vreme ce ideologul este în acelaşi timp aproximativ şi împătimit al unui absolut fără articulaţii.

Vă întrebam despre pericolele ideologiilor și ale doctrinelor și în sensul în care dumneavoastră investiți foarte multă rațiune în actul de a practica politica, atunci când ați fost politician activ, sau în actul de a judeca politica. De ce investiți atâta rațiune, de ce trebuie să investim atâta rațiune? Să zicem că aici intră în joc și o componentă de re personală. Eu nu pot să acționez dacă nu știu exact ce vreau, dacă nu percep exact harta pe care urmează să mă mișc, dacă nu am o imagine clară a ţintei şi a strategiei mele. Sunt născut în zodia Fecioarei şi Fecioarele așa sunt! Au nevoie de cristalinitate, de limpezime, nu se pot mişca pe un fond de haos. Asta este, să zicem, o chestie personală. Dar, în general, cred că e foarte bine ca în materie de politică să faci să primeze raționalitatea. Nu patimile, nu loialitățile oarbe, nu visceralitatea. Cu speci carea că rațiunea nu trebuie să se reducă la cântărirea oportunistă a posibilităților - indcă „rațional“ e și cel care analizează mai multe variante și decide în favoarea

celei care i se pare mai convenabilă pentru propriile lui interese și angajamente. Nu asta propun, ci un tip de rațiune neutră, un instrument pur, o formă superioară de discernământ.

Spuneați, mai demult, într-un exerciţiu polemic, care nu sunt foarte sigur că s-a prins foarte bine de destinatarul lui, de Gáspár Miklós Támás, că bombăniți de la dreapta“. Ce înseamnă să bombăniți de la dreapta“? A bombăni e destinul însuşi al comentatorului. Al celui care nu e în scenă. Comentatorul e prin de niție un bombănitor, un om care stă pe margine, observă și dă peste mână. E nevoie şi de bombănitori, nu toată lumea trebuie neapărat să intre în partide și să facă politică. E drept că, dacă rămâi bombănitor, ți se reproşează că în loc să pui umărul, să faci, să propui soluţii, tu stai pe margine și bombăni. Dar nu există judecată politică și judecată în general, dacă nu există oameni care observă. Şi care o pot face tocmai pentru că nu sunt implicați în mod direct. Că eu unul bombăn „de la dreapta“ e, iarăşi, o chestie de re. Sunt oameni care sunt prin rea lor oameni de dreapta. Și sunt oameni care sunt prin natura lor oameni de stânga. Prietenul meu Horia Bernea nu a învățat de la nimeni să e de dreapta. Era de dreapta când a supt la maică-sa. Şi vocea lui era de dreapta, și comportamentul lui era de dreapta, adică avea un fel de radicalitate, un fel de rigoare bazată pe valori în care noul, revoluționarul, agitația, progresul nu erau teme favorite. Îi plăcea mereu să citeze cuvintele ironice ale lui Caragiale: „progresul guvernează lumea după legi fatale. Odată pornit, nimeni și nimic nu-l mai poate opri“.

Dreapta se învață? Eu cred că nu. Din cauza asta vorbesc de „re“. Pe de altă parte, dreapta şi stânga nu mai au azi conture foarte precise. Dacă unul ca Sartre, care era destul de colorat ideologic, a putut să spună că dreapta și stânga sunt două cutii goale“, e ceva în chestia asta. Dreapta și stânga par, uneori, interșanjabile, în sensul că partidele de dreapta, ajungând la putere, nu se feresc să adopte „maniere“ de stânga, după cum, invers, partidele de stânga, odată ajunse la putere… În plus, la noi, în umbra lui Caragiale, situația e și mai dramatică. Noi avem la dreapta oameni care nu au de fapt nimic în comun cu ideea de dreapta. Și avem la stânga un amestec total. În orice caz, un om care face parte dintr-o formațiune politică al cărei debut e la stânga și al cărei apogeu e la dreapta nu e garantat doctrinar, nu inspiră încredere. Dar asta s-a întâmplat, la noi, mereu. Amintiți-vă că țărăniștii erau înainte de război de stânga. În opoziţie cu dreapta liberală, care, la rândul ei, era la stânga în secolul XIX! Iar după revoluție, și liberalii, și țăraniștii au trecut la dreapta, în opoziție cu stânga. La ora actuală, sunt foarte puțini oameni pe scena noastră politică pe care să-i pot cali ca drept oameni cu adevărat de dreapta. Dreapta însemnând,

