Institutul de Studii Populare
ANUL XVII • NR. 297 • 25 mai 2010
Repere intelectuale
ale dreptei româneşti
GABRIEL
LIICEANU
Cultura libertăţii
Nu ştiu dacă Gabriel Liiceanu a anti-
cipat, atunci când a scris Jurnalul de la
Păltiniş, impactul uriaş pe care l-a
avut această carte imediat după publi-
care. Mă gândesc nu doar la scrisorile
adunate în Epistolar şi care exprimau
reacţiile celor implicaţi, într-un fel sau
altul, în experimentul cultural patronat
de Constantin Noica. Memoria mea păs-
trează, în primul rând, amintirea bu-
curiei intelectuale trăite de mulţi tineri
care, în ultimul deceniu al comunis-
mului, descopereau că există, dincolo
de modelul sclerozat al ideologiei mar-
xiste, o alternativă culturală vie, proas-
pătă şi seducătoare. În paginile Jurna-
lului se ascundea nu un program po-
litic, ci ceva mult mai important şi mai
periculos pentru sistemul totalitar: o
invitaţie la un exerciţiu de libertate. Nu
cred că exagerez afirmând că tocmai
cei care au răspuns la această invitaţie
au contribuit după 1989, într-o măsură
mai mică sau mai mare, la structurarea
unui nou mod de gândire şi la con-
turarea unei noi atitudini intelectuale,
ambele întemeiate pe ideea de liber-
tate.
Dar un asemenea mod de gândire şi o
asemenea atitudine intelectuală aveau
nevoie de un suport puternic, de un an-
treprenoriat cultural de mare anver-
gură. Este tocmai ce a oferit Gabriel
Liiceanu prin Editura Humanitas: un
proiect antreprenorial în care se re-
găsesc toate semnificaţiile cuprinse în
denumirea acestei instituţii. Într-ade-
văr, în cele două decenii care se îm-
plinesc de la înfiinţarea sa, Editura
Humanitas a publicat numeroase cărţi
care oferă nu numai imaginea complexă
şi nuanţată a naturii umane şi a bu-
nătăţii care, în mod miraculos, a rămas
în toate timpurile o formă de mani-
festare a acestei naturi, ci şi coordo-
natele fundamentale ale culturii spiri-
tuale. Reunind toate aceste semnificaţii
într-o singură sintagmă, se poate
spune că proiectul Humanitas a fost şi
este dedicat culturii libertăţii.
Pasiunea, perseverenţa şi competenţa
cu care Gabriel Liiceanu a realizat acest
proiect de antreprenoriat cultural au
fost dublate, în mod exemplar, de
poziţia sa fermă, neobosită, inflexibilă
şi, nu de puţine ori, plină de patos, în
favoarea restaurării valorilor morale. În
ultimă instanţă, lecţia libertăţii este un
recurs la morală. Nimic mai firesc, în-
trucât spaţiul libertăţii nu poate exista
şi nu se poate consolida fără o puter-
nică structură de valori morale care
întemeiază ordinea constituţională şi
juridică a comunităţii. Ne aflăm astfel
în centrul sferei de idei a dreptei.
Desigur, nimic nu este mai străin de
personalitatea lui Gabriel Liiceanu
decât partizanatul politic. El ştie foarte
bine că politica alterează. Iată de ce
şi-a păstrat întotdeauna privilegiul de a
judeca, fără niciun fel de constrângere
exterioară, uneori chiar nemilos, orice
foto: Cariere (Vlad Brăteanu, Cristi Mitrea)
derapaj de la principiul binelui comun
care ar trebui să cârmuiască acţiunea
tuturor celor de care, guvernanţi şi gu-
vernaţi, depinde soarta cetăţii. Inter-
venţiile publice, rare, dar pline de
consecinţe, îşi dezvăluie sensul profund
din această perspectivă. Iar cărţile lui –
în egală măsură, de filosofie şi de lite-
ratură, pentru că el este şi un mare
scriitor – , deşi desprinse de conjunc-
turi, rămân mereu actuale întrucât
sunt o pledoarie în care miracolul gân-
dului liber şi contemplarea valorilor
morale se asociază pentru apărarea
demnităţii omului şi a culturii ca sursă
şi măsură a acestei demnităţi.
Iată de ce este o datorie de onoare pen-
tru Institutul de Studii Populare să-l
omagieze pe Gabriel Liiceanu în cadrul
programului Reperele intelectuale ale
dreptei susţinut de Fundaţia Hanns
Seidel.
VALERIU STOICA
ii
Liiceanu,
nu Filosoful
Umblă vorba că Gabriel Liiceanu ar fi Filosof. Această zicală reflexă, cultă şi
flatantă ascunde o enormă neînţelegere. Poziţia de Filosof Titular nu mai e de mult
tăiată pentru un spirit de amploarea şi onestitatea lui Gabriel Liiceanu.
Mai mult de 50 de ani de practică
spirituală dubioasă au redus calitatea
rostirii filosofice contemporane la un
exerciţiu vecin cu exhibiţionismul şi mai
întotdeauna alipit campaniilor ideologice.
Filosoful a dispărut din câmpul reflecţiei
tari, exact în măsura în care a apărut,
masiv promovat, în postura de superstar
revoluţionar şi enigmă şic. Reflecţia a
devenit, astfel, mai uşoară: o plimbare în
acelaşi timp acidă şi superficială printre
clişee justiţiare şi petarde lingvistice
întunecate. Dispariţia filosofului „rău“,
a acelui spirit care nu se lasă şi nu se
lasă dus de curente a pus capăt unei
tradiţii dense şi a inaugurat gratuitatea
adesea criminală în raport cu misiunea
pedagogică a maestrului spiritual. Filosoful
a început să magnetizeze ocult şi să atragă
fani. Discipolii au fost scutiţi de probele
iniţierii, pur şi simplu pentru că noii
„filosofi“, de la Sartre citire, au desfiinţat
baremurile şi au trecut la recrutarea de
clone şi cópii.
D
upă 1945, spiritul european
a continuat să reţină, vlăguit
şi confuz, nomenclatorul
profesional al reflexiei.
Măcar nominal, filosofii
n-au dispărut. Filosofia nu s-a retras,
însă filosofii au devenit altceva. Figura
solitarului care rosteşte oracular inepţii
existenţiale sau refuză să fie clar, invocând
o dramă lingvistică privată, a înlocuit
statura clasică a filosofului de sistem. În
mod esenţial, Filosoful s-a privatizat,
afişând, totuşi, pretenţia unui discurs
pentru colectivitate. Filosoful nu mai e
alături de, ci deasupra comunităţii pe
care o trece prin propriile insatisfacţii
şi frustrări personale. Comunitatea
trebuie să îl urmeze în prizonieratul ceţos
al conceptelor progresiste: eliberare,
insurgenţă, antialienare.
În mare, postura marxistă a câştigat
partida, implantând în mijlocul
agorei detractori spirituali ai tradiţiei
comunitare. Egoul gânditorului e punctul
de plecare, incipit-ul spiritual fără recurs.
Filosoful pe care societăţile îl caută în
momente de criză a dispărut. În locul
lui, noul star filosofic, consacrat de
busturile fosforescente ale unor Derrida,
Foucault sau Chomsky, e exact atât: o
replică, un mulaj mai mult sau mai puţin
defectuos al nesiguranţei mascate în cultul
deconstrucţiei.
Din acest mare punct de vedere, Gabriel
Liiceanu nu e filosof, deşi e cel mai de
seamă gânditor al culturii române, în
epoca tulbure care începe odată cu anii
‘80 şi continuă să cadă în golul deschis
de suspendarea generală a valorilor în
postcomunism. Gabriel Liiceanu e, pe
scurt şi în adâncime, un spirit lipsit de
obligaţii faţă de mondenitate şi viaţa de
partid a sectelor academice. Liiceanu
e solidar, chiar fără să o stabilească în
modul explicit al programelor asumate, cu
tradiţia.
Filosoful Titular recent a renunţat, în
ciuda jurămintelor contrare, la autonomie,
pentru a fonda, mult mai facil şi fructuos,
posterităţi imediate. Voga - cea mai uşoară
dintre tehnicile de fabricare a posterităţii
simultane - a luat locul răspunderii şi al
anonimatului asumat. Cu câteva excepţii
gigantice, dar bine ferecate în ostilitate
(Revel, Kołakowski), ultimii 50 de ani
de experiment ai Filosofului Public au
fost un foarte serios eşec al gândirii. În
acelaşi timp, curenţii ideologici şi fluxurile
de presiune media şi-au făcut de cap
îndelung, pe ruinele reflecţiei critice,
şi au repurtat o victorie la fel de gravă.
