Formarea

conştiinţei
istorice

Motto:
"Artele... pătrund... în masa claselor şi produc astfel o conştiinţă
unitară publică, care pe nesimţite se preface într-o solidaritate
etică".
Mihai Eminescu

Cuprins

I. Introducere

II. Preliminarii teoretice

III.Cronicarii moldoveni. Rolul istoriei în concepţia

cronicarilor
1. Grigore Ureche „Letopiseţul Ţării Moldovei”
- Lupta din Codrii Cosminului
- Portretul lui Ştefan cel Mare
2. Miron Costin „Letopiseţul Ţării Moldovei”
-Invazia lăcustelor
3. Ion Neculce „O samă de cuvinte”

IV. Temele fundamentale din cronici

1. Originea romană si latinitatea limbii române
 2. Instituţia domniei. Personalităţi. Elemente de artă
literară
3. Ș coala ardeleană

V. Concluzii

VI. Bibliografie

I. Introducere

Conştiinţa istorică se naşte din încercarea de a construi identitatea unui popor, a

unei naţiuni, prin raportare la alte popoare, la alte naţiuni. Câteva dimensiuni
specifice acestei raportări sunt: situarea în timp şi în spaţiu, evenimentele istorice,
limba, cultura şi civilizaţia, mentalităţile.

Cronica este o scriere în care se expun cronologic evenimentele din viața unui
popor. Letopisețul reprezintă o scriere veche cu caracter istoric în care evenimentele
sunt prezentate în ordine cronologică.

Umanismul este o mișcare culturală aparută în sec. XIV-XVI care punea în centrul
preocupărilor sale omul considerându-se necesară educația trupului și a min ţ ii sale.

Umanismul care caracterizează epoca Renașterii a apărut dintr-o necesitate

firească, pentru a înlătura efectele negative ale inchiziției, sau ale dogmatismului
religios în general. Umanismul pune omul în centru preocupărilor sale considerând că
viața acestuia e cea mai importantă din Univers.

Umanismul așează omul în centru preocupărilor sale recunoscându-i dreptul

fundamental la viață. Ca urmare iau un mare avânt descoperirile științifice și
geografice. Modelul omului umanist era spiritul enciclopedic (omul cu profunde
cunoșțințe în domenii diferite). În paralel se dezvolta și cultura prin înființarea de
școli, tiparnițe și cărți. Umanismul românesc se dezvolta mai mult din perspectivă
culturală.

Cei mai de seamă umaniști aparțin Moldovei feudale. Mișcarea umanistă română
pune accentul pe afirmarea identității naționale. Urmând școli înalte în Polonia și
Constantinopol, boierii Moldovei au intrat în contact cu ideile umanismului european
pe care le-au aplicat apoi în țară. Cea mai de seamă manifestare a umanismului
românesc o reprezintă preocuparea pentru afirmarea identității naționale în lucrările
de istoriografie.

Cei mai de seamă istorici umaniști sunt: Grigore Ureche, Miron Costin, Ion Neculce,
Dimitrie Cantemir (prima personalitate enciclopedică din cultura româna). Opera
importantă a acestora o reprezintă cronicile istorice (letopisețe). Acestea prezintă
istoria Moldovei de la al doilea descălecat până în vremurile lui Ion Neculce.

Deși cei trei cronicari aparțin unor epoci diferite, operele lor au câteva
caracteristici comune. Ele se aseamănă printr-o concepție comuna a autorilor privind
istoria. Aceasta concepție reprezintă esența umanismului românesc.

Principiile umaniștilor

- cronicarul e responsabil de adevărul celor scrise

- cronicile trebuie sa fie obiective, nepărtinitoare pentru un domn sau fata de un boier

- au valoare educativa

- trebuie sa respecte cronologia evenimentelor, de aceea fiecare cronica continua

prezentarea domnitorilor din momentul în care s-a sfârșit cronica precedenta

- cronicarii trebuie sa folosească ca surse de inspirație izvoarele istorice documentate

- pentru perioadele în care nu exista date științifice pot fi folosite ca sursa de inspirație si
creațiile populare
- cronicile trebuie sa noteze colateral si alte evenimente petrecute în acea perioada
(secete, invazii de lăcuste, ploi, cutremure)

În prefată cronicii sale, Miron Costin regreta ca Ureche nu a început cu primul descălecat.
Pentru a suplini lacunele cronicii anterioare, el scrie o alta carte de neamul moldovenesc.
Lucrarea afirma pentru prima data cu argumente originea latina a limbii si româna a
poporului.

În cronici exista si ale idei umaniste: afirmarea originii poporului, necesitatea cultivării unei
limbi literare unice în toate provinciile.

Începând cu secolul al XVI-lea, preocupările privitoare la felul în care românii se

înscriu în cursul istoriei apar în documente scrise în limba slavonă. Acest interes se
dezvoltă datorită contactelor pe care cei preocupaţi de formaţia lor intelectuală încep
să le aibă cu alte culturi şi alte civilizaţii. Primul român care afirmă, în lucrarea sa
Hungaria (1536), scrisă în limba latină, originea romană şi unitatea limbii şi a
poporului român este savantul umanist Nicolaus Olahus. Pasul important este făcut în
acest domeniu de cronicarii moldoveni, cei care la mijlocul secolului al XVII-lea şi
începutul secolului al XVIII-lea, scriind în limba română, pun bazele istoriografiei şi
care, de asemenea, sunt consideraţi a avea merite în crearea unui stil literar.
Scrierile lor au ecou şi în Ţara Românească, unde apar alte cronici care continuă
efortul de reconstituire a istoriei mai îndepărtate sau mai recente.