ca să dăm o de niție rapidă, un accent special pus pe tradiție, un accent pus pe educație și pe persoana umană, mai degrabă decât pe colectivitate. E de dreapta cineva care crede mai mult în conceptul libertății decât în conceptul egalității, cineva care nu crede în salturi, în revoluții spectaculoase, cineva pentru care sfera religiosului are un sens, o pondere, cineva, pe scurt, care se revendică de la o familie de spirite din care fac parte Titu Maiorescu, Caragiale, Petrache Carp, Marghiloman, Rădulescu- Motru, Eminescu şi alţii de aceeaşi croială. În rest, vorba lui Nae Ionescu: „Nu sunt nici de stânga, nici de dreapta, sunt inteligent!“. Etichetele nu ajută. Trebuie să ai o anumită natură și un anumit tip de gândire, o formă mentală speci că de natură să te ducă într-o anumită direcție. Abia atunci ești autentic, atunci lucrezi din convingere, atunci eşti

e cient. Din nefericire, pe piața politică românească

a dispărut conceptul de convingere politică. Sunt foarte puţini aceia care acționează dintr-o convingere. Am în cap nume de politicieni germani, pentru că frecventez lumea asta mai des: când îl auzi pe Helmut Schmidt vorbind sau pe Richard von Weizsäcker - şi mai sunt încă alții - e clar că oa- menii aceia au niște convingeri, cred sincer, adânc, în ideile lor politice. Și că pentru ei, a face politică înseamnă pur și simplu a încerca să pui pe picioare acele idei. Așa ceva eu nu știu să existe la noi.

Cum se poate reconstrui o cultură a convingerilor politice? De data aceasta, educaţia e esenţială. Dar aici suntem într-un cerc vicios: ca să ai convingeri politice, trebuie să ai o ambianță politică în măsură să încurajeze acest tip de angajare. Dar, pe de altă parte, fără acest tip de angajare și de consecvență, nu poți construi o ambianţă, un fond, un context încurajator. În ce mă priveşte, am încurajat câțiva prieteni mult mai tineri să treacă de la „bombănitori“ la „activi“, în ideea că numai așa se poate împrospăta clasa noastră politică: printr-o infuzie de oameni cultivaţi, bine crescuți, deştepți și cu alt orizont decât cel al căpătuielii și al aranjamentelor de culise. Acum, regret întrucâtva că i-am încurajat. Regret pentru că au intrat într-un mediu care, întâi, nu încurajează tipul ăsta de comportament, ci, dimpotrivă, îl subminează și, doi, au intrat într-un mediu care riscă să e mai tare decât ei și să îi contamineze. Și riști să te trezești cu oameni de valoare, oameni de calibru, care, după țiva ani de frecuș de partid, scad în loc să crească, obosesc, se blazează.

Ce fel de dreaptă am avut după ’89 în România? Nu am avut o dreaptă ofensivă, o dreaptă care să construiască, ci am avut o dreaptă strict reactivă. A de dreapta a însemnat pur și simplu a anticomunist. Sigur că, istoric vorbind, era de înțeles. Eram după 45 de ani de dictatură comunistă și era normal ca toate energiile critice să se orienteze prin raportare la asta. Pe de altă parte, am asistat la un fel de blocaj politic care a întârziat crearea unei doctrine de dreapta diversi cate şi complexe. Pentru că dreapta nu e pur și simplu anticomunism, nu focalizează pe o singură dimensiune. În plus, cum spuneam, au intrat în partidele de dreapta și oameni care nu aveau nicio legătură autentică, substanţială, cu dreapta. Pe urmă, a trebuit să intrăm în Parlamentul European și să ne înscriem într-unul sau altul din blocurile doctrinare de acolo. Dar asta s-a făcut nu pe doctrină, ci pe calcul de oportunități.

