Sunteți pe pagina 1din 8

Institutul de Studii Populare

ANUL XVII • NR. 297 • 25 mai 2010

Repere intelectuale
ale dreptei româneşti

GABRIEL
LIICEANU foto: Cariere (Vlad Brăteanu, Cristi Mitrea)

Cultura libertăţii
Nu ştiu dacă Gabriel Liiceanu a anti- unui nou mod de gândire şi la con- spune că proiectul Humanitas a fost şi derapaj de la principiul binelui comun
cipat, atunci când a scris Jurnalul de la turarea unei noi atitudini intelectuale, este dedicat culturii libertăţii. care ar trebui să cârmuiască acţiunea
Păltiniş, impactul uriaş pe care l-a ambele întemeiate pe ideea de liber- Pasiunea, perseverenţa şi competenţa tuturor celor de care, guvernanţi şi gu-
avut această carte imediat după publi- tate. cu care Gabriel Liiceanu a realizat acest vernaţi, depinde soarta cetăţii. Inter-
care. Mă gândesc nu doar la scrisorile Dar un asemenea mod de gândire şi o proiect de antreprenoriat cultural au venţiile publice, rare, dar pline de
adunate în Epistolar şi care exprimau asemenea atitudine intelectuală aveau fost dublate, în mod exemplar, de consecinţe, îşi dezvăluie sensul profund
reacţiile celor implicaţi, într-un fel sau nevoie de un suport puternic, de un an- poziţia sa fermă, neobosită, inflexibilă din această perspectivă. Iar cărţile lui –
altul, în experimentul cultural patronat treprenoriat cultural de mare anver- şi, nu de puţine ori, plină de patos, în în egală măsură, de filosofie şi de lite-
de Constantin Noica. Memoria mea păs- gură. Este tocmai ce a oferit Gabriel favoarea restaurării valorilor morale. În ratură, pentru că el este şi un mare
trează, în primul rând, amintirea bu- Liiceanu prin Editura Humanitas: un ultimă instanţă, lecţia libertăţii este un scriitor – , deşi desprinse de conjunc-
curiei intelectuale trăite de mulţi tineri proiect antreprenorial în care se re- recurs la morală. Nimic mai firesc, în- turi, rămân mereu actuale întrucât
care, în ultimul deceniu al comunis- găsesc toate semnificaţiile cuprinse în trucât spaţiul libertăţii nu poate exista sunt o pledoarie în care miracolul gân-
mului, descopereau că există, dincolo denumirea acestei instituţii. Într-ade- şi nu se poate consolida fără o puter- dului liber şi contemplarea valorilor
de modelul sclerozat al ideologiei mar- văr, în cele două decenii care se îm- nică structură de valori morale care morale se asociază pentru apărarea
xiste, o alternativă culturală vie, proas- plinesc de la înfiinţarea sa, Editura întemeiază ordinea constituţională şi demnităţii omului şi a culturii ca sursă
pătă şi seducătoare. În paginile Jurna- Humanitas a publicat numeroase cărţi juridică a comunităţii. Ne aflăm astfel şi măsură a acestei demnităţi.
lului se ascundea nu un program po- care oferă nu numai imaginea complexă în centrul sferei de idei a dreptei. Iată de ce este o datorie de onoare pen-
litic, ci ceva mult mai important şi mai şi nuanţată a naturii umane şi a bu- Desigur, nimic nu este mai străin de tru Institutul de Studii Populare să-l
periculos pentru sistemul totalitar: o nătăţii care, în mod miraculos, a rămas personalitatea lui Gabriel Liiceanu omagieze pe Gabriel Liiceanu în cadrul
invitaţie la un exerciţiu de libertate. Nu în toate timpurile o formă de mani- decât partizanatul politic. El ştie foarte programului Reperele intelectuale ale
cred că exagerez afirmând că tocmai festare a acestei naturi, ci şi coordo- bine că politica alterează. Iată de ce dreptei susţinut de Fundaţia Hanns
cei care au răspuns la această invitaţie natele fundamentale ale culturii spiri- şi-a păstrat întotdeauna privilegiul de a Seidel.
au contribuit după 1989, într-o măsură tuale. Reunind toate aceste semnificaţii judeca, fără niciun fel de constrângere
mai mică sau mai mare, la structurarea într-o singură sintagmă, se poate exterioară, uneori chiar nemilos, orice VALERIU STOICA
ii 25 mai 2010 // nr. 297 // 22 plus

Liiceanu,
nu Filosoful
Umblă vorba că Gabriel Liiceanu ar fi Filosof. Această zicală reflexă, cultă şi
flatantă ascunde o enormă neînţelegere. Poziţia de Filosof Titular nu mai e de mult
tăiată pentru un spirit de amploarea şi onestitatea lui Gabriel Liiceanu.

Mai mult de 50 de ani de practică posterităţi imediate. Voga - cea mai uşoară diferenţa e fundamentală pentru spaţiul centrului de gândire Liiceanu e de găsit
spirituală dubioasă au redus calitatea dintre tehnicile de fabricare a posterităţii public. Soarta darnică sau nefericirea altundeva: în politica de recuperare a
rostirii filosofice contemporane la un simultane - a luat locul răspunderii şi al popoarelor are legătură cu spiritul politicii. În ianuarie 1990, în plin ceas al
exerciţiu vecin cu exhibiţionismul şi mai anonimatului asumat. Cu câteva excepţii solidar sau cu rebeliunea înverşunată a incoerenței contestatare, Apelul către
întotdeauna alipit campaniilor ideologice. gigantice, dar bine ferecate în ostilitate gânditorilor. lichele reîntemeia cu adevărat gândirea
Filosoful a dispărut din câmpul reflecţiei (Revel, Kołakowski), ultimii 50 de ani critică românească. Din nou, şi în cazul

G
tari, exact în măsura în care a apărut, de experiment ai Filosofului Public au abriel Liiceanu a înţeles Apelului, Liiceanu nu trebuie confundat
masiv promovat, în postura de superstar fost un foarte serios eşec al gândirii. În devreme riscurile pe care cu un contestatar. Liiceanu circa 1990
revoluţionar şi enigmă şic. Reflecţia a acelaşi timp, curenţii ideologici şi fluxurile le aduce cu sine pretenţia nu e în poziţia privilegiată a lui André
devenit, astfel, mai uşoară: o plimbare în de presiune media şi-au făcut de cap renovatoare a Filosofului Glucksmann (o altă excepţie de la regula
acelaşi timp acidă şi superficială printre îndelung, pe ruinele reflecţiei critice, de instinct contestatar. În degradării Filosofului), care se bate din
clişee justiţiare şi petarde lingvistice şi au repurtat o victorie la fel de gravă. anii interminabili ai farsei spirituale interiorul unei culturi desăvârşite cu
întunecate. Dispariţia filosofului „rău“, Însă deruta Filosofului contemporan nu comuniste, Liiceanu a uitat să fie rebel şi asaltul relativist sau cu supernihilismele
a acelui spirit care nu se lasă şi nu se trebuie adjudecată în contul negativ al a decis, cu o opţiune sigură, să conserve. ultimei luni de inflaţie editorială.
lasă dus de curente a pus capăt unei modernităţii. Noua tendinţă - sau ceea Într-adevăr, aceasta era nevoia cea mare Liiceanu s-a aflat tot timpul într-o poziţie
tradiţii dense şi a inaugurat gratuitatea ce credem noi că e tendinţă nouă - are a unei culturi ameninţată cu demolarea. culturală aberantă. Înainte de 1989, în
adesea criminală în raport cu misiunea precursori arheologici. Modernitatea a Conservatorismul sistematizat în anii absenţa unei teorii marxiste propriu-
pedagogică a maestrului spiritual. Filosoful dezvoltat irelevanţa filosofului, plecând comunismului de Liiceanu a fost prea zise sau a celei mai mărunte urme de
a început să magnetizeze ocult şi să atragă de la modele pe care nu le-a inventat. puţin înţeles şi nici nu e de mirare că pregnanţă filosofică a stângii, sarcina lui
fani. Discipolii au fost scutiţi de probele Rebeliunea şi dezordinile interioare ale e aşa. Într-o epocă de refugii felurite, Liiceanu a fost cu atât mai dificilă. Lipsit
iniţierii, pur şi simplu pentru că noii reflexiei sunt o nevroză mult prefreudiană. aprofundarea culturii clasice poate fi uşor de o referinţă adversă de minimă decenţă,
„filosofi“, de la Sartre citire, au desfiinţat Sciziunea fundamentală a filosofiei confundată cu un hobby superior. Însă el a trebuit să ofere un model superior
baremurile şi au trecut la recrutarea de începe odată cu despărţirea structurală a studiile de filosofie clasică, traducerile de rostire, îngrijindu-se, în acelaşi timp,
clone şi cópii. filosofilor: cei ce găsesc lumea încăpătoare care au recuperat grecitatea sau au deschis să menţină deschis un curs general
şi cei ce stabilesc de la început, chiar culoarul spre altitudinea germană a de alfabetizare filosofică. Altfel spus,