Însă deruta Filosofului contemporan nu
trebuie adjudecată în contul negativ al
modernităţii. Noua tendinţă - sau ceea
ce credem noi că e tendinţă nouă - are
precursori arheologici. Modernitatea a
dezvoltat irelevanţa filosofului, plecând
de la modele pe care nu le-a inventat.
Rebeliunea şi dezordinile interioare ale
reflexiei sunt o nevroză mult prefreudiană.
Sciziunea fundamentală a filosofiei
începe odată cu despărţirea structurală a
filosofilor: cei ce găsesc lumea încăpătoare
şi cei ce stabilesc de la început, chiar
înainte de început, că lumea trebuie
renovată fără întârziere. De o parte, o
gramatică neîntreruptă, de cealaltă un
instinct sau mai degrabă o dispoziţie
resentimentară, pe care o confundăm prea
uşor cu vocaţia critică.
Această schemă sumară descrie în termenii
cei mai largi practici spirituale pe care
acţiunea politică le-a tradus, ulterior,
în categoriile mari ale dreptei şi stângii.
Nimic nu micşorează sau nu sporeşte
valoarea filosofilor căzuţi de o parte şi
de cealaltă a acestei falii (Socrate, de
pildă, nu poate fi nicio clipă suspectat de
apartenenţă generică la dreapta). Însă
diferenţa e fundamentală pentru spaţiul
public. Soarta darnică sau nefericirea
popoarelor are legătură cu spiritul
solidar sau cu rebeliunea înverşunată a
gânditorilor.
G
abriel Liiceanu a înţeles
devreme riscurile pe care
le aduce cu sine pretenţia
renovatoare a Filosofului
de instinct contestatar. În
anii interminabili ai farsei spirituale
comuniste, Liiceanu a uitat să fie rebel şi
a decis, cu o opţiune sigură, să conserve.
Într-adevăr, aceasta era nevoia cea mare
a unei culturi ameninţată cu demolarea.
Conservatorismul sistematizat în anii
comunismului de Liiceanu a fost prea
puţin înţeles şi nici nu e de mirare că
e aşa. Într-o epocă de refugii felurite,
aprofundarea culturii clasice poate fi uşor
confundată cu un hobby superior. Însă
studiile de filosofie clasică, traducerile
care au recuperat grecitatea sau au deschis
culoarul spre altitudinea germană a
filosofiei moderne au fost altceva. Ele
n-au bifat obligaţii bibliografice restante,
ci au menţinut limba şi gândirea în
preajma valorilor fără de care o cultură
se dezintegrează în expresivitate şi
incoerenţă intelectuală.
În 1990, când Gabriel Liiceanu a lansat
proiectul Humanitas, cultura română s-a
putut sprijini, dintr-o dată, pe o rezervă de
cunoaştere şi pe o suită de repere pe care
nu le pregătise în niciun fel. Pionieratul
Humanitas a fost rodul unui paradox:
un proiect personal complet gol de ego,
o ambiție solitară de utilitate publică.
Însă cea mai directă și aplicată acţiune a
foto: Cotidianul
25 mai 2010 // nr. 297 // 22 plus
centrului de gândire Liiceanu e de găsit
altundeva: în politica de recuperare a
politicii. În ianuarie 1990, în plin ceas al
incoerenței contestatare, Apelul către
lichele reîntemeia cu adevărat gândirea
critică românească. Din nou, şi în cazul
Apelului, Liiceanu nu trebuie confundat
cu un contestatar. Liiceanu circa 1990
nu e în poziţia privilegiată a lui André
Glucksmann (o altă excepţie de la regula
degradării Filosofului), care se bate din
interiorul unei culturi desăvârşite cu
asaltul relativist sau cu supernihilismele
ultimei luni de inflaţie editorială.
Liiceanu s-a aflat tot timpul într-o poziţie
culturală aberantă. Înainte de 1989, în
absenţa unei teorii marxiste propriu-
zise sau a celei mai mărunte urme de
pregnanţă filosofică a stângii, sarcina lui
Liiceanu a fost cu atât mai dificilă. Lipsit
de o referinţă adversă de minimă decenţă,
el a trebuit să ofere un model superior
de rostire, îngrijindu-se, în acelaşi timp,
să menţină deschis un curs general
de alfabetizare filosofică. Altfel spus,
Liiceanu a jucat rolul unui scriitor care
ţinteşte Nobelul, în timp ce se speteşte să
împiedice răspândirea analfabetismului.
După 1989, când aparenţele proclamau o
renaştere culturală debordantă, Gabriel
Liiceanu s-a văzut obligat să facă, iar, un
gest conservator.
E
lanul dezordonat al supra-sub-
producţiei de toate şi nimic
trebuia temperat, iar parodia
de la baza noii culturi politice
trebuia contrată.
Din acest motiv, discursul anti-pseudo-
democratic din Apel nu e o polemică
politico-socială, ci un act de reafirmare
a culturii publice, după 50 de ani de
negaţie şi în faţa unei promisiuni certe de
prelungire a golului. Gabriel Liiceanu e
solidar, în această împotrivire aşezată la
începutul unui veac strâmb, cu cei ce au
fost sau au devenit, între timp, victimele,
izgoniţii şi forţa civilă a societăţii
româneşti. Aici, în acest act de demnitate
critică, epurat de naivităţi şi confuzii
naţionaliste, se găsesc rădăcinile culturale
ale opţiunii de dreapta contemporane.
Şi tot aici, în această desăvârşită lipsă de
pretenţii, e de găsit modelul intelectual pe
care Liiceanu îl lasă generaţiilor care vor
reface densitatea şi răspunderea publică
a culturii româneşti. Misiunea lui Gabriel
Liiceanu nu e încheiată, dar esenţialul a
fost spus. Cărţile care au venit mai târziu
(cele trei Despre-uri şi Scrisorile către
fiu) au, deja, aşezarea estetică a literaturii
filosofice de mare înălţime.
Ce a făcut şi a reuşit Liiceanu vreme de
aproape 40 de ani va fi înţeles cu adevărat
abia în acea epocă românească viitoare
care, sigură pe cultura ei, va încerca să-şi
desluşească genealogia. Acum, când ne
aflăm încă la capătul dinspre confuzie al
acestei epoci nebănuite, ştim măcar atât:
Gabriel Liiceanu a refuzat toate direcţiile
greşite. Şi, din acest motiv, păstrăm o
şansă.
TRAIAN UNGUREANU
22 plus // nr. 297 // 25 mai 2010
„Timpul liber a fost marele
capital al vieţii mele“
GABRIEL LIICEANU în dialog cu CRISTIAN PĂTRĂŞCONIU
; născut la 23 mai 1942,
la Râmnicu-Vâlcea.
; studii universitare la Bucureşti,
Facultatea de Filozofie
(1960-1965) şi Facultatea de Limbi
Clasice (1968-1973); doctorat
în filozofie la Universitatea din
Bucureşti (1976).
; cercetător la Institutul de Filozofie
(1965-1975) şi Institutul de Istorie
a Artei (1975-1989); bursier al
Fundaţiei Humboldt (1982-1984).
; director al Editurii Humanitas
din 1990.
; profesor la Facultatea de Filozofie
a Universităţii Bucureşti din 1992.
; Chevalier de l’Ordre des Arts et
des Lettres (Paris, Franţa, 1992).
; Commendatore dell’Ordine della
Stella della Solidarieta italiana
(Roma, Italia, 2005).
foto: Cotidianul
„O gândire politică de
anvergură nu e de dreapta
sau de stânga, ci e doar
inteligentă, adevărată şi
dreaptă.“
SCRIERI
Tragicul. O fenomenologie a limitei şi depăşirii
(1975); Încercare în politropia omului şi a culturii
(1981); ediţia a II-a, cu titlul Om şi simbol.
Interpretări ale simbolului în teoria artei şi filozofia
culturii (2005); Jurnalul de la Păltiniş. Un model
paideic în cultura umanistă (1983); Epistolar
(coautor şi editor, 1987); Apel către lichele
(1992); Cearta cu filozofia (1992); Despre limită
(1994); Itinerariile unei vieţi: E.M. Cioran urmat
de Apocalipsa după Cioran. Trei zile de convorbiri
- 1990 (1995); Declaraţie de iubire (2001); Uşa
interzisă (2002); Despre minciună (2006); Despre
ură (2007); Despre seducţie (2007); Poveşti de
dragoste la prima vedere (coautor, 2008); Scrisori
către fiul meu (2008); Despre Noica. Noica inedit
(coautor, 2009).
iii
Cum să fie o şansă să trăieşti într-o
lume de oameni mari ca într-o creşă?
Aţi trăit mai bine de patru decenii în comunism.
În ce fel aţi putea spune că a trăi în comunism a
fost o şansă, poate chiar un privilegiu? Din
perspectivă politică, a trăi în comunism a fost
pentru dumneavoastră cumva vreo şansă?