În oglindă: ce fel de dreaptă nu am apucat să avem și ar fost bine să avem? Ce fel de dreaptă ar bine de construit în continuare? Păi, o dreaptă care să însemne convingeri politice, articulare doctrinară, amplitudine de orizont. Aș adăuga, ceea ce poate părea paradoxal, o dreaptă cuplată la modernitate, pentru că dreapta și conservatorismul în genere nu înseamnă o formă de demodare melancolică. Conservatorismul nu exclude modernitatea, ci pur și simplu o reformulează armonios, o trăiește cu relativismul necesar, dar și cu disponibilitatea necesară. Conservatorul nu este un unchiaș cu sciatică, o gură nostalgică, îngust retrospectivă, incapabilă de acțiune. Dar, pentru a construi o asemenea dreaptă, îți trebuie o echipă de oameni, care, înainte de a dori puterea, înainte de a dori succes electoral,

22 plus // nr. 301 // 31 august 2010

v

înainte de orice oportunism și calcul privat, să vrea

dinăuntru. Dar la Adam nu era vorba de ceva de

să

construiască o dreaptă.

Dreapta asta de construit presupune obligatoriu şi politicieni care să vorbească bine româneşte? Se vorbeşte bine în momentul ăsta româneşte? Puneţi degetul pe o rană profundă a vieţii noastre publice. Una dintre cele mai nobile forme de conservatorism este păstrarea limbii. Istoria şi cultura oricărui popor se bizuie pe limba lui. Dacă nu o grădinăreşti, dacă nu o respecţi, dacă o foloseşti bezmetic, păcătuieşti printr-o grosolană lipsă de patriotism. Sunt foarte mulţi oameni care vorbesc de patrie, de ţară etc., şi o fac într-o limbă indigerabilă, de nesuportat. E o formă de primitivism şi de dispreţ faţă de inţa naţională pe care un om de dreapta nu o poate tolera. Grija pentru expresie, pentru limbă şi nu pentru o limbă strict corectă, ci, dacă se poate, pentru o limbă expresivă, trăită la potenţialul ei maxim, e o formă de igienă naţională, de care nimeni nu mai pare convins. La capitolul ăsta, România e într-un hal fără de hal. Parlamentul României, partidele Ro- mâniei, ziariştii României nu mai ştiu limba română.

genul ăsta, ci de ipoteza că FSN, ind o formaţiune proaspătă, încă neconsolidată, ea ar trebui, pur şi simplu, contaminată, invadată, con scată. Nu ştiu dacă asta ar fost soluţia, pentru că nici să se nască un partid unic plin de amestecături nu era o soluţie. Fapt e că la noi s-a procedat exact pe dos: toată lumea „bună“ a fugit din FSN, ca dintr-un cartier rău famat. Dar o a doua idee a lui Michnik mi se pare şi acum decisivă pentru a înţelege momentul de atunci. El a spus ceva de genul: domnule, am senzaţia că voi, înainte de ’89, când trebuia să puneţi accentul pe moralitate, aţi făcut politică măruntă, o politică a acomodării. Ca să puteţi supravieţui, ca să puteţi să vă strecuraţi printre aberaţiile sistemului, aţi făcut un soi de „mică“ politică. „Politichie“, mai mult decât politică. Adică un comportament politic strict adaptativ, acomodant. Morala a trecut în planul doi. Acum, după ’89, se constată altceva: ceea ce s-ar cere e să faceţi politică. Or, de data asta, v-aţi baricadat în morală, faceţi declaraţii sublime cu un fel de ştaif neproductiv. În loc să faceţi politică cum vă

O

folosesc prost, o folosesc arbitrar şi asta strică

pricepeaţi binişor să faceţi înainte, cu toată gama de compromisuri convenabile, acum, când

su

etele. Există o replică a lui Socrate, într-un

dialog platonician despre nume şi despre limbă în general: un cuvânt prost folosit, o vorbire stângace otrăveşte su etele. Limba e ceva care te hrăneşte, nu doar ceva care transportă informaţii. Dacă vorbeşti prost sau ţi se vorbeşte prost, ea devine o toxină.

