Ultima noapte de dragoste, întâia noapte de război

de Camil Petrescu

Poet, romancier, dramaturg, publicist, eseist, Camil Petrescu reușește, în perioada interbelică, să
realizeze sincronizarea cu literatura europeană, atât prin cele două romane ale sale – „Ultima noapte de
dragoste, întâia noapte de război”, „Patul lui Procust” -, cât și prin teoriile referitoare la această specie literară.
Camil Petrescu îşi expune ideile referitoare la arta scrisului în eseul „Noua structură şi opera lui Marcel
Proust”. Ideea de autenticitate este esenţială în acest eseu. În noua literatură, atenţia autorului trebuie să fie
orientată spre instinct, spre inconştient.
Scriitorul consideră că absolut nu cunoaştem decât propriul eu. De aceea, Camil Petrescu îşi propune: Să
nu descriu decât ceea ce văd, ceea ce aud, ceea ce înregistrează simţurile mele, ceea ce gândesc eu... Aceasta-i
singura realitate pe care o pot povesti. Din mine însumi, eu nu pot ieşi. Orice aş face, eu nu pot descrie decât
propriile mele senzaţii, propriile mele imagini. Eu nu pot vorbi onest decât la persoana I.
Se reproduc şi replici de alţi autori, se povestesc întâmplări la care naratorul nu a luat parte, dar aceste
întâmplări sunt date ca atare. Naratorul nu pretinde decât că ştie atâta cât ştie orice om care trăieşte în societate.
Atenţia se află concentrată asupra evenimentelor sufleteşti; la acest nivel sunt căutate situaţii dramatice.
Şi la nivelul limbajului este căutată deliteraturizarea; intervine cunoscuta anticalofilie a lui Camil
Petrescu, antipatia sa faţă de „scrisul frumos”, dispreţul pentru „stil”.

