Avram Alina-Eugenia

Master, Anul I

GENERAŢIA ’27

Preocuparea generaţiei ’27 era să scoată cultura română din „provincialism” dându-i astfel o
valoare universală. În anii ’30 accentul se punea pe problemele sociale şi politice. În prima perioadă
tinerii intelectuali erau preocupaţi de filosofia culturii, dispreţuind vehement problemele sociale şi
politice; în a doua perioadă aceştia îşi îndreaptă preocupările spre social şi politic fiind influenţaţi de
ideologia extremistă a mişcării legionare.
Mircea Eliade, liderul generaţiei ’27, împreună cu Emil Cioran, Constantin Noica şi Mircea
Vulcănescu au debutat în publicistica vremii cu articole ce i-au diferenţiat de generaţiile anterioare.
Aceştia s-au raportat la ţărănime, acea clasă socială care ocupa un loc copleşitor în societatea
românească interbelică. S-a dorit depăşirea ruralului considerându-se un stadiu ce putea fi învins doar
prin cultură. Misiunea generaţiei era să facă istorie şi nu politică.
Putem regăsi în revista Apostrof ideologia membrilor generaţiei ’27: „Dacă pentru Cioran
competiţia „naţiilor”, despre care vorbesc toţi darwiniştii sociali, ia tonuri din cele mai acute, la Noica
această idee transpare din necesitatea subordonării individului în faţa voinţei „organice“ a naţiunii, o
naţiune „spirituală şi vie”, singura care dă garanţia supravieţuirii. Eliade, la rândul lui, vorbeşte despre
„destinul spiritual” al unei „Românii noi” care aparţine unor „oameni noi”. De aici şi preocuparea
tuturor intelectualilor din respectiva perioadă pentru superioritatea culturală şi pentru necesitatea
intrării României într-o logică a competiţiei culturalo-etnice.”1 Instigarea spre o schimbare în bine este
principalul scop al generaţiei ’27.
Mircea Eliade a fost asociat cu trăirismul, cu acea gândire filosofică ce proclama întâietatea
instinctelor şi al inconştientului asupra raţiunii, o formulă de trăire plenară a vieţii ce a fost îmbrăţişată
şi de Emil Cioran şi Constantin Noica. Eliade dorea să cunoască lumea din jur prin toate căile posibile,
atât intelectuale cât şi empirice; cerea „provincialului”, şi sieşi, un efort supraomenesc pentru a putea
învăţa şi face tot ceea ce nu reuşiseră să înveţe şi să facă înaintaşii lor, căci, aşa cum spune el însuşi,
„experienţele de orice fel sunt necesare pentru gimnastica spiritului”.
Itinerariu spiritual, de Mircea Eliade, este menit să ajute la luarea unei atitudini împotriva
vechilor metode şi să ajute la propagarea valorilor şi ţelurilor noii generaţii. „Importanţa capitală a

1
profetismului eliadesc decurge, pentru noi, din faptul că nimeni nu a ştiut mai bine ca el să întrevadă
şansele pe care însăşi catastrofa istorică sub care se prăbuşise ţara şi cultura română le oferea poporului
român şi spiritualităţii sale. În destinul altui popor ce transfigurase catastrofa în mesianism, el a ştiut să
discearnă o cale de mântuire şi înălţare a neamului său.” 2 Eliade a reprezentat un pilon al gândirii
mesianice.
Teozofia, văzută prin ochii lui Eliade, se înfăţişază drept o înţelepciune şi o filosofie ce nu
contrazice dogmele, un fapt religios fiind judecat de către teozofi prin valori omeneşti. Acest curent al
teozofiei a fost considerat un păcat împotriva spiritului european deoarece a rupt axele credinţei şi
rugăciunii, a compromis vechea teozofie, a îndepărtat conştiinţele de experienţa creştină, a confundat
religia cu ştiinţa şi filosofia, a redus religiozitatea, a ratat introducerea metodelor spirituale asiatice şi
lista poate continua. Eliade afirmă că una din trăsăturile esenţiale ale generaţiei ’27 trebuie să fie critica
raţiunii suficiente, acesta cere împotrivirea faţă de toate ideile post pozitiviste care reuşiseră să
supravieţuiască. Tendinţa către sinteză devine un semn al vremurilor, această generaţie fiind torturată
de acest imperativ al sintezei, dar se intuieşte că vor izbuti să realizeze sinteza cea mai completă,
contopită cu personalitatea, pentru că ei cunosc şi îndură experienţa mistică cu toate forţele şi luminile
care le coboară în suflet.
Cultura reprezintă valorificarea experienţelor sufleteşti şi organizarea acestora fără să depindă
de valorile economice sau politice, literatura reprezentând o critică culturală ce conţine uneori artă
pură. Astfel, scriind literatură generaţia se putea elibera de amestecul de senzaţii şi atitudini ce nu-şi
găsesau rezolvarea decât îmbinându-se într-o singură sinteză. Itinerariu spiritual, care pleacă de la
premisa rupturii generaţiei de azi şi cea de ieri, respinge amatorismul monden, simpatia, scepticismul,
disociaţia, paradoxul, istoria religiilor, dar acceptă damatorismul constructiv, filosofic, ca filosofia
istoriei. Socoteşte teozofia „vag şi hibrid misticism”, dar „acceptabilă ca experienţă”, iar antopozofia ca
„singura disciplină ce se recomandă sufletelor care nu au găsit Biserica”. Eliade considera că ţărănimea
şi intelectualitatea sunt „clasele vitale ale unei naţiuni“, cele care îi asigură continuitatea, admiraţia
istoricului religiilor faţă de civilizaţia rurală explicându-se mai ales prin modul acestuia de interpretare
a omului modern din perspectiva orizontului arhaic al omului primitiv. În ceea ce priveşte cultura
română, Eliade afirmă că umanismul nostru a fost ridicol pentru că s-a încercat introducerea acestuia în
mase, clasicismul purtând încă urmele profesorilor bizantini. Se conchide că nu am avut o cultură
românească propriu-zisă, ci doar o civilizaţie echivocă, care chinuie elita, viciază politica şi
entuziasmează periferia.