Spontan, îţi vine să spui că a trăi într-o lume a
cărei regulă este suprimarea libertăţii nu poate fi
decât o neşansă şi un blestem. Să ţi se spună ce ai de
făcut în privinţa lucrurilor în care normal e să decizi
doar tu (ce să gândeşti, ce să spui, ce să mănânci,
cum să te îmbraci, cu cine să te întâlneşti, câţi copii
să ai, dacă ai voie să ieşi în lumea largă sau nu, ce să
citeşti, ce filme să vezi etc.) înseamnă să fii complet
infantilizat. Cum să fie o şansă să trăieşti într-o
lume de oameni mari ca într-o creşă? Şi, dacă refuzi
acest regim, să fii urmărit, persecutat, încarcerat,
torturat, exterminat? E un adevărat dezastru
existenţial.
Numai că întrebarea dumneavoastră ţinteşte poate
în alt punct: nu cumva viaţa unui om supus la un
astfel de tratament se îmbogăţeşte tocmai în
confruntarea cu răul? Nici în acest caz răspunsul nu
este univoc. Pentru majoritatea oamenilor,
comunismul este o experienţă a mutilării. Din
coabitarea sistematică cu răul, cei mai mulţi oameni
ies pociţi. În această cursă a supravieţuirii care este
viaţa în comunism majoritatea se adaptează
schilodindu-se moral: ajung să trăiască duplicitar în
mod firesc, trăiesc perpetuu în frică, se
„adaptează“, fac „aranjamente“, mint, învaţă să
fure, „se toarnă“ unii pe alţii, îşi pierd simţurile
comunitare. Pe scurt, încetează să mai respecte
valorile tradiţionale ale omenirii, de vreme ce în
lumea în care trăiesc valorile acestea nu mai au
nicio trecere. Comunismul este, statistic vorbind, o
societate de oameni fără caracter. Dezastrul care a
urmat după căderea comunismului tocmai lucrul
acesta l-a scos la vedere: e foarte greu să
reconstruieşti o societate folosind ca materie primă
molozul uman.
Provocarea pe care o aduce
cu sine comunismul
În schimb, pentru puţini, pentru foarte puţini,
comunismul a putut să însemne şi ceea ce sugerează
întrebarea dumneavoastră: şansa de a-ţi împlini
destinul pe o cale paradoxală. Modelul este cel al
suferinţei care consolidează sau transfigurează. Parte
dintre cei care au trecut prin închisorile comuniste,
când n-au murit în mizeria extremă, au întrupat
acest model. În Închisoarea noastră cea de toate
zilele, Ion Ioanid spune că pentru ei, cei încarceraţi,
închisorile comuniste au fost „închisori-muzeu“,
locuri în care, tocmai pentru că îşi întâlnea aici
limitele, viaţa păstra intactă „statuia omului de
caracter“. Spre deosebire de ceilalţi oameni,
destinele lor nu au fost „frânte“, ci „împlinite“.
Mulţi dintre cei închişi – Ioanid, Noica, Pillat,
Steinhardt în mod sigur – au ieşit din închisoare,
omeneşte vorbind, mai frumoşi decât intraseră.
Detenţia nu ucisese în ei rasa umană de soi, ci o
potenţase. Au trăit mai frumos, adică mai vast în
iv
Gabriel Liiceanu şi Emil Cioran la Paris, 1990 (foto: Radu Şteflea)
relaţia lor cu oamenii şi Dumnezeu, şi-au
transfigurat suferinţa, au devenit mai buni, au
înţeles mai mult, au scris mai adânc şi s-au bucurat
cu ingenuitate de formele fundamentale de
manifestare ale fiinţei. În Memoriile sale, Jean-
François Revel face un adevărat elogiu oamenilor
aceştia care „închişi în sistem“ şi „ameninţaţi cu
exterminarea“ şi-au păstrat inteligenţa şi sufletul
intacte. Şi Revel are evident dreptate: putem spune
că un om ca Bukovski, de pildă, a înţeles din viaţă
mai mult decât toţi profesorii de ştiinţe umaniste de
la École Normale Supérieure şi decât toţi politicienii
de stânga ai Occidentului.
Ei bine, dacă vreţi, asta e marea provocare pe care o
aduce cu sine comunismul: cum poţi rămâne
„integru“, adică cum îţi poţi păstra judecata şi
sufletul întregi, într-un regim politic orientat
sistematic împotriva umanităţii?
Însă oricât ne-am căzni să întoarcem astfel lucrurile
în „pozitivul“ lor, când vorbim de comunism şi
tragem linia, cred că ceea ce atârnă cel mai greu
sunt milioanele de oameni care au trecut prin lume
cu vieţile distruse. Şi-atunci, cum să fi fost
comunismul o şansă? Pentru mâna aceea de oameni
pe care comunismul nu i-a tâmpit (care, aşadar,
sunt dovada că „experimentul“ nu a reuşit până la
capăt), nu credeţi că preţul plătit de restul omenirii
a fost prea mare?
Am avut mare noroc că Lenin spusese
„Învăţaţi, învăţaţi, învăţaţi!“
Dar despre dumneavoastră anume nu mi-aţi
spus nimic...
E drept că v-am răspuns în general, în timp ce
întrebarea mi-aţi adresat-o personal. Cum evaluez
eu cele patru decenii pe care le-am trăit în
comunism ca viaţă a mea? Trebuie să recunosc că
am avut câteva şanse. Prima este că viaţa mea nu a
fost ruptă în două, aşa cum s-a întâmplat cu viaţa
părinţilor mei. Nu am cunoscut un „înainte“ şi un
„după“, nu am cunoscut conflictul dintre ele,
disperarea de a fi pierdut, în a doua parte a vieţii,
normalitatea ei. Citiţi cartea lui Annie Bentoiu,
Timpul ce ni s-a dat, ca să vedeţi ce a însemnat
trecerea istorică de la interbelic la comunism, cum
s-au năruit milioane de vieţi. Eu, în schimb, trăind
doar în comunism, nu am avut ce regreta în chip
concret, nu am fost sfâşiat între libertatea pierdută
şi timpul închisorii generalizate. Am cunoscut, ca
prizonierii din peştera lui Platon, doar peştera.
Nostalgia mea după interbelic este doar aluzivă şi
simbolică, este născută din aspiraţia după ceva
frumos pe care nu îl ştii decât din poveşti. Şi este
iubirea mea pentru locul din care au venit cei ce
m-au format şi m-au ajutat să nu mă pierd.
A doua mea şansă a fost de a fi reuşit să-mi
construiesc o nişă înlăuntrul noii lumi în care mă
născusem, în fapt o modalitate de a evada din ea.
Am avut mare noroc că Lenin spusese „Învăţaţi,
Monica Lovinescu, Gabriel Liiceanu şi Virgil Ierunca la Bucureşti, 1996
învăţaţi, învăţaţi!“, aşa încât, o vreme cel puţin,
faptul de a fi avut un dosar prost (veneam dintr-o
familie de „burghezi“ şi nu eram membru de partid)
a fost compensat de cel de a fi fost şef de promoţie
la facultate şi de a fi putut astfel ajunge într-un
institut de cercetare al Academiei. Ceea ce a
însemnat timp. Timpul meu, timpul de care puteam
dispune după cum voiam, a fost marele capital al
vieţii mele în cele patru decenii de care vorbiţi. Şi
nu mă pot împiedica să amintesc iar şi iar vorba
extraordinară pe care ne-o spunea Noica atunci
când, răzbiţi de urâtul lumii în care trăiam, ne
plângeam de una sau de alta: „Dragii mei, să nu
ajungeţi vreodată să aflaţi cât timp aţi avut“.
Vorba asta a lui ne-a ajuns astăzi din urmă.
A treia mea şansă a fost că am început să public şi
să exist cultural în perioada Ceauşescu, şi nu în cea
a lui Gheorghiu+Dej. Dacă aş fi fost cu zece ani mai
vârstnic şi aş fi făcut aceleaşi lucruri pe care le-am
făcut începând cu anii ’70, aş fi făcut neîndoielnic
parte din lotul Noica–Pillat.
Mă simt superior multor
intelectuali din Vest
Da, mă simt superior multor intelectuali din Vest
în ce priveşte înţelegerea naturii umane, a lumii
istoriei, a sensurilor dreptei şi stângii în politică.
Spre deosebire de ei, sunt imun la orice formă de
utopie şi vaccinat de boala pe care aş numi-o
„prostia istorică“ şi pe care am analizat-o cândva
sub forma „prostiei ca încremenire în proiect“. Da,
am avut „şansa“ să cunosc mizeria care se află în
natura umană, dar pe care numai regimurile
criminale o scot cu adevărat la suprafaţă şi fac din
ea regulă a lumii. Şi e de asemenea adevărat că o
asemenea lume m-a constrâns cu atât mai mult să
caut excepţia în valorile prieteniei, ale onestităţii
intelectuale şi în splendoarea cuvintelor.
