Prof. dr.

Oana Merca

Umanismul

Mişcare social-culturală a Renaşterii (sec. al XIV-lea - al XVI-lea), umanismul propune

emanciparea personalităţii omeneşti de sub orice formă de oprimare dogmatică sau de înjosire a
demnităţii sale. Umanismul urmăreşte dezvoltarea armonioasă şi integrală a calităţilor omului.
Umanismul are o filosofie proprie ce apără ideea progresului civilizaţiei spre o formă de
umanitate în care omul, datorită progresului tehnic, va fi liber faţă de natură – foame, frig, boală – şi
liber în raport cu semenii săi, într-o societate fără conflicte sociale şi fără clase, organizată printr-o
constituţie mondială.
În sens restrâns, prin umanism se înţelege totalitatea ştiinţelor umaniste. Cu acest sens a fost
utilizat termenul în Renaştere, când denumea disciplinele specializate în studiul limbilor şi literaturilor
antichităţii greco-latine.
Gânditorii antichităţii şi-au exprimat încrederea în posibilităţile de perfecţionare ale omului
prin intermediul educaţiei. Ei au elaborat un sistem educativ, alcătuit din şapte discipline
indispensabile educării fiinţei umane: gramatica, retorica, dialectica, aritmetica, geometria, astronomia
şi muzica.
Umanismul renascentist caracterizează dezvoltarea spirituală a Europei între secolele al XIV-
XVI-lea. Centrul de iradiere s-a aflat în Italia. Redescoperirea şi valorificarea operelor antichităţii
greco-latine a declanşat o renaştere a ştiinţelor şi artelor şi a contribuit la modificarea viziunii asupra
fiinţei umane. Renaşterea dezvoltă ideea că raţiunea şi conştiinţa sunt însuşirile esenţiale ale omului,
care-l diferenţiază de celelalte vieţuitoare. Omul are posibilitatea să-şi perfecţioneze continuu
personalitatea prin educaţie şi cultură.
Umanismul de tip renascentist a pătruns mai întâi în Transilvania, în secolul al XV-lea, iar în
următoarele două secole s-a afirmat în Moldova şi Ţara Românească. Umanismul reprezintă cel dintâi
curent cultural de mare amploare din ţările române. El a fost cultivat de domnitorii şi voievozii
interesaţi în consolidarea statului feudal (Neagoe Basarab, Matei Basarab, Iacob Eraclid Despotul,
Constantin Brâncoveanu, Dimitrie Cantemir), de boierii cărturari (Nicolae Olahus, Grigore Ureche,
Miron Costin, Stolnicul Constantin Cantacuzino, Udrişte Năsturel) şi de cărturarii laici (Dosoftei,
Antim Ivireanul).
Pe de o parte, se poate vorbi de o componentă istoriografică a cronicilor, adică modul în care
cronicarii percep ce este istoria și cum ar trebui ea scrisă, secondată de o componentă religios-
moralizatoare.
Astfel, Grigore Ureche (Letopisețul Țării Moldovei cuprinde evenimente de la descălecatul lui
Dragoş-Vodă până la a doua domnie a lui Aron-Vodă - 1359-1595) are o concepţie religioasă
(teocratică) asupra istoriei. În opinia lui, toate faptele omeneşti sunt dirijate de puterea divină. Toate
schimbările din lume, anii de linişte şi de belşug sunt îndrumate de Dumnezeu. Concepţia religioasă
merge aşa de departe încât cronicarul crede în minuni şi prezintă, uneori, fapte în care au intervenit
sfinţii (Sfântul Dumitru intervine în lupta din Codrii Cozminului).
O concepţie comună tuturor istoricilor medievali este cea moralistă, potrivit căreia se
consideră că menirea istoriei este să servească de îndreptar moral în viaţă: Mulţi scriitori au nevoit de
au scris rândul şi povestea ţărâlor, de au lăsat izvod pă urmă şi bune şi rele, să rămâie feciorilor şi
nepoţilor, să le fie de învăţătură, despre cele rele să să ferească şi să să socotească, iar dupre cele
bune să urmeze şi să să înveţe şi să să îndirepteze. Din aceste vorbe, aşezate la începutul scrierii, într-
o predoslovie, reiese că Ureche a dorit ca urmaşii să cunoască istoria predecesorilor, pentru că numai
astfel îşi vor putea asuma tradiţiile şi vor putea ordona faptele viitorului. Această concepţie trădează şi

