Ultima noapte de dragoste, întâia noapte de război

de Camil Petrescu
Roman modern/subiectiv/de analiză psihologică/al experienței

1. Context
Camil Petrescu este un scriitor interbelic și întemeietorul romanului modern, subiectiv, de
analiză psihologică. De asemenea, este adeptul concepției de modernizare a literaturii, formulând
o serie de principii estetice care stau la baza noului roman de creație și de analiză. Astfel, în
studiul „De ce nu avem roman?” vorbește despre necesitatea existenței romanului de analiză
psihologică, iar în studiul „Noua structură și opera lui Marcel Proust” se declară adeptul
romanului proustian, intrând în polemică cu romanul tradițional.
Conform concepției lui Camil Petrescu, literatura trebuie să se sincronizeze cu filosofia și
știința, autorul având convingerea că romanul trebuie să descrie realitatea propriei conștiințe,
considerând că actul de creație este un act de cunoaștere și de analiză, nu de invenție.Autorul
definește autenticitatea prin raportare la sinceritatea confesiunii:„Eu nu pot vorbi onest decât la
persoana întâi. Din mine însumi eu nu pot ieși”.
2. Încadrarea în curent literar, orientare tematică, specie (2 trăsături)
„Ultima noapte de dragoste, întâia noapte de război” apare în 1930 și este un roman, prin
amploarea acțiunii desfășurate pe mai multe planuri narative, cu un conflict concentrat, iar
personajul principal se dezvoltă ca fiind o natură superioară celorlalte personaje din roman,
ilustrând astfel tipul intelectualului. De altfel, romanul este unul intelectualizat, un tip de scriitură
superioară.
Acest roman este modern, subiectiv, de analiză psihologică prin unicitatea perspectivei
narative, prin prezența timpului prezent și subiectiv, prin valorificarea tehnicii memoriei
involuntare. De asemenea, autenticitatea, anticalofilismul, substanțialitatea, fluxul conștiinței,
sunt particularitățile prozei moderne subiective. Relatarea și povestirea sunt înlocuite în proza
modernă, cu analiza și interpretarea, de unde impresia că firul epic este sărac, în favoarea
analizei.
Fiind un roman modern subiectiv, perspectiva narativă este unică, scrierea constituindu-se
într-o confesiune (la persoana I) a personajului principal, Ștefan Gheoghidiu, care este și narator.
Se prezintă două coordonate temporale: prezentul frontului și timpul subiectiv al memoriei
(rememorarea experienței matrimoniale). Autoanaliza la care recurge personajul este lucidă și
raportează individul atât la experiența iubirii, cât și la experiența războiului. Naratorul își
povestește experiențele, sau mai bine zis prezintă ecoul acestora în conștiința sa, așa cum i le
reactualizează memoria, fără un plan prestabilit, fără a respecta cronologia.
Stilul anticalofil pentru care optează romancierul susține autenticitatea limbajului. Scriitorul
nu refuză corectitudinea limbii, ci efectul de artificialitate, ruptura de limbajul cotidian pe care o
provoacă emfaza din limbajul personajelor din romanul tradițional, de aceea banalizează obiectul
și limbajul în care se poartă discuția de la popotă (capitolul întâi).Personajul narator comentează
astfel conversația ofițerilor:„platitudini, poncife din cărți și formule curente...”. Aceasta nu este
doar o critică la adresa pretenției de cultură a ofițerilor, ci mai ales a unui „mod neautentic de a
vorbi”, teatralizat, fals.
3. Tema (2 secvențe reprezentative)
Tema poate fi identificată în cele 2 părți ale romanului, care valorifică experiențe diferite,
iubirea și războiul. Dacă prima parte este strict ficțională și redă experiența eșuată a cuplului,
cealaltă parte valorifică experiența de front și jurnalul autorului, fiind o marca autenticității.
O secvență relevantă pentru temă este regăsită în capitolul „Ultima noapte de dragoste”,
când, venind de la popota regimentului la Câmpulung la cererea Elei, Ștefan realizează că soția
sa este de nerecunoscut. Gheorghidiu a fost cucerit de firea copilăreasca, de delicatețea naturală a
Elei, de devotamentul ei. Hipersensibil, amplifică semificația unui gest, acela de a-și aprinde o
țigară, dându-i proporții catastrofale. Gestul, care acum îi oferă certitudinea că este înșelat, părea
a fi exersat și repetat pentru impresionarea unui alt bărbat. Gândul că Ela joacă acest rol
seducător îl perturba profund pe Ștefan. Astfel, deși pare un gest neînsemnat, este destul pentru
Gheorghidiu să înțeleagă schimbările radicale prin care Ela trecuse. Prin abandonarea naturaleței
și frumuseții inocente, Ștefan nu-și mai recunoaște soția:„Printr-o ironie dureroasă, eu
descopeream acum, treptat, sub o madonă crezută autentică, originală, un peisaj și un cap străin
și vulgar”. Eșecul personajului în planul iubirii vine din aceea că a încercat o conciliere a
idealului cu realul.