D
upă 1945, spiritul european înainte de început, că lumea trebuie filosofiei moderne au fost altceva. Ele Liiceanu a jucat rolul unui scriitor care
a continuat să reţină, vlăguit renovată fără întârziere. De o parte, o n-au bifat obligaţii bibliografice restante, ţinteşte Nobelul, în timp ce se speteşte să
şi confuz, nomenclatorul gramatică neîntreruptă, de cealaltă un ci au menţinut limba şi gândirea în împiedice răspândirea analfabetismului.
profesional al reflexiei. instinct sau mai degrabă o dispoziţie preajma valorilor fără de care o cultură După 1989, când aparenţele proclamau o
Măcar nominal, filosofii resentimentară, pe care o confundăm prea se dezintegrează în expresivitate şi renaştere culturală debordantă, Gabriel
n-au dispărut. Filosofia nu s-a retras, uşor cu vocaţia critică. incoerenţă intelectuală. Liiceanu s-a văzut obligat să facă, iar, un
însă filosofii au devenit altceva. Figura Această schemă sumară descrie în termenii În 1990, când Gabriel Liiceanu a lansat gest conservator.
solitarului care rosteşte oracular inepţii cei mai largi practici spirituale pe care proiectul Humanitas, cultura română s-a

E
existenţiale sau refuză să fie clar, invocând acţiunea politică le-a tradus, ulterior, putut sprijini, dintr-o dată, pe o rezervă de lanul dezordonat al supra-sub-
o dramă lingvistică privată, a înlocuit în categoriile mari ale dreptei şi stângii. cunoaştere şi pe o suită de repere pe care producţiei de toate şi nimic
statura clasică a filosofului de sistem. În Nimic nu micşorează sau nu sporeşte nu le pregătise în niciun fel. Pionieratul trebuia temperat, iar parodia
mod esenţial, Filosoful s-a privatizat, valoarea filosofilor căzuţi de o parte şi Humanitas a fost rodul unui paradox: de la baza noii culturi politice
afişând, totuşi, pretenţia unui discurs de cealaltă a acestei falii (Socrate, de un proiect personal complet gol de ego, trebuia contrată.
pentru colectivitate. Filosoful nu mai e pildă, nu poate fi nicio clipă suspectat de o ambiție solitară de utilitate publică. Din acest motiv, discursul anti-pseudo-
alături de, ci deasupra comunităţii pe apartenenţă generică la dreapta). Însă Însă cea mai directă și aplicată acţiune a democratic din Apel nu e o polemică
care o trece prin propriile insatisfacţii politico-socială, ci un act de reafirmare
şi frustrări personale. Comunitatea a culturii publice, după 50 de ani de
trebuie să îl urmeze în prizonieratul ceţos negaţie şi în faţa unei promisiuni certe de
al conceptelor progresiste: eliberare, foto: Cotidianul prelungire a golului. Gabriel Liiceanu e
insurgenţă, antialienare. solidar, în această împotrivire aşezată la
În mare, postura marxistă a câştigat începutul unui veac strâmb, cu cei ce au
partida, implantând în mijlocul fost sau au devenit, între timp, victimele,
agorei detractori spirituali ai tradiţiei izgoniţii şi forţa civilă a societăţii
comunitare. Egoul gânditorului e punctul româneşti. Aici, în acest act de demnitate
de plecare, incipit-ul spiritual fără recurs. critică, epurat de naivităţi şi confuzii
Filosoful pe care societăţile îl caută în naţionaliste, se găsesc rădăcinile culturale
momente de criză a dispărut. În locul ale opţiunii de dreapta contemporane.
lui, noul star filosofic, consacrat de Şi tot aici, în această desăvârşită lipsă de
busturile fosforescente ale unor Derrida, pretenţii, e de găsit modelul intelectual pe
Foucault sau Chomsky, e exact atât: o care Liiceanu îl lasă generaţiilor care vor
replică, un mulaj mai mult sau mai puţin reface densitatea şi răspunderea publică
defectuos al nesiguranţei mascate în cultul a culturii româneşti. Misiunea lui Gabriel
deconstrucţiei. Liiceanu nu e încheiată, dar esenţialul a
Din acest mare punct de vedere, Gabriel fost spus. Cărţile care au venit mai târziu
Liiceanu nu e filosof, deşi e cel mai de (cele trei Despre-uri şi Scrisorile către
seamă gânditor al culturii române, în fiu) au, deja, aşezarea estetică a literaturii
epoca tulbure care începe odată cu anii filosofice de mare înălţime.
‘80 şi continuă să cadă în golul deschis Ce a făcut şi a reuşit Liiceanu vreme de
de suspendarea generală a valorilor în aproape 40 de ani va fi înţeles cu adevărat
postcomunism. Gabriel Liiceanu e, pe abia în acea epocă românească viitoare
scurt şi în adâncime, un spirit lipsit de care, sigură pe cultura ei, va încerca să-şi
obligaţii faţă de mondenitate şi viaţa de desluşească genealogia. Acum, când ne
partid a sectelor academice. Liiceanu aflăm încă la capătul dinspre confuzie al
e solidar, chiar fără să o stabilească în acestei epoci nebănuite, ştim măcar atât:
modul explicit al programelor asumate, cu Gabriel Liiceanu a refuzat toate direcţiile
tradiţia. greşite. Şi, din acest motiv, păstrăm o
Filosoful Titular recent a renunţat, în şansă.
ciuda jurămintelor contrare, la autonomie,
pentru a fonda, mult mai facil şi fructuos, TRAIAN UNGUREANU
22 plus // nr. 297 // 25 mai 2010 iii

„Timpul liber a fost marele


capital al vieţii mele“
GABRIEL LIICEANU în dialog cu CRISTIAN PĂTRĂŞCONIU

Cum să fie o şansă să trăieşti într-o


lume de oameni mari ca într-o creşă?
Aţi trăit mai bine de patru decenii în comunism.
În ce fel aţi putea spune că a trăi în comunism a
fost o şansă, poate chiar un privilegiu? Din
perspectivă politică, a trăi în comunism a fost
pentru dumneavoastră cumva vreo şansă?
Spontan, îţi vine să spui că a trăi într-o lume a
cărei regulă este suprimarea libertăţii nu poate fi
decât o neşansă şi un blestem. Să ţi se spună ce ai de
făcut în privinţa lucrurilor în care normal e să decizi
doar tu (ce să gândeşti, ce să spui, ce să mănânci,
cum să te îmbraci, cu cine să te întâlneşti, câţi copii
să ai, dacă ai voie să ieşi în lumea largă sau nu, ce să
citeşti, ce filme să vezi etc.) înseamnă să fii complet
infantilizat. Cum să fie o şansă să trăieşti într-o
lume de oameni mari ca într-o creşă? Şi, dacă refuzi
acest regim, să fii urmărit, persecutat, încarcerat,
torturat, exterminat? E un adevărat dezastru
existenţial.
Numai că întrebarea dumneavoastră ţinteşte poate
în alt punct: nu cumva viaţa unui om supus la un
astfel de tratament se îmbogăţeşte tocmai în
confruntarea cu răul? Nici în acest caz răspunsul nu
este univoc. Pentru majoritatea oamenilor,
comunismul este o experienţă a mutilării. Din
foto: Cotidianul