II. Preliminarii teoretice

Definiri conceptuale
 III. Cronicarii moldoveni. Rolul istoriei în
concepţia cronicarilor

1.Grigore Ureche „Letopiseţul Ţării Moldovei”

Grigore Ureche (n. cca. 1590, d. 1647) a fost

primul cronicar moldovean de seamă, a cărui operă a
ajuns până la noi. Istoricul şi scriitorul Grigore Ureche
ne-a lăsat moştenire cronica originală în limba română
"Letopiseţul Ţării Moldovei". Această cronică se
deosebeşte în mai multe privinţe de cele scrise în
secolele XV-XVI. În primul rând "Letopiseţul Ţării
Moldovei" este scris nu în limba slavonă, ci în limba
română, pentru prima dată în istoria cronografiei ţării.
În al doilea rând, spre deosebire de letopiseţele slavo-
moldoveneşti din secolele XV-XVI, cronica lui Grigore
Ureche nu a fost scrisă la comandă, ci din proprie
iniţiativă. În al treilea rînd, "Letopiseţul Ţării
Moldovei" nu mai era scris de un prelat bisericesc, cum
se făcuse de atîtea ori pînă atunci, ci de o persoană laică, reprezentantă a marii
boierimi, cu înaltă funcţie în aparatul de stat al Moldovei.

Grigore Ureche este un narator fără podoabe retorice, sobru, excelând mai ales în
observația morală, în schițarea din câteva linii a unui portret (de exemplu portretul
voevodului Ș tefan cel Mare) sau în prezentarea unor tablouri simple, asemănătoare
gravurilor sau stampelor, ori în reproducerea cuvintelor memorabile care definesc un
erou, de exemplu a faimoaselor cuvinte rostite de voevodul Alexendru Lăpușneanu
când vine să ia tronul împotriva voinței boierilor: ,, De nu mă vor, eu îi voi pre ei și de
nu mă iubesc, eu îi iubesc pre dînșii”, sau cuvintele aceluiași pe patul de moarte,
când adversarii voiau să-l călugărească cu forța: ,, Zic să fie zis că de să va scula, va
popi și el pe unii”.

Cronica lui Grigore Ureche deschide pentru literatura noastră veche, alcătuită din
texte religioase, din legende apocifre, din romane populare și cronografe, o eră nouă,
dar acest început al unui nou gen literar, singurul în care s-a afirmat originalitatea
neamului nostru în veacurile trecute, constitue încă azi o problemă complicată.
 Cronica cuprinde perioade de la întemeierea Statului Moldovenesc în 1359 pînă la
domnia lui Aron vodă (1594), cînd se întrerupe brusc, probabil din cauza morţii
cărturarului. Notațiile lui Grigore Ureche din Letopisețul Tării Moldovei sunt atât de
agere în formularea lor laconică, încât scriitorii de mai târziu care s-au inspirat din
opera lui n-au avut de schimbat nimic și n-au avut nevoie decât de puține adaosuri.
Așa Constantin Negruzzi în nuvela lui, ,,Alexandru Lăpușneanul”, așa Vasile
Alecsandri în drama ,,Despot-vodă”, așa Delavrancea în trilogia ,,Apus de soare”,
,,Viforul”, ,,Luceafărul”, așa Mihail Sadoveanu în ,,Viața lui Ștefan cel Mare”, ,,Șoimii”
și ,,Nicoară Potcoavă”. Cronicarul Gigore Ureche a fost comparat pentru sobrietatea
stilului cu istoricul latin Tacit.

În cronica sa se observă destul de clar două firi, două mentalități, două

personalități: o primă personalitate se caracterizează printr-o caldă dragoste de țară,
printr-un deosebit simț de demnitate și printr-un discernământ critic, iar a doua
personalitate se caracterizează printr-o râvnă de a se face cunoscută cu orice preț,
printr-o tendință constantă de ,,a tinde poveștile mai larg”, cu riscul de a cădea în
prolixitate și incoerență chiar și printr-o totală lipsă de simț critic.

Locul central în cronică îl ocupă fără dubii epoca glorioasă a lui Ştefan cel Mare,
lupta eroică a poporului împotriva cotropitorilor străini şi mai ales împotriva celor
otomani.

Lupta din Codrii Cosminului

Un spațiu amplu acorda Grigore Ureche relatării bătăliei de la Codrul Cosminului
din anul 1497, in care Stefan a repurtat o victorie răsunătoare. Craiul Albert venise pe
tronul Poloniei după moartea tatălui sau, regele Cazimir, care avea tratate încheiate
cu Stefan „împotriva păgânilor”.Albert nu-si da seama de pericolul militar si religios al
expansiunii turcești si nu respecta înțelegerea făcuta de tatăl sau cu Stefan,așa ca
pornește cu „vitejiia asupra Moldovei, socotind ca pre lesne o va supune”. Viclean,el
nu declara fățiș război voievodului,ci,sub pretextul ca vrea sa elibereze Cetatea Alba
si Chilia de sub ocupația otomana, el pătrunde in Moldova in august 1497 cu 80.000
de osteni. Atunci când mesagerii săi,logofătul Tăutu si vistiernicul Isac au fost
arestați si duși la închisoarea din Liov,domnitorul mobilizează in graba oastea si-l
întâmpina pe craiul leșesc in apropiere de Roman, la 27 august 1497. Deși avea o
armata mult mai numeroasa, Albert nu poate ocupa cetatea Sucevei, întrucât
apărătorii moldoveni „ce risipiia leșii zioa cu pușcile ,noaptea astupa găurile si
întăriia”. Fiindu-i teama ca va fi abandonat de armata si aflând ca Stefan primise
ajutor de la Radu-vodă al Munteniei si de la Birtoc al Ardealului, accepta împăcarea
cu Stefan, chiar pe câmpul de lupta. De remarcat , faptul ca in aceasta lupta s-au unit
pentru același tel Moldova, Tara Româneasca si Ardealul, constituind unul din
momentele istorice esențiale ale Evului Mediu. Dar regele polon nu respecta nici de
aceasta data înțelegerea si pleacă pe alt traseu, „pre unde era tara întreaga” , drum
pe care trebuia sa traverseze Codrul Cosminului. Intuind intenția lui Albert, aceea de
a jefui o alta zona bogata a Moldovei si de a se ridica astfel in ochii ostașilor săi ,
Stefan a poruncit „ sa săcuiască pădurea”, adică sa taie pe trei sferturi trunchiurile
copacilor , iar când va trece oastea polona prin pădure sa-i doboare peste ea. Auzind
ca „vine si alta oaste leșeasca intr-ajutoriu craiului” , Stefan cheamă pe vornicul
Boldur in ajutor si bătălia s-a dat la Lentesti , in ziua de 29 octombrie, când „cu
ajutorul lui Dumnezeu si cu norocul lui Stefan vodă si mare moarte si taiere s-au făcut
atunci in oastea leșeasca”.Restul armatei polone a trecut Prutul spre Cernăuți, dar a
fost din nou lovita de oastea lui Stefan ,care „i-au risipit si i-au taiatu, de-abia au
scăpat însuși craiul cu putina oaste a sa.”

