Particularități de construcție a unui personaj

Ultima noapte de dragoste, întâia noapte de război

Camil Petrescu

Apariția în 1930 a romanului ”Ultima noapte de dragoste, întâia noapte de război” de Camil
Petrescu a constituit o noutate absolută în epocă și prin personajul-narator care ilustrează drama
criza omului modern. Acesta respectă întocmai caracteristicile pe care Mihai Ralea, în studiul ”De
ce nu avem roman”, le consideră definitorii pentru personajul specific romanului psihologic. Fiind
unul dintre indivizii originali, a cărui viață se detașează clar de mediul cu care intră în conflict,
Ștefan Gheorghidiu marchează în literatura noastră deschiderea unei serii de eroi pentru care
conștiința este mai importantă decât faptul trăit.

Elemente de structură și de compoziție ale romanului, semnificative pentru realizarea

personajului principal

Evoluția personajului principal este determinată de cele două experiențe fundamentale de viață:
iubirea și războiul. Constituind temele romanului, aceste două căi prin care eroul încearcă să atingă
cunoașterea absolută ordonează întreaga acțiune a textului. Astfel, istoria relației celor două
personaje - Ștefan și Ela – depășește tipologia clasică a relației eșuate, căci nu există nicio
certitudine asupra evoluției iubirii celor doi, narațiunea desfășurându-se la persoana întâi, epicul
organizându-se ca o confesiune a protagonistului. Prima parte a romanului, rememorarea iubirii
dintre cei doi soți, este, după mărturisirea scriitorului, în întregime ficțiune, în vreme ce a doua parte
urmărește experiența de pe front în timpul Primului Război Mondial, valorificând jurnalul de
campanie al autorului.

Dincolo de particularitățile de construcție narativă, diferența dintre romanul realist-obiectiv și

cel psihologic, subiectiv, poate fi stabilită pornind de la modul în care incipitul și finalul
particularizează viziunea despre lume. Astfel, romanul simetric, închis, este înlocuit cu universul
neunitar care cuprinde perspective relativizate asupra existenței, de vreme ce scriitorul urmărește să
redea interioritatea personajului. Raportul dintre începutul și sfârșitul narațiunii nu mai urmează o
logică a simetriei, ceea ce creează condițiile unui final deschis. Romanul ”Ultima noapte de
dragoste, întâia noapte de război” se deschide printr-un artificiu compozițional, primul capitol fiind
ulterior, din punctul de vedere temporal, evenimentelor relatate în celelalte capitole ale cărții întâi.
În consecință, prin diferența stabilită între timpul povestirii – întâmplările de pe front - și timpul
povestit – trecutul relației de iubire cu Ela -, romanul psihologic al lui Camil Petrescu demonstrează
că materia narativă nu este organizată exclusiv după criteriul cronologic. Naratorul plasează
acțiunea în timp și în spațiu, în incipit, în maniera scrierilor obiective (”primăvara anului 1916, la
Piatra Craiului, în munte ”), dar introduce perspectiva relativizantă a personajului-narator asupra
camarazilor de arme și asupra iubirii cu prilejul articolului de ziar dedicat unei realități cotidiene.
Finalul romanului, chiar și prin titlul ultimului capitol – ”Comunicat apocrif” - , seamănă cu o
relatare de evenimente cotidiene care îl afectează acum doar în mod superficial pe tânărul
intelectual ce și-a văzut năruit întregul sistem idealist de viață. Astfel, ultimele rânduri ale
romanului deschid interpretări multiple, Ștefan Gheorghidiu pare să renunțe, o dată cu trecutul, și la
propria individualitate: ”I-am scris că-i las absolut tot ce e în casă, de la obiecte de preț la cărți, de
la lucruri personale, la amintiri. Adică tot trecutul.”
 Viziunea subiectivă asupra lumii reclamă o filtrare a întregii acțiuni prin vocea unui personaj
implicat. Astfel, perspectiva narativă aparține unui narator uniscient, care relatează evenimentele
focalizate intern, printr-o viziune ”avec„ (”împreună cu”).

Prezentarea statutului social, moral, psihologic prin raportarea la conflictul romanului

Perspectiva narativă subiectivă determină un nou statut al personajului. Tocmai că se bazează

pe exploatarea unor trăiri interioare complexe, capabile să susțină desfășurarea întregii acțiuni a
romanului, protagonistul este tipul intelectualului, atât prin formație, cât și prin caracter. Absolvent
al Facultății de Filozofie, Ștefan Gheorghidiu completează galeria personajelor camilpetresciene,
eroi însetați de cunoaștere absolută, caracterizați prin luciditatea autoanalizei, dar se diferențiază de
aceștia prin renunțarea nu la viață, ca în cazul celorlalți, ci la justificarea ideilor proprii, la trecutul
incertitudinilor, la propria individualitate. De altfel, el însuși se portretizează ca ”un tip imposibil
care complică absolut orice întâmplare”.