coabitarea sistematică cu răul, cei mai mulţi oameni


ies pociţi. În această cursă a supravieţuirii care este
viaţa în comunism majoritatea se adaptează
schilodindu-se moral: ajung să trăiască duplicitar în
mod firesc, trăiesc perpetuu în frică, se
„adaptează“, fac „aranjamente“, mint, învaţă să
fure, „se toarnă“ unii pe alţii, îşi pierd simţurile
comunitare. Pe scurt, încetează să mai respecte
valorile tradiţionale ale omenirii, de vreme ce în
„O gândire politică de lumea în care trăiesc valorile acestea nu mai au
nicio trecere. Comunismul este, statistic vorbind, o
; născut la 23 mai 1942, anvergură nu e de dreapta societate de oameni fără caracter. Dezastrul care a
la Râmnicu-Vâlcea. sau de stânga, ci e doar urmat după căderea comunismului tocmai lucrul
; studii universitare la Bucureşti, acesta l-a scos la vedere: e foarte greu să
inteligentă, adevărată şi reconstruieşti o societate folosind ca materie primă
Facultatea de Filozofie
dreaptă.“ molozul uman.
(1960-1965) şi Facultatea de Limbi
Clasice (1968-1973); doctorat Provocarea pe care o aduce
în filozofie la Universitatea din
cu sine comunismul
Bucureşti (1976).
; cercetător la Institutul de Filozofie În schimb, pentru puţini, pentru foarte puţini,
SCRIERI comunismul a putut să însemne şi ceea ce sugerează
(1965-1975) şi Institutul de Istorie
întrebarea dumneavoastră: şansa de a-ţi împlini
a Artei (1975-1989); bursier al Tragicul. O fenomenologie a limitei şi depăşirii
destinul pe o cale paradoxală. Modelul este cel al
(1975); Încercare în politropia omului şi a culturii
Fundaţiei Humboldt (1982-1984). suferinţei care consolidează sau transfigurează. Parte
(1981); ediţia a II-a, cu titlul Om şi simbol.
dintre cei care au trecut prin închisorile comuniste,
; director al Editurii Humanitas Interpretări ale simbolului în teoria artei şi filozofia
când n-au murit în mizeria extremă, au întrupat
din 1990. culturii (2005); Jurnalul de la Păltiniş. Un model
acest model. În Închisoarea noastră cea de toate
paideic în cultura umanistă (1983); Epistolar
; profesor la Facultatea de Filozofie zilele, Ion Ioanid spune că pentru ei, cei încarceraţi,
(coautor şi editor, 1987); Apel către lichele
închisorile comuniste au fost „închisori-muzeu“,
a Universităţii Bucureşti din 1992. (1992); Cearta cu filozofia (1992); Despre limită
locuri în care, tocmai pentru că îşi întâlnea aici
(1994); Itinerariile unei vieţi: E.M. Cioran urmat
; Chevalier de l’Ordre des Arts et limitele, viaţa păstra intactă „statuia omului de
de Apocalipsa după Cioran. Trei zile de convorbiri
des Lettres (Paris, Franţa, 1992). caracter“. Spre deosebire de ceilalţi oameni,
- 1990 (1995); Declaraţie de iubire (2001); Uşa
destinele lor nu au fost „frânte“, ci „împlinite“.
; Commendatore dell’Ordine della interzisă (2002); Despre minciună (2006); Despre
Mulţi dintre cei închişi – Ioanid, Noica, Pillat,
ură (2007); Despre seducţie (2007); Poveşti de
Stella della Solidarieta italiana Steinhardt în mod sigur – au ieşit din închisoare,
dragoste la prima vedere (coautor, 2008); Scrisori
(Roma, Italia, 2005). omeneşte vorbind, mai frumoşi decât intraseră.
către fiul meu (2008); Despre Noica. Noica inedit
Detenţia nu ucisese în ei rasa umană de soi, ci o
(coautor, 2009).
potenţase. Au trăit mai frumos, adică mai vast în
iv 25 mai 2010 // nr. 297 // 22 plus

Gabriel Liiceanu şi Emil Cioran la Paris, 1990 (foto: Radu Şteflea) Monica Lovinescu, Gabriel Liiceanu şi Virgil Ierunca la Bucureşti, 1996

relaţia lor cu oamenii şi Dumnezeu, şi-au învăţaţi, învăţaţi!“, aşa încât, o vreme cel puţin, mei mi-au cultivat, cum să spun?, o anumită
transfigurat suferinţa, au devenit mai buni, au faptul de a fi avut un dosar prost (veneam dintr-o sensibilitate a răului care intrase în lume odată cu
înţeles mai mult, au scris mai adânc şi s-au bucurat familie de „burghezi“ şi nu eram membru de partid) comunismul. De altfel, nici nu trebuia să ţi se spună
cu ingenuitate de formele fundamentale de a fost compensat de cel de a fi fost şef de promoţie mare lucru. Existau foametea, mizeria, cartela,
manifestare ale fiinţei. În Memoriile sale, Jean- la facultate şi de a fi putut astfel ajunge într-un Canalul, rudele dispărute peste noapte – toate
François Revel face un adevărat elogiu oamenilor institut de cercetare al Academiei. Ceea ce a asociate în casele oamenilor cu cuvântul
aceştia care „închişi în sistem“ şi „ameninţaţi cu însemnat timp. Timpul meu, timpul de care puteam „comuniştii“. Mirosul crimei şi al duplicităţii plutea
exterminarea“ şi-au păstrat inteligenţa şi sufletul dispune după cum voiam, a fost marele capital al în aer. Iar propaganda făcută grosolan şi în exces
intacte. Şi Revel are evident dreptate: putem spune vieţii mele în cele patru decenii de care vorbiţi. Şi scârbeşte şi, atunci când din primele clase începi să
că un om ca Bukovski, de pildă, a înţeles din viaţă nu mă pot împiedica să amintesc iar şi iar vorba fii îndopat cu poezii de A. Toma, Mihai Beniuc,
mai mult decât toţi profesorii de ştiinţe umaniste de extraordinară pe care ne-o spunea Noica atunci Maria Banuş şi Veronica Porumbacu sau cu proza lui
la École Normale Supérieure şi decât toţi politicienii când, răzbiţi de urâtul lumii în care trăiam, ne M.V. Galan şi Zaharia Stancu, nu e atât de greu să
de stânga ai Occidentului. plângeam de una sau de alta: „Dragii mei, să nu deprinzi sunetul adevărului şi al minciunii. Mai
Ei bine, dacă vreţi, asta e marea provocare pe care o ajungeţi vreodată să aflaţi cât timp aţi avut“. târziu, când am crescut, când am cunoscut ilegalişti
aduce cu sine comunismul: cum poţi rămâne Vorba asta a lui ne-a ajuns astăzi din urmă. treziţi din utopie ca Imre Tóth, Henri Wald sau Bellu
„integru“, adică cum îţi poţi păstra judecata şi A treia mea şansă a fost că am început să public şi Zilber, când am început să citesc cărţile pe care