Romanul „Ultima noapte de dragoste, întâia noapte de război” a apărut în anul 1930, iar titlul iniţial
a fost „Proces verbal de dragoste si de război”. Ca surse de inspiraţie, romanul are la baza două experienţe: cea
a tânărului sublocotenent Camil Petrescu, experienţă ce a fost consemnată în jurnalul de război, iar cea de-a
doua experienţă este una erotică.
Romanul este o specie a genului epic, în proză, de mare întindere, cu o acţiune complexă,
desfăşurată pe mai multe planuri, cu un număr mare de personaje, antrenate în conflicte puternice.
“Ultima noapte...” este un roman modern subiectiv, de analiza psihologica, prin temă, conflictul
interior şi prin utilizarea unor tehnici moderne ale analizei psihologice (introspecţia, monologul interior).
Romanul “Ultima noapte...”este scris la persoana I, sub forma unei confesiuni a personajului principal,
Ştefan Gheorghidiu. Deoarece naratorul este protagonistul romanului, perspectiva narativă este subiectivă
şi unică. Acest punct de vedere unic şi subiectiv, al personajului narator care mediază între cititor şi celelalte
personaje, face ca cititorul să cunoască despre ele tot atâta cât ştie şi personajul principal.
Textul narativ este structurat în două părţi precizate în titlu, care indică temele romanului şi, în
acelaşi timp, cele două experienţe fundamentale de cunoaştere trăite de protagonist: dragostea şi
războiul. Dacă prima parte reprezintă rememorarea iubirii matrimoniale eşuate (dintre Ştefan Gheorghidiu şi
Ela), partea a doua urmăreşte experienţa de pe front, în timpul primului război mondial.
Unitatea romanului este asigurată de unicitatea conştiinţei care analizează efectele celor două experienţe
în plan interior. Există două tipuri de conflict: cel interior, care se produce în conştiinţa personajului-narator
Ştefan Gheorghidiu, şi cel exterior, care pune în evidenţă relaţia personajului cu societatea (societate pe care o
respinge, fapt ce justifică încadrarea personajului în categoria inadaptaţilor social).
Romanul debutează printr-un artificiu compoziţional: acţiunea primului capitol, „La Piatra Craiului în
munte”, este posterioară întâmplărilor relatate în restul Cărţii I. Capitolul pune în evidenţă cele două planuri
temporale din discursul narativ: timpul narării (prezentul frontului) şi timpul narat (trecutul poveştii de
iubire). În primăvara lui 1916, în timpul unei concentrări pe Valea Prahovei, Gheorghidiu asistă la popota
ofiţerilor, la o discuţie despre dragoste şi fidelitate, pornind de la un fapt divers aflat din presă: un bărbat care şi-
a ucis soţia infidelă a fost achitat la tribunal. Această discuţie declanşează memoria afectivă a protagonistului,
trezindu-i amintirile legate de cei doi ani şi jumătate de căsnicie cu Ela. Ca şi la Proust, un eveniment exterior
declanşează rememorarea unor întâmplări, dar spre deosebire de scriitorul francez, în romanul lui Camil
Petrescu evenimentele din trecut sunt ordonate cronologic şi analizate în mod lucid. Cu al doilea capitol,
„Diagonalele unui testament” debutează retrospectiva iubirii dintre Ştefan Gheorghidiu şi Ela. Tânărul student
la filozofie se căsătoreşte cu Ela, studentă la Litere, orfană crescută de o mătuşă. După căsătorie, cei doi soţi
1
trăiesc modest, dar sunt fericiţi. Echilibrul tinerei familii este tulburat de o moştenire pe care Gheorghidiu o
primeşte la moartea unchiului său, Tache. Ela se implică în discuţii despre bani, lucru care lui Ştefan îi displace
profund. Mai mult, spre deosebire de soţul ei, Ela este atrasă de viaţa mondenă, la care noul statut social îi oferă
acces. Cuplul evoluează către o criză matrimonială, al cărei punct culminant are loc în timpul unei excursii la
Odobeşti. În timpul acestei excursii, se pare că Ela îi acordă o atenţie exagerată domnului G., care, după opinia
personajului-narator, îi va deveni mai târziu amant. După o scurtă despărţire, Ela şi Ştefan se împacă. Înrolat pe
frontul românesc, Gheorghidiu cere o permisie ca să verifice dacă soţia sa îl înşeală, dar nu o obţine pentru că
izbucneşte războiul.
A doua experienţă în planul cunoaşterii existenţiale o reprezintă războiul, iar aceasta o eclipsează pe
cea a iubirii.
Romanul lui C.Petrescu îşi propune să ofere o mărturie adevărată, aceea a combatantului efectiv pe
front. Autorul califica drept farsă o întreagă literatură de război, eroică. Accentul cade apăsat pe valoarea
mărturiei celor care au văzut cu ochii lor cum se desfăşoară bătăliile, care le-au trăit.
Camil Petrescu schimbă radical punctul de vedere asupra rosturilor literaturii; literatura nu mai era
chemată să delecteze, ci să aducă revelaţia unei realităţi. Dacă istoria e mai interesată de marile bătălii, romanul
reflectă mai ales aspectele neglijate ale războiului: frigul, durerile de stomac, întâmplările comice şi absurde. Un
picior amputat al unui soldat contează mai mult pentru un romancier, e mai autentic decât planul complet al
bătăliei. De pe scena Istoriei, războiul se mută pe aceea a conştiinţei individuale. Camil Petrescu nu
polemizează aici doar cu romanul de război, ci cu întreg romanul tradiţional, cu perspectiva naratorului aupra
războiului şi asupra lumii. El preferă unui narator omniscient, un biet soldat anonim înghiţit de forfota unei
lupte despre care ştie prea puţin.
Probabil scriitorul a avut un jurnal de front pe care l-a adaptat la psihologia personajului. Textul,
redactat sub impresia directă a faptului trăit, prezenta şanse maxime ca să asigure autenticitatea relatării. În
afară de fragmentele din acest jurnal, senzaţia de autenticitate o dau mai ales micile fapte banale, sinistre,
groteşti sau absurde, intervenite pe parcursul naraţiunii; ele imprimă succesiunii evenimentelor acea mişcare
imprevizibilă şi haotică, proprie trăirii lor reale.
Operaţiunile încep cu atacarea postului vamal maghiar. Ştefan Gheorghidiu şi unitatea lui pătrund în
localitatea Bran, cuceresc zona şi se îndreaptă spre Sibiu. Experienţele dramatice de pe front modifică atitudinea
personajului narator faţă de celelalte aspecte ale existenţei sale – „de soţia mea, de amantul ei, de tot zbuciumul
de atunci, mi-aduc aminte cu adevărat, ca de o întâmplare din copilărie”.
Capitolul „Ne-a acoperit pământul lui Dumnezeu” ilustrează absurdul războiului. Viaţa combatanţilor
ţine de hazard, iar eroismul este înlocuit de spaima de moarte. Individul se pierde, se simte anulat în iureşul
colectiv. Drama colectivă a războiului pune în umbră drama individuală a iubirii.
Rănit şi spitalizat, Gheorghidiu se întoarce acasă, la Bucureşti, dar se simte detaşat de tot ce îl legase de
Ela. Obosit să mai caute certitudini şi să se mai îndoiască, se hotărăşte să o părăsească – „I-am scris că îi las
absolut tot ce e în casă, de la obiecte de preţ la cărţi..., de la lucruri personale la amintiri. Adică tot trecutul”.
Dacă incipitul este construit în manieră realistă, cu detalii de timp şi spaţiu, finalul deschis lasă loc
interpretărilor multiple, aceasta fiind o caracteristică a prozei de analiză psihologică.
„Ultima noapte...” reprezintă un moment de referință pentru literatura națională, ilustrând efortul
scriitorilor români de a se racorda la înnoirile propuse de literatura europeană. „Ultima noapte de dragoste,
întâia noapte de război” este un roman modern, psihologic, având drept caracteristici: unicitatea perspectivei
narative, memoria afectivă, naraţiunea la persoana I, autenticitatea trăirii şi stilul anticalofil.