Ce am pierdut în aceste patru decenii? În primul
rând, sentimentul de apartenenţă la o ţară, pentru
că de cea adevărată fuseserăm istoric expropriaţi,
iar cea nouă fusese construită pe ură. Apoi,
posibilitatea de a da tot ce aveam mai bun în bine,
de a făptui în direcţia binelui social, aşa cum s-a
întâmplat, cred, după ’90 (din acest punct de
vedere, am fost timp de patru decenii amputat ca
fiinţă socială şi ca individ activ). Şi, în sfârşit,
posibilitatea de a mă forma într-unul dintre centrele
culturale ale lumii (aşa cum se întâmplă astăzi cu
doctoranzii mei) şi de a putea, cunoscând de
timpuriu bogăţia lumii, să pot compara.
Comunismul este marfa ideologică ce
poate fi cel mai bine vândută ca iluzie
Nu aţi avut niciodată nici o iluzie cu privire la
ce înseamnă comunismul?
Nu, niciodată. Câtă vreme am fost copil, părinţii
25 mai 2010 // nr. 297 // 22 plus
mei mi-au cultivat, cum să spun?, o anumită
sensibilitate a răului care intrase în lume odată cu
comunismul. De altfel, nici nu trebuia să ţi se spună
mare lucru. Existau foametea, mizeria, cartela,
Canalul, rudele dispărute peste noapte – toate
asociate în casele oamenilor cu cuvântul
„comuniştii“. Mirosul crimei şi al duplicităţii plutea
în aer. Iar propaganda făcută grosolan şi în exces
scârbeşte şi, atunci când din primele clase începi să
fii îndopat cu poezii de A. Toma, Mihai Beniuc,
Maria Banuş şi Veronica Porumbacu sau cu proza lui
M.V. Galan şi Zaharia Stancu, nu e atât de greu să
deprinzi sunetul adevărului şi al minciunii. Mai
târziu, când am crescut, când am cunoscut ilegalişti
treziţi din utopie ca Imre Tóth, Henri Wald sau Bellu
Zilber, când am început să citesc cărţile pe care
ulterior le-am publicat la Humanitas în colecţia
„Procesul comunismului“, când am început, încet-
încet, să gândesc cu mintea mea, am aflat în mod
irevocabil că infernul începe cu promisiunea
paradisului terestru.
De aceea, când cineva spune că e comunist, mă
uit la el ori ca la un prost, ori ca la un mincinos.
Din nefericire pentru omenire, comunismul este
marfa ideologică ce poate fi cel mai bine vândută ca
iluzie. Şi, cum oamenii au în permanenţă nevoie de
iluzii, comunismul este în permanenţă primejdia la
pândă.
Este regimul comunist, aşa cum rezultă şi
dintr-un Raport al Comisiei Tismăneanu
publicat la editura pe care o conduceţi,
ilegitim şi criminal? Sunt mulţi care se îndoiesc
de o asemenea evaluare, pe care o pun mai
degrabă pe seama unei interesate propagande
politice.
Sunt mulţi, spuneţi? Nu ştiu câţi sunt, dar cred că
putem spune cei care sunt. Din ţările foste
comuniste, pe lângă foştii privilegiaţi ai puterii, sunt
cei care se obişnuiseră, dintr-un soi de îndobitocire
generală, să-şi cârpească viaţa din mediocritatea
mizerabilă a fiecărei zile. Ei vor fi apoi lestul
viitoarei societăţi, eternii asistaţi, cei ce nu-şi mai
pot reformula viaţa în aerul prea tare al unei
libertăţi cu care s-au trezit peste noapte în braţe,
dar cu care nu mai au ce face. Din Vest, sunt cei pe
care prostia tinereţii, când se jucau de-a
comunismul prin saloane şi la manifestaţii, i-a
marcat pe restul vieţii şi care astăzi, când par că au
ceva de salvat, devin şi mai agresivi.
Că regimul comunist este „ilegitim şi criminal“?
Dar cum te-ai mai putea îndoi de aşa ceva după
zecile de mii de pagini care s-au scris pe această
temă? După ce-au existat cărţile lui Orwell,
Koestler, Robert Conquest, Boris Suvarin, Soljeniţîn,
Şalamov, Bukovski, Cartea neagră a
comunismului? După atâtea şi atâtea mărturii
zguduitoare, cum au fost, la noi, cele ale Adrianei
Georgescu, Aniţei Nandriş, Elisabetei Rizea, ale lui
Ion Ioanid sau Steinhardt? Pot fi aceştia bănuiţi de
„propagandă politică“?
22 plus // nr. 297 // 25 mai 2010
Antoine Gallimard şi Gabriel Liiceanu la Paris, 1993
Cum se poate scăpa din prizonieratul unei iluzii
politice? Aţi publicat o carte Despre seducţie. Aţi
putea scrie una despre seducţia politică, despre
seducţia politicii?
Dacă ai apucat să fii victima unei iluzii politice,
poţi foarte greu să te scuturi de ea. Oamenii sunt
întotdeauna îndrăgostiţi de ei înşişi, de tot ce le
aparţine şi, poate, mai cu seamă de propriile lor
opţiuni. E foarte greu să te renegi, să spui – şi, când
e vorba de politică, trebuie s-o faci la scenă deschisă
– că ai greşit. Aţi auzit mulţi oameni care să spună
cu glas tare „am greşit“ sau „ce prost am fost!“?
Pentru tot ce am apucat să facem, avem oricând de
oferit o justificare la îndemână. În cazul iluziei
politice lucrurile se complică, pentru că în joc intră
întotdeauna nu o componentă afectivă oarecare, ci o
patimă, care e cu atât mai devastatoare cu cât ea ia
naştere de obicei în tinereţe, când forţa vitală a
angajamentului este enormă. Îţi trebuie o mare
putere de obiectivare şi o mare tărie de caracter
pentru a ajunge să denunţi o opţiune greşită
generată de o patimă a vieţii tale. Şi poate că una
dintre şansele vieţii noastre în comunism a fost şi
aceea că am fost scutiţi de opţiuni politice în
tinereţe. Cum nu era nimic de ales, în comunism ori
erai lichea şi pactizai cu răul, ori urai comunismul.
Cartea despre seducţia politicii nu trebuie s-o
scriu eu, pentru că a fost deja scrisă în 1927:
Trădarea cărturarilor de Julien Benda. Aici se arată
cum ajunge un intelectual să-şi trădeze statutul
când, în locul slujirii constante a adevărurilor eterne
ale omenirii (ei bine da, există aşa ceva!), el devine
agentul unei pasiuni politice blindate cu o „reţea de
doctrine“, aşadar cu o ideologie. Benda a spus vorba
aceasta extraordinară: „Secolul nostru va fi fost
secolul organizării intelectuale a urilor politice“.
Seducţia politică în vremurile noastre se face mai
totdeauna în jurul sistematizării teoretice a unei
pasiuni care devine violentă.
Poziţiile mele nu au fost niciodată
legate de pasiunile politice curente,
ci de indignări morale
Cât din ceea ce aţi făcut este „politic“?
În sens strict, nimic. Nimic, în măsura în care eu
nu sunt „politician“. Nu fac programe politice, nu
mă supun niciunei discipline de partid, nu mă
interesează alianţele, aranjamentele şi înţelegerile
politice de moment, nu organizez manifestaţii şi nu
vorbesc mulţimilor strânse în pieţe. Dar lucrul ăsta
nu mă scuteşte să am opinii politice şi, în măsura în
care le pot exprima, să nu încerc să influenţez
mersul lumii în care trăiesc în direcţia care mi se
pare mie bună. Orice om, într-o ţară democrată,
poate să aibă opinii argumentate, iar ceilalţi sunt
liberi să facă ce vor cu ele, să le respingă sau să le
accepte. Numai că opiniile mele politice, spre
deosebire de ale politicienilor, au întotdeauna la
bază o judecată etică, presupun efortul permanent
Gabriel Liiceanu, Constantin Noica şi Alexandru Paleologu la Păltiniş, sfârşitul anilor ‘70
(uneori dramatic şi disperat) de a distinge între bine
şi rău.