sufletul întregi, într-un regim politic orientat să exist cultural în perioada Ceauşescu, şi nu în cea ulterior le-am publicat la Humanitas în colecţia
sistematic împotriva umanităţii? a lui Gheorghiu+Dej. Dacă aş fi fost cu zece ani mai „Procesul comunismului“, când am început, încet-
Însă oricât ne-am căzni să întoarcem astfel lucrurile vârstnic şi aş fi făcut aceleaşi lucruri pe care le-am încet, să gândesc cu mintea mea, am aflat în mod
în „pozitivul“ lor, când vorbim de comunism şi făcut începând cu anii ’70, aş fi făcut neîndoielnic irevocabil că infernul începe cu promisiunea
tragem linia, cred că ceea ce atârnă cel mai greu parte din lotul Noica–Pillat. paradisului terestru.
sunt milioanele de oameni care au trecut prin lume De aceea, când cineva spune că e comunist, mă
cu vieţile distruse. Şi-atunci, cum să fi fost uit la el ori ca la un prost, ori ca la un mincinos.
comunismul o şansă? Pentru mâna aceea de oameni
Mă simt superior multor Din nefericire pentru omenire, comunismul este
pe care comunismul nu i-a tâmpit (care, aşadar, intelectuali din Vest marfa ideologică ce poate fi cel mai bine vândută ca
sunt dovada că „experimentul“ nu a reuşit până la iluzie. Şi, cum oamenii au în permanenţă nevoie de
capăt), nu credeţi că preţul plătit de restul omenirii Da, mă simt superior multor intelectuali din Vest iluzii, comunismul este în permanenţă primejdia la
a fost prea mare? în ce priveşte înţelegerea naturii umane, a lumii pândă.
istoriei, a sensurilor dreptei şi stângii în politică.
Spre deosebire de ei, sunt imun la orice formă de Este regimul comunist, aşa cum rezultă şi
Am avut mare noroc că Lenin spusese utopie şi vaccinat de boala pe care aş numi-o dintr-un Raport al Comisiei Tismăneanu
„Învăţaţi, învăţaţi, învăţaţi!“ „prostia istorică“ şi pe care am analizat-o cândva publicat la editura pe care o conduceţi,
sub forma „prostiei ca încremenire în proiect“. Da, ilegitim şi criminal? Sunt mulţi care se îndoiesc
Dar despre dumneavoastră anume nu mi-aţi am avut „şansa“ să cunosc mizeria care se află în de o asemenea evaluare, pe care o pun mai
spus nimic... natura umană, dar pe care numai regimurile degrabă pe seama unei interesate propagande
E drept că v-am răspuns în general, în timp ce criminale o scot cu adevărat la suprafaţă şi fac din politice.
întrebarea mi-aţi adresat-o personal. Cum evaluez ea regulă a lumii. Şi e de asemenea adevărat că o Sunt mulţi, spuneţi? Nu ştiu câţi sunt, dar cred că
eu cele patru decenii pe care le-am trăit în asemenea lume m-a constrâns cu atât mai mult să putem spune cei care sunt. Din ţările foste
comunism ca viaţă a mea? Trebuie să recunosc că caut excepţia în valorile prieteniei, ale onestităţii comuniste, pe lângă foştii privilegiaţi ai puterii, sunt
am avut câteva şanse. Prima este că viaţa mea nu a intelectuale şi în splendoarea cuvintelor. cei care se obişnuiseră, dintr-un soi de îndobitocire
fost ruptă în două, aşa cum s-a întâmplat cu viaţa Ce am pierdut în aceste patru decenii? În primul generală, să-şi cârpească viaţa din mediocritatea
părinţilor mei. Nu am cunoscut un „înainte“ şi un rând, sentimentul de apartenenţă la o ţară, pentru mizerabilă a fiecărei zile. Ei vor fi apoi lestul
„după“, nu am cunoscut conflictul dintre ele, că de cea adevărată fuseserăm istoric expropriaţi, viitoarei societăţi, eternii asistaţi, cei ce nu-şi mai
disperarea de a fi pierdut, în a doua parte a vieţii, iar cea nouă fusese construită pe ură. Apoi, pot reformula viaţa în aerul prea tare al unei
normalitatea ei. Citiţi cartea lui Annie Bentoiu, posibilitatea de a da tot ce aveam mai bun în bine, libertăţi cu care s-au trezit peste noapte în braţe,
Timpul ce ni s-a dat, ca să vedeţi ce a însemnat de a făptui în direcţia binelui social, aşa cum s-a dar cu care nu mai au ce face. Din Vest, sunt cei pe
trecerea istorică de la interbelic la comunism, cum întâmplat, cred, după ’90 (din acest punct de care prostia tinereţii, când se jucau de-a
s-au năruit milioane de vieţi. Eu, în schimb, trăind vedere, am fost timp de patru decenii amputat ca comunismul prin saloane şi la manifestaţii, i-a
doar în comunism, nu am avut ce regreta în chip fiinţă socială şi ca individ activ). Şi, în sfârşit, marcat pe restul vieţii şi care astăzi, când par că au
concret, nu am fost sfâşiat între libertatea pierdută posibilitatea de a mă forma într-unul dintre centrele ceva de salvat, devin şi mai agresivi.
şi timpul închisorii generalizate. Am cunoscut, ca culturale ale lumii (aşa cum se întâmplă astăzi cu Că regimul comunist este „ilegitim şi criminal“?
prizonierii din peştera lui Platon, doar peştera. doctoranzii mei) şi de a putea, cunoscând de Dar cum te-ai mai putea îndoi de aşa ceva după
Nostalgia mea după interbelic este doar aluzivă şi timpuriu bogăţia lumii, să pot compara. zecile de mii de pagini care s-au scris pe această
simbolică, este născută din aspiraţia după ceva temă? După ce-au existat cărţile lui Orwell,
frumos pe care nu îl ştii decât din poveşti. Şi este Koestler, Robert Conquest, Boris Suvarin, Soljeniţîn,
iubirea mea pentru locul din care au venit cei ce
Comunismul este marfa ideologică ce Şalamov, Bukovski, Cartea neagră a
m-au format şi m-au ajutat să nu mă pierd. poate fi cel mai bine vândută ca iluzie comunismului? După atâtea şi atâtea mărturii
A doua mea şansă a fost de a fi reuşit să-mi zguduitoare, cum au fost, la noi, cele ale Adrianei
construiesc o nişă înlăuntrul noii lumi în care mă Nu aţi avut niciodată nici o iluzie cu privire la Georgescu, Aniţei Nandriş, Elisabetei Rizea, ale lui
născusem, în fapt o modalitate de a evada din ea. ce înseamnă comunismul? Ion Ioanid sau Steinhardt? Pot fi aceştia bănuiţi de
Am avut mare noroc că Lenin spusese „Învăţaţi, Nu, niciodată. Câtă vreme am fost copil, părinţii „propagandă politică“?
22 plus // nr. 297 // 25 mai 2010 v