Au fost comici politicienii de dreapta din România după ’89? Politicienii noştri, în general, nu numai cei aşa- zişi de dreapta, sunt foarte comici. Ăsta e singurul lucru care îi face suportabili. Te distrezi de multe ori

văzând cum se poartă şi cum vorbesc, deşi, într-un timp doi, amuzamentul ăsta ia o mască tragică. Nu au toţi umor, dar comici sunt aproape toţi. Unii au

compromisul ar putut să devină o strategie, aţi devenit cu toţii statui. Moralitate maximă. Politică zero. Aş adăuga că până şi moralitatea asta a fost, până la un punct, dubioasă, pentru că acum ştim cam câţi oameni aveau dreptul să facă pe marile guri morale pe atunci şi câţi nu aveau, sau câţi au

fost nu neapărat necinstiţi, dar şi-au permis, brusc, radicalităţi pe care, înainte de ’89, nu şi le permiseseră.

Care sunt marile boli socio-politice ale României de după 1989? Aş numi doar două, deşi şa clinică ar putea amplă.

Să nu speriem lumea, totuşi

 

Da, să nu speriem lumea

Există, oricum,

umor într-o versiune de bodegă, dar chiar când nu au umor sau când au doar un umor de proastă calitate, ei rămân comici.

Pare o întrebare puţin frivolă, dar nu mă pot abţine să nu o pun: umorul ţine de doctrină, de ideologie? Au mai mult umor cei de la dreapta decât cei de la stânga sau viceversa? E greu de spus că umorul e repartizat pe culori politice. Există şi la stânga, şi la dreapta oameni cu umor, după cum există guri insipide de ambele părţi. Nu trebuie mers prea departe cu asemenea departajări. Am auzit că în Italia e un cântec după care cei care fac baie în cadă sunt de dreapta şi cei care fac duş sunt de stânga. În cazul ăsta, eu sunt de stânga, pentru că prefer să fac duş. Dar, indiferent dacă eşti de dreapta sau de stânga, faptul de a avea umor adaugă calităţii tale politice şi omeneşti. E bine să ai umor indiferent de care parte a spectrului politic te înscrii.

Sunteţi unul dintre cei mai ra naţi diagnosticieni ai bolilor României după 1989. Erau inevitabile toate bolile acestei Românii? Bolile socio-politice, la ele mă refer. Puteam să avem o dietă socială mai sănătoasă? Răspunsul prompt ar : de vreme ce s-au petrecut, înseamnă că erau inevitabile. Nu putem răsturna lucrurile, n-are rost să gândim contrafactual. Pe de altă parte, un lucru e limpede:

am avut un prost demaraj după ’89. Celelalte ţări din Est au avut, chiar înăuntrul sistemului comunist, unele elemente de luciditate şi de subversiune. Noi nu am fost pregătiţi şi atunci demarajul nostru a fost nearticulat, întâmplător, ine cace.