Capitolul „Ne-a acoperit pământul lui Dumnezeu” ilustrează absurdul războiului și groaznica
confruntare cu moartea. O scenă reprezentativă pentru temă, regăsită în acest capitol, este cea în
care este descrisă imaginea apocaliptică a bătăliei. Ștefan este înconjurat de pământul împrăștiat
de tunuri și de haosul războiului. Imaginile dezolante și însângerate îl îngrozesc pe Gheorghidiu.
Încercând să fugă de inamic și de focul de arma, Ștefan trece printre zeci decadavre prin noroi.
Ștefan se alătură unor camarazi la adăpost, iar cel care ajunge după acesta povestește despre
soarta soldatului Amăriei, care nu i-a putut ajunge. Îi este zburat capul de un obuz, dar își
continuă fuga încă puțin înainte să moară, imagine traumatizantă pentru soldații care îl priveau.
Astfel, ororile războiului exacerbează sentimentul de frică care încremenește ființa și-i anulează
voințele, soldații au „trupuri de găini moi. Îi mișc cu mâna din loc în loc și rămân unde îi pun,
sleiți”.
4. Titlul
Titlul susține la rândul său tema, fiind unul ce semnalează cele două experiențe fundamentale
ale protagonistului. Substantivul „noapte”, ce se repetă, sugerează starea de confuzie și neliniște
sufletească a personajului principal pe parcursul evenimentelor dramatice.
5. Elemente de structură și compoziție (2: structură + relație incipit-final)
Romanul este structurat în două părți care cuprind experiențele esențiale trăite de personajul
narator: iubirea și războiul.Este valorificată o tehnică narativă inedită, în care acțiunea primului
capitol al romanului,„La Piatra Craiului, în munte”, este posterioară întâmplării din prima parte.
Astfel, este invocată tehnica memoriei involuntare specifică romanului modern subiectiv. Ne este
prezentată discuția de la popotă despre infidelitate ce pornește de la un fapt divers citit în ziar: un
soț care și-a ucis soția infidelă a fost achitat. Acest fapt declanșează personajului narator
memoria afectivă, involuntară, tehnică întâlnită la scriitorul francez Marcel Proust. Astfel,
începând cu capitolul II, personajul narator surprinde în mod cronologic evenimentele care au
dus la destrămarea celor 2 ani și jumătate de căsnicie alături de Ela. Această parte, ce surprinde
experiența iubirii, poate fi considerată o enclavă narativă, ce pune în evidență cele 2 coordonate
temporale ale romanului: timpul prezent și subiectiv ce redă experiența frontului și trecutul
povești de iubire, marcat de verbe la imperfect narativ. Aici imperfectul este un timp al
rememorării, în care personajul narator analizează cu luciditate propriile sentimente și atitudini
în raport cu Ela, în particular, și cu societatea bucureșteană, în general.
În ceea ce privește relația incipit-final, romanul începe în manieră realistă, cu fixarea precisă a
coordonatelor spațio-temporale, primăvara anului 1916, la Piatra Craiului, iar finalul este realizat
în manieră subiectivă, opera având un final deschis ce implică în mod direct imaginația
cititorului. Lăsarea în trecut a lucrurilor șiamintirilor reprezintă o consecință a schimbării
percepției personajului principal asupra lumii, în urma războiului.În acest sens, Ștefan este
pregătit pentru intrarea în societate cu principii noi, alterate de experiența războiului.Deși
romanul începe în mod clasic, acesta este realizat ca fiind un roman confesiune, prin relatarea la
persoana întâi a experiențelor trăite de personajul narator.
6. Prezentarea acțiunii
„Cartea întâi”, formată din 6 capitole, prezintă povestea de iubire a tânărului cuplu. Scena de
la popota regimentului dezvăluie percepția personajului principal asupra iubirii:„O iubire mare e
mai curând un proces de autosugestie...Orice iubire e ca un monoideism, voluntar la început
patologic pe urmă.”. Este declanșată memoria afectivă, discuția trezindu-i amintirile legate de
cei 2 ani și jumătate de căsnicie petrecuți alături de Ela.Tânărul Ștefan Gheorghidiu, student la
filosofie, se căsătorește din dragoste cu Ela, studentă la litere, orfană crescută de o mătușă.
Iubirea bărbatului pare a se naște din duioșie, dar, în urma unei autoanalize, naratorul recunoaște
că sentimentul se dezvoltă mai ales din orgoliu. După căsătorie, cei doi soți trăiesc modest, dar
sunt fericiți. Echilibrul tinerei familii este tulburat de o moștenire pe care Gheorghidiu o primește
după moartea unchiului său avar, Tache. Ela se implică în discuțiile familiei despre bani, lucru
care lui Gheorghidiu îi displace profund:„Aș fi vrut-o mereu feminină, deasupra acestor discuții
vulgare.” Mai mult, spre deosebire de soțul său, Ela este atrasă de viața mondenă, la care noul
statut social al familiei îi oferă acces. Cuplul evoluează spre o inevitabilă criză matrimonială, al
cărei moment culminant are loc cu ocazia excursiei de la Odobești, de sărbătoarea Sfinților
Constantin și Elena. În timpul acestei excursii, se pare că Ela îi acordă o atenție exagerată
Domnului G., care, după opinia personajului narator, îi va deveni mai târziu amant. Relația lor
devine o serie de despărțiri și împăcări. Ștefan primește o scrisoare de la Ela prin care aceasta îl
cheamă urgent la Câmpulung, unde se mutase pentru a fi mai aproape de el. Soția vrea să-l
convingă să treacă o sumă de bani pe numele ei pentru a fi asigurată financiar în cazul morții lui
pe front. Ștefan află de la colonel despre existența unui domn Grigoriade,ziarist din București,
care frecventează Câmpulung pentru a se întâlni cu o femeie căruia îi este amant. Înrolat pe
frontul românesc, Gheorghidiu vrea să se întoarcă pentru a verifica dacă soția lui îl înșală, fapt
nerealizat din cauza izbucnirii războiului.