In aceste capitole, Ureche evidențiază câteva dintre valorile morale esențiale ale
epocii :dreptatea divina si pământeana, respectarea jurămintelor, mai ales a celor
militare, apărarea valorilor creștine si pedepsirea trufiei umane, accentuând in
același timp onestitatea,fermitatea si patriotismul lui Stefan cel Mare.

Portretul lui Ştefan cel mare

Ultimul capitol consacrat domniei lui Ştefan cel Mare, conţine date despre moartea
gloriosului voievod şi, de asemenea cea mai cunoscută pagină din letopiseţul lui
Grigore Ureche, portretul lui Ştefan cel Mare. Acest portret este concentrat într-un
simplu paragraf, de o concizie clasică, cu capacitatea de a însuma însuşirile fizice şi
morale fundamentale ale eroului.

“Fost-au acestu Ştefan Vodă om nu mare de statu, mânios şi de grabu

vărsătoriu de sânge nevinovat; de multe ori la ospeţe omorea fără judeţu.
Amintrilea era om întreg la fire, neleneşul, şi lucrul sau îl ştiia al acoperi şi
unde nu gândiiai, acolo îl aflai. La lucruri de războaie meşter, unde era
nevoie însuşi se vărăia, că văzându-l ai săi, să nu să îndărăpteze şi pentru
aceia raru război de nu biruia. Şi unde-l biruia altii, nu pierdea nădejdea, că
ştiindu-să căzut jos, să rădica deasupra biruitorilor. Mai apoi, după moartea
lui şi feciorul său, Bogdan Vodă, urma îl luasă, de lucruri vitejeşti, cum să
tâmplă din pom bun roadă bună iese.” (Grigore Ureche)

Portretul este construit pe alternanţa dintre însuşirea fizică ori morală, şi ilustrarea
ei prin gesturi, fapte şi atitudini. După datele privitoare la statura voievodului, „om nu
mare de statu”, urmează referiri la temperamentul coleric al voievodului, pus în
relaţie cu poziţia politică a cronicarului însuşi, duşman, cum se ştie, al autocraţiei
voievodale moldovene: „Mânios şi grabu vărsătoriu de sânge nevinovat; de multe ori
la ospeţe omorea fără judeţu”. Cronicarul revine, cu obiectivitate, şi deduce din
latura temperamentală a eroului său, noi însuşiri pozitive: unitate caracterială („om
întreg la fire”), dinamism („neleneşu, şi lucrul său îl ştia acoperi şi unde nu gândeai,
acolo îl aflai”), geniu militar, vitejia, curajul, tăria morală, forţa de a întoarce o
înfrângere în izbândă („Şi unde biruia alţii, nu perdea nădejdea, că ştiindu-se căzut
jos, să ridica deasupra biruitorilor”). În fine, moartea lui Ştefan cel Mare e proiectată
catastrofal, sfârşitul voievodului fiind prevestit de o „iarnă grea şi geroasă” şi de o
vară cu inundaţii.

Aprecieri critice asupra operei

„Adevăratul dar al lui Grigore Ureche este ... portretul moral. Aici el creează,
sintetizează, fiindcă izvoadele nu-i dădeau niciun model. Omul e privit sub o însuşire
capitală sau un viţiu sub care se aşează faptele lui memorabile, într-o cadenţă
tipică.” (G. Călinescu)

„Evenimentele şi figurile de domnitori care succed au atras pe scriitorii de mai

târziu şi meritul lui Ureche este de a fi oferit în cronică schiţele mai tuturor operelor
literare ce se puteau imagina.”

(Al. Piru)

„În dezvoltarea limbii române literare, exprimarea lui Ureche se caracterizează

prin încercările reuşite de părăsire, în mare măsură, a şablonului limbii bisericeşti şi
de promovare a limbii populare, fapt care constituie un moment important al
evoluţiei stilului artistic al limbii noastre literare.”

(Al. Rosetti)

2.Miron Costin „Letopiseţul Ţării Moldovei”

În șirul marilor cronicari moldoveni, Miron Costin ocupă, prin cultura lui largă și prin
puterea personalității sale, un loc proeminent. Miron Costin nu se mărginește să
relateze fapte bazat pe istorii străine, ci pune la contribuție mai ales memoria vie a
oamenilor, mărturia contemporanilor și adesea calitatea sa de actor implicat în
desfășurarea evenimentelor. Cronica lui Miron Costin este în cea mai mare parte o
scriere memorialistică în care participarea autorului se face simțită la tot pasul,
psihologic, afectiv, liric: ,, O! Moldova – reflectează la un moment dat cronicarul
patriot - , de ar fi domnii tăi, cari stăpânesc în tine, toți înțelepți, încă n-ai pieri așa
de lesne. Ce domniile neștiutoare rândului tău și lacome sînt pricina perirei tale. Că nu
caută să agonesească știe nume bun ceva la țară, ce caută desfrânați numai în
avuție să strângă, care apoi totuși să răsipește și încă și cu primejdii caselor lor, că
blăstămul săracilor, cum să dzice, nu cade pre copaci, cît de tîrdziu.” ,,Banul duce la
destrămare imperiilor și prăbușirea cetăților“.