După 1990, am făcut tot ce-a depins de mine
pentru a-mi convinge concetăţenii că trebuie să
elimine din corpul societăţii toxinele acumulate
vreme de patru decenii. Şi, în măsura în care aceste
toxine au coincis cu prezenţa pe scena politică a
unor figuri moştenite din anii comunismului,
strădaniile mele de a determina evacuarea lor au
fost catalogate drept politice. Însă poziţiile mele nu
au fost niciodată legate de pasiunile politice
curente, ci de indignări morale. Bineînţeles că
indignarea este pasională, dar nu e pasiune
partizană, ci reacţia afectivă în faţa unei nedreptăţi,
a unui „lucru strigător la cer“. Ceea ce am făcut tot
timpul se rezumă la ceva, zic eu, de bun-simţ: am
pledat în chip repetat şi sistematic pentru epurarea
scenei politice de cei care se descalificaseră moral
prin pactizarea cu regimul comunist impus – foştii
activişti, oamenii fostei Securităţi, turnătorii,
intelectualii care întreţinuseră cultul lui Ceauşescu.
Am jucat mereu, în societatea noastră – cel puţin
câtă vreme n-am obosit – rolul de moralist, şi
nicidecum de om politic. Şi sunt convins că acuta
criză în care se află acum România are la bază o
criză morală nerezolvată. Nu poţi vindeca o ţară
recurgând la cei care au îmbolnăvit-o şi la urmaşii
lor. Procedând astfel, era fatal să ajungem unde am
ajuns.
Pentru a face politică în România
de azi e nevoie de o „dotare“
pe care eu nu o am
În seria impresionantă de reacţii faţă de ceea ce
aţi făcut şi faţă de ceea ce nu aţi făcut, detectez,
uşor amuzat mărturisesc, două direcţii de
interpretare contradictorii. Prima: sunteţi
acuzat că v-aţi implicat prea mult, prea
personal, prea pasional în politică. A doua,
dimpotrivă: vi se reproşează – e drept, mai
puţin vehement decât o fac cei din prima serie! –
că nu v-aţi implicat suficient în politică, că v-aţi
retras de mai multe ori pentru o perioadă mai
mare. În logica propusă de cele două direcţii, vă
întreb la rândul meu şi înainte de asta precizez
că întrebările mele nu sunt în nici un fel
acuzatoare: de ce aţi refuzat să fiţi apolitic? Şi –
aţi fi putut şi aţi fi dorit să faceţi mai multă
politică decât aţi făcut?
Cred că v-am răspuns deja: apolitic, în sens strict,
nu e nimeni, în măsura în care toţi avem opinii
privitoare la mersul societăţii în care trăim. Iar „mai
multă politică“ nu aveam cum să fac decât intrând
într-un partid, ceea ce, pentru mine cel puţin –
judecând după cum arată clasa noastră politică –, ar
fi reprezentat o incompatibilitate stilistică. Nu, nu
aş fi putut „să fac mai multă politică“. Aş fi fost
devorat de dinozaurii care există la noi în fiecare
partid. Pentru a face politică în România de azi e
v
nevoie de o „dotare“ pe care eu nu o am. A trecut
de mult epoca în care politica era făcută de oameni
ca Brătienii, ca Titu Maiorescu, ca P.P. Carp sau ca
Iuliu Maniu.
Cât priveşte „retragerile“ mele periodice, cum le
numiţi. Da, obosesc tot mai des şi mai repede. Am
periodic sentimentul zădărniciei, venit din gândul
că ceea ce trebuia să se facă nu s-a făcut la timp şi
că acum e prea târziu. Şi încep tot mai mult să
împărtăşesc părerea lui Victor Rebengiuc – şi el un
intelectual angajat ca moralist în societatea de azi –
că de-acum a venit rândul celor tineri să-şi
construiască lumea în care vor trăi. Apatia multora
dintre ei e pentru mine stupefiantă. Nu vi se pare că
cei din generaţia mea au făcut destul? Că, în ce mă
priveşte, a venit momentul să mă restrâng la cărţile
mele?
O gândire politică de anvergură
nu e de dreapta sau de stânga, ci e
doar inteligentă, adevărată şi dreaptă
Atunci să vorbim puţin şi despre cărţi. La
Humanitas aţi publicat foarte mulţi autori de
(centru-) dreapta. E o opţiune editorială
provocată de o absenţă evidentă a literaturii de
dreapta până în ’89 sau e, în primul rând, mult
mai mult decât atât? De pildă, o anumită
convingere că oamenii aceştia care sunt la
dreapta sau care au trecut la dreapta după un
inconfortabil popas la stânga sunt mai aproape
de ceea ce înseamnă normalitate? O convingere
că politologii sau eseiştii de dreapta au o relaţie
mai suplă cu adevărul?
Amândouă. Altfel spus, după ’90 trebuia umplut
un gol, dar unul care venea nu din împărţirea în
„dreapta“ şi „stânga“, ci din împărţirea în adevăr şi
minciună. Când public un eseu la Humanitas nu am
în minte dihotomii politice de tipul „stânga –
dreapta“, ci în principal selecţia valorilor făcută de
omenire de-a lungul a două mii cinci sute de ani.
Faptul că se pot extrapola la cultură categorii ale
limbajului politic este altceva. Nu vă ascund că
aceste categorii, „stânga“ şi „dreapta“, pe care
oamenii politici n-au cum să le evite, mie, ca om de
cultură, îmi displac în tot mai mare măsură. De ce?
În primul rând, pentru că diversitatea şi gravitatea
problemelor cu care este confruntată astăzi
omenirea sunt prea mari ca să poată încăpea în
gândirea de stânga şi dreapta. De pildă, raportul
dintre progresul tehnic infinit şi resursele finite ale
globului, care reprezintă astăzi problema centrală a
omenirii, nu intră în aceste categorii. În al doilea
rând, aceste categorii îmi displac pentru că ceea ce
contează până la urmă este cât de încăpător e un
mod de a gândi nu în raport cu o ideologie, ci în
raport cu un cocteil de adevăr, bun-simţ şi bune
sentimente. De pildă, nu trebuie neapărat să fii de
stânga ca să vrei să-i ajuţi pe cei năpăstuiţi de
soartă. Şi nu trebuie să fii neapărat de dreapta ca să
vi
Gabriel Liiceanu şi Mario Vargas Llosa la Bucureşti, 2005 (foto: Andreea Diaconu)
refuzi să-l ţii pe leneşul din povestea lui Creangă pe
banii comunităţii. Ce vreau să spun? Că o gândire
politică de anvergură nu e de dreapta sau de stânga,
ci e doar inteligentă, adevărată şi dreaptă.
În istoria ei, stânga a acumulat
un capital mai mare de prezumţii
decât dreapta
Sigur, dacă mă obligaţi să intru în jocul acestei
dihotomii (excludem din discuţie extremele), o
să-mi vină greu să nu observ că, în istoria ei, stânga
a acumulat un capital mai mare de prezumţii (ca să
nu spun de prostie teoretică) decât dreapta. Iarăşi,
îmi este greu să nu observ că, în general, când vin
la putere, guvernele de stânga nu fac decât să
cheltuiască în chip populist banii strânşi în timpul
guvernărilor de dreapta. Jocul alternării la putere
dintre dreapta şi stânga este jocul permanent al
acumulării şi risipei. Şi, iarăşi, nu mă pot împiedica
să observ că stânga, ajunsă la putere, impozitând
progresiv veniturile, sfârşeşte prin a penaliza munca
şi creaţia şi a încuraja în genere mediocritatea, lipsa
de iniţiativă şi nevoia excesivă de a fi asistat.
Cred, de altminteri, că situaţia de criză a Europei
de astăzi trimite direct la falimentul stângii socialiste.
Toate guvernele socialiste postbelice şi-au flatat
popoarele prin crearea unei bunăstări care, atâta
vreme cât nu-şi avea acoperirea într-o producţie şi
o productivitate pe măsură, era una mincinoasă. Ele
au acreditat ideea că se poate trăi bine, indiferent
de calitatea şi rezultatele muncii, indiferent de
implicarea tuturor membrilor activi în efortul social,
indiferent de creşterea vertiginoasă a numărului
celor asistaţi continuu şi necondiţionat.
Apel către lichele nu e un document
de dreapta, ci un ţipăt moral
Nu vă plac, spuneţi, categoriile „dreapta“ şi
„stânga“. Şi totuşi, Apel către lichele a fost
perceput de mulţi ca un document istoric de
dreapta. E o interpretare justă, adecvată a
textului dumneavoastră care a deranjat şi care
a şi înflăcărat atâţia oameni imediat după
Revoluţia din decembrie ’89? Sau e mai degrabă
una dintre lecturile posibile, cu siguranţă nu cea
mai importantă?