Spre deosebire de romanele tradiționale, în care conflictul este preponderent exterior, în

romanul lui Camil Petrescu, apare conflictul interior care fundamentează construcția narativă.
Ștefan Gheorghidiu trăiește acut stări și sentimente contradictorii față de soția sa, Ela, generate de
raporturile pe care acesta le are cu realitatea înconjurătoare. Principalul motiv al rupturii în cuplu
este implicarea Elei în lumea mondenă, pe care protagonistul cu înalte aspirații o disprețuiește. Prin
introspecție și monolog interior – tehnici ale analizei psihologice – personajul-narator își
analizează cu luciditate aceste trăiri. Stilul anticalofil pentru care optează romancierul susține
autenticitatea trăirilor prin limbaj, fiind importantă experiența de viață care poate fi transformată în
literatură, ”fără ortografie, fără compoziție, fără stil și chiar fără caligrafie”. (Patul lui Procust)

Așadar, statutul moral și psihologic al protagonistului, un intelectual ateu ce se iluzionează că

poate hotărî și raționaliza experiențele decisive pentru formarea sa ca subiectivitate, este influențat
de două conflicte pe care le interiorizează continuu: căsnicia ratată cu Ela în urma schimbării
statutului social printr-o moștenire și tragediile războiului. Prin ambele situații de viață, eroul caută
o ieșire din condiția lui, cu scopul atingerii unui absolut imaginat.

Relevarea principalei trăsături de caracter/ trăsăturilor personajului prin două

secvențe/episoade/citate comentate

Episodul din incipitul romanului în care mai mulți ofițeri discută polemic despre un articol de
ziar care descrie crima pasională a unui bărbat înșelat evidențiază percepția despre societate și
despre iubire prin vocea personajului-narator. De asemenea, Ștefan Gheorghidiu își confirmă,
ascultând-i pe camarazi, superioritatea intelectuală și dezvăluie o trăsătură de caracter importantă -
orgoliul, considerând că aceștia folosesc ”noțiuni primare, grosolane, cu înțelesuri nediferențiate”
și construiește o întreagă teorie despre iubire – ”O iubire mare e mai curând un proces de
autosugestie (…) Orice iubire e ca un monodeism, voluntar la început, patologic, pe urmă.”

Ilustrativă, de asemenea, este mărturisirea lui Gheorghidiu referitoare la felul în care ia

naștere iubirea lui pentru Ela: ”Iubești întâi din milă, din îndatorire, din duioșie, iubești pentru că
știi că asta o face fericită” și recunoaște că începuse totuși să fie măgulit de admirația pe care o
avea lumea pentru el ”fiindcă era atât de pătimaș iubit de una dintre cele mai frumoase studente”,
orgoliul constituind ”baza viitoarei iubiri”.

Memoria afectivă specifică primei părți a romanului transformă, prin monologul interior,
experiența din trecut într-o autocaracterizare a protagonistului. Lucid și orgolios, Ștefan
Gheorghidiu nu retrăiește trecutul lui amoros, ci îl analizează. Pe acest fond, drama războiului,
tragediile la care participă îl fac să se îndepărteze de acest trecut, anulând importanța celorlalte
lucruri: ”De soția mea, de amantul ei, de zbuciumul de-atunci, mi-aduc aminte ca de o întâmplare
din copilărie. Și atunci sufeream de lucruri care azi mi se par fără înțeles”.

Pasionat de filozofia lui Kant, protagonistul este caracterizat indirect prin faptele și vorbele sale
– ”în afară de conștiință totul e o bestialitate” – drept un idealist însetat de absolut, dar inadaptat
social. Soția lui îi spune că toți vor să-l înșele deoarece ”e prea bun”, iar pragmaticul unchi Tache îl
caracterizează ”lipsit de simț practic”, ”Cu Kant ăla al dumitale și cu Schopenhauer nu faci în
afaceri nicio brânză”.

Exprimarea unui punct de vedere argumentat despre modul în care se reflectă o idee sau tema în
construcția personajului

Ștefan Gheorghidiu ”a văzut idei”. Este, în fond, un inadaptat superior, aplicând asupra
existenței propria sete de ideal, recompunând zadarnic o lume în dezacord cu realitatea. Drama lui
provine din încercarea acestuia de suprapunere a unui ideal, generat de înclinația spre filozofie, pe
realitatea socială. De aici, drama incompatibilității cu mediul social, dispersată în tendințe și relații,
în viziuni și moduri de existență contrare: al lui și al Elei, al lui și al celorlalți. Atenția eroului este
continuu întoarsă spre interior, de aceea trăsăturile principale de caracter se condiționează:
luciditatea și orgoliul.

Așadar, protagonistul filtrează prin propria conștiință realitatea înconjurătoare și îi imprimă

sens în funcție de concepțiile sale.