Cu aceeași mândrie și pasiune cu care stătea dârz înaintea vizirului și înaintea

Domnilor săi pentru apărarea pământului și drepturilor poporului său, marele logofăt
a luat pana să spulbere ocara cu care fusese înfundat neamul său. Relieful pe care l-a
dat unor chestiuni precum unitatea neamului sau continuitatea în Dacia, căldura
convingerii și dragostea de neam – am putea zica pasiunea – cu care el a pus și a
discutat problema, a încălzit într-atât sufletul cărturarilor din epoca sa, încât ideile
aduse în circulație de el au avut un puternic răsuntet în opera lui Dimitrie Cantemir și
a Stolnicului Constantin Cantacuzino.

Nimeni până la el nu a fost, și din punct de vedere al culturii, și ca experiență

sufletească, mai bine pregătit să pătrundă problema unității neamului. Miron Costin
concepuse planul unei vaste istorii care, pornind de la originea romană, să
îmbrățișeze istoria neamului până în vremurile sale. Planul nu l-a putut însă îndeplini
din pricina vremurilor tulburi. Abie se așeza la masa de scris, și ștafeta de la curtea
domnească îl silea să lege paloșul la brâu și să încalece pentru drumuri îndepărtate.
Tocmai când se crede în amurgul vieții, s-a prăbușit asupra familiei sale, ca un fulger,
înfiorătoarea tragedie care i-a pus capăt vieții și l-a învăluit în acelaș mormânt cu
soția sa.

Orizontul larg de cultură pe care – spre deosebire de contemporanii săi moldoveni

- și-l agonisise în anii tinereții, se vede pretutindeni în opera lui: din bogăția de
informații privitoare la țările învecinate, din claritatea cu care pune și discută
problema originii romane, din reminiscențele literaturii clasice. Prin frumusețea
lirismului descriptiv, prin farmecul legendelor populare și cu eleganța cu care
mânuiește versul eroic, Miron Costin a izbutit să cucerească un loc de cinste în
literatura autohtonă a timpului său.

Invazia lăcustelor
Miron Costin, în cronica sa, ,,Letopisețul țării Moldovei”, pomenește de câteva ori
de anumite cataclisme naturale, evenimente neobișnuite, chiar supranaturale.
Perspectiva narativă se schimbă, el trecând în ipostaza de narator-martor, relatând
fenomenul cu o groază și nesiguranță specifica unui individ care se afla față în fața
cu forța mistică a naturii. O astfel de catastrofă ecologică este invazia lăcustelor,
surprinzătoare prin caracterul neobișnuit al împrejurării. Norul de lăcuste este o urgie
îngrozitoare, întregul tablou descris fiind dominat de spectrul morții și de neputința
oamenilor de a i se împotrivi. Momentul invaziei lăcustelor este bine precizat, prin
raportare la repere istorice: ,,cu unu anu înainte de ce s-au rădicat Hmil, hatmanul
căzăcescu, asupre leșilor, aproape de secere”. ,, Numai ce vădzum despre amiazăzi
unu nuor, cum să rădică doeparte de ceriu, un nuor sau o negură. […] ne-am
timpinat cu nuorul cel de lăcuste, cum vine o oaste stol.” Unele zburau mai sus, ,, ca
de trei sau patru sulițe”, altele altele mai jos, ,, de un stat de om si mai gios zbura de
la pământu”, dezlănțuind urlete fără seamăn. Stolul este de dimensiuni uriașe: ,,să
rădică în sus de la om o bucată mare de ceia poiadă, și așa mergea pe deasupra
pământului, ca de doi coți, până în trei sulițe în sus, tot într-o desime și într-un chip.
Invazia se realizeaza in stoluri: ,, un stol ținea un ceas bun și, dacă trecea acela stol,
la un ceas și giumătate sosiia altul, și așea, stol după stol, cît ținea de la aprîndzu
pănă în desară.” Lăcustele lasă în urma lor prăpăd, ,, Nica frundze, nice pai, ori de
iarbă, ori de sămanătură, nu rămînea”.

Urgia a durat câteva zile și s-a dezlănțuit peste tot, ,, den părțile de gios în sus”.
Invazia lăcustelor este privită ca o mânie a lui Dumnezeu, și peisajul apocaliptic este
într-adevăr foarte asemănător cu trâmbița a cincea din Apocalipsa dupa Ioan, în care
lăcustele, o forță ne neoprit, ajung să curețe pământul: ,, Și din fum au ieșit lăcuste
pe pământ și li s-a dat lor putere precum putere au scorpiile pământului. Si li s-a
poruncit să nu vătăme iarba pământului si nici o verdeață și nici un copac, ci numai
pe oamenii care nu au pe frunțile lor pecetea lui Dumnezeu.

Aprecieri critice asupra operei

„El are lunga respiraţie epică, simţul sublim al destinului uman, meşteşugul
patetic de a se opri din când în când să răsufle greutatea faptelor şi să le contemple
de sus. [...] Descripţia e atentă, constructivă. Cronicarul are viziunea apocaliptică.”
(G. Călinescu)

„Scrierile sale nu sunt o expunere seaca a faptelor, ci o expunere în care se

folosesc procedee stilistice: portrete psihologice ale personajelor, descrieri de natură,
comparaţii retorice, anecdote, dialogul...” (P. P. Panaitescu).