Nu e niciun document de dreapta! Era un ţipăt
moral. Ce poate fi de dreapta când le ceri unor
lichele istorice să se retragă de la rampă pentru a ne
lăsa să ne refacem ţara? Când spui că nu poţi
construi democraţia şi piaţa liberă cu cei care au
practicat totalitarismul politic şi au suprimat
proprietatea privată? Orice om de bun-simţ îşi
dădea seama că România nu putea renaşte dintr-o
ciorbă ale cărei ingrediente erau Brucan, Iliescu,
Vadim, Păunescu sau Voiculescu. Pericolul în care
ne aflam atunci era ca licheaua istorică din
comunism, după ce îşi nenorocise deja semenii o
dată prin prestaţia ei în „vechiul regim“, în loc să se
Gabriel Liiceanu şi Eugène Ionesco la Paris, 1990
retragă acum de pe scena socială, să persiste,
metamorfozată în „om politic democrat“, şi să-şi
nenorocească semenii a doua oară. Şi din nefericire
pentru noi toţi, exact aşa s-a şi întâmplat.
Bolile clasei politice româneşti
Ca observator atent al vieţii publice româneşti
de după 1989, care consideraţi că sunt marile
boli ale stângii autohtone?
În primul rând, pedigriul pătat de extracte
provenite din perioada comunistă. E ca şi cum,
într-un plan simetric, partidele de dreapta, după
Hitler, ar fi fost alcătuite din nazişti. După douăzeci
de ani, PSD continuă să fie perceput ca o prelungire
a fostului PCR. În al doilea rând, discrepanţa dintre
doctrină şi cei care o reprezintă. Amintiţi-vă de
baronii lui Năstase: necăjiţii acestei ţări erau
reprezentaţi de cei îmbogăţiţi de pe urma afacerilor
frauduloase cu statul, până la urmă din banii
colectaţi de la necăjiţi. Hoţii îi reprezentau politic pe
cei furaţi şi nu mai puteau de grija lor! În al treilea
rând, incapacitatea de a coagula în jurul unui
program politic adecvat situaţiei de la noi şi cât de
cât convingător. De fapt nu pot, pentru că au nu
conştiinţa, ci subconştientul încărcat de propria lor
provenienţă comunistă. În sfârşit, desigur,
clientelismul şi corupţia.
Dar bolile dreptei româneşti?
Incultura politică privind noile instituţii ale
democraţiei, pe care ar fi trebuit până acum să le
facă funcţionale. Apoi, lipsa de cadre economice şi
financiare, necesare pentru construcţia unei
economii liberale autentice. În sfârşit, ca şi în cazul
stângii, clientelismul şi corupţia.
Marea nenorocire a României după 1990 este de
altminteri calitatea clasei politice. Dar de unde ar fi
putut să se nască una, după ani şi ani de viaţă
politică totalitară? Stupefiant la clasa noastră
politică actuală este autismul ei politic, felul în care
stă în permanenţă cu spatele întors la ţară şi cu faţa
doar către micile şi marile ei aranjamente.
Politicienii au ajuns un fel de manechine ale
televiziunilor. Vorbesc într-una şi, în afară de a se
răfui unii cu alţii, nu fac nimic. Le lipseşte tuturor
acea elementară iubire de ţară cu care strămoşii lor
din politică au făcut România modernă şi apoi
România Mare. Nu le pasă decât de păstrarea puterii
şi de interesele lor.
Istoria politică a ultimilor ani
a semănat, în România, cu o suită
de mici apocalipse
Cum aţi vedea configurat un peisaj politic
autohton care să fie, să zicem, normal? Atât de
normal încât să ajungă să se reproducă prin...
contaminare. Parafrazez o formulă care vă e
sigur foarte cunoscută – normalitatea politică
prin contaminare cum ar trebui să arate?
25 mai 2010 // nr. 297 // 22 plus
Bănuiesc că viaţa politică de la noi ar trebui să se
rezume la existenţa a două mari blocuri, unul de
dreapta şi celălalt de stânga, idee foarte dragă lui
Valeriu Stoica şi teoretizată intens de el în ultimii
zece ani. Dragoş Paul Aligică a explicat, într-un
articol publicat în presa română în preajma
ultimelor alegeri parlamentare, cât de instabil este
un climat politic în care există trei sau mai mulţi
actori politici. Cu doar două blocuri politice, s-ar
evita alianţele instabile, am avea tot timpul
majorităţi parlamentare ferme, posibilităţi rapide de
ameliorare a Constituţiei, un organ legislativ suplu
şi guverne cu o susţinere politică clară. Tocmai
pentru că nu există această limpezire politică, istoria
ultimilor ani a semănat, în România, cu o suită de
mici apocalipse. Cât timp pierdut, câtă energie
risipită în acest război continuu şi deturnată de la
construcţia economică şi socială!
Ce s-a petrecut bine cu noi
Vă provoc la un exerciţiu de imaginaţie: dacă ar
fi să scrieţi o ediţie românească a Politicii pentru
fiul meu, cartea lui Fernando Savater, care ar fi
liniile sale directoare? Ce aţi vrea să îi lăsaţi/să
îi transmiteţi fiului dumneavoastră despre
politică, deci şi despre politica românească?
Poate gândul paradoxal că „înainte“-le nostru e
înapoia noastră, că, mai presus de orice, avem de
recuperat un stil de civilitate pe care, din cauza
teribilei fracturi istorice pe care a reprezentat-o
comunismul, l-am pierdut undeva pe drumul
istoriei noastre. I-aş sugera să se familiarizeze cu a
doua parte a secolului XIX românesc, să citească
jurnalele câtorva bărbaţi politici de atunci şi să-i ia
ca model. Să se uite atent cum arătau, să-şi
imagineze cum se purtau, cum vorbeau şi ce ştiau,
să înţeleagă ce investiţie afectivă făcuseră în locul
acesta. Şi să încerce, pornind de la acel început
uluitor, care a creat în doar două decenii România
modernă, să imagineze un nou început pentru ţara
lui. Nu ştiu dacă generaţia lui va reuşi. Căci, aşa
cum a stat trei mandate peste noi Iliescu, peste viaţa
lui poate să stea altele câteva unul ca Ponta. Ceea ce
e neplăcut în situaţia noastră e că răul trecut şi
actual se lasă moştenire.
Dar indiferent cum arătăm, i-aş spune şi alte
câteva lucruri. Că este bine că nu mai trăim într-o
lume moartă, imuabilă şi grotescă precum cea de
dinainte de ’90. E bine că nu ne mai sufocăm, că,
oricât de rău arătăm încă, avem un orizont deschis.
E bine că există mai multe partide, că există
sindicate libere şi greve. E bine că libera iniţiativă
poate avea debuşeu, e bine că există mii şi mii de
firme private, e bine că se pleacă la studii în
străinătate, e bine că românii pot lucra oriunde în
lume, e bine că se pot publica adevărate biblioteci, e
bine că există libertatea presei şi a cuvântului, e
bine că se pot face filme care iau premii la festivaluri
internaţionale, e bine că există mall-uri, mii de
restaurante, milioane de maşini şi chiar şosele. Şi e
bine că totul e încă de făcut, că lumea posibilului
există.
22 plus // nr. 297 // 25 mai 2010
Gabriel Liiceanu
rămâne în cultura
filosofică şi literară a
României postbelice ca
un gânditor nuanţat al
problemei libertăţii.
G
abriel Liiceanu e un gânditor de
dreapta. Nu revendic aici drep-
tul la o tautologie atât de evi-
dentă prin prisma eseurilor poli-
tice ale filosofului român. I-am
citit cu toţii, după 1989, memorabilul
Apel către lichele sau asprimea evaluărilor
făcute „omului nou“, încremenit prosteş-
te într-un proiect sinucigaş. Ne sunt cu-
noscute şi incursiunile sale în fenome-
nologia minciunii sau analiza ideologiilor
resentimentare. Ştim apoi titlurile găz-
duite în ultimele două decenii de Editura
Humanitas în colecţia „Procesul comu-
nismului“, „Memorii/Jurnale“, „Terra lu-
cida“, „Înţelepciune şi credinţă“ etc.
Puse laolaltă, ele indică traiectoria ver-
ticală a unui umanism antitotalitar, liberal
şi anticolectivist, slujit în secolul XX de
figuri excepţionale ca Aleksandr Soljeniţîn,
Nicolae Steinhardt sau Monica Lovinescu.
În calitate de scriitor şi editor, Gabriel
Liiceanu a reflectat la dramele universului
concentraţionar şi a găzduit mărturia lu-
minoasă a luptătorilor pentru libertate, de
la Ion Ioanid, Petre Ţuţea şi Elisabeta Ri-
zea până la Alexandru Dragomir, Annie
Bentoiu şi Adrian Oprescu. A sprijinit apa-
riţia unor volume esenţiale, de la Cartea
neagră a comunismului până la mono-
grafiile redactate de Boris Souveraine, Ro-
bert Conquest sau Richard Pipes.