Vă rog să insistaţi asupra acestui demaraj. Care ar notele de nitorii ale acestui demaraj prost? Am să mă refer la el, reproducându-vă o conversaţie cu Adam Michnik, pe care am avut-o în primăvara lui ’90, când a venit în România. Îmi aduc aminte de două lucruri. Mai întâi, a pus o întrebare: cine credeţi voi că va câştiga alegerile? Am admis mai toţi că, probabil, FSN. Atunci Adam a spus: dacă sunteţi siguri, atunci e simplu – intraţi toţi în FSN. Bun, nouă ne-a sunat foarte prost această chestie, pentru că semăna cu o idee de dinainte de ’89, când unii şi-au justi cat intrarea în Partidul Comunist, zicând că trebuie făcut ceva

tratament pentru toate bolile astea. Boala numărul unu o numesc „capacitatea de descurcăreală“. Românii se descurcă, românii sunt deştepţi, sunt dăştepţi! Ei se descurcă! Dacă se poate, respectând legea, dacă nu se poate, fo lându-se pe lângă ea. Când te descurci, nu vrei să schimbi nimic, indcă, dacă schimbi ceva, trebuie să inventezi noi tehnici de descurcăreală şi asta e pierdere de vreme. După ce ai deprins şmecheria de a te fola, dacă repari maşinăria, îţi trebuie timp să găseşti noi procedee de folare funcţională. Prin urmare, abilitatea pragmatică a jucat împotriva noastră: la limită, românii se descurcă şi în timp de criză! Dovada este că, statistic vorbind, sărăcia este violentă şi, în acelaşi timp, străzile sunt pline de maşini de lux, restaurantele sunt pline, falimentele - rare.

Ştiţi vorba aceea: ce face un român când rămâne fără bani? Schimbă euro! E bună! Aşadar, asta e una dintre bolile româneşti – faptul că, aşa cum se spune în engleză (în engleză cuvântul e mai tehnic şi mai concis), „you manage!“. Everybody manages! Pe româneşte, nu am decât varianta asta – te descurci! Când te descurci, încurci lucrurile! Când te descurci, orice reaşezare stabilă te încurcă! Asta e una dintre bolile noastre – această calitate în exces de a face din rahat bici! A doua boală este fudulia. Chiar sărac,

chiar căzut în gură, chiar scuturat de momente de exasperare, românul e fudul! Suntem persecutaţi de tot mapamondul, suntem buricul pământului, avem cele mai frumoase peisaje din lume, cele mai frumoase femei din lume, suntem cei mai viteji din zonă, am luptat cu turcii, am rămas pe picioarele

noastre, suntem speranţa planetei. E, niţeluş, o boală balcanică. Am văzut acum, de curând, o declaraţie a unui mare teolog grec, Christos Yannaras, care spune: „Biserica Ortodoxă este aristocraţia Europei“. Sună foarte frumos, dar să te culci pe o ureche, să adormi euforic în sentimentul că tu eşti deja acolo unde ar trebui de-abia să tinzi să ajungi (pentru că asta e fudulia: sentimentul că ai ajuns la ţintă, când, de fapt, mai ai încă un drum lung de parcurs până să ajungi acolo) este contraproductiv şi, de fapt, necreştinesc. Asta provoacă naţionalisme abuzive, asta provoacă un fel de încremenire în istorie şi în strămoşesc, un mod de a trăi prin delegaţie: eşti bun pentru că ai avut nişte străbunici formidabili.

bun pentru c ă ai avut ni ş te str ă bunici formidabili. Andrei Ple ş

Andrei Pleş u şi Ad a m Michnik

România postcomunistă e cu adevărat „postcomunistă“? Fiecare dintre noi, cei care am trăit comunismul, suntem inevitabil, într-un fel sau altul, marcaţi de această experienţă. Pe de altă parte, mă sperie când văd o generaţie foarte tânără care nu a trăit comunismul şi care încearcă să îl recupereze fără să îl trăit. Li se pare cool! Îmi vine să spun – mai bine nişte traumatizaţi ca noi decât nişte viţeluşi veseli! Am mereu experienţa asta şi văd mereu oameni tineri, foarte înzestraţi, foarte citiţi, care nu îşi mai iau ideile din experienţa trăită, ci din lecturi trendy. Au făcut şcoală în Occident, au umblat peste tot şi preiau comunismul nu din istoria locală, ci din ideologia cochetă a stângii universale.