Antoine Gallimard şi Gabriel Liiceanu la Paris, 1993 Gabriel Liiceanu, Constantin Noica şi Alexandru Paleologu la Păltiniş, sfârşitul anilor ‘70

Cum se poate scăpa din prizonieratul unei iluzii (uneori dramatic şi disperat) de a distinge între bine nevoie de o „dotare“ pe care eu nu o am. A trecut
politice? Aţi publicat o carte Despre seducţie. Aţi şi rău. de mult epoca în care politica era făcută de oameni
putea scrie una despre seducţia politică, despre După 1990, am făcut tot ce-a depins de mine ca Brătienii, ca Titu Maiorescu, ca P.P. Carp sau ca
seducţia politicii? pentru a-mi convinge concetăţenii că trebuie să Iuliu Maniu.
Dacă ai apucat să fii victima unei iluzii politice, elimine din corpul societăţii toxinele acumulate Cât priveşte „retragerile“ mele periodice, cum le
poţi foarte greu să te scuturi de ea. Oamenii sunt vreme de patru decenii. Şi, în măsura în care aceste numiţi. Da, obosesc tot mai des şi mai repede. Am
întotdeauna îndrăgostiţi de ei înşişi, de tot ce le toxine au coincis cu prezenţa pe scena politică a periodic sentimentul zădărniciei, venit din gândul
aparţine şi, poate, mai cu seamă de propriile lor unor figuri moştenite din anii comunismului, că ceea ce trebuia să se facă nu s-a făcut la timp şi
opţiuni. E foarte greu să te renegi, să spui – şi, când strădaniile mele de a determina evacuarea lor au că acum e prea târziu. Şi încep tot mai mult să
e vorba de politică, trebuie s-o faci la scenă deschisă fost catalogate drept politice. Însă poziţiile mele nu împărtăşesc părerea lui Victor Rebengiuc – şi el un
– că ai greşit. Aţi auzit mulţi oameni care să spună au fost niciodată legate de pasiunile politice intelectual angajat ca moralist în societatea de azi –
cu glas tare „am greşit“ sau „ce prost am fost!“? curente, ci de indignări morale. Bineînţeles că că de-acum a venit rândul celor tineri să-şi
Pentru tot ce am apucat să facem, avem oricând de indignarea este pasională, dar nu e pasiune construiască lumea în care vor trăi. Apatia multora
oferit o justificare la îndemână. În cazul iluziei partizană, ci reacţia afectivă în faţa unei nedreptăţi, dintre ei e pentru mine stupefiantă. Nu vi se pare că
politice lucrurile se complică, pentru că în joc intră a unui „lucru strigător la cer“. Ceea ce am făcut tot cei din generaţia mea au făcut destul? Că, în ce mă
întotdeauna nu o componentă afectivă oarecare, ci o timpul se rezumă la ceva, zic eu, de bun-simţ: am priveşte, a venit momentul să mă restrâng la cărţile
patimă, care e cu atât mai devastatoare cu cât ea ia pledat în chip repetat şi sistematic pentru epurarea mele?
naştere de obicei în tinereţe, când forţa vitală a scenei politice de cei care se descalificaseră moral
angajamentului este enormă. Îţi trebuie o mare prin pactizarea cu regimul comunist impus – foştii
putere de obiectivare şi o mare tărie de caracter activişti, oamenii fostei Securităţi, turnătorii,
O gândire politică de anvergură
pentru a ajunge să denunţi o opţiune greşită intelectualii care întreţinuseră cultul lui Ceauşescu. nu e de dreapta sau de stânga, ci e
generată de o patimă a vieţii tale. Şi poate că una Am jucat mereu, în societatea noastră – cel puţin
dintre şansele vieţii noastre în comunism a fost şi câtă vreme n-am obosit – rolul de moralist, şi
doar inteligentă, adevărată şi dreaptă
aceea că am fost scutiţi de opţiuni politice în nicidecum de om politic. Şi sunt convins că acuta
Atunci să vorbim puţin şi despre cărţi. La
tinereţe. Cum nu era nimic de ales, în comunism ori criză în care se află acum România are la bază o
Humanitas aţi publicat foarte mulţi autori de
erai lichea şi pactizai cu răul, ori urai comunismul. criză morală nerezolvată. Nu poţi vindeca o ţară
(centru-) dreapta. E o opţiune editorială
Cartea despre seducţia politicii nu trebuie s-o recurgând la cei care au îmbolnăvit-o şi la urmaşii
provocată de o absenţă evidentă a literaturii de
scriu eu, pentru că a fost deja scrisă în 1927: lor. Procedând astfel, era fatal să ajungem unde am
dreapta până în ’89 sau e, în primul rând, mult
Trădarea cărturarilor de Julien Benda. Aici se arată ajuns.
mai mult decât atât? De pildă, o anumită
cum ajunge un intelectual să-şi trădeze statutul
convingere că oamenii aceştia care sunt la
când, în locul slujirii constante a adevărurilor eterne
ale omenirii (ei bine da, există aşa ceva!), el devine
Pentru a face politică în România dreapta sau care au trecut la dreapta după un
inconfortabil popas la stânga sunt mai aproape
agentul unei pasiuni politice blindate cu o „reţea de de azi e nevoie de o „dotare“ de ceea ce înseamnă normalitate? O convingere
doctrine“, aşadar cu o ideologie. Benda a spus vorba
aceasta extraordinară: „Secolul nostru va fi fost
pe care eu nu o am că politologii sau eseiştii de dreapta au o relaţie
mai suplă cu adevărul?
secolul organizării intelectuale a urilor politice“.
În seria impresionantă de reacţii faţă de ceea ce Amândouă. Altfel spus, după ’90 trebuia umplut
Seducţia politică în vremurile noastre se face mai
aţi făcut şi faţă de ceea ce nu aţi făcut, detectez, un gol, dar unul care venea nu din împărţirea în
totdeauna în jurul sistematizării teoretice a unei
uşor amuzat mărturisesc, două direcţii de „dreapta“ şi „stânga“, ci din împărţirea în adevăr şi
pasiuni care devine violentă.
interpretare contradictorii. Prima: sunteţi minciună. Când public un eseu la Humanitas nu am
acuzat că v-aţi implicat prea mult, prea în minte dihotomii politice de tipul „stânga –
Poziţiile mele nu au fost niciodată personal, prea pasional în politică. A doua, dreapta“, ci în principal selecţia valorilor făcută de
dimpotrivă: vi se reproşează – e drept, mai omenire de-a lungul a două mii cinci sute de ani.
legate de pasiunile politice curente, puţin vehement decât o fac cei din prima serie! – Faptul că se pot extrapola la cultură categorii ale
ci de indignări morale că nu v-aţi implicat suficient în politică, că v-aţi limbajului politic este altceva. Nu vă ascund că
retras de mai multe ori pentru o perioadă mai aceste categorii, „stânga“ şi „dreapta“, pe care
Cât din ceea ce aţi făcut este „politic“? mare. În logica propusă de cele două direcţii, vă oamenii politici n-au cum să le evite, mie, ca om de
În sens strict, nimic. Nimic, în măsura în care eu întreb la rândul meu şi înainte de asta precizez cultură, îmi displac în tot mai mare măsură. De ce?
nu sunt „politician“. Nu fac programe politice, nu că întrebările mele nu sunt în nici un fel În primul rând, pentru că diversitatea şi gravitatea
mă supun niciunei discipline de partid, nu mă acuzatoare: de ce aţi refuzat să fiţi apolitic? Şi – problemelor cu care este confruntată astăzi
interesează alianţele, aranjamentele şi înţelegerile aţi fi putut şi aţi fi dorit să faceţi mai multă omenirea sunt prea mari ca să poată încăpea în
politice de moment, nu organizez manifestaţii şi nu politică decât aţi făcut? gândirea de stânga şi dreapta. De pildă, raportul
vorbesc mulţimilor strânse în pieţe. Dar lucrul ăsta Cred că v-am răspuns deja: apolitic, în sens strict, dintre progresul tehnic infinit şi resursele finite ale
nu mă scuteşte să am opinii politice şi, în măsura în nu e nimeni, în măsura în care toţi avem opinii globului, care reprezintă astăzi problema centrală a
care le pot exprima, să nu încerc să influenţez privitoare la mersul societăţii în care trăim. Iar „mai omenirii, nu intră în aceste categorii. În al doilea
mersul lumii în care trăiesc în direcţia care mi se multă politică“ nu aveam cum să fac decât intrând rând, aceste categorii îmi displac pentru că ceea ce
pare mie bună. Orice om, într-o ţară democrată, într-un partid, ceea ce, pentru mine cel puţin – contează până la urmă este cât de încăpător e un
poate să aibă opinii argumentate, iar ceilalţi sunt judecând după cum arată clasa noastră politică –, ar mod de a gândi nu în raport cu o ideologie, ci în
liberi să facă ce vor cu ele, să le respingă sau să le fi reprezentat o incompatibilitate stilistică. Nu, nu raport cu un cocteil de adevăr, bun-simţ şi bune
accepte. Numai că opiniile mele politice, spre aş fi putut „să fac mai multă politică“. Aş fi fost sentimente. De pildă, nu trebuie neapărat să fii de
deosebire de ale politicienilor, au întotdeauna la devorat de dinozaurii care există la noi în fiecare stânga ca să vrei să-i ajuţi pe cei năpăstuiţi de
bază o judecată etică, presupun efortul permanent partid. Pentru a face politică în România de azi e soartă. Şi nu trebuie să fii neapărat de dreapta ca să
vi 25 mai 2010 // nr. 297 // 22 plus

Gabriel Liiceanu şi Mario Vargas Llosa la Bucureşti, 2005 (foto: Andreea Diaconu) Gabriel Liiceanu şi Eugène Ionesco la Paris, 1990