„Cartea a doua” reprezintă jurnalul de front al autorului, ce include articole ale epocii,
susținând autenticitatea operei.Ștefan trece prin momente cumplite, ce întregesc experiența
fundamentală a războiului, de care crede că are nevoie. Frontul implică haos, învălmășeală și
dezordine.Din cauza informațiilor eronate, artileria română își fixează tunurile asupra propriilor
batalioane. La confruntarea cu inamicul, se adaugă frigul și ploaia. Operațiunile încep cu
atacarea postului vamal maghiar. Ștefan Gheorghidiu și unitatea lui pătrund în localitatea
Bran,cuceresc Măgura, apoi Tohanul Vechi, comuna Vulcan, trec Oltul, se opresc pe dealurile
dincolo de râu,în Cohalm și se îndreaptă spre Sibiu. Experiențele dramatice de pe front modifică
atitudinea personajului narator față de celelalte aspecte ale existenței sale: „Atât de mare e
depărtarea de cele întâmplate ieri, că acestea sunt mai aproape de copilăria mea, decât de mine
cel de azi”. Eroismul combatanților este înlocuit de spaima de moarte care păstrează doar
instinctul de supraviețuire și care îi dezumanizează pe soldați:„Nu mai e nimic omenesc în noi”.
Individul se pierde pe sine, drama colectivă a războiului punând în umbră drama individuală a
iubirii. În final, rănit și spitalizat,Gheorghidiu se întoarce acasă la București, dar se simte detașat
de ce îl legase până atunci deEla.Obosit să mai caute certitudini și să se mai îndoiască,o privește
acum cu indiferență și hotărăște să o părăsească,lăsându-i acesteia „tot trecutul”.
7. Personaje
Ștefan Gheorghidiu este personajul principal, narator, al romanului. Acesta reprezintă tipul
intelectualului lucid, al inadaptatului în societate, al idealistului. El concepe iubirea, iar mai apoi
războiul, ca experiențe definitive necesare întregirii vieții sale. Concepe iubirea doar în varianta
sa ideală, ca pe o cunoaștere a absolutului,„căutam o identificare și verificare a eului meu”, „nu
m-aș fi putut realiza decât într-o dragoste absolută”. Ștefan trece printr-un puternic conflict
interior pe parcursul romanului, accentuat de momentele de introspecție și monolog interior, dar
și de conflictele exterioare. Portretul personajului este conturat în special prin caracterizare
indirectă, prin prezentarea subiectivă a faptelor și atitudinii sale, fiind un individ superior,
orgolios. Unchiul său afirmă că este „lipsit de spirit practic”, într-o lume dominată de puterea
banilor, fapt care confirmă că societatea reprezintă un „pat al lui Procust” pentru Gheorghidiu.
Modalități de analiză psihologică precum introspecția, retrospecția și autoanaliza, conturează
imaginea completă a unui intelectual limitat de o societate mediocră. Profunzimea sentimentelor
sale nu poate fi exprimată: „cuvântul e oricând un mijloc imperfect de comunicare, tot ce e sens,
tot ce e adevăr, tot ce e conținut real scapăprintre silabe și propozițiuni, ca aburul printre țevile
plesnite”.
Gândurile și sentimentele celorlalte personaje nu pot fi cunoscute de cititori decât în măsura în
care se reflectă în conștiința lui Ștefan. În acest sens, în relația cu Ela, Ștefan dovedește o
schimbare sufletească radicală, de la iubire absolută la dezamăgire totală. Această cădere este
cauzată de viziunile diferite pe care cei doi ajung să le aibă, asupra vieții, asupra iubirii și asupra
ideii de cuplu. Dacă la început Ela reprezenta idealul feminității, fiind unicizată de personajul
narator, mai apoi devine un simbol al banalității, prin asociere cu valorile societății mondene.
8. Concluzie
În concluzie, „Ultima noapte de dragoste, întâia noapte de război”, scrisă de Camil Petrescu,
este un roman modern, subiectiv, de analiză psihologică, ilustrând cele două experiențe
definitive, iubirea și războiul, ce întregesc drumul spre cunoaștere parcurs de personajul
intelectual, având drept caracteristici: unicitatea perspectivei narative, timpul prezent și subiectiv
memoria afectivă, narațiunea la persoana întâi, autenticitatea trăirii și stilul anticalofil.