De ce deranjează aşa de tare să pui diagnostic? Sunteţi adesea învinovăţit tocmai pentru că descrieţi boala, pentru că aduceţi vestea unei boli sau a alteia Bine, cărui bolnav îi place să îi spui de ce boală suferă? Toţi se enervează într-un fel sau altul. Aş mai spune însă un lucru legat de întrebarea dumneavoastră. O a treia boală autohtonă este o proastă relaţie cu autoritatea. Nu mă refer la autoritatea administrativ-politică, deşi nici ea nu trebuie lăsată de o parte. Mă refer la acel concept al autorităţii, de care e legat şi conceptul respectului, de care e legat şi conceptul de „elită“, toate devenite, la noi, obiecte de dispreţ. Există ori ura populară faţă de autoritate, ori, la generaţia mai tânără, un aprig furor al emancipării: nu ne trebuie modele, nu ne trebuie autorităţi formative, o vom lua de la capăt, să ne mai slăbească ăştia cu

prestigiile lor de carton

alergie la autoritate, în toate formele ei. Mie mi-e greu să înţeleg această atitudine, din cel puţin două motive. Unu: m-am format – şi nu numai eu, cred că toată generaţia mea s-a format – prin recu- noaşterea unor „autorităţi“. Şi anume, noi toţi am crezut în cineva sau în câţiva oameni pe care i-am socotit mai sus plasaţi decât noi, demni să ne devină modele, demni să e imitaţi. Fără oamenii aceştia, n-am ceea ce suntem, n-am avea forma mentală pe care o avem acum. Pe scurt, noi am crescut cu ochii în sus. Constat că acum e de bon ton să creşti privind de sus în jos. Iar când nu mai respecţi nicio autoritate, automat, tu devii singura autoritate în care crezi. Devii singurul tău reper. Nu mai ai nicio comunicare reală decât cu aceia care sunt din aceeaşi sectă cu tine. Al doilea lucru e că eu cred sincer că, pedagogic vorbind, admiraţia este un factor formativ. Când admiri, te formezi mai bine decât când dispreţuieşti. Când dispreţuieşti sau când îţi e indiferentă valoarea unor inşi, plasticitatea ta e mai redusă. Eşti mai sec, mai împietrit!

Toate astea sunt forme de

Râdem prea mult? Sărbătorim prea mult? Da. Schematizând, aș spune că râdem când nu trebuie, iar când trebuie să râdem, devenim gravi, solemni. E o inadecvare permanentă. Când trebuie să privim lucrurile cu oarecare umor, înghițim

vi

31 august 2010 // nr. 301 // 22 plus

v i 31 august 2010 // nr. 301 // 22 plus Andrei Ple ş u ş

Andrei Pleşu şi Jo s chka Fis cher

brusc o sabie. Când, dimpotrivă, trebuie să m ri- guroși, adoptăm stilul „a se slăbi! Nici chiar așa!“.

E o întrebare pe care i-am pus-o și d-lui Gabriel

Liiceanu. Mulți oameni v-au reproșat că v-ați implicat prea mult în politică. De asemenea, mulți v-au spus că v-ați implicat prea puțin. Aveți bască, nu aveți bască? Care e adevărul? Adevărul dumneavoastră? Eu găsesc că m-am implicat destul. Mai mult decât aș vrut. Era oarecum inevitabil imediat după revoluție. Un singur lucru pot să spun în apărarea mea: niciodată nu am solicitat o funcţie publică. Nu am spus niciodată: dați-mi și mie un minister, vreau și eu postul cutare, am unele idei. S-a întâmplat, pur şi simplu, în două-trei rânduri, să mi se bată la ușă și să u întrebat dacă nu aș vrea să Ei, și dacă am avut vreo slăbiciune, a fost aceea de a spune „da“, mai ales la început, când mi se părea că, dată ind schimbarea radicală prin care treceam, nu era de spus „nu“ la nimic. Dacă eș