refuzi să-l ţii pe leneşul din povestea lui Creangă pe retragă acum de pe scena socială, să persiste, Bănuiesc că viaţa politică de la noi ar trebui să se
banii comunităţii. Ce vreau să spun? Că o gândire metamorfozată în „om politic democrat“, şi să-şi rezume la existenţa a două mari blocuri, unul de
politică de anvergură nu e de dreapta sau de stânga, nenorocească semenii a doua oară. Şi din nefericire dreapta şi celălalt de stânga, idee foarte dragă lui
ci e doar inteligentă, adevărată şi dreaptă. pentru noi toţi, exact aşa s-a şi întâmplat. Valeriu Stoica şi teoretizată intens de el în ultimii
zece ani. Dragoş Paul Aligică a explicat, într-un
articol publicat în presa română în preajma
În istoria ei, stânga a acumulat Bolile clasei politice româneşti ultimelor alegeri parlamentare, cât de instabil este
un capital mai mare de prezumţii un climat politic în care există trei sau mai mulţi
Ca observator atent al vieţii publice româneşti actori politici. Cu doar două blocuri politice, s-ar
decât dreapta de după 1989, care consideraţi că sunt marile evita alianţele instabile, am avea tot timpul
boli ale stângii autohtone? majorităţi parlamentare ferme, posibilităţi rapide de
Sigur, dacă mă obligaţi să intru în jocul acestei
În primul rând, pedigriul pătat de extracte ameliorare a Constituţiei, un organ legislativ suplu
dihotomii (excludem din discuţie extremele), o
provenite din perioada comunistă. E ca şi cum, şi guverne cu o susţinere politică clară. Tocmai
să-mi vină greu să nu observ că, în istoria ei, stânga
într-un plan simetric, partidele de dreapta, după pentru că nu există această limpezire politică, istoria
a acumulat un capital mai mare de prezumţii (ca să
Hitler, ar fi fost alcătuite din nazişti. După douăzeci ultimilor ani a semănat, în România, cu o suită de
nu spun de prostie teoretică) decât dreapta. Iarăşi,
de ani, PSD continuă să fie perceput ca o prelungire mici apocalipse. Cât timp pierdut, câtă energie
îmi este greu să nu observ că, în general, când vin
a fostului PCR. În al doilea rând, discrepanţa dintre risipită în acest război continuu şi deturnată de la
la putere, guvernele de stânga nu fac decât să
doctrină şi cei care o reprezintă. Amintiţi-vă de construcţia economică şi socială!
cheltuiască în chip populist banii strânşi în timpul
baronii lui Năstase: necăjiţii acestei ţări erau
guvernărilor de dreapta. Jocul alternării la putere
reprezentaţi de cei îmbogăţiţi de pe urma afacerilor
dintre dreapta şi stânga este jocul permanent al
frauduloase cu statul, până la urmă din banii
Ce s-a petrecut bine cu noi
acumulării şi risipei. Şi, iarăşi, nu mă pot împiedica
colectaţi de la necăjiţi. Hoţii îi reprezentau politic pe
să observ că stânga, ajunsă la putere, impozitând Vă provoc la un exerciţiu de imaginaţie: dacă ar
cei furaţi şi nu mai puteau de grija lor! În al treilea
progresiv veniturile, sfârşeşte prin a penaliza munca fi să scrieţi o ediţie românească a Politicii pentru
rând, incapacitatea de a coagula în jurul unui
şi creaţia şi a încuraja în genere mediocritatea, lipsa fiul meu, cartea lui Fernando Savater, care ar fi
program politic adecvat situaţiei de la noi şi cât de
de iniţiativă şi nevoia excesivă de a fi asistat. liniile sale directoare? Ce aţi vrea să îi lăsaţi/să
cât convingător. De fapt nu pot, pentru că au nu
Cred, de altminteri, că situaţia de criză a Europei îi transmiteţi fiului dumneavoastră despre
conştiinţa, ci subconştientul încărcat de propria lor
de astăzi trimite direct la falimentul stângii socialiste. politică, deci şi despre politica românească?
provenienţă comunistă. În sfârşit, desigur,
Toate guvernele socialiste postbelice şi-au flatat Poate gândul paradoxal că „înainte“-le nostru e
clientelismul şi corupţia.
popoarele prin crearea unei bunăstări care, atâta înapoia noastră, că, mai presus de orice, avem de
vreme cât nu-şi avea acoperirea într-o producţie şi recuperat un stil de civilitate pe care, din cauza
Dar bolile dreptei româneşti?
o productivitate pe măsură, era una mincinoasă. Ele teribilei fracturi istorice pe care a reprezentat-o
Incultura politică privind noile instituţii ale
au acreditat ideea că se poate trăi bine, indiferent comunismul, l-am pierdut undeva pe drumul
democraţiei, pe care ar fi trebuit până acum să le
de calitatea şi rezultatele muncii, indiferent de istoriei noastre. I-aş sugera să se familiarizeze cu a
facă funcţionale. Apoi, lipsa de cadre economice şi
implicarea tuturor membrilor activi în efortul social, doua parte a secolului XIX românesc, să citească
financiare, necesare pentru construcţia unei
indiferent de creşterea vertiginoasă a numărului jurnalele câtorva bărbaţi politici de atunci şi să-i ia
economii liberale autentice. În sfârşit, ca şi în cazul
celor asistaţi continuu şi necondiţionat. ca model. Să se uite atent cum arătau, să-şi
stângii, clientelismul şi corupţia.
imagineze cum se purtau, cum vorbeau şi ce ştiau,
Marea nenorocire a României după 1990 este de
să înţeleagă ce investiţie afectivă făcuseră în locul
Apel către lichele nu e un document altminteri calitatea clasei politice. Dar de unde ar fi
acesta. Şi să încerce, pornind de la acel început
putut să se nască una, după ani şi ani de viaţă
de dreapta, ci un ţipăt moral politică totalitară? Stupefiant la clasa noastră
uluitor, care a creat în doar două decenii România
modernă, să imagineze un nou început pentru ţara
politică actuală este autismul ei politic, felul în care
Nu vă plac, spuneţi, categoriile „dreapta“ şi lui. Nu ştiu dacă generaţia lui va reuşi. Căci, aşa
stă în permanenţă cu spatele întors la ţară şi cu faţa
„stânga“. Şi totuşi, Apel către lichele a fost cum a stat trei mandate peste noi Iliescu, peste viaţa
doar către micile şi marile ei aranjamente.
perceput de mulţi ca un document istoric de lui poate să stea altele câteva unul ca Ponta. Ceea ce
Politicienii au ajuns un fel de manechine ale
dreapta. E o interpretare justă, adecvată a e neplăcut în situaţia noastră e că răul trecut şi
televiziunilor. Vorbesc într-una şi, în afară de a se
textului dumneavoastră care a deranjat şi care actual se lasă moştenire.
răfui unii cu alţii, nu fac nimic. Le lipseşte tuturor
a şi înflăcărat atâţia oameni imediat după Dar indiferent cum arătăm, i-aş spune şi alte
acea elementară iubire de ţară cu care strămoşii lor
Revoluţia din decembrie ’89? Sau e mai degrabă câteva lucruri. Că este bine că nu mai trăim într-o
din politică au făcut România modernă şi apoi
una dintre lecturile posibile, cu siguranţă nu cea lume moartă, imuabilă şi grotescă precum cea de
România Mare. Nu le pasă decât de păstrarea puterii
mai importantă? dinainte de ’90. E bine că nu ne mai sufocăm, că,
şi de interesele lor.
Nu e niciun document de dreapta! Era un ţipăt oricât de rău arătăm încă, avem un orizont deschis.
moral. Ce poate fi de dreapta când le ceri unor E bine că există mai multe partide, că există
lichele istorice să se retragă de la rampă pentru a ne Istoria politică a ultimilor ani sindicate libere şi greve. E bine că libera iniţiativă
lăsa să ne refacem ţara? Când spui că nu poţi poate avea debuşeu, e bine că există mii şi mii de
construi democraţia şi piaţa liberă cu cei care au
a semănat, în România, cu o suită firme private, e bine că se pleacă la studii în
practicat totalitarismul politic şi au suprimat de mici apocalipse străinătate, e bine că românii pot lucra oriunde în
proprietatea privată? Orice om de bun-simţ îşi lume, e bine că se pot publica adevărate biblioteci, e
dădea seama că România nu putea renaşte dintr-o Cum aţi vedea configurat un peisaj politic bine că există libertatea presei şi a cuvântului, e
ciorbă ale cărei ingrediente erau Brucan, Iliescu, autohton care să fie, să zicem, normal? Atât de bine că se pot face filme care iau premii la festivaluri
Vadim, Păunescu sau Voiculescu. Pericolul în care normal încât să ajungă să se reproducă prin... internaţionale, e bine că există mall-uri, mii de
ne aflam atunci era ca licheaua istorică din contaminare. Parafrazez o formulă care vă e restaurante, milioane de maşini şi chiar şosele. Şi e
comunism, după ce îşi nenorocise deja semenii o sigur foarte cunoscută – normalitatea politică bine că totul e încă de făcut, că lumea posibilului
dată prin prestaţia ei în „vechiul regim“, în loc să se prin contaminare cum ar trebui să arate? există.
22 plus // nr. 297 // 25 mai 2010 vii

Dreapta-cugetare
şi filosofia libertăţii
aceste atitudini găzduite la superlativ de
Gabriel Liiceanu civilizaţia europeană rămân indiferente la
rămâne în cultura mode, ne angajează individual şi spulberă
angoasele ideologiilor superficiale.
filosofică şi literară a A fi de stânga înseamnă, uneori, să cauţi
României postbelice ca mereu decizia consensuală în faţa unor
răscolitoare frământări. A fi de dreapta,
un gânditor nuanţat al dimpotrivă, înseamnă să plasezi hotărârea
problemei libertăţii. la nivelul conştiinţei individuale. La între-
barea privind sensul vieţii, e absurd să răs-
punzi printr-o interiorizare a idiosincra-
siilor ultimului grup de birocraţi sau ex-
perţi şcolari; repetând poncifurile multi-

G
abriel Liiceanu e un gânditor de culturaliste din presă; adăpostindu-te în
dreapta. Nu revendic aici drep- spatele unei cortine diplomatice; accep-
tul la o tautologie atât de evi- tând, pe scurt, prejudecăţile aceleiaşi lumi
dentă prin prisma eseurilor poli- care, plecând poate de la o simplă neîn-
tice ale filosofului român. I-am ţelegere, l-a ucis pe Socrate, l-a răstignit
citit cu toţii, după 1989, memorabilul pe Iisus, a admis Holocaustul nazist şi a
Apel către lichele sau asprimea evaluărilor uitat de Gulagul sovietic.
făcute „omului nou“, încremenit prosteş-
te într-un proiect sinucigaş. Ne sunt cu- nainte de-a cere angajarea militantă