ION NECULCE

(1672-1745)
Înzestrat cu o simţire aleasă, dar mai ales cu harul cuvântului, devenit artă, Ion
Neculce este ,,întâiul mare povestitor român ”.(G. Călinescu)

În 1686, cronicarul Ion Neculce se refugiază în Muntenia, la familia stolnicului

Constantin Cantacuzino. Se întoarce în Moldova în timpul domniei lui Constantin
Cantemir, intră în viaţa publică şi va fi, rând pe rând, mare spătar şi hatman. E nevoit
să plece în exil în Rusia, după bătălia de la Stănileşti (1711), întorcându-se în ţară
abia în 1720. Începând din anul 1733, începe să-şi scrie cronica, ,,Letopiseţul Ţării
Moldovei de la Dabja Vodă până la a doua domnie a lui Constantin Mavrocordat”
(1662-1743), precedată de cele 42 de legende , intitulate ,,O samă de cuvinte ”.
Scrierile lui se întemeiază pe fapte trăite, de aceea au un caracter memorialistic,
cronicarul fiind martorul celor povestite cel puţin o jumătate de secol: ,, O samă de
cuvinte ce sîntu audzite din om în om, de oameni vechi şi bătrâni , şi în letopiseţu nu
sînt scrise , ce s-au scris aice, după domnia lui Ştefăniţă-vodă, înaintea domnii Dabijii-
vodă.Deci cine va ceti şi le va crede , bine va fi , iară cine nu le va crede iară va fi
bine; cine precum îi va fi voia, aşa va face. ”

Dintre cele 42 de legende (cuvinte= povestiri, anecdote), 9, adică aproape un sfert, îl

au ca protagonist pe Ştefan cel Mare, ceea ce spune mult despre gloria postumă a
marelui voievod, despre capacitatea memoriei colective de a reţine faptele şi pe eroii
care le-au desăvârşit , ca în geneza epopeilor homerice. Nu e mai puţin adevărat că
nu numai memoria populară a operat aici, pentru că multe dintre aceste legende au
fost istorisite în diferite cronici, inclusiv ,, Dumbrava Roşie” (VIII) şi ,, Aprodul Purice
” (V) , a căror consemnare Neculce o tăgăduieşte în ,,Predoslovie”, dar pe care le
găsim , pe prima nu la Costin, cum pretinde Neculce că ar fi trebuit, pentru că nu în
răstimpul care face obiectul cronicii lui Costin s-a petrecut întâmplarea, ci în acela
acoperit de letopiseţul lui Ureche, iar a doua în cronica lui Ştefan cel Mare în limba
germană.
Una din aceste povestiri este legenda a III-a care explică un ritual iniţiatic, acela al
găsirii locului unei ctitorii, construcţia mănăstirii Putna, în anul 1466, un locaş de cult
devenit extrem de drag lui Ştefan cel Mare. Naraţiunea începe direct, având un incipit
scurt, într-un limbaj simplu, urmând procedurile ritualice ale oricărei întemeieri:
"Ştefan-vodă cel Bun, când s-au apucat să facă mănăstirea Putna, au tras cu arcul
Ştefan-vodă dintr-un vîrvu de munte." Mănăstirea urmează să se ridice "unde au
agiunsu săgeata", pentru a face în acel loc altarul ("prestolul în oltariu").
Ritualul nu constă însă într-o singură alegere, ci urmează alte trei, pentru că mai sunt
puşi să tragă cu arcul "trii boiernaşi": "unde au cădzut săgeata vătavului de copii au
făcut poarta, iar unde au căzut săgeata unui copil din casă au făcut clopotniţa". O
dată cu al treilea arcaş se introduce motivul sacrificiului, al jertfei pentru
durabilitatea creaţiei, căci Ştefan-Vodă, văzut în legendă ca un autocrat orgolios , nu
suportă să fie întrecut într-o competiţie cu aspect militar de un adversar: "Iar un copil
din casă dzicu să fie întrecut pe Ştefan-vodă şi să-i fie cădzut săgeata într-un deluşel
ce sa cheama Sion, ce este lângă mănăstire."în locul respectiv se afla un stâlp de
piatră, pentru că acolo - îndrăzneţul fusese pedepsit prin tăierea capului, în felul
acesta, numai din câteva amănunte narative, se adună motivele principale ale unei
întemeieri, cunoscute şi din "Monastirea Argesului": simbolistica locului benefic
construcţiei, având o potenţialitate magică, jertfa ritualică, orgoliul feudal al
beneficiarului ctitoriei.
O biserică de lemn se aflase în apropierea deluşorului, dar aceasta dispăruse, fiind
făcută dintr-un material perisabil. Mănăstirea construită este frumos zugrăvită, şi pe
dinăuntru şi pe dinafară, poleită cu aur şi acoperită cu plumb, metal rezistent la
trecerea vremii. Tot aici se găsesc "sfeşnicele cele mari şi cele mici şi policandru şi
hora tot prisne de argint". Belşugul materialelor stă dovadă pentru epoca de mărire a
Moldovei în timpul lui Ştefan cel Mare. Însă legenda povesteşte şi degradarea puterii
voievodului, cu trecerea timpului, surprins în acest moment de culminaţie sacră,
degradare paralelă cu decăderea măreţiei Moldovei. Arcul lui Ştefan cel Mare cade în
mâna cazacilor, iar paharul de iaspis dăruit de domn mănăstirii este scos de un
călugar din locul său sacru şi spart într-un chef cu slugi boiereşti.

Alte povestie este legenda X care relatează cu umor cum logofătul Tăutu, trimis sol la
turci, este primit şi servit de către vizir cu cafea, dar bietul român nu ştia ce fel de
băutură este aceea, aşa că , ridicând ceaşca, a ciocnit spunând ,,<<Să trăiască
împăratul şi viziriul!>> şi, închinând, au sorbit feleagul ca altă băutură.” . În legenda
XXII povesteşte păţania lui Barnovski-vodă, care, aflându-se în drum spre Poartă,
este chinuit de strănuturi.Boierii însoţitori îi strigă:,,Sănătos, doamne, şi pre voia
mării tale!”, dar strănutul nu conteneşte până când alt boier îi zice : ,,Viermi,
doamne”, adică îi prevestea moartea , de teama căreia strănutul i-a trecut imediat.