2
Caracterizarea personajelor

Ştefan Gheorghidiu, personajul-narator, reprezintă tipul intelectualului lucid, inadaptatul superior,

care trăieşte drama îndrăgostitului de absolut. Filozof, el are impresia că s-a izolat de lumea exterioară, însă, în
realitate, evenimentele exterioare sunt filtrate prin conştiinţa sa. Gândurile şi sentimentele celorlalte personaje
nu pot fi cunoscute de cititor decât în măsura în care se reflectă în această conştiinţă. În acest sens, Ela este cel
mai misterios personaj din roman, prin faptul că tot comportamentul ei este mediat de subiectivismul
personajului-narator. De aceea, cititorul nu se poate pronunţa asupra fidelităţii ei sau dacă este mai degrabă
superficială decât spirituală. Criticul Nicolae Manolescu arăta că „nu Ela se schimbă [...] ci felul în care o vede
Ştefan. În acest caz putem afirma că singurele evenimente veritabile nu sunt acelea obiective, ci acelea din
conştiinţa lui Gheorghidiu. Numai pe acestea le putem povesti fără riscul de a greşi”.
Protagonistul trăieşte două experienţe „definitive” pentru formarea lui ca om: dragostea şi războiul.
Trăsăturile sale sunt puse în evidență mai ales în mod indirect, prin relațiile stabilite cu celelalte
personaje, prin acțiuni și comportament.
Prima dintre experienţe este trăită sub semnul incertitudinii şi este un zbucium permanent. Suferinţa este
provocată în cea mai mare parte de faptul că Gheorghidiu caută certitudini. Iubirea reprezintă pentru el un
proces de autosugestie. Sentimentul lui pentru Ela se naşte din admiraţie şi duioşie (“Iubeşti întâi din milă, din
admiraţie, din duioşie, iubeşti pentru că ştii că asta o face fericită”), iar pasiunea se naşte din orgoliu
(“Începusem să fiu măgulit de admiraţia pe care o avea mai toată lumea pentru mine, fiindcă eram atât de
pătimaş iubit de una dintre cele mai frumoase studente şi cred că acest orgoliu a constituit baza viitoarei mele
iubiri.”). Tot din orgoliu, Gheorghidiu încearcă să o modeleze pe Ela după propriul ideal de feminitate.
Concepția lui asupra iubirii se desprinde din discuția contradictorie purtată la popotă, discuție referitoare
la achitarea unui bărbat care își ucisese soția adulterină. Protagonistul este dezgustat de mediocritatea opiniilor
celorlalți (căpitanul Dimiu afirmă că „nevasta nu trebuie să-și facă de cap” și că el însuși ar achita „pe cel care
și-a omorât nevasta din pricină că și-a părăsit bărbatul și copiii”) și le mărturisește: „Discuția dumneavoastră e
copilăroasă și primară. Nu cunoaștețâi nimic din psihologia dragostei.”
Ştefan este o fire reflexivă şi hipersensibilă. În excursia de la Odobeşti, el suferă pentru că are impresia
că este înşelat. Mici incidente, gesturi fără importanţă, privirile pe care Ela le schimbă cu domnul G. se
amplifică în conştiinţa protagonistului. Nevoia de absolut îl determină să-şi analizeze cu luciditate stările şi să-şi
exagereze suferinţa, ridicând-o la proporţii cosmice.
A doua experienţă fundamentală, cea a războiului, anulează experienţa iubirii, mai ales că este vorba de
o experienţă colectivă care îl obligă să se deschidă şi să se raporteze la ceilalţi. Deşi ar fi putut evita participarea
la război, profitând de avere, aşa cum procedează unchiul său, Nae Gheorghidiu, Ştefan se înrolează voluntar
din dorinţa de a trăi această experienţă –„N-aş vrea să existe pe lume o experienţă definitivă [...] de la care să
lipsesc, mai exact să lipsească ea din întregul meu sufletesc”.
Confruntat cu situaţii limită, protagonistul se autoanalizează lucid înainte de a participa la luptă –„Ştiu
că voi muri, dar mă întreb dacă voi putea îndura fizic rana care îmi va sfâşia trupul”.
Ştefan Gheorghidiu face parte din categoria intelectualilor însetaţi de absolut, reprezentând un tip de
personaj impus în literatura română de opera lui Camil Petrescu. Inadaptat superior, lucid şi hipersensibil,
Gheorghidiu încearcă să recompună lumea în funcţie de aspiraţia sa către absolut. În viziunea lui Camil
Petrescu, intelectualii nu se pot adapta lumii burgheze, iar aceasta îi desconsideră.