2
 Oceanografie înfăţişează o carte de „înţelegere”, aşa cum o numeşte însuşi autorul în prefaţă, o
carte de experienţă şi de afirmare personală. În ceea ce priveşte ridicolul, Mircea Eliade îi intuieşte
sensul în cel mai potrivit mod cu putinţă. Orice act care nu e ridicol e denumit un act mort. Omul
ridicol este caracterizat ca fiind un om care se pune în pericol, care comite tot felul de imprudenţe ştiind
acest lucru şi nepăsându-i. Acesta dă ca exemple pe Iisus, care afirma că este fiul lui Dumnezeu, sau
Don Quijote care agoniza pentru că oamenii de lângă el refuzau să o vadă pe Dulcinea del Toboso în
modul în care o privea el, ca o frumoasă prinţesă. Într-un alt pasaj al cărţii, Eliade ne propune să ne
pierdem timpul, dar nu în sensul de a sta şi a lenevi, lenevie ce vine dintr-o lipsă de certitudini, ci
abandonându-ne provizoriu aceste certitudini. „Rareori trăieşti mai surprinzător, mai fertil, ca atunci
când îţi pierzi timpul. De fapt, numai atunci poţi asculta cu adevărat; altădată, asculţi numai ca să dai
replica, ca să completezi o informaţie.”3 Viziunea lui Eliade cu privire la moarte reiese foarte bine din
Despre un anumit sentiment al morţii. Observăm că miracolul morţii constă în ceea ce începe şi nu în
ceea ce se sfârşeşte, nu reprezintă un fapt înspăimântător, ci firesc, căci „Am murit de atâtea ori până
acum, ca orice om, încât moartea cea adevărată nu mă mai poate înspăimânta”. 4 Este de neînţeles cum
omul se străduieşte de-a lungul vieţii să ajungă cât mai sus, să înveţe cât mai mult, ajungând în pragul
morţii un om perfect, ca mai apoi moartea să răstoarne valorile şi el să ajungă într-o lume diferită, unde
nimic din ce a făcut în viaţă nu-i mai este de folos. Autorul susţine că prin simplul fapt al morţii, o biată
femeie bătrână poate să ajungă mai sus decât Einstein, Rodin sau Bergson, toată inteligenţa şi
înţelepciunea acestora fiind un nul în faţa lui Dumnezeu.
Emil Cioran are o părere similară despre moarte, din punctual lui de vedere aceasta trebuie
privită în faţă ca un martir al nimicului, „Căci murind, nu cunoaştem mai de-aproape pe Dumnezeu,
deoarece ne stingem cu toate lipsurile făpturii noastre şi aflăm astfel ce nu sîntem sau ceea ce am fi
putut să fim. Şi cu aceasta, moartea ne-a descărcat pentru ultima oară de sarcina cunoaşterii.” 5 Acesta
este modul în care este privită moartea de către principalii reprezentanţi ai generaţiei.
Constantin Noica ne vorbeşte despre „spiritualizarea” societăţii, despre înlocuirea specialiştilor
cu activiştii emoţionali, unde preoţii iau locul tehnocraţilor. Înnoirea spirituală, propusă de Cioran, se
poate face numai prin acceptarea violenţei sociale şi prin instaurarea unei noi elite. „Dinamizarea”
etnică, crearea omului nou sau, pentru Cioran, schimbarea culturală, se face prin aducerea
„iraţionalului” în societate, unde soluţia freneziei este dusă la consecinţele ultime.