Î
noscute şi incursiunile sale în fenome- pentru un anumit manifest politic,
nologia minciunii sau analiza ideologiilor omul de centru-dreapta susţine un
resentimentare. Ştim apoi titlurile găz- proiect spiritual. Or, Gabriel Liiceanu
duite în ultimele două decenii de Editura ne ajută să înţelegem de ce stânga
Humanitas în colecţia „Procesul comu- porneşte frecvent de la o iluzie transcen-
nismului“, „Memorii/Jurnale“, „Terra lu- dentală, livrând o definiţie inadecvată a
cida“, „Înţelepciune şi credinţă“ etc. omului contemporan. Fără să ne resem-
Puse laolaltă, ele indică traiectoria ver- năm cu cinismul axiomei „omul este lup
ticală a unui umanism antitotalitar, liberal pentru om“ (Thomas Hobbes), nu vom pu-
foto: Cariere (Vlad Brăteanu, Cristi Mitrea)
şi anticolectivist, slujit în secolul XX de tea consimţi nici la utopismul care defi-
figuri excepţionale ca Aleksandr Soljeniţîn, neşte angelic condiţia umană (urmând ex-
Nicolae Steinhardt sau Monica Lovinescu. fără explorarea atentă a spaţiului interio- tarea cu nihilismul sau moartea, despre plorărilor imaginare ale lui J.J. Rousseau).
În calitate de scriitor şi editor, Gabriel rităţii. Destin şi libertate, alegere indivi- entuziasm şi deznădejde, despre logica as- Mai gravă decât toate acestea e încercarea
Liiceanu a reflectat la dramele universului duală şi soartă oarbă – iată un orizont de cunsă a prieteniei — această realitate me- de relativizare a conceptului de natură
concentraţionar şi a găzduit mărturia lu- reflecţie subminat de capcanele exteriori- reu discretă şi exigentă, în contrast cu umană pornind de la recunoaşterea plura-
minoasă a luptătorilor pentru libertate, de tăţii. Gabriel Liiceanu observa, de altfel, militarismul publicitar şi barbaria senti- lităţii formelor istorice ale conştiinţei. Me-
la Ion Ioanid, Petre Ţuţea şi Elisabeta Ri- că lexicul filosofic al lui Karl Marx nu cu- mentală a tuturor osmozelor colectiviste. ditaţia din cartea Despre limită plasează
zea până la Alexandru Dragomir, Annie noaşte „tragicul în general“ (Tragicul, Nu totul e la vedere, nu orice lucru poate însă zestrea somatică, sexul, rasa, naţiu-
Bentoiu şi Adrian Oprescu. A sprijinit apa- Humanitas, 1993, p. 116) întrucât orice fi judecat din perspectiva dogmatismului nea şi epoca în sfera determinaţiilor imua-
riţia unor volume esenţiale, de la Cartea contradicţie resimţită de „societăţile alie- apriorist al unei angajări partizante. bile, al căror „fond intim-străin“ poate
neagră a comunismului până la mono- nate“ se rezolvă pe orizontala dialectică a Acolo unde „metanaraţiunile“ coercitive găzdui o hotărâre cu caracter decisiv şi ul-
grafiile redactate de Boris Souveraine, Ro- istoriei universale. ale corectitudinii politice impun un jargon tim. A nu vedea simultan libertatea ca dar
bert Conquest sau Richard Pipes. Aşadar: de unde porneşte conflictul cu ipocrit şi redundant, Gabriel Liiceanu mi- şi povară ori a camufla neputinţele subiec-
Descoperim cât de puţin conjuncturale stânga ideologică? De la faptul că marxis- zează pe risc, pe autenticitate şi, din nou, tive în spatele unui determinism socio-
sunt toate aceste fapte şi consideraţiuni mul propune o enormă simplificare a ecua- pe interogaţie. Una dintre lecţiile predate economic — aceasta e tentaţia recurentă a
atunci când păşim în teritoriul reflecţiei ţiei antropologice în raport cu greutatea de Constantin Noica este aceea că umani- discursului de stânga, ispitit să degreveze
fundamentale despre natura umană. „Tra- problemelor ridicate de antici şi medievali. tatea noastră trebuie să rămână într-un individul de marile răspunderi prin re-
gicul“ şi „limita“ sunt cele două mari La rădăcini, nefericirea omului nu vine permanent şantier de construcţie. Şcoala cursul la o anume formă de gregaritate
teme care, între polul metafizic şi relieful dintr-o proastă aşezare a „forţelor de pro- de la Păltiniş l-a învăţat că „niciun argu- (cea îndeobşte structurată pe tiparul clase-
istoric, marchează întreaga operă a profe- ducţie“. ment sociologic nu poate fi invocat pen- lor sociale). Acest scenariu trimite la abo-
sorului Gabriel Liiceanu. Într-o lume se- tru a-i scuza pe cei care nu au intrat în lirea prestigiului ontologic al libertăţii în

P
dusă de utopia progresistă şi într-un spa- e lângă satisfacerea materialistă cultură sau care s-au ratat, rămânând beneficiul nivelării plate, de tip egalitarist.
ţiu academic confiscat de retorica melio- a unor nevoi primare, omul cau- în ea. Cultura ridicată la rangul unei en- Ca atare, stânga nu poate omagia tradiţia,
ristă a ştiinţelor sociale (pentru care doar tă un răspuns la dilemele etice tităţi metafizice şi transformată în uni- nu poate stopa instinctul resentimentar şi
trecutul recent are relevanţă — cel în- eterne. Care sunt sursele dezor- tate de măsură a «istoriei adevărate» celebrarea neantului valoric, nu reuşeşte
depărtat purtând stigmatul involuţiei), Ga- dinii noastre spirituale? Cine este ceea ce s-ar putea numi cultura- să conceptualizeze noţiunea de „hotărâre
briel Liiceanu vorbeşte despre importanţa defineşte graniţa între bine şi rău? Ce e un lismul lui Noica“ (Jurnalul de la Păltiniş, destinală“, menţinînd raza de acţiune
Antichităţii clasice şi despre nevoia în- hybris? Cum funcţionează mecanismul Humanitas, 1991, pp. 271-272). Pe lângă umană la nivelul apercepţiilor infantile.
toarcerii la surse (Biblia, Platon, Aristotel, damnării colective sau individuale? Ce în- această bătălie pentru suflet (în răspăr cu Umanismul tradiţional te tratează ca pe
stoicii etc.). Numai ignarii văd aici un seamnă asumarea destinului? Dar lupta cu „sufleţelul“ melodramelor de duzină), ră- un adult responsabil, în timp ce valorile
reflex snob al monumentalizării „vechii o limită actuală sau potenţială? La toate mâne loc şi de angajamente instituţionale. revoluţionar-progresiste fac din fiecare
Europe“, împotriva suficienţei „omului aceste probleme nu se poate răspunde Gabriel Liiceanu nu este un elitist care să subiect biopolitic o victimă a hazardului is-
recent“. Şi totuşi: traducerea unui text ca printr-o mobilizare politică ori prin alcă- dispreţuiască contactul cu imediatul. Anu- toric. Ratarea sau împlinirea individuală
Phaidros, bunăoară, nu e doar parte din- tuirea unui program de guvernare. Gabriel mite politici asistenţialiste ale statului pot nu participă în orizontul axiologic al stân-
tr-un program cultural cu valoare recu- Liiceanu, de altfel, a explorat şi autobio- fi uneori utile, ca şi nevoia ajustărilor ma- gii: ceea ce contează, întotdeauna, este ac-
peratorie. Dacă vom accepta fecunditatea grafic aceste teme ale gândirii greceşti. croeconomice sau bătălia pentru unele ţiunea colectivă în numele unei abstracţii.
aporiilor existenţiale şi importanţa unei Jurnalul de la Păltiniş sau Uşa interzisă drepturi sociale — cu singura condiţie ca Gabriel Liiceanu rămâne în cultura filosofi-
reflexivităţi contemplative, dialogurile sunt cărţi răscolite de obsesia formării această retorică a emancipării să nu obnu- că şi literară a României postbelice ca un
orchestrate de Socrate îşi menţin oricând lăuntrice, a căutării structurii inteligibile bileze condiţia naturală a omului şi căută- gânditor nuanţat al problemei libertăţii –
actualitatea. Grecii, pentru Gabriel Liicea- a universului, a ieşirii din labirintul fap- rile sale neobosite, coram Deo. Nici ge- „unica măsură a destinelor şi a maladii-
nu, sunt cei care au dat tema limitei cele- telor mici şi rătăcitoare, a exilului interior niul, nici eroul, nici cărturarul, nici sfân- lor de destin“ (Despre limită, 1994, p.
brei forma mentis europeană. Eroul tragic în raport cu orice contingenţă. tul nu se înflăcărează plecând de la idealul 71). O libertate demnă, o libertate gravita-
— la Eschil sau Sofocle —întâlneşte proble- Este motivul pentru care toate cărţile lui abstract al egalităţii de şanse. Creativitatea ţională, o libertate înzestrată cu criterii, o
ma finitudinii din perspectiva experienţei Gabriel Liiceanu pun progresismul săltăreţ explozivă, curajul înfruntării oricărei ne- libertate reflexivă şi, ca atare, o libertate
personale a eşecului, a suferinţei şi/sau a într-o mare dificultate: ele vorbesc despre norociri, dorinţa de-a cunoaşte fiinţa lu- ordonată.
vinovăţiei. Tragicul apare, aşadar, ca o riscul permanent al ratării, despre nevoia crurilor sub spectrul totalităţii metafizice
categorie a existenţei imposibil de reperat de-a mobiliza afectul iubirii în confrun- sau lucrarea de curăţire a inimii — toate MIHAIL NEAMŢU
viii 25 mai 2010 // nr. 297 // 22 plus