Descoperim cât de puţin conjuncturale
sunt toate aceste fapte şi consideraţiuni
atunci când păşim în teritoriul reflecţiei
fundamentale despre natura umană. „Tra-
gicul“ şi „limita“ sunt cele două mari
teme care, între polul metafizic şi relieful
istoric, marchează întreaga operă a profe-
sorului Gabriel Liiceanu. Într-o lume se-
dusă de utopia progresistă şi într-un spa-
ţiu academic confiscat de retorica melio-
ristă a ştiinţelor sociale (pentru care doar
trecutul recent are relevanţă — cel în-
depărtat purtând stigmatul involuţiei), Ga-
briel Liiceanu vorbeşte despre importanţa
Antichităţii clasice şi despre nevoia în-
toarcerii la surse (Biblia, Platon, Aristotel,
stoicii etc.). Numai ignarii văd aici un
reflex snob al monumentalizării „vechii
Europe“, împotriva suficienţei „omului
recent“. Şi totuşi: traducerea unui text ca
Phaidros, bunăoară, nu e doar parte din-
tr-un program cultural cu valoare recu-
peratorie. Dacă vom accepta fecunditatea
aporiilor existenţiale şi importanţa unei
reflexivităţi contemplative, dialogurile
orchestrate de Socrate îşi menţin oricând
actualitatea. Grecii, pentru Gabriel Liicea-
nu, sunt cei care au dat tema limitei cele-
brei forma mentis europeană. Eroul tragic
— la Eschil sau Sofocle —întâlneşte proble-
ma finitudinii din perspectiva experienţei
personale a eşecului, a suferinţei şi/sau a
vinovăţiei. Tragicul apare, aşadar, ca o
categorie a existenţei imposibil de reperat
Dreapta-cugetare
şi filosofia libertăţii
fără explorarea atentă a spaţiului interio-
rităţii. Destin şi libertate, alegere indivi-
duală şi soartă oarbă – iată un orizont de
reflecţie subminat de capcanele exteriori-
tăţii. Gabriel Liiceanu observa, de altfel,
că lexicul filosofic al lui Karl Marx nu cu-
noaşte „tragicul în general“ (Tragicul,
Humanitas, 1993, p. 116) întrucât orice
contradicţie resimţită de „societăţile alie-
nate“ se rezolvă pe orizontala dialectică a
istoriei universale.
Aşadar: de unde porneşte conflictul cu
stânga ideologică? De la faptul că marxis-
mul propune o enormă simplificare a ecua-
ţiei antropologice în raport cu greutatea
problemelor ridicate de antici şi medievali.
La rădăcini, nefericirea omului nu vine
dintr-o proastă aşezare a „forţelor de pro-
ducţie“.
P
e lângă satisfacerea materialistă
a unor nevoi primare, omul cau-
tă un răspuns la dilemele etice
eterne. Care sunt sursele dezor-
dinii noastre spirituale? Cine
defineşte graniţa între bine şi rău? Ce e un
hybris? Cum funcţionează mecanismul
damnării colective sau individuale? Ce în-
seamnă asumarea destinului? Dar lupta cu
o limită actuală sau potenţială? La toate
aceste probleme nu se poate răspunde
printr-o mobilizare politică ori prin alcă-
tuirea unui program de guvernare. Gabriel
Liiceanu, de altfel, a explorat şi autobio-
grafic aceste teme ale gândirii greceşti.
Jurnalul de la Păltiniş sau Uşa interzisă
sunt cărţi răscolite de obsesia formării
lăuntrice, a căutării structurii inteligibile
a universului, a ieşirii din labirintul fap-
telor mici şi rătăcitoare, a exilului interior
în raport cu orice contingenţă.
Este motivul pentru care toate cărţile lui
Gabriel Liiceanu pun progresismul săltăreţ
într-o mare dificultate: ele vorbesc despre
riscul permanent al ratării, despre nevoia
de-a mobiliza afectul iubirii în confrun-
foto: Cariere (Vlad Brăteanu, Cristi Mitrea)
tarea cu nihilismul sau moartea, despre
entuziasm şi deznădejde, despre logica as-
cunsă a prieteniei — această realitate me-
reu discretă şi exigentă, în contrast cu
militarismul publicitar şi barbaria senti-
mentală a tuturor osmozelor colectiviste.
Nu totul e la vedere, nu orice lucru poate
fi judecat din perspectiva dogmatismului
apriorist al unei angajări partizante.
Acolo unde „metanaraţiunile“ coercitive
ale corectitudinii politice impun un jargon
ipocrit şi redundant, Gabriel Liiceanu mi-
zează pe risc, pe autenticitate şi, din nou,
pe interogaţie. Una dintre lecţiile predate
de Constantin Noica este aceea că umani-
tatea noastră trebuie să rămână într-un
permanent şantier de construcţie. Şcoala
de la Păltiniş l-a învăţat că „niciun argu-
ment sociologic nu poate fi invocat pen-
tru a-i scuza pe cei care nu au intrat în
cultură sau care s-au ratat, rămânând
în ea. Cultura ridicată la rangul unei en-
tităţi metafizice şi transformată în uni-
tate de măsură a «istoriei adevărate»
este ceea ce s-ar putea numi cultura-
lismul lui Noica“ (Jurnalul de la Păltiniş,
Humanitas, 1991, pp. 271-272). Pe lângă
această bătălie pentru suflet (în răspăr cu
„sufleţelul“ melodramelor de duzină), ră-
mâne loc şi de angajamente instituţionale.
Gabriel Liiceanu nu este un elitist care să
dispreţuiască contactul cu imediatul. Anu-
mite politici asistenţialiste ale statului pot
fi uneori utile, ca şi nevoia ajustărilor ma-
croeconomice sau bătălia pentru unele
drepturi sociale — cu singura condiţie ca
această retorică a emancipării să nu obnu-
bileze condiţia naturală a omului şi căută-
rile sale neobosite, coram Deo. Nici ge-
niul, nici eroul, nici cărturarul, nici sfân-
tul nu se înflăcărează plecând de la idealul
abstract al egalităţii de şanse. Creativitatea
explozivă, curajul înfruntării oricărei ne-
norociri, dorinţa de-a cunoaşte fiinţa lu-
crurilor sub spectrul totalităţii metafizice
sau lucrarea de curăţire a inimii — toate
vii
aceste atitudini găzduite la superlativ de
civilizaţia europeană rămân indiferente la
mode, ne angajează individual şi spulberă
angoasele ideologiilor superficiale.
A fi de stânga înseamnă, uneori, să cauţi
mereu decizia consensuală în faţa unor
răscolitoare frământări. A fi de dreapta,
dimpotrivă, înseamnă să plasezi hotărârea
la nivelul conştiinţei individuale. La între-
barea privind sensul vieţii, e absurd să răs-
punzi printr-o interiorizare a idiosincra-
siilor ultimului grup de birocraţi sau ex-
perţi şcolari; repetând poncifurile multi-
culturaliste din presă; adăpostindu-te în
spatele unei cortine diplomatice; accep-
tând, pe scurt, prejudecăţile aceleiaşi lumi
care, plecând poate de la o simplă neîn-
ţelegere, l-a ucis pe Socrate, l-a răstignit
pe Iisus, a admis Holocaustul nazist şi a
uitat de Gulagul sovietic.
nainte de-a cere angajarea militantă
Î
pentru un anumit manifest politic,
omul de centru-dreapta susţine un
proiect spiritual. Or, Gabriel Liiceanu
ne ajută să înţelegem de ce stânga
porneşte frecvent de la o iluzie transcen-
dentală, livrând o definiţie inadecvată a
omului contemporan. Fără să ne resem-
năm cu cinismul axiomei „omul este lup
pentru om“ (Thomas Hobbes), nu vom pu-
tea consimţi nici la utopismul care defi-
neşte angelic condiţia umană (urmând ex-
plorărilor imaginare ale lui J.J. Rousseau).
Mai gravă decât toate acestea e încercarea
de relativizare a conceptului de natură
umană pornind de la recunoaşterea plura-
lităţii formelor istorice ale conştiinţei. Me-
ditaţia din cartea Despre limită plasează
însă zestrea somatică, sexul, rasa, naţiu-
nea şi epoca în sfera determinaţiilor imua-
bile, al căror „fond intim-străin“ poate
găzdui o hotărâre cu caracter decisiv şi ul-
tim. A nu vedea simultan libertatea ca dar
şi povară ori a camufla neputinţele subiec-
tive în spatele unui determinism socio-
economic — aceasta e tentaţia recurentă a
discursului de stânga, ispitit să degreveze
individul de marile răspunderi prin re-
cursul la o anume formă de gregaritate
(cea îndeobşte structurată pe tiparul clase-
lor sociale). Acest scenariu trimite la abo-
lirea prestigiului ontologic al libertăţii în
beneficiul nivelării plate, de tip egalitarist.