Aceste legende oferă imagini pilduitoare prin semnificaţia lor istorică şi patriotică,
evocând momente şi figuri din istoria Moldovei. Este evident darul de povestitor al lui
Neculce, preocuparea de a conferi legendelor culoare evocatoare , de a schiţa
portrete , ca şi tendinţa de a dezvolta naraţiunea , înmulţind episoadele şi creând
adevărate mici nuvele, precum în cazul legendei consacrate lui Nicolae Milescu
Spătarul.

De remarcat că Neculce a realizat o selecţie în rândul numeroaselor povestiri

fabuloase care circulau în epoca sa pe seama personalităţilor istorice , înregistrându-
le doar pe cele ,,mai alese” , mai deosebite prin problematică şi conţinut , dar şi mai
verosimile. El utilizează modul povestirii populare, stilul definindu-se prin oralitate: un
număr mare de epitete, comparaţii, vorbirea în pilde, proverbe şi zicători. Prin
aceasta , Neculce se deosebeşte de stilul lui Miron Costin sau Dimitrie Cantemir,
limba lui Neculce este graiul moldovenesc al vremii sale.

Prin intermediul acestor legende, cronicarul transformă voit cadrul strict informativ al
relatărilor în fapte artistice prin care încearcă să capteze interesul cititorilor. Ion
Neculce s-a dovedit, de asemenea un psiholog desăvârşit, care umanizează
personajele cu însuşiri legendare, prin prezentarea virtuţilor şi viciilor acestora în
toată concreteţea lor.

În cocluzie, în scrierile lui Neculce predominantă e reflectarea vorbirii

poporului.Pentru a reliefa actualitatea conţinutului şi istorisirea unor fapte la care a
fost martor, Neculce utilizează procedeele expunerii orale.Cronicarul are calitatea
evocării fireşti şi autenticitate a descrierii, portretele caracterizându-se prin voinţa de
individualizare expresivă a personalităţii evocate.Astfel, Ion Neculce este cel dintâi
povestitor artist al nostru, prin simplitatea şi naturaleţea sa.

,,Când citeşti cronica lui Neculce , un nume îţi năvăleşte numaidecât în minte:
Creangă. În Neculce se înfăptuieşte cu un veac înainte acel amestec de mică cultură
de târgoveţ şi de înţelepciune ţărănească. ” G. Călinescu

III.Temele fundamentale din cronici

1. Originea romană si latinitatea limbii romane

Preocuparea cronicarilor de a stabili identitatea poporului român în context

universal si latinitatea limbii române este o marcă a umanismului.

Primul nostru umanist care afirmă ideea originii romane, comune a tuturor
românilor , este Nicolaus Olahus, in lucrarea scrisă in 1536, „Hungaria” : „Românii se
spune că sunt colonii romane. Dovadă de acest lucru e faptul că au multe cuvinte
comune cu limba romană. Moldovenii au aceeași limbă,religie şi obiceiuri ca și
muntenii…Limba lor ca și a celorlalți români a fost cândva romană, ca unii ce sunt
coloni ai romanilor.[…] Chiar și acum pe limba lor se numesc romani.” Scrisă in limba
latină, lucrarea este prima care pune in circuitul umanismului european aceste idei
privitoare la identitatea națională a românilor.

Grigore Ureche prelungeşte cumva ideea lui Nicolae Olahus, ajungând la concluzia
că romanii “toţi de la Ram se trag şi cu ale lor cuvinte ni-s amestecate”, “câţi se afla
lăcuitori la "Ţara Ungureasca şi la Ardeal şi la Maramoros , de la un loc sunt cu
moldovenii şi tot de la Ram se trag",susţinând ideea de latinitate a limbii romane,
aducând ca argument evoluţia etimologica a unor cuvinte.

La rândul său, Miron Costin va dezvolta o observaţie asemănătoare, cercetând

problema originii romanilor mai în profunzime, căutând argumente şi ajungând la
lucrarea cu caracter incipient ştiinţific în operă “De neamul
moldovenilor”.Argumentele sale sunt în acelaşi timp ştiinţifice, lingvistice,
arheologice şi etnografice. El “porneşte” istoria românilor “de la descălecatul ţărilor
cel dintâi de Traian Împăratul Ramului, cu câteva sute de ani peste mie trecute”, spre
a demonstra romanitatea poporului nostru, latinitatea limbii, originea comună şi
unitatea romanilor din cele trei teritorii de atunci, continuitatea lor pe aceste
meleaguri şi spre a aprecia, în plus, importanta elementului autohton în procesul
formării poporului român.

Sentimentul originii, continuităţii şi nobleţei noastre ca neam a fost declarat mai

apoi de Dimitrie Cantemir în “Hronicul vechimei romano-moldo-vlahilor”. Acesta
continuă ideile cronicarilor: romanitatea si continuitatea pe teritoriul Daciei , dar
depășește viziunea lor prin faptul că se ocupa de românii din toate provinciile,
inclusiv de macedoromâni , și privește istoria noastră in contextul mai larg al istoriei
universale: „Deciia vor mărturisi precum poporul romano-moldo-vlahilor nu din
glogozeala a nașteri de strânsură să fie scornit , ce din cetățeni romani, din ostași
veterani și din mari familii să să fie ales”. Afirmația combate , cu dovezi științifice, o
teorie falsa, lansata de copiștii cronicii lui Ureche, „oameni neînvățați” , ca
romanizarea Daciei s-ar fi făcut cu tâlhari din temnițele Romei.