Doctrina respectului
Știu cum este citit Gabriel Liiceanu. Fie ca filosof în tradiția fenomenologiei, fie ca om de opinie, de acțiune
civică. Dar eu îl citesc mai degrabă ca pe un filosof al moralei.

Prima dată când l-am întâlnit pe Gabriel cunde, ținând în timpul ăsta Sein und
Liiceanu era la începutul anului 1990, Zeit în gură și fiind capabil să ți-l poves-
când Universitatea era într-o fierbere po- tească după ce a trecut linia de sosire!“.
litică. Auzisem despre el la Europa Liberă. Respectul este o condiție a relației etice
Indirect, știam ceva dinainte de 1989. dintre persoane. Și o condiție a relației cu
Aveam în Facultate doi-trei „noicieni“. sfera cuvântului și a valorii. O relație com-
Unul avea barbă și purta câteva perne de plicată, ale cărei resorturi sunt studiate,
burete, să le pună pe scaunele cu șezut de de pildă, în Despre minciună (2006): „So-
lemn. Noi ne ocupam de lucruri „cool“: focle și Machiavelli descoperă acest lu-
postmodernism, Deleuze, Baudrillard și cru: că în mod eficace binele nu poate fi
Foucault. Țineam distanța față de secta apărat de rău decât prin rău. Că există
bărbosului. recursul la des choses sales și că, nere-
Cum vă spuneam... La începutul lui 1990 curgând, atunci când e cazul, la ele,
Liiceanu a ținut un curs într-un amfitea- ajuți, cu candoarea ta și cu bunele tale
tru al Facultății. Plin-ochi. Am prins un intenții, instalarea la putere a răului.
loc înghesuit și am ascultat o prelegere de- Devii, dezavuându-l pe complicele rău al
spre cărți, despre cum se citesc cărțile de binelui, complicele bun al răului“.
filosofie în special. Subiectul îmi era, cre- Iar această reflecție sistematică asupra res-
deam, cunoscut, iar publicul era format, pectului etic îl face pe Liiceanu un om al
din câte îmi dau seama, din amatori atrași dreptei politice. Stânga politică și cultu-
de reputația vorbitorului mai degrabă de- rală s-a dispensat, în principiu, de nevoia
cât din studenți ai Facultății. Așa încât la de a se inventa pe sine ca teorie morală.
prima pauză ne-am văzut de treburile Mai nou, a extras consecințe presupus mo-
noastre, de urgențele zilei. rale din argumente politice, economice și
Citisem, desigur, Epistolarul. Dar nu rezo- sociale, ceea ce este altceva. Dar ceea ce
nasem cu temele de acolo. Sau cu expresia stânga a propus, înainte de orice, a fost o
lor, nu sunt sigur. Era ceva despre o edu- teorie a ireverenței. A obrăzniciei. A sfrun-
cație mai clasică decât eram dispus să su- tării. Pentru socialiști batjocura nu era
port. Nu eram atras nici de Heidegger, nici doar un instrument al condamnării politi-
de Platon și nici de Kant. Hegel mi se pă- ce, ci chiar o condiție a nivelării. Incapa-
rea în regulă dacă era citit prin lentilele fi- bili să gândească un individ mai bun, ei
losofiei analitice. Nu am renunțat la unele l-au coborât la nivelul unei societăți pe
dintre aceste obiceiuri nici acum. Foucault care au scos-o în stradă. Iar retorica stân-
a rămas unul dintre autorii mei preferați. gii este, de două secole, dovada acestei
Ca personaj public, cu siguranță, l-am aserțiuni generale. Unul dintre primii teo-
apreciat încă de la începutul „tranziției“ reticieni ai egalitarismului radical nu pu-
pe Gabriel Liiceanu. Eram la curent cu ac- tea începe un articol fără să exclame
tivitatea sa de la Grupul pentru Dialog Foutre!. Acesta a fost și proiectul (anti)cul-
Social. Dar în materie de filosofie eram, tural al stângii românești, de la Ana Pau-
pe undeva, exasperat de ceea ce credeam ker la Ion Iliescu. O cultură − folosesc ter-
a fi o abordare insuficient de „recentă“. menul în sens strict antropologic − a lipsei
De lămurit, aveam să mă lămuresc mai de respect, a bășcăliei, a obrăzniciei.
târziu. Gradual. Pe măsură ce se contura O etică a respectului luminat nu poate fi
dezastrul cultural și educațional al Româ- decât la antipozii dogmelor egalitarismului
niei. Când Gabriel Liiceanu a devenit un moral și politic. Sursele sale sunt în Anti-
reper într-o lume din ce în ce mai dezo- chitatea greco-romană, în doctrinele stoi-
rientată. Dar declicul teoretic s-a petrecut ce despre nevoia de disciplină și de con-
încă și mai târziu. Atunci când am citit trol asupra Sinelui. Aceste intuiții au fost
Ușa interzisă. Când am descoperit, sur- dezvoltate mai apoi în perioada Luminilor,
prins, un text sistematic, în tradiția lite- mai ales în liberalismul aristocratic en-
raturii de consolare. Știu cum este citit glez. În siajul acestei tradiții, al unui libe-
Gabriel Liiceanu. Fie ca filosof în tradiția ralism nobil, cu intenție morală, îl percep
fenomenologiei, fie ca om de opinie, de ac- pe Gabriel Liiceanu, prin ceea ce face și
țiune civică. Dar eu îl citesc mai degrabă prin ceea ce ne spune.
ca pe un filosof al moralei. În lucrări pre-
cum Despre minciună sau Despre ură. CĂTĂLIN AVRAMESCU
Intenția etică este vizibilă deja în Apel foto: Cariere (Vlad Brăteanu, Cristi Mitrea)
către lichele (30 decembrie 1989), cu tri-
miterile la virtuțile sfielii, rușinii și ier-
tării. Într-un nou text despre lichele, pu-
blicat în anul 2008, Liiceanu îi definește
ca „infractori ai lumii morale... tot ce-au
Opiniile mele politice, spre deosebire de ale politicienilor, au întotdeauna
învăţat în comunism în materie de es-
chivă a binelui public şi de ne-iubire de
la bază o judecată etică, presupun efortul permanent (uneori dramatic
ţară poate fi aplicat acum“.
Rezumatul doctrinelor etice ale lui Gabriel
şi disperat) de a distinge între bine şi rău (GABRIEL LIICEANU)
Liiceanu va trebui să mai aștepte. Acum
doresc doar să indic una dintre principa-
lele teme în jurul căreia se organizează
teoria sa morală: noțiunea de „respect“.
Respect pentru marile idei și argumente Supliment apărut cu sprijinul
ale filosofiei. Pentru valoarea gândirii și Institutului de Studii Populare
pentru coerența logică. Pentru demnitatea şi al Fundaţiei Hanns Siedel
umană, libertatea individuală și pentru
prietenie. Responsabili de proiect: Rodica Palade,
Chiar și pentru excelența lucrurilor lipsite Cristian Pătrăşconiu;
de suflet. Să citim elogiul lui Siegfried, Responsabil de număr: Răzvan Brăileanu;
BMW-ul miraculos al lui Gabriel Liiceanu, Corectură: Mara Ştefan, Bernard Noghiu;
„mașina de fenomenolog trecut prin școa- Tehnoredactare: Nicolae Rusu;
la piloților de Formula 1 este un ogar af- Secretariat: Cristina Spătărelu;
gan care ajunge la 100 pe oră în 6,3 se- Contabilitate: Iulia Todie.