Ca atare, stânga nu poate omagia tradiţia,
nu poate stopa instinctul resentimentar şi
celebrarea neantului valoric, nu reuşeşte
să conceptualizeze noţiunea de „hotărâre
destinală“, menţinînd raza de acţiune
umană la nivelul apercepţiilor infantile.
Umanismul tradiţional te tratează ca pe
un adult responsabil, în timp ce valorile
revoluţionar-progresiste fac din fiecare
subiect biopolitic o victimă a hazardului is-
toric. Ratarea sau împlinirea individuală
nu participă în orizontul axiologic al stân-
gii: ceea ce contează, întotdeauna, este ac-
ţiunea colectivă în numele unei abstracţii.
Gabriel Liiceanu rămâne în cultura filosofi-
că şi literară a României postbelice ca un
gânditor nuanţat al problemei libertăţii –
„unica măsură a destinelor şi a maladii-
lor de destin“ (Despre limită, 1994, p.
71). O libertate demnă, o libertate gravita-
ţională, o libertate înzestrată cu criterii, o
libertate reflexivă şi, ca atare, o libertate
ordonată.
MIHAIL NEAMŢU
viii 25 mai 2010 // nr. 297 // 22 plus

Doctrina respectului
Știu cum este citit Gabriel Liiceanu. Fie ca filosof în tradiția fenomenologiei, fie ca om de opinie, de acțiune
civică. Dar eu îl citesc mai degrabă ca pe un filosof al moralei.

Prima dată când l-am întâlnit pe Gabriel cunde, ținând în timpul ăsta Sein und
Liiceanu era la începutul anului 1990, Zeit în gură și fiind capabil să ți-l poves-
când Universitatea era într-o fierbere po- tească după ce a trecut linia de sosire!“.
litică. Auzisem despre el la Europa Liberă. Respectul este o condiție a relației etice
Indirect, știam ceva dinainte de 1989. dintre persoane. Și o condiție a relației cu
Aveam în Facultate doi-trei „noicieni“. sfera cuvântului și a valorii. O relație com-
Unul avea barbă și purta câteva perne de plicată, ale cărei resorturi sunt studiate,
burete, să le pună pe scaunele cu șezut de de pildă, în Despre minciună (2006): „So-
lemn. Noi ne ocupam de lucruri „cool“: focle și Machiavelli descoperă acest lu-
postmodernism, Deleuze, Baudrillard și cru: că în mod eficace binele nu poate fi
Foucault. Țineam distanța față de secta apărat de rău decât prin rău. Că există
bărbosului. recursul la des choses sales și că, nere-
Cum vă spuneam... La începutul lui 1990 curgând, atunci când e cazul, la ele,
Liiceanu a ținut un curs într-un amfitea- ajuți, cu candoarea ta și cu bunele tale
tru al Facultății. Plin-ochi. Am prins un intenții, instalarea la putere a răului.
loc înghesuit și am ascultat o prelegere de- Devii, dezavuându-l pe complicele rău al
spre cărți, despre cum se citesc cărțile de binelui, complicele bun al răului“.
filosofie în special. Subiectul îmi era, cre- Iar această reflecție sistematică asupra res-
deam, cunoscut, iar publicul era format, pectului etic îl face pe Liiceanu un om al
din câte îmi dau seama, din amatori atrași dreptei politice. Stânga politică și cultu-
de reputația vorbitorului mai degrabă de- rală s-a dispensat, în principiu, de nevoia
cât din studenți ai Facultății. Așa încât la de a se inventa pe sine ca teorie morală.
prima pauză ne-am văzut de treburile Mai nou, a extras consecințe presupus mo-
noastre, de urgențele zilei. rale din argumente politice, economice și
Citisem, desigur, Epistolarul. Dar nu rezo- sociale, ceea ce este altceva. Dar ceea ce
nasem cu temele de acolo. Sau cu expresia stânga a propus, înainte de orice, a fost o
lor, nu sunt sigur. Era ceva despre o edu- teorie a ireverenței. A obrăzniciei. A sfrun-
cație mai clasică decât eram dispus să su- tării. Pentru socialiști batjocura nu era
port. Nu eram atras nici de Heidegger, nici doar un instrument al condamnării politi-
de Platon și nici de Kant. Hegel mi se pă- ce, ci chiar o condiție a nivelării. Incapa-
rea în regulă dacă era citit prin lentilele fi- bili să gândească un individ mai bun, ei
losofiei analitice. Nu am renunțat la unele l-au coborât la nivelul unei societăți pe
dintre aceste obiceiuri nici acum. Foucault care au scos-o în stradă. Iar retorica stân-
a rămas unul dintre autorii mei preferați. gii este, de două secole, dovada acestei
Ca personaj public, cu siguranță, l-am aserțiuni generale. Unul dintre primii teo-
apreciat încă de la începutul „tranziției“ reticieni ai egalitarismului radical nu pu-
pe Gabriel Liiceanu. Eram la curent cu ac- tea începe un articol fără să exclame
tivitatea sa de la Grupul pentru Dialog Foutre!. Acesta a fost și proiectul (anti)cul-
Social. Dar în materie de filosofie eram, tural al stângii românești, de la Ana Pau-
pe undeva, exasperat de ceea ce credeam ker la Ion Iliescu. O cultură − folosesc ter-
a fi o abordare insuficient de „recentă“. menul în sens strict antropologic − a lipsei
De lămurit, aveam să mă lămuresc mai de respect, a bășcăliei, a obrăzniciei.
târziu. Gradual. Pe măsură ce se contura O etică a respectului luminat nu poate fi
dezastrul cultural și educațional al Româ- decât la antipozii dogmelor egalitarismului
niei. Când Gabriel Liiceanu a devenit un moral și politic. Sursele sale sunt în Anti-
reper într-o lume din ce în ce mai dezo- chitatea greco-romană, în doctrinele stoi-
rientată. Dar declicul teoretic s-a petrecut ce despre nevoia de disciplină și de con-
încă și mai târziu. Atunci când am citit trol asupra Sinelui. Aceste intuiții au fost
Ușa interzisă. Când am descoperit, sur- dezvoltate mai apoi în perioada Luminilor,
prins, un text sistematic, în tradiția lite- mai ales în liberalismul aristocratic en-
raturii de consolare. Știu cum este citit glez. În siajul acestei tradiții, al unui libe-
Gabriel Liiceanu. Fie ca filosof în tradiția ralism nobil, cu intenție morală, îl percep
fenomenologiei, fie ca om de opinie, de ac- pe Gabriel Liiceanu, prin ceea ce face și
țiune civică. Dar eu îl citesc mai degrabă prin ceea ce ne spune.
ca pe un filosof al moralei. În lucrări pre-
cum Despre minciună sau Despre ură. CĂTĂLIN AVRAMESCU
Intenția etică este vizibilă deja în Apel foto: Cariere (Vlad Brăteanu, Cristi Mitrea)
către lichele (30 decembrie 1989), cu tri-
miterile la virtuțile sfielii, rușinii și ier-
tării. Într-un nou text despre lichele, pu-
blicat în anul 2008, Liiceanu îi definește
ca „infractori ai lumii morale... tot ce-au
Opiniile mele politice, spre deosebire de ale politicienilor, au întotdeauna
învăţat în comunism în materie de es-
chivă a binelui public şi de ne-iubire de
la bază o judecată etică, presupun efortul permanent (uneori dramatic
ţară poate fi aplicat acum“.
Rezumatul doctrinelor etice ale lui Gabriel
şi disperat) de a distinge între bine şi rău (GABRIEL LIICEANU)
Liiceanu va trebui să mai aștepte. Acum
doresc doar să indic una dintre principa-
lele teme în jurul căreia se organizează
teoria sa morală: noțiunea de „respect“.
Respect pentru marile idei și argumente Supliment apărut cu sprijinul
ale filosofiei. Pentru valoarea gândirii și Institutului de Studii Populare
pentru coerența logică. Pentru demnitatea şi al Fundaţiei Hanns Siedel
umană, libertatea individuală și pentru
prietenie. Responsabili de proiect: Rodica Palade,
Chiar și pentru excelența lucrurilor lipsite Cristian Pătrăşconiu;
de suflet. Să citim elogiul lui Siegfried, Responsabil de număr: Răzvan Brăileanu;
BMW-ul miraculos al lui Gabriel Liiceanu, Corectură: Mara Ştefan, Bernard Noghiu;
„mașina de fenomenolog trecut prin școa- Tehnoredactare: Nicolae Rusu;
la piloților de Formula 1 este un ogar af- Secretariat: Cristina Spătărelu;
gan care ajunge la 100 pe oră în 6,3 se- Contabilitate: Iulia Todie.