3
 În Schimbarea la faţă a României, Emil Cioran deplânge anistorismul şi somnolenţa ţăranului
propunând o revoluţie socială prin care să se realizeze industrializarea şi urbanizarea României,
explicând că numai astfel am putea ocupa un loc în istorie. Cioran îşi iubeşte ţara dar cu toate astea o
biciuieşte, iubind istoria cu o ură grea. Românii sunt acuzaţi de faptul că doar au apărat şi păstrat
(latinitatea, creştinismul, tradiţiile romane), dar nu se spune nimic de cucerit. Se afirmă că suntem
poporul cel mai înţelept din Europa; dar că această înţelepciune nu vine din spirit, ci din lipsa curajului
românilor. Observăm că trecutul nostru este doar timp fără istorie, că în loc să facem istorie, am
aşteptat să ne facă istoria pe noi. Astfel, în Despre neajunsul de a te fi născut, Emil Cioran dezvăluie
incapacitatea omului de a înţelege corect istoria: „Dacă fiecare ar fi „înţeles”, istoria ar fi încetat de
multă vreme. Numai că sîntem cu desăvârşire, sîntem biologic inapţi „să înţelegem”. Şi chiar dacă am
fi înţeles toţi, în afară de unul, istoria s-ar perpetua, din pricina lui, din cauza încăpăţînării lui. Din
pricina unei singure iluzii!”6. Suntem un popor ce simte nevoia de a se alătura turmei şi asta doar pentru
că suntem lipsiţi de curajul de a ieşi în faţă de unii singuri.
Schimbarea la faţă a României este constituită prin antiteză, ajutând la demascarea lipsurilor
României; se diferenţiază culturile mari de cele mici nu pe baza numărului de locuitori sau pe frecvenţa
evenimentelor extraordinare petrecute, ci pe destinul spiritual si politic prin care ele reuşesc să se
individualizeze în lume. În Germania nu există oameni talentaţi, dar se naşte câte un geniu care
compensează lipsa de talent a celorlalţi. În Franţa, toată lumea este talentată, dar rareori dăm peste un
geniu. Pe când Franţa şi-a făcut un loc aparte în lume printr-o revoluţie în care s-a vărsat numai sânge
inutil, Anglia şi-a croit un drum prin împrejurimi fără să se afirme direct şi irevocabil, ea nu a luptat
pentru o idee care să o depăşească. De la Rusia putem învăţa cel mai mult cum să ne croim un drum în
istorie. Aceştia s-au străduit un întreg secol să rezolve problema destinului lor, ca mai apoi să renască
după ce dormiseră secole întregi, la fel ca şi România. Cioran afirmă că „Plaga mare a Rusiei – ca şi a
noastră – a fost tradiţia bizantină, suflul spiritualităţii bizantine, care altoit într-o cultură străină devine
anchiloză, schematism abstract, iar pe plan politic şi cultural, reacţionarism organizat.” 7 şi că „Un
popor nu face decât o singură revoluţie. Germanii n-au reeditat niciodată fapta eroică a Reformei(...).
Franţa a rămas pentru totdeauna tributară lui optzeci şi noua. Deopotrivă de adevărată pentru Rusia şi
pentru orice ţară, această tendinţă de autoplagiere în materie de revoluţie e în acelaşi timp liniştitoare şi
dezolantă.”8 Se vorbeşte şi despre faptul că industrializarea trebuie să devină o obsesie a unui popor în
ascensiune, că oraşul reprezintă istorie şi că satul a fost mereu mulţumit doar cu sufletul. Se aminteşte
din nou de faptul că noi ne-am cucerit pe noi înşine în războiul mondial deoarece am cucerit ce era deja

4
al nostru. Se spune că ne-am târât în vreme şi că inima noastră a luat contur doar prin linii frânte, că
românul este cea mai umană fiinţă şi că aceasta este defapt problema sa. „Schimbarea la faţă a
României” este un semnal dat românilor pentru a se deştepta şi a acţiona, o instigare la luptă, la război,
pentru că doar aşa România poate să ajungă să se distingă de celălalte popoare.
Generaţia ’27 a avut ca scop reînnoirea României, industrializarea şi urbanizarea acesteia,
dezvoltarea din punct de vedere cultural şi istoric, atribuţii ce trebuiau să ducă la ocuparea unui loc în
istorie a României. Temele abordate în articolele vremii de către fruntaţii generaţiei abordau, în mod
frecvent, probleme privind: existenţa, religia, geniul, mistica, absolutul, exilul, raţiunea, viaţa şi
moartea.

5
Note

6
1
http://www.revista-apostrof.ro/articole.php?id=567.
2
Mircea Eliade- Profetism românesc. Itinerariu spiritual, Scrisori către un provincial, Destinul culturii româneşti, Ed.
Roza Vînturilor, Bucureşti, 1990, p. 8.
3
Mircea Eliade- Oceanografie, Ed. Humanitas, Bucureşti, 2008, p. 42.
4
Mircea Eliade- Oceanografie, ibidem, p. 72.
5
Emil Cioran- Amurgul gândurilor, Ed. Humanitas, 1994, p. 110.
6
Emil Cioran- Despre neajunsul de a te fi născut, traducere de Florin Sicoie, Ed. Humanitas, 1995, p.151.
7
Emil Cioran- Schimbarea la faţă a României, Ed. Humanitas,1990, p. 52.
8
Emil Cioran- Despre neajunsul de a te fi născut, ibidem, p. 136.