2.Instituţia domniei. Personalităţi. Elemente de

artă literară
Un alt element esențial al conștiinței istorice este instituția
domniei, personalitățile aflate in centrul evenimentelor istorice
consemnate in cronici. Fiind vorba despre manifestările
conştiinţei istorice în literatura română, se poate ridica
întrebarea dacă opera cronicarilor are şi valenţe artistico-
literare.
Adevărul este că, deşi valoroşi pentru istorie, cronicarii au
reprezentat şi prima generaţie de scriitori, de autori de
literatură.
In mod deosebit, portretele au o veritabila valoare artistica.

Lui Ştefan cel Mare îi sunt dedicate cele mai multe pagini din letopiseţul
cronicarilor moldoveni, într-un joc de lumini şi umbre, căci cronicarul nu se sfieşte
să-l judece uneori (de exemplu îl consideră mai curând un războinic de dragul
războiului decât un patriot). Celebru este finalul portretului, în care moartea
voievodului este prezentată secvenţial:

a) împrejurările morţii lui Ştefan (anul, luna, ziua);

b) portretul fizic, realizat printr-un eufemism („om nu mare de stat”) şi cel moral,
alcătuit dintr-o enumerare de însuşiri: impulsiv („mînios şi degrabă a vărsa sînge
nevinovat”), uneori nedrept cu boierii („deseori la
ospeţe omorîia fără giudeţ”), dar bun gospodar („şi lucrul său îl ştia à-
l acoperi”), neîntrecut strateg („la lucruri de războaie meşter”), ştiind să-
şi transforme chiar înfrîngerea în victorie („…că ştiindu-se căzut gios se rădica
deasupra învingătorilor”);

c) sentimentele poporului la moartea lui Ştefan (jalea,intrarea în legendă à

domnitorului);

d) participarea naturii la durerea generală;

e) o scurtă şi precisă informare istoriografică.

Cronica lui Ureche este prima scriere din literatura
română care se depărtează de stilul bisericesc.

Arta scriitorului se valorifică îndeosebi în capacitatea de a creiona portrete. Arta

portretului se ilustrează exemplar in portretul lui Stefan Cel Mare,elogios in
întregul sau, alcătuit însa din lumini si umbre, in construcția sa relevându-se o
evidenta reticenta a afirmațiilor encomiaste,o ezitare
bine controlata in construcția frazei,pentru a da
autenticitate si obiectivitatea virtuților marelui domnitor.

„Fost-au acestu Ştefan vodă om nu mare de statu, mânios şi degrabu

vărsătoriu de sânge nevinovat, de multe ori la ospeţe omorîea fără judeţu.
Amintrilea era om întreg la hire, neleneşu, şi lucrul său îl ştiia a-l acoperi, şi
unde nu gândiiai acolo îl aflai. La lucruri de războaie meşter, unde era
nevoie însuşi se vîrîea, ca văzându-l ai săi, să nu îndărăpteze. Şi pentru
aceia raru războiu de nu biruia. Şi unde-l biruia alţii, nu pierdea nădejdea,
că ştiindu-se căzut jos, se rădica deasupra biruitorilor…”.

(Grigore Ureche, portret din care reies mai accentuate trăsăturile

positive ale personajului).

Personajul cel mai important al cronicii lui Ion Neculce este Dimitrie Cantemir,
căruia îi conferă o tipologie de personalitate impunătoare a timpului său.
Cantemir este un om doritor nu atât de avere, cât defaimă, atât cărturărească, de
om învățat, cât şi militare,de luptător pentru eliberarea românilor de sub
dominaţia Imperiului Otoman, căruia îi prevede de altfel decăderea inevitabilă, în
lucrarea sa “Historia incremetorum atquedecrementorum Aular
Othomanicae”.Acţiunile lui Dimitrie Cantemir sunt preţuite la valoarea
lor adevărată:”…şi văzând ca atunce trage toata
creștinătatea bucuria şi nădejdea creştinilor, a decamoscalilor, au început şi el a
să ajunge cu creştinii şi a-iinştiinţa la Poarta. Şi aşe cu meşteşug au scris la
Poarta,ca să-I dea voie să facă a să agiunge cu moscalii şi ce-arvide şi ce-ar
înţelege, de toate să facă ştire Porţii. Decivezierul, gândind că va fi drept Porţii
datu-i-au şi acevoie”.

Dimitrie Cantemir, care în tinereţe se arătase „nerăbdător, mânios, zlobiv la

beţie”, încât îi ieşise „numele de om rău”, căpătând domnia, „ştiu să-şi piarză
numele cel rău căci doară mai la vârstă venise, au doară chivernisise
vieaţa lui unde nu era pace, că aşa se arăta de bun şi de blând, că
tuturora le era uşile deschise, şi nemăreţ, de vorovèa cu toţi copiii, încât
începuseră toţi a se lipi de el şi a-l lăuda.[…] Era om învăţat. Numai la
giudecăţi nu prè putè lua sama bine, poate fi trăind mult la Ţarigrad în
străinătate. Lăcomie nu avè mare, lucrurile lui poftiè să fie lăudate”.

(Ion Neculce, portret al lui Dimitrie Cantemir)

Exceptând tehnica remarcabila a portretului, printre elementele
de arta literara introduse de cronicarii romani se număra :

Anecdotica şi stilul oral

 Legendele lui Neculce au un conţinut anecdotic, cu înţelesuri morale şi expresii

populare.

 George Călinescu: „Când citeşti cronica lui Neculce, un nume îţi

năvăleşte numaidecât în minte: Creangă.[…] proverbialitatea, filozofia
bătrânească, minunarea, văietătura şi în fine acel lucru învederat, dar
inanalizabil, ce se cheamă darul de a povesti”

Figuri de stil şi moduri de expunere

 Cronicarii aduc în limba română şi în literatură toate modurile de expunere,

aşadar, pe lângă naraţiune şi descriere, dialogul şi monologul. Odată cu
descrierea, în literatură au pătruns şi figurile de stil, utilizate în mod frecvent
de Neculce, luând din vorbirea populară comparaţia, cea mai simplă figură de
stil.