1
un scop didactic al scrierii. Pe de altă parte, cronicarul a exclus ficţiunea şi neadevărul din opera lui,
punând, pentru întâia oară, problema responsabilităţii afirmaţiilor sale: ca să nu mă aflu scriitoriu de
cuvinte deşarte, ce de dreptate, ci eu, pre cum am aflat, aşa am arătat.
Grigore Ureche este primul istoric şi om de cultură care a formulat cu claritate ideea unităţii de
origine, de neam şi de limbă a tuturor românilor: Rumânii, câţi se află lăcuitori la Ţara Ungurească,
şi la Ardeal şi la Maramoreşu, de la un loc sântu cu moldovenii şi toţi de la Râm se trag.
Miron Costin recurge la principiul cauzalităţii. Explicaţiile fenomenelor sunt economice,
politice, psihologice. El plasează evenimentele din Moldova în contextul european. Letopiseţul lui
este, astfel, o evoluţie faţă de cel al lui Ureche. Singurul element suprauman la Costin este destinul,
văzut ca o acumulare a patimilor omeneşti subiective. Destinul nu mai stă în mâna lui Dumnezeu, ci a
oamenilor. Toate întâmplările sunt prezentate cu rigoarea conştiinţei de istoric şi de artist ce se simte
răspunzător pentru afirmaţiile sale: Nici ieste şagă a scrie ocară vecinică unui neam, că scrisoarea
ieste lucru vecinicu. Eu voi da seamă de ale mele, câte scriu.
Pe de altă parte, fără a deține o conștiință sau o intenționalitate a mecanismelor literare,
scrierile cronicarilor au și o componentă literară.
Astfel, Pompiliu Constantinescu arată că portretistica lui Ureche e asemănătoare cu cea a lui
Titus Livius şi Tacitus. Poziţia privilegiată în cronică o ocupă Ştefan cel Mare. Ureche face din anii de
glorie militară şi politică ai marelui voievod un fel de pivot al întregii istorii a Moldovei. Era acel
Ştefan om nu mare de statu, mânios şi degrab vărsătoriu de sânge nevinovat, de multe ori la ospeţe
omorâia fără giudeţu.
În ceea ce îl privește pe Miron Costin, cea mai frapantă deosebire de clasicul letopiseţ al
înaintaşului este minuţiozitatea, abundenţa detaliilor, repetiţiile şi digresiunile. Costin descrie cu mare
acurateţe scenele de război, de aceea îl putem considera primul nostru reporter de război. Dialogul,
întâmplător la Ureche, devine la Costin un procedeu frecvent. Cronica e plină de conversaţii
fermecătoare şi de extraordinare replici. Originalitatea lui Costin provine şi din aplecare spre culisele
istoriei. El ne comunică, de câte ori ştie, ce se află în spatele evenimentelor. Despre Costin se spune că
este primul nostru memorialist, deşi nu putem bănui o conştiinţă a actului memorialistic. Din 1653
până în 1661, Costin este martor al istoriei Moldovei, dar scenele pe care le prezintă mai detaliat nu
sunt cele la care a participat în mod direct, ci acelea care erau pentru el la fel de istorice ca şi pentru
noi.
În fruntea Letopisețului său, Ion Neculce a așezat 42 de legende istorice cu titlul O samă de
cuvinte ce sunt auzite din om în om, din oameni vechi și bătrâni, și în letopiseț nu sunt scrise.
Aceste legende aduc mărturii revelatoare, dar neatestate, despre domnitori precum Ștefan cel Mare,
Petru Rares, Vasile Lupu, Gheorghe Ștefan. Aceste legende nu trebuie citite ca o operă de istorie, ci ca
prima noastră operă originală de imaginație. Neculce nu e un mare cărturar, dar are talent de prozator.
Legendele lui nu povestesc nimic deosebit, ci dedesubturi ale istoriei: despre paharul lui Ştefan, despre
aprodul Purice etc. Neculce nu e sensibil la măreție, la sublim, ci la senzaționalul sau caraghioslâcul
întâmplării. Unele legende sunt foarte scurte, altele sunt mai ample. Neculce le povestește într-un stil
jos, familiar, lipsit de solemnitate.
În opinia mea, cronicarii au adus o contribuție esențială la dezvoltarea culturii noastre
deoarece, pe de o parte, istoriografia le rămâne în mare parte datoare, pe de altă parte, reprezintă un
izvor nesecat de inspirație tematică pentru literatura română, dar și pentru că, fără ei, umanismul
românesc s-ar fi manifestat, probabil, cu un decalaj de încă un secol.
(1172 de cuvinte)

2
 SCHEMĂ RECAPITULATIVĂ

❖ Umanism – mișcare social - culturală a Renașterii (sec. 14 - 16)

❖ Scop: emancipare, progres, perfecționare
❖ Timp: Sec. 15 – Transilvania; Sec. 15 – 17 - Țările Române
Componenta istoriografică
➢ Grigore Ureche
• concepție teocratică
• Unitatea de origine, de neam și de limbă a românilor
➢ Miron Costin
• Cauzalitatea
• destinul
Componenta morală
➢ Istoria – îndreptar moral
➢ Responsabilitatea pentru afirmațiile făcute
Componentă literară
➢ Grigore Ureche – portretistică (Ștefan cel Mare)
➢ Miron Costin - minuţiozitatea, abundenţa detaliilor, densitatea figurilor de tablou, lungimea
unor episoade, repetiţiile şi digresiunile; primul nostru memorialist
➢ Ion Neculce - O samă de cuvinte (42 de legende) - prima noastră operă originală de
imaginație