„intrat-au tătarii în ţară ca lupii într-o turmă de oi” (Ion Neculce)

Figuri de stil populare

 Tot la Neculce se întâlnesc câteva epitete populare, majoritatea conţinând

adjectivul „bogat”, precum: „făcè bogată stricăciune”, ori „s-au făcut
mare şi frumoasă nuntă”.

 Metaforele sunt rare, la fel ca în vorbirea populară: „Duca să tulbură tare şi-
şi aprinse poaleli de toate părţile”, etc.
 3. Școala ardeleană
Școala Ardeleana este o mișcare intelectuala din Transilvania,care s-a
dezvoltat in consonanta cu iluminismul european in ultimele decenii ale secolului al
XVIII-lea si primele decenii ale secolului al XIX-lea. Reprezentanții Scolii
Ardelene,Gheorghe Șincai(1754-1816),Samuil Micu-Klein(1745-1806),Petru Maior(1756-
1821),Ion Budai-Deleanu(1760-1820),militau pentru emanciparea naționala si culturala
a romanilor din Transilvania,pentru afirmarea identității etnice,pentru luminarea
poporului,prin înființarea de scoli la sate si popularizarea ideilor înaintate ale timpului.

Un rol important in aceasta direcție l-a avut Gheorghe Șincai,care,ca director al

unităților de învățământ romanești din Transilvania,înființează peste 300 de scoli
sătești,pregătește cadrele didactice pentru acestea,elaborează programe de învățământ
ă
,traduce sau scrie manuale pentru disciplinele
fundamentale:abecedar,gramatica,aritmetica.

Lucrările esențiale ale reprezentanților Scolii Ardelene,”Istoria si lucrurile si întâmplările

romanilor”,de Samuil Micu,”Hronica romanilor si a mai multor neamuri”,de Gheorghe
Șincai,”Istoria pentru începutul romanilor in Dachia”,de Petru Maior si „De originibus
populorum Transylvanie”,de Ion Budai-Deleanu,demonstrează,de multe ori cu
argumente polemice,romanitatea si continuitatea poporului roman pe teritoriul vechii
Dacii,militând pentru afirmarea identității naționale in Transilvania,tara in care,prin
tratatul „Unio trium natiorum”,încheiat după Răscoala de la Bobâlna(1437),populația
româneasca,cea mai numeroasa,era lipsita de drepturi sociale si politice,in favoarea a
trei națiuni privilegiate,ungurii,sașii si secuii.

In sprijinul identității naționale si culturale vin si lucrări lingvistice ale reprezentanților

Scolii Ardelene,care afirma si argumentează teza latinității limbii romane:”Elementa
linguae daco-romanae sive valachicae”(1780),de Samuil Micu si Gheorghe
Șincai,”Disertatie pentru începutul limbii romane” si „Dialog pentru începutul limbii
romane intre nepot si unchi”,de Petru Maior,”Temeiurile gramaticii românești” si mai
ales „Lexiconul de la Buda”(1825),de Ion Budai-Deleanu.

In toate acestea,autorii susțin cu neabătuta consecventa idei cristalizate in timp pe

temeiul,cu unele excepții,al argumentelor de natura istorica si științifica:originea
exclusiv romana a poporului roman,neluând in seama componenta geto-daca a
etnogenezei;continuitatea romanilor in Transilvania;latinitatea limbii romane,cu
amendamentul ca romana descinde direct din latina clasica,aspectul
popular,”vulgar”,fiind dobândit ulterior,prin interferenta cu alte limbi.

Afirmarea caracterului exclusiv latin al limbii romane a generat o atitudine purista in

tratarea fenomenelor de limba,constând in tendința de a îndepărta elementele
nelatine,îndeosebi a celor de origine slava si in introducerea unei ortografii
etimologice in locul celei fonetice,pe temeiul înlocuirii alfabetului chirilic cu cel latin.
Purismul latinizat se menține si pe parcursul secolului al XIX-lea,fiind promovat pana
la apariția „Dicționarului limbei române”(1871-1876),de I.C.Massim si August
Treboniu Laurian.

IV. Concluzii
Cronicarii au avut o mare importanță istorică, scrierile lor fiind surse extraordinare pentru aflarea
trecutului românilor.
Grigore Ureche inaugurează forma simplă a narațiunii istorice; el exprimă necesitatea cărții de istorie
în limba română și despre români.
Conștiința acoperirii acestei lacune istorice îl îndeamnă să-și asume rolul de prim scriitor al unei cronici
moldovenești în limba țării. El este reprezentant al umanismului românesc, orientat de ideea latinității
originale. El inventează școala cronicarilor moldoveni și epica istoriei în limba română.

V. Bibliografie

Grigore Ureche, Letopiseţul Ţării Moldovei, editura Tineretului

A. Gh. Olteanu, Cronicarii, editura Recif, Cluj-Napoca
www.ro.wikipedia.org
O samă de cuvinte , Ion Neculce, editura 100+1 Gramar , 1997
Limba şi literatura română, C. Bărboi, S. Boatcă, M. Popescu, editura Recif, 1995
http://www.litrom.go.ro
http://istoria.md/articol/77/Grigore_Ureche
Sarcinile membrilor echipei:
1. Codrin Goia: editare film, rol în film, Miron Costin

2. Anda Văcar: rol în film, Grigore Ureche, aspect proiect

3. Paula Gliga: rol în film,”Teme fundamentale din cronici”

4. Chiscop Irina: editare film , ”Teme fundamentale din cronici”

5. Liviu Cristescu: rol în film, „Preliminarii teoretice”, concluzii, introducere

6. Adelina Cormoş: editare film, Ion Neculce